„Un om avea doi feciori; și s-a dus la cel dintâi, și i-a zis: ’Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!’ ’Nu vreau’, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău, și s-a dus. S-a dus și la celălalt, și i-a spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: ’Mă duc, doamne!’ Și nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său? ’Cel dintâi’, au răspuns ei” (Matei 21,28-31).
În Predica de pe Munte, Domnul Hristos a spus: „Nu oricine-Mi zice: ’Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7,21). Dovada sincerității nu constă în cuvinte, ci în fapte. Domnul Hristos nu i-a întrebat pe oameni: „Ce spuneți voi mai mult decât alții?” Ci: „Ce faceți mai mult decât alții” (Matei 5,47). Cât de pline de semnificație sunt cuvintele Sale: „Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți” (Ioan 13,17). Cuvintele nu au nici o valoare, dacă nu sunt însoțite de fapte corespunzătoare. Aceasta este învățătura parabolei celor doi fii.
Parabola celor doi fii a fost rostită de Domnul Hristos înainte de moartea Sa, cu ocazia ultimei vizite la Ierusalim. [273] El îi alungase din templu pe cei care cumpărau și vindeau. Vocea Sa vorbise inimii lor cu puterea lui Dumnezeu. Uimiți și îngroziți, ei respectaseră porunca Lui, fără să se scuze și fără să se împotrivească.
Când groaza din sufletul lor s-a liniștit, preoții și bătrânii s-au întors la templu și L-au găsit pe Domnul Hristos vindecându-i pe cei bolnavi și muribunzi. Acolo, au auzit strigăte de bucurie și cântece de laudă. Chiar în templu, copiii care fuseseră vindecați fluturau ramuri de palmier și cântau osanale Fiului lui David. Micuții, cu vorbirea lor peltică, înălțau laude la adresa puternicului Vindecător. Totuși nici măcar aceste dovezi nu au fost suficiente pentru a învinge prejudecata și invidia preoților și bătrânilor.
A doua zi, în timp ce Domnul Hristos învăța în templu, mai marele preoților și al bătrânilor poporului a venit la El și L-a întrebat: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea și cine Ți-a dat puterea aceasta?” (Matei 21,23)
Preoții și bătrânii asistaseră la dovezi inconfundabile cu privire la puterea Domnului Hristos. Când a curățit templul, ei au văzut autoritatea Cerului, străfulgerând de pe fața Sa. Ei nu s-au putut împotrivi puterii cu care El le-a vorbit. Apoi, Domnul a răspuns la întrebarea lor prin minunile Sale de vindecare. Totuși nu aceea era dovada pe care o doreau ei. Preoții și bătrânii voiau cu nerăbdare ca Domnul Isus să declare despre Sine că este Mesia, pentru ca ei să-I poată răstălmăci cuvintele și să instige poporul împotriva Lui. Ei doreau să-I distrugă influența și să-L condamne la moarte.
Domnul Isus a știut că, dacă nu puteau să-L recunoască pe Dumnezeu în persoana Sa și dacă nu puteau să vadă în lucrările Sale dovada caracterului Său divin, ei nu aveau să creadă nici mărturia Lui directă, prin care ar fi declarat că este Hristos. În răspunsul Său, Domnul a evitat subiectul pe care ei sperau să-l aducă în centrul atenției și a întors acuzația asupra lor înșiși. [274]
„Vă voi pune și eu o întrebare”, a spus El, și „dacă-Mi veți răspunde la ea, vă voi spune și Eu cu ce putere fac aceste lucruri. Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?” (Matei 21,24.25)
Preoții și conducătorii au fost încurcați. „Ei vorbeau între ei și ziceau: ’Dacă vom răspunde: «Din cer», ne va spune: «Atunci de ce nu l-ați crezut?» Și dacă vom răspunde: «De la oameni», ne temem de norod, pentru că toți îl socotesc pe Ioan drept proroc.’ Atunci au răspuns lui Isus: ’Nu știm!’ Și El, la rândul Lui, le-a zis: ’Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri’” (Matei 21,25-27).
„Nu știm.” Acest răspuns era o minciună. Dar preoții au înțeles situația în care se aflau și au mințit pentru a se proteja. Ioan Botezătorul a venit pentru a mărturisi despre Acela a cărui autoritate tocmai o puneau la îndoială. El a arătat spre Domnul Isus, spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1,29). El L-a botezat și după botez, în timp ce Domnul Hristos se ruga, cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu a coborât asupra Lui în chip de porumbel, iar din cer s-a auzit un glas, spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3,17).
Preoții și conducătorii și-au adus aminte cum Ioan repetase profețiile cu privire la Mesia, și-au adus aminte de evenimentul botezului Domnului Isus, iar acum nu îndrăzneau să spună că botezul lui Ioan era din cer. Dacă l-ar fi recunoscut pe Ioan ca profet, așa cum de fapt credeau că este, cum ar fi putut nega mărturia lui, care spunea că Isus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu? Pe de altă parte, nu puteau spune că botezul lui Ioan era de la oameni, pentru că poporul credea că Ioan a fost profet. Prin urmare, au răspuns: „Nu știm”.
După aceea, Domnul Hristos a prezentat parabola tatălui și a celor doi fii. Când tatăl s-a dus la primul fiu și i s-a adresat, spunându-i: „Fiule, [275] du-te astăzi de lucrează în via mea”, acesta a refuzat să se supună, a început să meargă pe căi nelegiuite și să se lase influențat de tovărășiile rele. Dar, după aceea, s-a pocăit și a împlinit cererea tatălui.
Tatăl s-a dus la cel de-al doilea fiu, adresându-i aceeași poruncă: „Du-te astăzi de lucrează în via mea”. Acest fiu a răspuns: „’Mă duc, doamne!’ Și nu s-a dus” (Matei 21,26).
În această parabolă, tatăl Îl reprezintă pe Dumnezeu, iar via reprezintă biserica. Prin cei doi fii sunt reprezentate două categorii [276] de oameni. Fiul care a refuzat să asculte porunca, spunând: „Nu vreau”, îi reprezenta pe aceia care trăiau în nelegiuire, care nu aveau nici o pretenție de evlavie și refuzau în mod deschis să ia asupra lor jugul restricțiilor și al ascultării, pe care le impune Legea lui Dumnezeu. Dar, mai târziu, mulți dintre acești oameni s-au pocăit și au respectat cerința lui Dumnezeu. Când au auzit Evanghelia rostită prin solia lui Ioan Botezătorul, „Pocăiți-vă căci Împărăția Cerurilor este aproape” (Matei 3,2), ei s-au pocăit și și-au mărturisit păcatele.
Prin fiul care a spus: „Mă duc” și nu s-a dus, era dezvăluit caracterul fariseilor. Asemenea acestui fiu, conducătorii iudei erau nepocăiți și plini de mulțumire de sine. Viața religioasă a națiunii iudaice devenise o prefăcătorie. Când vocea lui Dumnezeu a proclamat Legea pe muntele Sinai, întregul popor s-a angajat că o va respecta. Ei au spus: „Mă duc, doamne”, dar nu s-au dus. Când Domnul Hristos a venit personal pentru a le înfățișa principiile Legii, ei L-au respins. Domnul Hristos le oferise conducătorilor iudei din zilele Sale nenumărate dovezi ale autorității și puterii Sale divine, dar în ciuda faptului că erau convinși, ei nu erau dispuși să accepte dovezile. Domnul Hristos le-a arătat că ei continuau să nu creadă, pentru că nu aveau acel spirit care conduce la ascultare. El le-a declarat: „Și ați desființat astfel Cuvântul lui Dumnezeu, în folosul datinii voastre. … Degeaba mă cinstesc ei, învățând ca învățături niște porunci omenești” (Matei 15,6.9).
Printre cei care se aflau în prezența Domnului Hristos erau cărturari, farisei, preoți și conducători și, după ce le-a spus parabola celor doi fii, Domnul le-a adresat ascultătorilor Săi următoarea întrebare: „’Care din amândoi a făcut voia tatălui său?’ ’Cel dintâi’, au răspuns ei. Și Isus le-a zis: ’Adevărat vă spun [277] că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii, și nu l-ați crezut. Dar vameșii și desfrânatele l-au crezut. Și, măcar că ați văzut lucrul acesta, nu v-ați căit în urmă ca să-l credeți’” (Matei 21,31).
Ioan Botezătorul a predicat adevărul și, prin predicarea lui, păcătoșii au fost convinși și convertiți. Aceștia urmau să intre în Împărăția cerurilor înaintea celor care s-au împotrivit avertizării solemne prin atitudinea lor de îndreptățire de sine. Vameșii și desfrânatele erau ignoranți, dar acești oameni învățați cunoșteau calea adevărului. Totuși ei refuzau să meargă pe calea care duce în Paradisul lui Dumnezeu. Adevărul care ar fi trebuit să fie pentru ei o mireasmă de viață spre viață devenise o miasmă de moarte spre moarte. Păcătoșii înrăiți, care s-au dezgustat de ei înșiși, primiseră botezul lui Ioan, dar acești învățători erau ipocriți. Inima lor încăpățânată i-a împiedicat să accepte adevărul. Ei s-au opus convingerii inspirate de Duhul lui Dumnezeu și au refuzat să respecte poruncile lui Dumnezeu.
Domnul Hristos nu le-a spus: „Voi nu puteți intra în Împărăția cerurilor”, ci le-a arătat că obstacolul care îi împiedica să intre era creat chiar de ei înșiși. Pentru acești conducători iudei, ușa era încă deschisă, invitația [278] mai continua încă să le fie adresată. Domnul Hristos dorea mult să-i vadă convinși și convertiți.
Preoții și conducătorii poporului Israel și-au petrecut viața practicând niște ceremonii religioase, pe care le considerau prea sfinte pentru a fi legate de preocupările lumești. Prin urmare, se presupunea că viața lor era întru totul religioasă. Dar ei își îndeplineau ceremoniile cu scopul de a fi văzuți de oamenii pentru ca lumea să-i poată considera niște persoane evlavioase și consacrate. Deși pretindeau că ascultă de Dumnezeu, ei refuzau să facă aceasta. Ei nu erau niște împlinitori ai adevărului pe care susțineau că îl prezintă altora.
Domnul Hristos a declarat despre Ioan Botezătorul că a fost unul dintre cei mai mari profeți și le-a arătat ascultătorilor Săi că avuseseră dovezi suficiente cu privire la faptul că Ioan a fost un sol venit din partea lui Dumnezeu. Cuvintele predicatorului din pustie au fost pline de putere. El și-a vestit solia fără șovăire, mustrând păcatele preoților și ale conducătorilor și poruncindu-le să împlinească faptele Împărăției cerurilor. El nu a făcut nici un compromis cu păcatul și mulți au fost întorși de la calea lor nelegiuită.
Dacă mărturisirea lor de credință ar fi fost sinceră, conducătorii iudei ar fi acceptat mărturia lui Ioan și pe Domnul Isus ca Mesia. Dar ei nu au dovedit că în viața lor existau roadele pocăinței și ale neprihănirii. Tocmai oamenii pe care îi disprețuiau erau cei care se grăbeau să intre înaintea lor în Împărăția lui Dumnezeu.
În parabolă, fiul care a spus: „Mă duc, doamne”, s-a prezentat ca fiind credincios și ascultător, dar timpul a dovedit că pretenția lui a fost falsă. El nu l-a iubit cu adevărat pe tatăl său. Tot astfel, fariseii se lăudau cu sfințenia lor, dar când au fost supuși încercării, s-au dovedit necorespunzători. Atunci când era în interesul lor, ei prezentau cerințele Legii ca fiind foarte severe, dar când li se cerea să respecte ei înșiși aceste cerințe, ei anulau obligativitatea poruncilor lui Dumnezeu prin raționamente viclene. Cu privire la farisei, Domnul Hristos a declarat: „Să nu [279] vă luați după faptele lor, căci ei zic și nu fac” (Matei 23,3). Fariseii nu Îl iubeau cu adevărat pe Dumnezeu și nu-i iubeau nici pe oameni. Dumnezeu i-a chemat să fie conlucrători cu El în lucrarea de binecuvântare a lumii, dar în timp ce pretindeau că acceptă chemarea, faptele lor dovedeau că refuză să asculte. Fariseii se încredeau în ei înșiși și se mândreau cu bunătatea lor, dar sfidau poruncile lui Dumnezeu. Iudeii au refuzat să facă lucrarea pe care le-o rânduise Dumnezeu și, datorită nelegiuirii lor, Domnul era pe punctul de a Se despărți de acest popor neascultător.
Îndreptățirea de sine nu este o îndreptățire adevărată, iar cei care se bazează pe ea vor fi lăsați să suporte consecințele susținerii unei amăgiri fatale. Mulți oameni din zilele noastre pretind că respectă poruncile lui Dumnezeu, dar nu au în inima lor o iubire de Dumnezeu care să se reverse asupra altora. Domnul Hristos îi cheamă să I se alăture în lucrarea Sa de mântuire a lumii, iar ei își cultivă mulțumirea de sine, spunând: „Mă duc, doamne”, dar nu se duc. Ei nu cooperează cu aceia care fac lucrarea lui Dumnezeu. Ei sunt leneși. Asemenea fiului necredincios, Îi fac lui Dumnezeu promisiuni false. Prin asumarea legământului solemn al bisericii, ei s-au angajat să accepte și să respecte Cuvântul lui Dumnezeu, să se dedice slujirii lui Dumnezeu, dar nu fac aceasta. În mărturisirea lor, ei pretind că sunt fii ai lui Dumnezeu, dar în viața și caracterul lor neagă această relație. Ei nu se supun voinței lui Dumnezeu și trăiesc în minciună.
Atunci când nu implică nici un sacrificiu, asemenea credincioși par să respecte făgăduința de a asculta, dar când li se cere renunțare și sacrificiu de sine, când văd crucea pe care trebuie să o ia asupra lor, ei se dau înapoi. În felul acesta, conștiința datoriei dispare treptat și încălcările cunoscute ale poruncilor lui Dumnezeu devin un obicei. Chiar dacă aud Cuvântul lui Dumnezeu, și-au pierdut capacitatea de a înțelege lucrurile spirituale. Inima lor este împietrită și conștiința lor este insensibilă.
Să nu credem că dacă nu manifestăm o vrăjmășie hotărâtă [280] împotriva Domnului Hristos, înseamnă că îndeplinim o lucrare pentru El. În felul acesta ne amăgim propriul suflet. Dacă reținem darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru a le folosi în lucrarea Sa, indiferent dacă este vorba de timp, de mijloace financiare sau de oricare alt dar pe care ni l-a încredințat, noi lucrăm împotriva Sa.
Satana se folosește de nepăsarea și de starea de adormire a așa-zișilor creștini pentru a-și întări eforturile și pentru a câștiga suflete de partea lui. Mulți dintre cei care cred că, deși nu fac nici o lucrare concretă pentru Domnul Hristos, totuși sunt de partea Sa, îl împuternicesc pe vrăjmaș să ocupe teren și să câștige avantaje. Prin faptul că au dat greș în a fi niște lucrători sârguincioși pentru Domnul, neîndeplinindu-și datoriile și nerostind soliile care trebuiau vestite, ei i-au permis lui Satana să obțină stăpânirea asupra unor suflete care ar fi putut fi câștigate pentru Domnul Hristos.
Noi nu vom putea fi mântuiți niciodată într-o stare de indolență și inactivitate. Nu există nici o persoană cu adevărat convertită, care să trăiască o viață nefolositoare și neputincioasă. Dacă nu luptăm să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu, dacă nu căutăm stăruitor să învățăm care sunt legile acestei Împărății, nu suntem pregătiți să facem parte din ea. Aceia care refuză să coopereze cu Dumnezeu pe pământ nu vor coopera cu El nici în ceruri. Primirea lor în ceruri ar constitui un pericol.
Există mai multă speranță pentru vameși și pentru păcătoși, decât pentru aceia care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu, dar refuză să-l respecte. Cel care își vede starea păcătoasă și nu își acoperă păcatul, cel care știe că, înaintea lui Dumnezeu, este un om decăzut din punct de vedere fizic, sufletesc și spiritual se îngrijorează și devine alarmat, ca nu cumva să fie despărțit pentru totdeauna de Împărăția cerurilor. El își înțelege starea de boală și caută vindecare la Marele Medic, care a spus: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6,37). Aceștia sunt oamenii pe care Domnul îi poate folosi ca lucrători în via Sa.
Domnul Hristos nu l-a condamnat pe fiul care a refuzat să aducă la îndeplinire porunca tatălui său, dar nici nu l-a lăudat. Cei care se comportă asemenea [281] primului fiu, refuzând să asculte, nu merită să fie apreciați pentru susținerea acestei poziții. Franchețea lor nu trebuie considerată ca fiind o virtute. Dacă este sfințită prin adevăr și neprihănire, această trăsătură îi poate face pe oameni să fie niște martori curajoși ai Domnului Hristos, dar dacă este manifestată de cel păcătos, ea constituie o insultă și o sfidare, care se apropie de păcatul blasfemiei. Faptul că un om nu este ipocrit nu îl face cu nimic mai puțin păcătos. Când apelurile Duhului Sfânt ajung la inima noastră, singura posibilitate de a fi în siguranță este să răspundem fără întârziere. Când ești chemat: „Du-te astăzi de lucrează în via Mea”, nu refuza invitația. „Astăzi, dacă auziți glasul, nu vă împietriți inimile” (Evrei 4,7). Este periculos să amâni ascultarea. Poate că nu vei mai auzi niciodată această invitație.
Nimeni să nu se flateze pe sine însuși cu gândul că păcatele cultivate o perioadă de timp pot fi abandonate oricând cu ușurință. Nu este așa. Fiecare păcat cultivat slăbește caracterul și întărește patima, iar rezultatul este decăderea fizică, mintală și morală. Poate că te vei pocăi de greșeala pe care ai săvârșit-o și îți vei îndrepta pașii pe căi drepte, dar impresia lăsată asupra minții tale și familiarizarea cu răul te vor face să-ți fie greu să deosebești binele de rău. O dată formate, obiceiurile rele vor fi folosite de Satana pentru a te asalta din nou și din nou.
Prin porunca: „Du-te de lucrează astăzi în via Mea”, fiecare suflet este suspus unui test al sincerității. Vor fi faptele în conformitate cu declarațiile lui? Cel chemat să-și folosească toate cunoștințele pe care le deține va lucra cu credincioșie și fără interese egoiste pentru Proprietarul viei?
Apostolul Petru ne învață cu privire la planul după care trebuie să lucrăm. „Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari [282] și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.
De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni” (2 Petru 1,2-7).
Dacă îngrijiți cu credincioșie via sufletului vostru, Dumnezeu vă face împreună-lucrători cu El și veți avea de îndeplinit o lucrare nu doar pentru voi înșivă, ci și pentru alții. Comparând biserica Sa cu o vie, Domnul Hristos nu ne învață că trebuie să limităm aprecierea muncii și a simpatiei noastre doar față de membrii bisericii. Via Domnului trebuie să fie lărgită. El dorește ca via Sa să fie extinsă în toate părțile lumii. Pe măsură ce primim învățătură și har de la Dumnezeu, trebuie să-i învățăm și pe alții cum să îngrijească plantele prețioase. Acesta este modul în care putem extinde via Domnului. Dumnezeu urmărește să vadă dovezile credinței, ale iubirii și ale răbdării noastre. El așteaptă să vadă dacă folosim toate avantajele spirituale de care beneficiem pentru a deveni lucrători pricepuți în via Sa de pe pământ, ca să putem intra în Paradisul lui Dumnezeu, în acel cămin al Edenului, din care Adam și Eva au fost îndepărtați datorită nelegiuirii.
Relația dintre Dumnezeu și poporul Său este aceea a unui părinte față de copiii Săi și, în calitate de Tată, El are dreptul de a aștepta să-I slujim cu credincioșie. Să ne gândim la viața Domnului Hristos. Stând în fruntea omenirii și slujindu-I Tatălui Său, El este un exemplu cu privire la ce anume ar trebui și ar putea să fie fiecare fiu al Său. Domnul I-a slujit Tatălui Său cu dragoste, de bunăvoie și în deplină libertate. „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule”, declara El, „și Legea Ta este în fundul inimii Mele” (Psalmii 40,8). Domnul Hristos nu a considerat nici un sacrificiu ca fiind prea mare și nici o muncă prea grea pentru a aduce la îndeplinire lucrarea pe care venise să o facă. La vârsta de doisprezece ani, El a spus: „Oare [283] nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2,49). El a auzit chemarea și Și-a asumat lucrarea. „Mâncarea Mea”, spunea El, „este să fac voia Celui ce M-a trimis și să împlinesc lucrarea Sa” (Ioan 4,34).
Acesta este modul în care trebuie să-I slujim lui Dumnezeu. Numai acela care lucrează în conformitate cu standardele cele mai înalte ale ascultării Îi slujește lui Dumnezeu. Toți cei care doresc să fie fii și fiice ale lui Dumnezeu trebuie să se dovedească a fi niște conlucrători cu Dumnezeu, cu Domnul Hristos și cu îngerii cerului. Acesta este testul de verificare al fiecărui suflet. Despre cei care Îi slujesc cu credincioșie, Domnul spune: „Ei vor fi ai mei… îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea grijă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujește (Maleahi 3,17).
Scopul principal al lucrărilor providenței lui Dumnezeu este acela de a-i încerca pe oameni, de a le da ocazia să-și dezvolte caracterul. În felul acesta, El îi verifică pentru a vedea dacă sunt sau nu ascultători față de poruncile Sale. Faptele bune nu cumpără iubirea lui Dumnezeu, dar arată că avem această iubire. Dacă ne supunem față de voința lui Dumnezeu, nu vom lucra pentru a câștiga iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Sa este un dar care va fi primit în suflet și, dacă vom fi motivați de iubirea față de El, vom simți plăcere să ascultăm de poruncile Sale.
În lumea din zilele noastre, există doar două clase de oameni, și numai două vor fi recunoscute la judecată: cei care încalcă Legea lui Dumnezeu și cei care o respectă. Domnul Hristos ne supune unei încercări prin care se va dovedi fie loialitatea, fie necredincioșia noastră. „Dacă Mă iubiți”, spune El, „veți păzi poruncile Mele. … Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește și cine Mă iubește va fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi și Mă voi arăta lui. … Cine nu Mă iubește nu păzește Cuvintele Mele. Și Cuvântul pe care îl auziți nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis”. „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui” (Ioan 14,15-24; 15,10).