În parabola despre omul bogat și săracul Lazăr, Domnul Hristos arată că destinul veșnic al oamenilor este hotărât în timpul acestei vieți. Harul lui Dumnezeu îi este oferit fiecărui suflet de-a lungul timpului de probă. Dar dacă oamenii își risipesc ocaziile, dedicându-se satisfacțiilor egoiste, ei se despart singuri de viața veșnică. După moarte, nu le va mai fi acordat nici un alt timp de probă. Oamenii așază, prin propria alegere, o prăpastie de netrecut între ei și Dumnezeu.
Această parabolă prezintă un contrast între bogații care nu s-au încrezut în Dumnezeu și săracii care au avut încredere în Dumnezeu și au depins de El. Domnul Hristos arată că va veni timpul când poziția celor două categorii de oameni va fi inversată. Într-o zi, cei care sunt săraci în privința bunurilor lumești, dar care se încred în Dumnezeu și sunt răbdători în suferință, vor fi înălțați mai presus de cei care acum dețin cele mai înalte poziții pe care le poate oferi lumea, dar care nu și-au consacrat viața în mâna lui Dumnezeu.
„Era un om bogat”, a spus Domnul Hristos, „care se îmbrăca în porfiră și in subțire și în fiecare zi ducea o viață plină de veselie și strălucire. La ușa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, [261] plin de bube. Și dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului” (Luca 16,19-21).
Bogatul nu făcea parte din categoria reprezentată de judecătorul nedrept, care își declara în mod deschis lipsa de considerație față de Dumnezeu și față de oameni. Bogatul pretindea că este un fiu al lui Avraam. El nu îl trata cu violență pe acel sărac și nici nu-i cerea să plece, datorită aspectului lui dezagreabil. Dacă omul acela sărac și dezgustător putea să se simtă mângâiat, bogatul, privindu-l cum intră pe poarta casei sale, era dispus să-l lase să stea acolo. Dar el manifesta o indiferență egoistă față de nevoile fratelui său suferind.
În acel loc nu existau spitale în care bolnavii să poată fi îngrijiți. Suferinzii și nevoiașii erau aduși în atenția acelora pe care Domnul îi înzestrase cu bogății, ca să poată primi ajutor și simpatie. Aceasta era situația săracului și a bogatului din parabolă. Lazăr avea o mare nevoie de ajutor, pentru că era lipsit de prieteni, de casă, de bani și de hrană. Totuși era lăsat în această stare zi după zi, în timp ce nobilul bogat își împlinea toate dorințele. Deși era întru totul capabil să aline suferințele semenului său, bogatul trăia pentru sine, așa cum trăiesc mulți oameni din zilele noastre.
Există astăzi în jurul nostru mulți oameni flămânzi, goi și fără adăpost. Faptul că neglijăm să împărțim bunurile noastre cu acești oameni nevoiași și suferinzi așază asupra noastră o povară de vinovăție cu care ne va fi teamă să ne confruntăm în ziua judecății. Orice formă de lăcomie este condamnată ca fiind idolatrie. Orice îngăduință egoistă este o ofensă în ochii lui Dumnezeu.
Dumnezeu l-a făcut pe omul bogat un administrator al bunurilor Sale și datoria lui era aceea de a se îngriji tocmai de cazuri asemănătoare săracului Lazăr. Dumnezeu poruncise: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (Deuteronomul 6,5) și „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Leviticul 19,18). [262]
Bogatul era iudeu și cunoștea bine porunca lui Dumnezeu. Dar el uitase că era responsabil pentru modul în care își folosea bunurile și capacitățile care îi fuseseră încredințate. Binecuvântările Domnului îi erau date cu îmbelșugare, dar el le folosea în mod egoist, pentru slava proprie, nu pentru slava Creatorului său. Obligația lui de a-și folosi darurile pentru ridicarea omenirii era proporțională cu belșugul pe care îl avea. Aceasta era porunca Domnului, dar bogatul nu se gândea deloc la obligația lui față de Dumnezeu. El împrumuta bani și lua dobândă pentru împrumuturi, dar lui Dumnezeu nu-I oferea nici o dobândă pentru ceea ce primise cu împrumut de la El. Bogatul avea cunoștințe și talente, dar nu le dezvolta. Uitând de responsabilitatea lui față de Dumnezeu, el își dedica toate puterile în scopul plăcerilor personale. Tot ce îl înconjura – cercul lui de distracții, laudele și flatările prietenilor– era folosit pentru propria satisfacție egoistă. Aflat în societatea prietenilor săi, el ajunsese atât de împietrit, încât își pierduse orice simțământ al responsabilității de a coopera cu Dumnezeu în lucrarea milei Sale. El a avut ocazia de a înțelege Cuvântul lui Dumnezeu și de a pune în practică învățăturile Sale, dar societatea iubitoare de plăceri pe care a ales-o îi ocupa timpul într-o asemenea măsură, încât Îl uita pe Dumnezeul veșniciei.
A sosit o vreme când în viața celor doi oameni s-a produs o schimbare. Săracul suferise zi de zi, dar îndurase în tăcere și cu răbdare. După un timp, a murit și a fost înmormântat. Nimeni nu l-a jelit, dar suferind cu răbdare, săracul a mărturisit pentru Hristos și a suportat încercarea credinței, iar la moarte, parabola îl prezintă ca fiind dus de îngeri în sânul lui Avraam.
Lazăr îi reprezintă pe săracii suferinzi care cred în Domnul Hristos. Când trâmbița va suna și toți cei aflați în morminte vor auzi glasul lui Hristos și vor ieși, își vor primi răsplata, deoarece credința lor în Dumnezeu nu a fost doar o teorie, ci o realitate. [263]
„A murit și bogatul și l-au îngropat. Pe când el era în locuința morților, în chinuri, și-a ridicat ochii în sus și a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui, și a strigat: ’Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și moaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta” (Luca 16,22-24).
În această parabolă, Domnul Hristos îi întâmpina pe oameni pe terenul lor. Mulți dintre cei care ascultau cuvintele Domnului Hristos susțineau doctrina care spunea că, între moarte și înviere, cel decedat se află într-o stare de conștiență. Mântuitorul cunoștea ideile lor și Și-a formulat parabola în așa fel încât să le transmită câteva adevăruri importante, tocmai prin intermediul acestor păreri preconcepute. El ținea în fața ascultătorilor Săi o oglindă în care să se poată vedea pe ei înșiși în adevărata lor relație cu Dumnezeu. Domnul a folosit acea opinie predominantă pentru a le comunica ideea pe care dorea să o evidențieze mai presus de toate celelalte, și anume că nici un om nu este prețuit pentru posesiunile lui, deoarece ele îi aparțin doar ca un împrumut din partea Domnului. Folosirea greșită a acestor daruri îl va așeza mai prejos de cei mai săraci și mai nenorociți dintre oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu și se încred în El.
Domnul Hristos dorea ca ascultătorii Lui să înțeleagă că, după moarte, oamenilor le va fi imposibil să-și asigure mântuirea sufletului. Avraam i-a răspuns bogatului astfel: „Fiule, adu-ți aminte că, în viața ta, tu ți-ai luat lucrurile bune și Lazăr și-a luat pe cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu ești chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi și voi este o prăpastie mare, așa că cei ce vor să treacă de aici la voi sau de acolo la noi, să nu poată” (Luca 16,25.26). În felul acesta, Domnul Hristos le-a arătat ascultătorilor Săi, că era inutil să spere că vor avea parte de un al doilea timp de probă. Viața aceasta constituie singurul timp care i-a fost dat omului, ca să se pregătească pentru veșnicie.
Bogatul nu renunțase la ideea că el era un copil al lui Avraam, iar pilda îl prezintă cerându-i ajutorul în mijlocul suferinței. „Părinte Avraame”, [264] se ruga el, „fie-ți milă”. El nu se ruga lui Dumnezeu, ci lui Avraam. În acest fel, bogatul dovedea că îl așeza pe Avraam mai presus de Dumnezeu și se baza pe legătura lui cu Avraam pentru a fi mântuit. Tâlharul de pe cruce și-a înălțat rugăciunea spre Domnul Hristos. „Adu-ți aminte de mine, când vei veni în Împărăția Ta” (Luca 23,42). Și i s-a răspuns imediat: „Adevărat îți spun că astăzi (când atârn pe cruce, în umilință și suferință) vei fi cu Mine în rai” (Luca 23,43). Dar bogatul s-a rugat lui Avraam, iar cerea nu i-a fost ascultată. Numai Domnul Hristos este înălțat ca „Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor” (Fapte 5,31). „Căci în nimeni altul nu este mântuire” (Fapte 4,12).
Bogatul își petrecuse viața în plăceri egoiste, iar când și-a dat seama că nu era pregătit pentru veșnicie, a fost prea târziu. El și-a înțeles nesăbuința și s-a gândit la frații lui care urmau să trăiască așa cum trăise el, dedicându-se satisfacțiilor personale. Prin urmare, a adresat o rugăminte: „Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiți pe Lazăr în casa tatălui meu, căci am cinci frați, și să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină și ei în acest loc de chin”. Dar, „Avraam a răspuns: ’Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei’. ’Nu părinte Avraame’, a zis el: ’ci dacă se va duce cineva din morți, se vor pocăi’. Și Avraam i-a răspuns: ’Dacă nu ascultă pe Moise și pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți’” (Luca 16,27-31).
Când bogatul a cerut o dovadă suplimentară pentru frații lui, i s-a spus cu claritate că ei nu ar fi convinși, chiar dacă li s-ar da și această dovadă. Cererea lui ne determină la o reflecție cu privire la Dumnezeu. Ea este exprimată, ca și când bogatul ar fi spus: „Dacă m-ai fi avertizat cu mai multă atenție, nu aș fi fost aici”. Răspunsul lui Avraam la această cerere a [265] fost: „Frații tăi au fost avertizați suficient. Lumina le-a fost dată, dar ei nu au vrut să o vadă. Adevărul le-a fost prezentat, dar ei nu au vrut să-l audă.”
„Dacă nu ascultă pe Moise și pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.” Aceste cuvinte s-au dovedit a fi adevărate în istoria poporului evreu. Ultima și cea mai însemnată minune făcută de Domnul Hristos a fost învierea lui Lazăr din Betania, după ce fusese mort, timp de patru zile. Iudeilor li se oferise această dovadă uimitoare cu privire la divinitatea Mântuitorului, dar ei au respins-o. Lazăr a înviat din morți și și-a prezentat mărturia în fața lor, dar ei și-au împietrit inima în fața tuturor dovezilor și chiar au încercat să-I ia viața.
Legea și prorocii sunt mijloacele rânduite de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Domnul Hristos a spus: „Să ia în considerare aceste dovezi. Dacă nu ascultă vocea lui Dumnezeu în Cuvântul Său, nu vor asculta nici mărturia unui înviat din morți.”
Cei care ascultă de Moise și de proroci nu vor solicita nici o altă lumină mai mare decât aceea pe care le-a dat-o Dumnezeu, dar dacă resping lumina și nu prețuiesc ocaziile care le sunt acordate, oamenii nu vor fi dispuși să asculte, nici dacă un om înviat ar veni la ei și le-ar vesti o solie. Nici măcar o astfel de dovadă nu i-ar mai putea convinge, deoarece aceia care resping Legea și prorocii își împietresc inima într-o asemenea măsură, încât resping orice altă lumină.
Conversația dintre Avraam și omul care fusese cândva bogat este simbolică. Învățătura care trebuie desprinsă din această parabolă este aceea că fiecărui om i se dă suficientă lumină pentru a-și putea îndeplini datoriile cerute din partea lui. Responsabilitățile omului sunt proporționale cu ocaziile și privilegiile de care beneficiază. Dumnezeu îi dă fiecărui om suficientă lumină și suficient har pentru a-și îndeplini lucrarea pe care i-a încredințat-o. Dacă omul nu reușește să aducă la îndeplinire îndatoririle care îi sunt descoperite printr-o lumină mică, o lumină mai mare nu va face decât să dezvăluie lipsa lui de credincioșie și neglijența lui în a folosi cât mai bine binecuvântările primite. [266] „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios și în cele mari, cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept și în cele mari” (Luca 16,10). Aceia care refuză să fie luminați prin Moise și proroci și cer să fie făcute minuni uimitoare, nu ar fi convinși, nici dacă li s-ar îndeplini dorința.
Parabola bogatului și săracului Lazăr arată cum sunt evaluate în lumea nevăzută cele două clase de oameni reprezentate prin aceste personaje. Dacă bogățiile nu sunt dobândite prin nedreptate, nu este nici un păcat să fii bogat. Nici un bogat nu este condamnat pentru că are bogății, dar va fi condamnat dacă folosește în mod egoist bunurile încredințate. Ar fi cu mult mai bine să-și adune banii lângă tronul lui Dumnezeu, folosindu-i pentru a face bine. Dacă se consacră în felul acesta căutării bogățiilor veșnice, moartea nu va face pe nici un om să devină sărac. Omul care își adună comoara pentru sine nu poate lua nimic din ea în ceruri. El se dovedește a fi un administrator necredincios. În timpul vieții a avut lucruri bune, dar și-a neglijat obligația față de Dumnezeu. El nu a reușit să-și asigure o comoară cerească.
Bogatul care a avut atât de multe privilegii ar fi trebuit să-și dezvolte darurile, așa încât faptele lui să ajungă dincolo, ducând cu ele beneficiile spirituale obținute. Scopul mântuirii nu este doar acela de a șterge păcatul, ci și de a-i înapoia omului acele daruri spirituale pierdute datorită puterii degradatoare a păcatului. Banii nu pot fi duși în viața viitoare. Acolo nu sunt necesari, dar faptele bune făcute prin câștigarea de suflete pentru Domnul Hristos sunt purtate în curțile cerești. Cei care irosesc în mod egoist darurile Domnului, folosindu-le pentru ei înșiși, în timp ce îi lasă pe semenii lor fără ajutor și nu fac nimic pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu în lume, Îl dezonorează pe Creatorul lor. În cărțile cerului, în dreptul numelui lor, este scris că L-au jefuit pe Dumnezeu. [267]
Bogatul a avut toți banii pe care i-a putut obține, dar i-au lipsit acele bogății care ar fi putut păstra curat raportul vieții lui înaintea lui Dumnezeu. El a trăit ca și când tot ce avea era proprietatea lui. El a neglijat chemarea lui Dumnezeu și cererile săracilor care sufereau. Dar, în cele din urmă, a venit o chemare pe care nu a putut să o ignore. Printr-o putere pe care nu o putea pune la îndoială și căreia nu i se putea opune, i s-a poruncit să renunțe la toate bunurile asupra cărora încetase să mai fie administrator. Cel care a fost cândva bogat a ajuns într-o sărăcie disperată. Haina neprihănirii Domnului Hristos, țesută în războiul cerului, nu l-a putut acoperi. Cel care a purtat cândva purpura cea mai scumpă, pânza cea mai fină, a ajuns gol. Timpul lui de probă s-a încheiat. El nu a adus nimic în această lume și nu poate lua nimic din ea.
Domnul Hristos a ridicat cortina, prezentându-le preoților, conducătorilor, cărturarilor și fariseilor această scenă. Priviți la ea, voi cei care sunteți bogați în privința bunurilor lumii acesteia, dar nu sunteți bogați înaintea lui Dumnezeu. Sunteți voi dispuși să contemplați această scenă? Lucrurile care beneficiază de înalta prețuire a oamenilor sunt respingătoare în ochii lui Dumnezeu. Domnul Hristos întreabă: „Și ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă-și pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8,36.37)
O aplicație pentru poporul iudeu
Când Domnul Hristos prezenta parabola bogatului și săracului Lazăr, în poporul iudeu existau mulți oameni aflați în starea demnă de milă a bogatului, care foloseau bunurile Domnului în scopul satisfacțiilor lor egoiste și se pregăteau să audă sentința: „… ai fost cântărit în cumpănă și ai fost găsit ușor” (Daniel 5,27). Bogatul fusese favorizat cu toate binecuvântările materiale și spirituale, dar refuzase să coopereze cu Dumnezeu în folosirea acestor binecuvântări. Tot așa se întâmpla și cu poporul iudeu. Domnul i-a făcut pe iudei deținătorii adevărului sacru. El i-a rânduit [268] ca administratori ai harului Său. El le-a dat toate avantajele materiale și spirituale și i-a chemat să răspândească aceste binecuvântări. Iudeilor li s-au dat îndrumări speciale cu privire la modul în care trebuiau să-i trateze pe frații lor decăzuți, pe străinii din cetățile lor și pe săracii care erau în mijlocul lor. Ei nu trebuiau să caute să obțină totul pentru avantajul propriu, ci să-și aducă amine de cei aflați în nevoi și să împartă cu ei binecuvântările primite. Iar Dumnezeu le-a promis că îi va binecuvânta proporțional cu faptele lor de iubire și milă. Dar, asemenea bogatului, ei nu au întins nici o mână de ajutor pentru a ușura povara nevoilor materiale și spirituale ale omenirii suferinde. Plini de mândrie, iudeii se considerau un popor ales și favorizat al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu-I slujeau lui Dumnezeu și nici nu I se închinau. Ei își puneau încrederea în faptul că erau copiii lui Avraam. „Noi suntem sămânța lui Avraam” (Ioan 8,33), spuneau ei cu mândrie. Când a venit timpul de criză, s-a dovedit că se despărțiseră de Domnul și își puseseră încrederea în Avraam, ca și când ar fi fost Dumnezeu.
Domnul Hristos dorea nespus de mult ca lumina să lumineze în mintea întunecată a iudeilor. El le-a spus: „… Dacă ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam. Dar acum căutați să mă omorâți pe Mine, un om, care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Așa ceva Avraam n-a făcut” (Ioan 8,39-40).
Domnul Hristos nu a recunoscut nici o virtute în linia genealogică. Iudeii pretindeau că sunt urmașii lui Avraam, dar prin faptul că nu îndeplineau faptele lui Avraam, dovedeau că nu sunt adevărații lui fii. Numai cei care se dovedesc a fi în armonie spirituală cu Avraam, ascultând vocea lui Dumnezeu, sunt recunoscuți ca fiind adevărații lui urmași. Deși săracul Lazăr aparținea unei categorii pe care oamenii o considerau inferioară, Domnul Hristos l-a recunoscut ca fiind dintre aceia cu care Avraam ar fi legat prietenia cea mai apropiată. [269]
Deși era înconjurat de belșug, bogatul a fost atât de ignorant, încât l-a așezat pe Avraam, acolo unde ar fi trebuit să stea Dumnezeu. Dacă ar fi prețuit privilegiile înalte de care avusese parte și I-ar fi îngăduit Duhului lui Dumnezeu să-i modeleze mintea și inima, el ar fi avut o poziție întru totul diferită. Națiunea pe care o reprezenta era în aceeași situație. Dacă ar fi răspuns chemării divine, viitorul iudeilor ar fi fost întru totul diferit. Ei ar fi manifestat adevăratul discernământ spiritual. Ei au avut la dispoziție mijloace pe care Dumnezeu le-ar fi sporit, făcându-le suficiente pentru a binecuvânta și pentru a lumina întreaga lume. Dar ei s-au îndepărtat atât de mult de planul Domnului, încât întreaga lor viața a fost pervertită. Iudeii au dat greș în a-și folosi darurile ca niște administratori ai lui Dumnezeu și în armonie cu adevărul și neprihănirea. Ei nu au luat în considerare veșnicia, iar rezultatul necredincioșiei lor a fost ruina întregii națiuni.
Domnul Hristos a știut că la distrugerea Ierusalimului iudeii aveau să-și aducă aminte de avertizarea Lui. Și așa a fost. Când nenorocirea a venit asupra Ierusalimului, când foametea și tot felul de suferințe s-au abătut asupra oamenilor, ei și-au adus aminte de aceste cuvinte ale Domnului Hristos și au înțeles parabola. Prin faptul că au neglijat să lase ca lumina care le-a fost dată de Dumnezeu să strălucească până departe în lume, ei au adus suferința asupra lor înșiși.
În zilele din urmă
În încheierea povestirii omului bogat din parabolă sunt descrise evenimentele finale din istoria acestui pământ. Bogatul pretindea că este un fiu al lui Avraam, dar era despărțit de Avraam printr-o prăpastie de netrecut, printr-un caracter care se formase greșit. Avraam I-a slujit lui Dumnezeu, urmând Cuvântul Său cu credință și supunere. Dar bogatul a fost nepăsător față de Dumnezeu și față de nevoile omenirii suferinde. Prăpastia cea mare dintre el și Avraam era prăpastia neascultării. [270] În zilele noastre, sunt mulți oameni care merg pe aceeași cale. Deși sunt membri ai bisericii, ei nu sunt convertiți. Poate că iau parte la serviciile religioase ale bisericii, poate că intonează psalmul: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” (Psalmii 42,1), dar mărturisirea lor este falsă. Înaintea lui Dumnezeu, ei nu sunt cu nimic mai neprihăniți decât păcătosul cel mai înrăit. Sufletul care dorește cu ardoare satisfacțiile plăcerilor lumești și mintea plină de dorința de a face paradă, nu-I pot sluji lui Dumnezeu. Asemenea bogatului din parabolă, acest fel de oameni nu au nici o înclinație de a lupta împotriva poftelor trupești. Ei doresc să-și satisfacă apetitul și aleg atmosfera păcatului. Când sunt răpiți pe neașteptate de moarte, coboară în mormânt, ducând cu ei caracterul pe care și l-au format de-a lungul vieții, în parteneriat cu slujitorii lui Satana. În mormânt, ei nu au nici o putere de a face vreo alegere, fie bună, fie rea, deoarece o dată cu moartea omului, pier și gândurile lui (Psalmii 146,4; Eclesiastul 9,5.6).
Când vocea lui Dumnezeu îi va învia, cei morți vor ieși din mormânt cu aceleași pofte și pasiuni, aceleași preferințe și aceleași repulsii, pe care le-au cultivat în timpul vieții. Dumnezeu nu face nici o minune pentru a recrea un om care nu a vrut să fie recreat atunci când i s-au acordat toate ocaziile și i s-au asigurat toate condițiile favorabile. În timpul vieții, el nu a simțit nici o desfătare în Dumnezeu și nici nu a găsit vreo plăcere în slujba Lui. Caracterul lui nu este în armonie cu Dumnezeu și nu ar putea fi fericit în familia cerească.
În zilele noastre, în lume există o categorie de oameni care manifestă un spirit de îndreptățire de sine. Ei nu sunt necumpătați, nu au patima alcoolului, nu sunt necredincioși, dar doresc să trăiască pentru ei înșiși, nu pentru Dumnezeu. El nu se află în gândurile lor și ca urmare fac parte din aceeași categorie cu necredincioșii. Dacă ar fi posibil ca asemenea oameni să intre pe porțile cetății lui Dumnezeu, ei nu ar avea nici un drept să mănânce din pomul vieții, deoarece atunci când le-au fost prezentate poruncile lui Dumnezeu, cu toate cerințele lor obligatorii, [271] ei au spus: Nu. Ei nu I-au slujit lui Dumnezeu aici pe pământ, și prin urmare nu-I vor sluji nici atunci. Ei nu ar putea trăi în prezența Sa și ar simți că orice alt loc ar fi mai de preferat decât cerul.
A învăța de la Domnul Hristos înseamnă a primi harul Lui, care este caracterul Său. Dar cei care nu prețuiesc și nu folosesc ocaziile valoroase și influențele sfinte care le-au fost acordate pe pământ, nu sunt pregătiți să ia parte la închinarea curată a cerului. Caracterul lor nu este modelat după chipul divin. Prin propria neglijență, ei au creat un abis peste care nu se poate trece. Între ei și neprihănire este o prăpastie de netrecut.