Poporul iudeu
Parabola celor doi fii a fost urmată de parabola viei. În prima parabolă, Domnul Hristos le-a prezentat învățătorilor iudei importanța ascultării. În cea de a doua, le-a îndreptat atenția spre binecuvântările bogate, care au fost revărsate asupra poporului Israel și în acest context le-a arătat cerința lui Dumnezeu ca ei să asculte. Domnul le-a înfățișat slava scopului urmărit de Dumnezeu, pe care ei l-ar fi putut aduce la îndeplinire prin ascultare. Dând la o parte cortina viitorului, El le-a arătat felul în care întreaga națiune a pierdut binecuvântarea lui Dumnezeu și a adus asupra ei ruina, pentru că a dat greș în împlinirea scopului Său.
„Era un om”, a spus Domnul Hristos, „care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea și a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri și a plecat în altă țară” (Matei 21,33).
Profetul Isaia descria via aceasta, astfel: „Voi cânta Preaiubitului meu, cântarea Preaiubitului meu despre via Lui. Preaiubitul meu avea [285] o vie, pe o câmpie foarte mănoasă. I-a săpat pământul, l-a curățit de pietre și a sădit în el vițele cele mai alese. A zidit un turn în mijlocul ei și a săpat și un teasc, apoi trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici”(Isaia 5,1.2).
Gospodarul a ales într-o zonă pustie, un teren necultivat de pământ, pe care l-a îngrădit, l-a curățat, l-a săpat și a plantat pe el cel mai bun soi de viță de vie, așteptându-se la o recoltă bogată. El s-a așteptat ca această parcelă, fiind superioară față de pustia necultivată, să-i facă cinste, arătând rezultatele grijii sale și ale muncii depuse în cultivarea ei. Tot astfel, Dumnezeu a ales în lume un popor care urma să fie educat și instruit de Domnul Hristos. Profetul spune: „Via Domnului oștirilor este casa lui Israel, și bărbații lui Iuda sunt vița pe care o iubea. El se aștepta la judecată, și când colo, iată sânge vărsat! Se aștepta la dreptate, și când colo, iată strigăte de apăsare!” (Isaia 5,7). Dumnezeu i-a dăruit acestui popor mari privilegii, l-a binecuvântat cu îmbelșugare din abundența bunătății Sale. El a așteptat ca poporul să-L onoreze, aducând roade. Iudeii trebuiau să dezvăluie principiile Împărăției Sale. Ei trebuiau să reprezinte caracterul lui Dumnezeu în mijlocul unei lumi căzute și nelegiuite.
Ca vie a Domnului, ei trebuiau să aducă niște roade cu totul diferite de roadele națiunilor păgâne. Acele popoare se dedicaseră lucrării nelegiuirii. Violența și crima, lăcomia, opresiunea și practicile cele mai imorale erau îngăduite fără nici o reținere. Roadele acestui pom decăzut erau nedreptatea, degradarea și nenorocirea. Dar roadele aduse de via plantată de Dumnezeu trebuiau să fie într-un contrast distinct.
Națiunea iudaică avea privilegiul de a reprezenta caracterul lui Dumnezeu, așa cum îi fusese descoperit lui Moise. Ca răspuns la rugăciunea lui Moise, „Arată-mi slava Ta”, Domnul i-a făgăduit: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea Mea” (Exod 33,18.19). „Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: ’Domnul Dumnezeu [286] este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegile, răzvrătirea și păcatul” (Exod 34,6.7). Acestea erau roadele pe care le dorea Dumnezeu de la poporul Său. Prin curăția caracterului lor, prin sfințenia vieții lor și prin mila, bunătatea și îndurarea lor, ei trebuiau să dovedească faptul că „Legea lui Dumnezeu este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmii 19,7).
Scopul lui Dumnezeu era ca prin poporul iudeu să împartă binecuvântări bogate tuturor popoarelor. Prin Israel trebuia să fie pregătită calea pentru răspândirea luminii Sale în întreaga lume. Deoarece se dedicaseră practicilor imorale, națiunile pământului au pierdut cunoașterea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în mila Sa, Dumnezeu nu le-a nimicit cu desăvârșire. El Și-a propus să le ofere ocazia de a-L cunoaște îndeaproape prin intermediul bisericii Sale. Dumnezeu a prevăzut ca principiile dezvăluite prin poporul Său să fie mijloacele de refacere a chipului Său moral în om.
Tocmai pentru îndeplinirea acestui scop, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să plece din mijlocul rudelor lui idolatre și i-a poruncit să locuiască în țara Canaanului. „Voi face din tine un neam mare”, a spus El, „și te voi binecuvânta, îți voi face un nume mare, și vei fi o binecuvântare” (Geneza 12,2).
Urmașii lui Avraam, Iacov și descendenții lui, au fost duși în Egipt, ca să poată dezvălui principiile Împărăției lui Dumnezeu în mijlocul unei națiuni mari și nelegiuite. Integritatea lui Iosif și lucrarea lui minunată, prin care a fost salvată viața întregului popor egiptean, au constituit o reprezentare a vieții Domnului Hristos. Moise și mulți alții au fost niște martori ai lui Dumnezeu.
Domnul Și-a manifestat din nou puterea și mila Sa, prin eliberarea poporului Israel din Egipt. Minunile făcute pentru salvarea evreilor din robie și modul în care S-a purtat cu ei în călătoria prin pustie [287] nu au fost doar pentru binele lor. Toate acestea trebuiau să fie o pildă pentru națiunile din jurul lor. Domnul S-a descoperit ca un Dumnezeu care este mai presus de orice autoritate și măreție omenească. Semnele și minunile pe care le-a făcut pentru poporul Său au demonstrat puterea Lui asupra naturii și asupra celor mai mari conducători ai acelora care se închinau în fața naturii. Dumnezeu a lovit țara mândră a Egiptului, așa cum va lovi acest pământ în zilele din urmă. Marele EU SUNT Și-a răscumpărat poporul, cu foc și furtună, cutremur și moarte. El i-a scos din țara robiei. I-a condus prin „acea pustie mare și grozavă, unde erau șerpi înfocați și scorpioni” (Deuteronomul 8,15). „Căci”, spunea Moise, „partea Domnului este poporul lui. Iacov este partea Lui de moștenire. El a găsit poporul într-un ținut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoșătoare, l-a înconjurat, l-a îngrijit și l-a păzit ca lumina ochiului Lui. Ca vulturul care își scutură cuibul, zboară deasupra puilor, își întinde aripile, îi ia și-i poartă pe penele lui. Așa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său, și nu era nici un dumnezeu străin cu El” (Deuteronomul 32,9-12). În acest fel, Dumnezeu i-a adus la Sine, ca să poată locui la umbra Celui Atotputernic.
Domnul Hristos a fost Conducătorul copiilor lui Israel în timpul călătoriei lor prin pustie. Ziua, i-a călăuzit învăluit într-un stâlp de nor, iar noaptea, într-un stâlp de foc. Domnul i-a păzit de primejdiile pustiei, i-a adus în țara făgăduinței și i-a așezat acolo, ca popor ales al Său, via Domnului, sub privirile tuturor națiunilor care nu Îl recunoșteau pe Dumnezeu.
Acestui popor i-au fost încredințate scrierile sfinte ale lui Dumnezeu. Iudeii au fost „îngrădiți” prin intermediul perceptelor Legii Sale, al principiilor veșnice ale adevărului, dreptății și curăției. Supunerea față de aceste principii trebuia să constituie protecția lor, deoarece [288] ele erau menite să-i ferească de la autodistrugerea provocată prin practicile păcătoase. Iar ca turn al viei, Dumnezeu a așezat templul Său sfânt, chiar în centrul țării.
Domnul Hristos a fost Învățătorul lor. El i-a însoțit în pustie și a continuat să fie Învățătorul și Călăuzitorul lor. În sanctuar și în templu, slava Sa era prezentă prin Șechina sfântă care se afla deasupra tronului harului. Domnul Și-a manifestat fără încetare față de ei bogățiile dragostei și ale răbdării Sale.
Dumnezeu a dorit să facă din poporul Israel un motiv de laudă și de slavă. Iudeilor li s-au acordat toate avantajele spirituale. Dumnezeu nu i-a privat de nici o favoare în vederea formării unui caracter care i-ar fi putut face reprezentații Săi.
Ascultarea de Legea lui Dumnezeu le-ar fi adus o prosperitate uimitoare în comparație cu națiunile lumii. Dumnezeu le-ar fi putut da înțelepciune și talente în toate domeniile, ar fi continuat să fie Învățătorul lor și i-ar fi înnobilat și înălțat prin supunerea față de legile Sale. Dacă ar fi fost ascultători, ei ar fi fost feriți de bolile de care sufereau celelalte popoare și ar fi fost binecuvântați cu putere intelectuală. Slava lui Dumnezeu, maiestatea și puterea Sa trebuiau să se descopere în toate dovezile prosperității lor. Ei trebuiau să fie o împărăție de preoți și de conducători. Dumnezeu le-a asigurat toate condițiile favorabile pentru a deveni cea mai mare națiune de pe pământ.
Prin Moise, Domnul Hristos le-a prezentat scopul lui Dumnezeu în maniera cea mai precisă și le-a explicat condițiile prosperității lor. „Căci tu ești un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău”, le-a spus El, „Domnul Dumnezeul tău te-a ales, ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe fața pământului. … Să știi dar că Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios și Își ține legământul până la al miilea neam de oameni față de cei ce-L iubesc și păzesc poruncile Lui. … De aceea păzește poruncile, [289] legile și rânduielile pe care ți le dau azi și împlinește-le. Dacă veți asculta aceste porunci, dacă le veți păzi și împlini, Domnul, Dumnezeul tău, va ține față de tine jurământul și îndurarea cu care S-a jurat părinților tăi. El te va iubi, te va binecuvânta și te va înmulți; va binecuvânta rodul tău și rodul pământului tău, grâul tău, mustul și untdelemnul tău, rodul cirezilor tale de vite și rodul turmelor tale de oi, în țara pe care a jurat părinților tăi că ți-o va da. Vei fi binecuvântat mai mult decât toate popoarele. … Domnul va îndepărta de tine orice boală, nu-ți va trimite nici una din acele molime rele din Egipt pe care le cunoști” (Deuteronomul 7,6.9.11-15).
Dumnezeu le-a făgăduit că, dacă vor păzi poruncile Sale, le va da grâul cel mai bun și le va scoate miere din stâncă. El le-ar fi dat o viață lungă și le-ar fi descoperit mântuirea Sa.
Adam și Eva pierduseră Edenul prin neascultare și, din cauza păcatului, întregul pământ a fost blestemat. Dar, dacă poporul lui Dumnezeu ar fi urmat învățătura Sa, pământului lor i-ar fi fost redată fertilitatea și frumusețea. Dumnezeu Însuși le-a dat evreilor îndrumări cu privire la cultivarea pământului, iar ei trebuiau să coopereze cu El pentru refacerea solului. În felul acesta, întreaga țară, aflată sub conducerea lui Dumnezeu, ar fi devenit o pildă a adevărului spiritual. După cum pământul avea să producă recolte bogate prin respectarea legilor naturii date de Dumnezeu, tot astfel inima oamenilor urma să reflecte atributele caracterului lui Dumnezeu prin ascultarea de Legea Sa morală. Chiar și păgânii ar fi recunoscut superioritatea acelora care Îi slujeau și I se închinau Dumnezeului cel Viu.
„Iată”, zicea Moise, „v-am învățat legi și porunci, cum mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniți în țara pe care o veți lua în stăpânire. Să le păziți și să le împliniți, căci aceasta va fi înțelepciunea [290] și priceperea voastră înaintea popoarelor care vor auzi vorbindu-se despre toate aceste legi și vor zice: ’Acest neam mare este un popor cu totul înțelept și priceput!’ Care este, în adevăr, neamul acela așa de mare, încât să fi avut pe dumnezeii lui așa de aproape cum aveam noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Și care este neamul acela așa de mare, încât să aibă legi și porunci așa de drepte, cum este toată legea aceasta, pe care v-o pun astăzi înainte?” (Deuteronomul 4,5-8)
Copiii lui Israel trebuiau să ocupe întregul teritoriu pe care îl stabilise Dumnezeu pentru ei. Popoarele care au respins închinarea și slujirea față de adevăratul Dumnezeu urmau să fie deposedate de teritoriile lor. Dar scopul lui Dumnezeu era ca, prin descoperirea caracterului Său prin intermediul poporului Israel, oamenii să fie atrași la Sine. Invitația Evangheliei urma să fie vestită în lumea întreagă. Prin învățătura serviciului religios al jertfelor, Domnul Hristos trebuia să fie înălțat înaintea tuturor națiunilor, și cei care urmau să creadă în El trebuiau să trăiască. Asemenea lui Rahav, canaanita, și a lui Rut, moabita, toți cei care s-au întors de la idolatrie la închinarea față de adevăratul Dumnezeu, trebuiau să se alăture poporului Său ales. Pe măsură ce poporul Israel urma să crească, teritoriile lor aveau să se extindă, până când împărăția lor ar fi cuprins lumea întreagă.
Dumnezeu a dorit să aducă toate popoarele sub conducerea Sa plină de milă. El a dorit ca pământul să fie umplut de bucurie și pace. Dumnezeu l-a creat pe om pentru a fi fericit și dorește nespus de mult să umple inima oamenilor cu pacea cerului. El vrea ca familiile de pe pământ să fie un simbol al marii familii cerești.
Dar poporul Israel nu a adus la îndeplinire planul lui Dumnezeu. Domnul a declarat: „Te sădisem ca o vie minunată și de cel mai bun soi: cum te-ai schimbat și te-ai prefăcut într-o coardă de viță sălbatică?” (Ieremia 2,21). „Israel era o vie mănoasă, care făcea multe roade” (Osea 10,1). „’Acum dar’, zice Domnul, ’locuitori ai Ierusalimului și bărbați ai lui Iuda, judecați voi între Mine și via Mea! Ce aș mai fi putut face viei Mele, [291] și nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu mă așteptam să facă struguri buni? Vă voi spune însă acum, ce voi face viei Mele: îi voi smulge gardul, ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare; o voi pustii; nu va mai fi curățită, nici săpată, spini și mărăcini vor crește în ea! Voi porunci și norilor, să nu mai plouă peste ea’. … Se aștepta la dreptate, și când colo, iată strigăte de apăsare!” (Isaia 5,3-7)
Prin Moise, Domnul îi arătase poporului Său rezultatele necredincioșiei. Dacă refuzau să păzească legământul Său, ei înșiși aveau să se despartă de viața lui Dumnezeu, iar binecuvântarea Sa nu mai putea veni asupra lor. Moise a zis: „Vezi să nu uiți pe Domnul, Dumnezeul tău, până acolo încât să nu păzești poruncile, rânduielile și legile Lui, pe care ți le dau azi. Când vei mânca și te vei sătura, când vei zidi și vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulțindu-ți-se cirezile de boi și turmele de oi, mărindu-ți-se argintul și aurul, și crescându-ți tot ce ai, ia seama să nu ți se umfle inima de mândrie și să nu uiți pe Domnul, Dumnezeul tău. … Vezi să nu zici în inima ta: ’Tăria mea și puterea mâinii mele mi-au câștigat aceste bogății’. … Dacă vei uita pe Domnul, Dumnezeul tău, și vei merge după alți dumnezei, dacă le vei sluji și te vei închina înaintea lor, vă spun hotărât azi că veți peri. Veți peri ca și neamurile pe care le-a pierdut Domnul dinaintea voastră, pentru că nu veți asculta glasul Domnului, Dumnezeului vostru” (Deuteronomul 8,11-14.17.19.20).
Poporul iudeu nu a luat în considerare avertizarea. Iudeii L-au uitat pe Dumnezeu și au pierdut din vedere înaltul privilegiu pe care îl aveau în calitate de reprezentanți ai Săi. Binecuvântările pe care le primiseră nu au fost răspândite în lume. Ei și-au însușit toate avantajele pentru propria glorificare. Ei L-au jefuit [292] pe Dumnezeu de slujirea pe care o ceruse din partea lor și i-au jefuit pe semenii lor de călăuzirea religioasă și de un exemplu sfânt. Asemenea locuitorilor lumii antediluviene, ei au dat curs tuturor închipuirilor inimii lor rele. În felul acesta, iudeii au făcut ca lucrurile sfinte să pară o farsă, spunând: „Templul Domnului, templul Domnului” (Ieremia 7,4), dar în același timp reprezentau greșit caracterul lui Dumnezeu, dezonorând Numele Său și întinând sanctuarul Său.
Gospodarii cărora le fusese dată răspunderea de a îngriji via Domnului au fost necredincioși față de lucrarea încredințată. Preoții și învățătorii nu au fost niște educatori credincioși ai poporului. Ei nu le-au prezentat oamenilor bunătatea și mila lui Dumnezeu și cerința Sa cu privire la dragostea și slujirea pe care le pretindeau din partea lor. Acești gospodari au căutat propria slavă. Ei au dorit să-și însușească roadele viei. Planul lor a fost acela de a atrage atenția și respectul asupra lor înșiși.
Vinovăția acestor conducători ai lui Israel nu era asemenea vinovăției unui păcătos obișnuit. Acești oameni aveau obligația cea mai solemnă față de Dumnezeu. Ei se angajaseră să-i învețe pe oameni un „așa zice Domnul” și să manifeste o ascultare strictă în viața de zi cu zi. În loc de a proceda astfel, ei au pervertit Sfintele Scripturi. Ei puneau poveri grele asupra oamenilor, obligându-i să îndeplinească ceremonii la fiecare pas în viață. Oamenii trăiau într-o stare de neliniște continuă, deoarece nu puteau împlini cerințele impuse de rabini. Când au văzut că le este imposibil să respecte niște porunci omenești, ei au devenit neglijenți și față de poruncile lui Dumnezeu.
Domnul îi învățase pe cei din poporul Său, că El era proprietarul viei și că toate posesiunile lor le fuseseră încredințate spre administrare, ca să fie folosite pentru El. Dar preoții și învățătorii nu au îndeplinit lucrarea slujbei lor sfinte, ca și când s-ar fi ocupat de proprietatea lui Dumnezeu. Ei L-au jefuit în mod sistematic pe Dumnezeu de mijloacele și privilegiile [293] care le fuseseră încredințate în scopul înaintării lucrării Sale. Lăcomia și setea lor de câștig i-au făcut să fie disprețuiți până și de păgâni. În felul acesta, lumii păgâne i s-a dat ocazia de a interpreta greșit caracterul lui Dumnezeu și legile Împărăției Sale.
Dumnezeu S-a purtat cu poporul Său cu o inimă de tată. El a apelat la iudei, acordându-le mila Sa, ori retrăgând-o de la ei. Cu răbdare, Dumnezeu le-a arătat păcatele, iar în îndelunga Sa răbdare a așteptat ca ei să le recunoască. El le-a trimis gospodarilor soli și profeți pentru a le solicita să respecte cerința Sa, dar, în loc să fie primiți bine, aceștia au fost tratați ca niște vrăjmași. Gospodarii i-au persecutat și i-au ucis. Dumnezeu a continuat să le trimită alți soli, dar aceștia a fost tratați ca și primii, doar că gospodarii au manifestat o ură și mai înverșunată.
Ca o ultimă încercare, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, spunând: „… Vor primi cu cinste pe Fiul Meu!” (Matei 21,37). Dar împotrivirea lor îi făcuse să fie răzbunători și ei și-au zis unii altora: „… Iată moștenitorul; veniți să-l omorâm și să punem stăpânire pe moșia lui” (Matei 21,38). Astfel, vom fi lăsați să ne bucurăm de vie și să facem ce ne place cu roadele.
Conducătorii iudei nu L-au iubit pe Dumnezeu, de aceea, s-au despărțit de El și au respins toate propunerile Sale pentru o soluționare corectă. Domnul Hristos, Fiul iubit al lui Dumnezeu, a venit să susțină pretențiile Proprietarului viei, dar gospodarii L-au tratat cu un dispreț evident, spunând: „Nu vrem ca acest om să domnească peste noi”. Ei au invidiat frumusețea de caracter a Domnului Hristos. Modul Său de a-i învăța pe oameni era cu mult superior metodelor lor, iar ei se temeau de succesul Său. El li s-a opus, le-a demascat ipocrizia și le-a arătat care sunt rezultatele sigure ale căii lor. Acest fapt i-a înfuriat până la pierderea rațiunii. Conducătorii iudei răbdau plini de resentimente mustrările pe care nu le puteau aduce la tăcere. Ei urau standardul înalt [294], de neprihănire, pe care Domnul Hristos îl prezenta continuu. Ei vedeau că învățătura Lui îi așeza într-o situație în care egoismul lor putea fi demascat și prin urmare s-au hotărât să-L ucidă. Acești conducători au urât exemplul Său de evlavie și credincioșie și spiritualitatea înaltă pe care o evidenția în tot ce făcea. Întreaga Sa viață era o mustrare la adresa egoismului lor, iar când au fost supuși unei ultime încercări, o încercare ce însemna fie ascultarea, care duce la viață veșnică, fie neascultarea, care duce la moarte veșnică, ei L-au respins pe Sfântul lui Israel. Când li s-a cerut să aleagă între Domnul Hristos și Baraba, ei au strigat: „Slobozește-ne pe Baraba” (Luca 23,18). Iar când Pilat a întrebat: „Dar cu Isus ce să fac?”, ei au strigat cu furie: „Să fie răstignit” (Matei 27,22). „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” a întrebat Pilat, și preoții și conducătorii au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul” (Ioan 19,15). Când Pilat și-a spălat mâinile, zicând: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia”, preoții s-au alăturat mulțimii neștiutoare, declarând cu patimă: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri” (Matei 27,24.25).
Aceasta a fost alegerea conducătorilor iudei. Hotărârea lor a fost înscrisă în cartea pe care Ioan a văzut-o în mâinile Celui ce ședea pe tron, și pe care nici un om nu putea să o deschidă. Această hotărâre plină de răzbunare va apărea înaintea lor, în ziua când cartea va fi desigilată de Leul din seminția lui Iuda.
Poporul iudeu cultiva ideea că era preferatul Cerului și că va fi înălțat întotdeauna ca biserică a lui Dumnezeu. Iudeii declarau că sunt copiii lui Avraam și temelia prosperității lor li se părea atât de neclintită, încât provocau pământul și cerul să-i deposedeze de drepturile lor. Dar, prin viața lor lipsită de credincioșie, ei se pregăteau pentru condamnarea Cerului și pentru despărțirea de Dumnezeu.
În parabola viei, după ce le prezentase [295] preoților actul culminant al nelegiuirii lor, Domnul Hristos le-a pus întrebarea: „Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” Preoții urmăriseră povestirea cu un interes profund, fără să se gândească că subiectul ar avea vreo legătură cu ei, și li s-au alăturat oamenilor, spunând: „Pe ticăloșii aceia îi va pierde și via o va da altor vieri care-i vor da roadele la vremea lor” (Matei 21,41).
Fără să-și dea seama, ei și-au pronunțat propria condamnare. Domnul Isus S-a uitat la ei și, sub privirea Sa cercetătoare, preoții au știut că El citește tainele inimii lor. Divinitatea Sa i-a străfulgerat cu o putere inconfundabilă. Ei s-au văzut descriși în imaginea vierilor din parabolă și au exclamat involuntar: „Doamne ferește!”
Cu regret și cu solemnitate, Domnul Hristos i-a întrebat: „… N-ați citit niciodată în Scripturi că: ’Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, și este minunat în ochii noștri?’ De aceea, vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera” (Matei 21,42-44).
Dacă oamenii L-ar fi acceptat, Domnul Hristos ar fi îndepărtat nenorocirea care urma să vină peste națiunea iudaică. Dar invidia și gelozia lor au făcut ca aceasta să fie inevitabilă. Ei s-au hotărât să nu-L accepte pe Isus din Nazaret ca Mesia. Ei L-au respins pe Acela care era Lumina lumii, și, ca urmare, viața lor a fost învăluită de un întuneric asemenea întunericului de la miezul nopții. Blestemul prezis a venit asupra națiunii iudaice. Patimile lor aprinse și necontrolate le-au provocat ruina. În furia lor oarbă, ei s-au nimicit unii pe alții. Mândria lor [296] răzvrătită și încăpățânată a adus asupra lor mânia cuceritorilor romani. Ierusalimul a fost nimicit, templul a fost dărâmat și locul pe care s-a aflat a fost arat ca un ogor. Copiii lui Iuda au pierit prin cele mai teribile forme de tortură. Milioane de iudei au fost vânduți pentru a sluji ca robi în țări străine.
Ca popor, iudei au dat greș în ce privește împlinirea scopului lui Dumnezeu, iar via le-a fost luată. Privilegiile pe care le-au folosit în mod abuziv și lucrarea pe care au privit-o cu ușurătate le-au fost încredințate altora.
Biserica din zilele noastre
Parabola viei nu se aplică doar poporului iudeu. Ea conține o învățătură și pentru noi. Biserica din această generație a fost înzestrată de Dumnezeu cu privilegii și binecuvântări mari, iar El așteaptă roade corespunzătoare.
Noi am fost răscumpărați cu un preț scump. Numai când înțelegem măreția acestei răscumpărări, putem să ne dăm seama de rezultatele ei. Pe pământul acesta, un pământ care a fost udat cu lacrimile și sângele Fiului lui Dumnezeu, trebuie să fie aduse roadele prețioase ale Paradisului. Adevărurile Cuvântului Său trebuie să-și dezvăluie slava și frumusețea în viața poporului lui Dumnezeu. Prin poporul Său, Domnul Hristos urmează să Își descopere caracterul și principiile Împărăției Sale.
Satana caută să combată lucrarea lui Dumnezeu și îi îndeamnă fără încetare pe oameni să accepte principiile lui. El reprezintă poporul ales al lui Dumnezeu ca fiind un popor amăgit. Satana este „pârâșul fraților” și își folosește puterea de a acuza împotriva tuturor celor neprihăniți. Domnul dorește să răspundă acuzațiilor lui Satana prin poporul Său, arătând rezultatele ascultării de principiile drepte.
Aceste principii trebuie să se manifeste în viața creștinului, în familie, în biserică și în toate instituțiile înființate pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Toate acestea trebuie să fie niște exemple care arată [297] ce anume poate fi făcut pentru lume. Ele sunt reprezentări ale puterii salvatoare a adevărurilor Evangheliei. Aceste instituții sunt mijloacele folosite de Dumnezeu în vederea împlinirii marelui Său scop pentru neamul omenesc.
Conducătorii iudei priveau cu mândrie la templul lor măreț și la ritualurile impunătoare ale serviciilor lor religioase, dar dreptatea, mila și dragostea lui Dumnezeu lipseau. Slava templului și splendoarea serviciilor lor religioase nu puteau să-i recomande înaintea lui Dumnezeu, pentru că ei nu Îi aduceau acele jertfe care aveau cu adevărat valoare în ochii Săi. Ei nu-I aduceau jertfa unui spirit umil și pocăit. Când principiile vitale ale Împărăției lui Dumnezeu sunt pierdute, ceremoniile devin numeroase și extravagante. [298] Când formarea caracterului este neglijată, când lipsește frumusețea sufletului și simplitatea evlaviei este pierdută din vedere, mândria și plăcerea de a face paradă au nevoie de edificii bisericești magnifice, podoabe strălucitoare și ceremonii impunătoare. Nimic din toate acestea nu-I aduce onoare lui Dumnezeu. O religie modernă, care constă în ceremonii, pretenții și manifestări exterioare impresionante, nu-I este plăcută lui Dumnezeu. Serviciile ei nu primesc nici un răspuns din partea solilor cerești.
Biserica este foarte valoroasă în ochii lui Dumnezeu. El o prețuiește nu datorită avantajelor ei exterioare, ci datorită evlaviei sincere care o deosebește de lume. Dumnezeu o evaluează după măsura în care membrii ei cresc în privința cunoașterii lui Hristos și după progresul lor în experiența spirituală.
Domnul Hristos este nerăbdător să primească din via Sa roadele sfințeniei și ale altruismului. El caută principiile iubirii și ale bunătății. Nici toată frumusețea artei la un loc nu se poate compara cu frumusețea temperamentului și a caracterului, care trebuie să se manifeste în comportamentul celor ce sunt reprezentanții lui Hristos. Ceea ce îl face pe credincios să fie o mireasmă de viață spre viață și Îi dă lui Dumnezeu posibilitatea de a binecuvânta lucrarea lui este atmosfera de har care îi învăluie sufletul și Duhul Sfânt care lucrează asupra minții și inimii lui.
O comunitate poate să fie cea mai săracă din țară. Ea poate fi lipsită de atracție în privința oricărui aspect exterior, dar, dacă membrii ei și-au însușit principiile caracterului lui Hristos, vor avea în suflet bucuria Sa. Îngerii li se vor alătura în serviciul lor de închinare. Lauda și mulțumirea izvorâte din inimi recunoscătoare se vor înălța spre Dumnezeu ca o jertfă plăcută.
Domnul dorește ca noi să vorbim despre bunătatea Sa și să mărturisim despre puterea Sa. El este onorat prin exprimarea laudei și a mulțumirii noastre. Dumnezeu spune: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă acela Mă proslăvește” (Psalmii 50,23). În timpul călătoriei lor prin pustie, [299] poporul Israel Îl lăuda pe Dumnezeu prin cântări sfinte. Călătorii peregrini au transpus în cântece poruncile și făgăduințele Domnului și le-au cântat pe întregul parcurs al călătoriei lor. Iar în Canaan, când se adunau cu ocazia sărbătorilor sfinte, comemorau lucrările minunate ale lui Dumnezeu și înălțau imnuri mărețe de recunoștință la adresa Numelui Său. În felul acesta, calea Domnului avea să fie cunoscută pe întregul pământ și mântuirea Sa printre toate popoarele (Psalmii 67,2).
Tot așa trebuie să se întâmple și în zilele noastre. Popoarele lumii se închină unor dumnezei falși. Ele trebuie întoarse de la închinarea lor falsă, nu prin condamnarea idolatriei lor, ci prin prezentarea unei închinări mai bune. Ele trebuie ajutate să cunoască bunătatea lui Dumnezeu. „… Voi Îmi sunteți martori, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu” (Isaia 43,12).
Dumnezeu dorește ca noi să prețuim marele plan de răscumpărare, să ne dăm seama de înaltul privilegiu pe care îl avem în calitate de copii ai Săi și să trăim în ascultare de El, aducându-I mulțumirile noastre. El dorește ca noi să-I slujim cu bucurie în fiecare zi, trăind o viață nouă. El așteaptă cu nerăbdare să vadă că inima ni se umple de recunoștință pentru că numele noastre sunt scrise în Cartea vieții Mielului și pentru că putem așeza toate necazurile noastre asupra Aceluia care ne poartă de grijă. Dumnezeu ne îndeamnă să ne bucurăm de faptul că suntem moștenirea Domnului, că neprihănirea lui Hristos este haina albă a sfinților Săi și avem speranța binecuvântată a apropiatei veniri a Mântuitorului nostru.
A-L lăuda pe Dumnezeu cu sinceritate și din toată inima este o datorie la fel de importantă ca și rugăciunea. Noi trebuie să arătăm lumii și tuturor ființelor cerești că prețuim iubirea minunată a lui Dumnezeu față de omenirea căzută și că ne așteptăm să primim binecuvântări din ce în ce mai mari din bogăția Sa infinită. Trebuie să vorbim despre capitolele valoroase ale experienței noastre cu mult mai mult decât o facem în prezent. După ce am beneficiat de o revărsare deosebită a Duhului Sfânt, dacă vom comemora bunătatea și lucrările Sale minunate pentru copiii Săi, bucuria noastră în Domnul, și [300] eficiența noastră în slujire vor fi mult sporite.
Aceste practici spirituale alungă puterea lui Satana. Ele înlătură spiritul de murmurare și lamentare, iar ispititorul pierde teren. Ele dezvoltă acele trăsături de caracter care îi pregătesc pe locuitorii pământului pentru locașurile cerești.
O asemenea mărturie va avea o influență puternică asupra altora. Nu există nici un alt mijloc mai eficient, care să poată fi folosit în câștigarea de suflete pentru Domnul Hristos.
Noi trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu printr-o slujire care să poată fi observată de toți, făcând tot ce ne stă în putere pentru a contribui la slava Numelui Său. Dumnezeu ne oferă darurile Sale, pentru ca noi să le putem oferi altora, și în felul acesta să facem cunoscut lumii caracterul Său. În timpul dispensațiunii iudaice, jertfele și darurile alcătuiau o parte esențială a închinării aduse lui Dumnezeu. Izraeliții erau învățați să consacre a zecea parte din venitul lor în slujba sanctuarului. Pe lângă aceasta, ei trebuiau să aducă jertfe pentru păcat, daruri de bunăvoie și jertfe de mulțumire. Toate acestea constituiau mijloacele de susținere a lucrării Evangheliei din acel timp. Dumnezeu nu așteaptă de la noi mai puțin decât a așteptat de la poporul Său din vechime. Marea lucrare de salvare a sufletelor trebuie să fie dusă mai departe. Prin zecimi și daruri, Dumnezeu a pregătit mijloacele necesare susținerii acestei lucrări. El pretinde zecimea ca fiind proprietatea Sa și aceasta trebuie privită întotdeauna ca o resursă sfântă, care să fie depusă în tezaurul lui Dumnezeu spre a fi folosită pentru cauza Sa. El cere, de asemenea, darurile noastre de bunăvoie și jertfele de mulțumire. Toate acestea trebuie dedicate vestirii Evangheliei până în cele mai îndepărtate zone ale pământului.
Slujirea față de Dumnezeu include lucrarea personală. Noi trebuie să cooperăm cu El pentru mântuirea lumii printr-un efort personal. Însărcinarea: „Duceți-vă în toată lumea și [301] propovăduiți Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16,15) este adresată de Domnul Hristos fiecărui urmaș al Său. Toți cei care se dedică unei vieți asemenea Domnului Hristos se dedică și lucrării de salvare a semenilor lor. Inima lor va bate la unison cu inima lui Hristos. Ei vor simți aceeași dorință arzătoare pentru salvarea sufletelor. Nu toți pot ocupa același loc în această lucrare, dar pentru fiecare există un loc și o lucrare de făcut.
În vremurile străvechi, Avraam, Isaac, Iacov, Moise, cel umilit și înțelept și Iosua, care avea numeroase capacități, toți au fost angajați în slujba lui Dumnezeu. Talentul muzical al Mariei, curajul și evlavia Deborei, dragostea de fiică a lui Rut, ascultarea și credincioșia lui Samuel, fidelitatea neclintită a lui Ilie, influența duioasă a lui Elisei – toate acestea au fost necesare. Tot astfel, în zilele noastre, toți cei asupra cărora au fost revărsate binecuvântările lui Dumnezeu trebuie să răspundă printr-o slujire concretă. Fiecare dar trebuie folosit pentru înaintarea Împărăției Sale și pentru slava Numelui Său.
Toți cei care Îl primesc pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal trebuie să demonstreze în viața lor adevărul Evangheliei și puterea mântuitoare a acestuia. Dumnezeu nu cere nimic fără a asigura și mijloacele necesare în vederea împlinirii cerinței Sale. Prin harul Domnului Hristos, noi putem aduce la îndeplinire tot ce ne cere Dumnezeu. Toate bogățiile cerului trebuie să fie descoperite prin intermediul poporului lui Dumnezeu. „Prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit”, a spus Domnul Hristos, „dacă aduceți multă roadă…, și voi veți fi astfel ucenicii Mei” (Ioan 15,8).
Dumnezeu consideră că via Sa este întregul pământ. Deși în prezent se află în mâinile uzurpatorului, acesta Îi aparține lui Dumnezeu. Pământul este proprietatea Sa prin creație și în aceeași măsură prin răscumpărare. Jertfa Domnului Hristos a fost adusă pentru salvarea lumii. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16). Prin acest Dar unic, oamenilor le sunt oferite toate celelalte daruri. În fiecare zi, lumea întreagă primește binecuvântarea lui Dumnezeu. Fiecare picătură de ploaie, fiecare rază de lumină, care strălucește asupra neamului nostru omenesc nerecunoscător [302], fiecare frunză, fiecare floare și fiecare fruct mărturisesc despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și despre marea Sa iubire.
Dar care sunt roadele înapoiate Marelui Dătător? Cum tratează oamenii cerințele lui Dumnezeu? Cui dedică majoritatea oamenilor slujirea vieții lor? Ei îi slujesc lui Mamona. Ținta lor constă în bogăție, poziții sociale și plăceri lumești. Bogăția este obținută furând nu doar de la oameni, ci și de la Dumnezeu. Oamenii folosesc darurile Sale pentru a-și satisface dorințele egoiste. Tot ce pot obține este pus în slujba lăcomiei și a iubirii lor de plăceri egoiste.
Păcatul lumii contemporane este același păcat care a adus nimicirea asupra poporului Israel. Lipsa recunoștinței față de Dumnezeu, neglijarea ocaziilor și a binecuvântărilor, însușirea egoistă a darurilor lui Dumnezeu – acestea au constituit păcatul care a adus mânia divină asupra poporului Israel. Aceleași rele aduc ruina asupra lumii de azi.
Lacrimile pe care le-a vărsat Domnul Hristos pe Muntele Măslinilor, când privea spre cetatea aleasă, nu erau doar pentru Ierusalim. El a văzut în destinul Ierusalimului o reprezentare a distrugerii întregii lumi.
„Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi” (Luca 19,42).
„Măcar în această zi.” Ziua se apropie de sfârșit. Perioada milei și a privilegiului este aproape încheiată. Se adună norii răzbunării. Cei care resping harul lui Dumnezeu sunt pe punctul de a suferi o ruină rapidă și ireversibilă.
Cu toate acestea lumea doarme. Oamenii nu cunosc timpul încercării lor.
Unde va fi găsită biserica în acest timp de criză? Corespund membrii ei cerințelor lui Dumnezeu? Îndeplinesc ei însărcinarea Sa? Reprezintă ei caracterul Său înaintea lumii? Aduc ei în atenția semenilor ultima solie de avertizare? [303]
Oamenii sunt în pericol. Mulțimile pier. Dar, cât de puțini așa-ziși urmași ai Domnului Hristos simt o povară pentru aceste suflete. Destinul unei lumi atârnă în cumpănă, dar acest fapt îi mobilizează cu mare greutate pe cei care pretind a crede adevărul cel mai vast, care le-a fost dat vreodată muritorilor. Se manifestă o lipsă a acelei iubiri care L-a determinat pe Domnul Hristos să-Și lase căminul ceresc și să ia asupra Sa natura omului, pentru ca în această natură omenească să poată veni în contact cu omenescul, atrăgându-i pe oameni la Dumnezeu. În poporul lui Dumnezeu există o stare de paralizie, de letargie, care îi împiedică să-și înțeleagă datoria prezentă.
Când au intrat în Canaan, israeliții nu au împlinit planul lui Dumnezeu de a lua în stăpânire întreaga țară. După o cucerire parțială, s-au așezat să se bucure de rezultatele victoriilor lor. În necredința și comoditatea lor, în loc să înainteze, ocupând teritorii noi, israeliții s-au adunat în zonele deja cucerite. Astfel, au început să se îndepărteze de Dumnezeu. Prin faptul că au dat greș în realizarea scopului Său, ei L-au împiedicat pe Dumnezeu să împlinească pentru ei făgăduința binecuvântării. Oare nu face biserica din zilele noastre același lucru? În timp ce în fața lor se află lumea întreagă, care are nevoie de Evanghelie, cei care mărturisesc a fi creștini să adună în comunități în care se pot bucura, folosind pentru ei înșiși privilegiile Evangheliei. Ei nu simt nevoia de a ocupa teritorii noi, ducând solia mântuirii în regiunile îndepărtate. Ei refuză să împlinească misiunea pe care le-a încredințat-o Domnul Hristos: „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16,15). Sunt acești creștini mai puțin vinovați decât a fost biserica iudaică?
Cei care se declară urmași ai Domnului Hristos sunt judecați înaintea universului, dar lipsa lor de zel și eforturile lor slabe în slujba lui Dumnezeu îi arată ca fiind necredincioși. Dacă ar fi făcut tot ce ar fi putut mai bine, nu ar fi fost condamnați, dar ei nu au putut face mai mult, pentru că inima lor nu a fost dedicată lucrării. [304] Atât lumea, cât și ei știu că și-au pierdut într-o mare măsură spiritul de renunțare la sine și dispoziția de a purta crucea. În dreptul numelor multora se va găsi scris, în cărțile cerului, că nu au fost niște producători, ci niște consumatori. Mulți dintre cei care poartă Numele lui Hristos umbresc slava Sa, ascund frumusețea Sa și nu-I acordă cinstea care I se cuvine.
Mulți oameni își au numele scrise în registrele bisericii, dar nu se află sub conducerea Domnului Hristos. Ei nu respectă îndrumarea Sa și nici nu îndeplinesc lucrarea Sa. Prin urmare, ei se află sub conducerea vrăjmașului. Asemenea creștini nu fac nici un bine real, și ca urmare aduc un prejudiciu incalculabil. Pentru că influența lor nu este o mireasmă de viață spre viață, ea este o miasmă de moarte spre moarte.
Domnul spune: „Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri?” (Ieremia 5,9). Pentru că au dat greș în împlinirea planului lui Dumnezeu, copiii lui Israel au fost abandonați, iar chemarea lui Dumnezeu le-a fost adresată altor oameni. Dar, dacă și aceștia se vor dovedi necredincioși, oare nu vor fi ei respinși în același fel?
În parabola viei, Domnul Hristos i-a declarat pe gospodari ca fiind vinovați. Ei au refuzat să-I înapoieze stăpânului roadele pământului Său. În poporul Iudeu, prin faptul că i-au condus pe oameni pe o cale greșită, preoții și învățătorii L-au jefuit pe Dumnezeu de slujirea pe care o cerea. Ei au fost cei care au îndepărtat poporul de la Hristos.
Domnul Hristos a prezentat Legea lui Dumnezeu, neamestecată cu tradiția omenească, ca fiind marele standard al ascultării. Acest fapt a stârnit vrăjmășia rabinilor. Ei au așezat învățătura omenească mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu și i-au îndepărtat pe oameni de legile Sale. Rabinii nu erau dispuși să renunțe la poruncile lor omenești pentru a se supune cerințelor Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu voiau să sacrifice mândria propriei rațiuni și laudele oamenilor în favoarea adevărului. Când Domnul Hristos le-a prezentat oamenilor [305] cerințele lui Dumnezeu, preoții și conducătorii au negat dreptul Său de a se interpune între ei și popor. Ei nu au vrut să accepte mustrările și avertizările Sale și s-au hotărât să instige poporul împotriva Lui și să comploteze la uciderea Lui.
Ei au fost răspunzători atât pentru respingerea lui Hristos, cât și pentru rezultatele care au urmat. Păcatul și ruina națiunii s-au datorat conducătorilor religioși.
Oare, în zilele noastre nu acționează aceleași influențe? Nu sunt atât de mulți gospodari ai viei Domnului, care merg pe urmele conducătorilor iudei? Oare învățătorii religioși nu îi îndepărtează pe oameni de la cerințele clare ale Cuvântului lui Dumnezeu? În loc de a-i învăța să asculte de Legea lui Dumnezeu, nu îi educă ei să trăiască în nelegiuire? De la amvonul bisericilor, oamenii sunt învățați că Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie. Tradițiile, rânduielile și obiceiurile omenești sunt înălțate. Darurile lui Dumnezeu sunt folosite pentru cultivarea mândriei și a mulțumirii de sine, în timp ce pretențiile lui Dumnezeu sunt ignorate.
Oamenii nu sunt conștienți de răul pe care îl fac prin înlăturarea Legii lui Dumnezeu. Ea este transcrierea caracterului Său, întruchipează principiile Împărăției Sale. Cel care refuză să accepte aceste principii se așază singur în afara locului în care se revarsă binecuvântările lui Dumnezeu.
Realizările glorioase așezate înaintea poporului Israel ar fi putut fi atinse doar prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Numai prin ascultare este posibilă și pentru noi aceeași înălțare a caracterului, aceeași plinătate a binecuvântării minții, sufletului și trupului, a casei și ogoarelor, a binecuvântării pentru viața aceasta și pentru cea viitoare.
În domeniul spiritual, ca și în lumea naturii, condiția aducerii de roade este ascultarea de legile lui Dumnezeu. Când îi învață pe oameni să desconsidere poruncile lui Dumnezeu, conducătorii religioși îi împiedică să aducă roade spre slava Sa. [306] Ei sunt vinovați de faptul că nu Îi dau Domnului roadele viei Sale.
Solii lui Dumnezeu vin la noi la porunca Domnului. Asemenea Domnului Hristos, ei vin ca să ceară ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei susțin dreptul Stăpânului de a primi roadele viei, roadele iubirii, ale umilinței și ale sacrificiului de sine în slujire. Oare nu sunt mulți lucrători ai viei la fel de plini de mânie ca și conducătorii iudei? Când cerința Legii lui Dumnezeu este prezentată înaintea poporului, oare acești învățători nu își folosesc influența pentru a-i determina pe oameni să o respingă? Pe astfel de învățători, Dumnezeu îi numește slujitori necredincioși.
Cuvintele adresate de Dumnezeu poporului Israel din vechime conțin o avertizare solemnă pentru biserica și pentru conducătorii ei din zilele noastre. Despre Israel, Domnul spunea: „Chiar dacă-i scriu toate poruncile Legii Mele, totuși ele sunt privite ca ceva străin” (Osea 8,12). Iar despre preoți și conducători, El declara: „Poporul Meu piere din lipsă de cunoștință. Fiindcă ai lepădat cunoștința, și Eu te voi lepăda. … Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita și Eu pe copiii tăi” (Osea 4,6).
Oare vor fi avertizările lui Dumnezeu trecute cu vederea și neluate în considerare? Vor rămâne ocaziile de slujire nefolosite? Vor fi urmașii Domnului Hristos împiedicați să-I slujească datorită disprețului lumii, a mândriei propriei rațiuni și a conformării cu obiceiurile și tradițiile omenești? Vor respinge ei Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum L-au respins conducătorii iudei pe Domnul Hristos? Rezultatul păcatului poporului Israel este în fața noastră. Va accepta biserica din zilele noastre avertizarea care îi este adresată?
„Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului, nu te făli față de ramuri. Dacă te fălești, să știi că nu tu ții rădăcina, ci rădăcina te ține pe tine. Dar vei zice: ’Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu’. Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinței lor, și tu stai în picioare prin credință: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu ramurile firești, nu te va cruța nici pe tine” (Romani 11,17-21).