În mulțimea care asculta învățăturile Domnului Hristos, se aflau mulți farisei. Aceștia au observat cu dispreț cât de puțini dintre ascultătorii Săi Îl recunoșteau ca Mesia și se întrebau în sinea lor, cum ar fi putut acest Învățător modest să ridice națiunea lui Israel la statutul de împărăție universală. Fără bogății, putere sau o poziție socială onorabilă, cum urma El să instaureze o împărăție nouă? Domnul Hristos cunoștea gândurile lor și le-a răspuns:
„… Cu ce vom asemăna Împărăția lui Dumnezeu, sau prin ce pildă o vom înfățișa?” (Marcu 4,30). Printre guvernele pământești nu exista nici o asemănare și nici un termen de comparație. Nici o societate civilă nu Îi putea sluji drept simbol. El a zis: „Se aseamănă cu un grăunte de muștar, care, când este semănat în pământ, este cea mai mică dintre toate semințele de pe pământ; dar, după ce a fost semănat, crește și se face mai mare decât toate zarzavaturile, și face ramuri mari, așa că păsările cerului își pot face cuiburi la umbra lui” (Marcu 4,31.32). [77]
Germenul din sămânță crește datorită principiului vieții pe care l-a implantat Dumnezeu în interior. Dezvoltarea lui nu depinde de nici o putere omenească. Tot așa se întâmplă și cu Împărăția Domnului Hristos. Ea este o nouă creațiune. Principiile ei de dezvoltare sunt opuse principiilor care conduc împărățiile acestei lumi. Guvernele pământești își exercită dominația prin forță. Ele își mențin stăpânirea prin războaie. Dar Întemeietorul acestei Împărății noi este Domnul Păcii. În profeție, Duhul Sfânt a reprezentat împărățiile lumii prin simbolurile unor animale de pradă fioroase. Dar Domnul Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). În planul Său de guvernare nu există nici un fel de folosire a forței pentru a constrânge conștiința. Iudeii așteptau ca Împărăția lui Dumnezeu să fie instaurată în același mod ca împărățiile lumii. Ei recurgeau la măsuri exterioare de promovare și extindere a neprihănirii. Ei concepeau metode și planuri. Dar Domnul Hristos implantează un principiu activ. El combate eroarea și păcatul prin implantarea adevărului și a neprihănirii.
În timp ce Domnul Isus rostea această parabolă, în apropiere și în depărtare, puteau fi văzuți arbuștii de muștar, care se înălțau deasupra ierbii și grâului, legănându-și ușor ramurile în bătaia vântului. Păsările zburau din creangă în creangă, și cântecul lor se auzea din frunzișul bogat. Totuși sămânța din care răsărea această plantă înaltă era una dintre semințele cele mai mici. La început, răsărea un firicel firav, dar plin de vitalitate, care creștea, dezvoltându-se, până când ajungea la o înălțime deosebită. Tot astfel, la început, Împărăția lui Hristos părea umilă și lipsită de semnificație. În comparație cu împărățiile pământești, ea lăsa impresia că este cea mai neînsemnată. Domnitorii acestei lumi ridiculizau faptul că Domnul Hristos Se declara Împărat. Cu toate acestea, adevărurile puternice pe care le-a încredințat urmașilor Împărăției Evangheliei aveau în ele viață divină. Și cât de rapidă a fost creșterea ei! Cât de răspândită a fost influența ei! Când a rostit această parabolă, Împărăția cea nouă era reprezentată doar de câțiva oameni simpli din Galileea. [78]
Situația materială precară și numărul mic al acelor pescari simpli, care Îl urmau pe Domnul Isus, erau prezentate din nou și din nou, ca argumente că oamenii nu trebuiau să se asocieze cu ei. Totuși sămânța de muștar avea să crească și să-și întindă ramurile până departe, pretutindeni în lume. Împărățiile pământești, a căror glorie umplea atunci inima oamenilor, urmau să piară, dar Împărăția lui Hristos avea să reziste asemenea unui imperiu puternic și vast.
Tot astfel, lucrarea harului în inimă este mică la început. Este rostit un cuvânt, sufletul este străbătut de o rază de lumină, este exercitată o influență care reprezintă începutul unei noi vieți, și cine își poate imagina rezultatele ei?
Experiența reprezentată în parabola seminței de muștar nu ilustrează doar dezvoltarea în ansamblu a Împărăției lui Hristos, ci ea se repetă în fiecare stadiu al acestui proces. Dumnezeu are un adevăr special și o lucrare specială pentru biserica Sa în fiecare generație. Adevărul care le este ascuns celor învățați și înțelepți ai lumii acesteia le este descoperit unor oameni umili, care au o credință asemenea unor copii. Adevărul cere renunțare la sine. El are de purtat bătălii și de câștigat biruințe. La început, susținătorii lui sunt puțini. El este combătut și disprețuit de marii oameni ai lumii și de bisericile care se conformează cu lumea. Priviți-l pe Ioan Botezătorul, cel care a pregătit venirea lui Hristos, stând singur pentru a mustra mândria și formalismul națiunii iudaice. Priviți-i pe apostolii care au vestit Evanghelia în Europa. Cât de necunoscută și de lipsită de șanse părea misiunea lui Pavel și a lui Sila, niște meșteșugari care confecționau corturi, când, împreună cu tovarășii lor, s-au îmbarcat la Troa, plecând în călătorie la Filipi. Priviți-l pe „bătrânul Pavel”, aflat în lanțuri și predicându-L pe Hristos în palatul cezarilor. Priviți micile grupuri de sclavi și țărani luptând cu păgânismul Imperiului Roman. Priviți-l pe Martin Luther rezistând împotriva acelei biserici puternice, care era capodopera înțelepciunii lumii. Priviți-l apărând cu fermitate Cuvântul lui Dumnezeu în fața împăratului și a papei, declarând: „Aici voi sta; nu pot face altfel. Așa să mă ajute Dumnezeu.” Priviți-l [79] pe John Wesley predicându-L pe Hristos și neprihănirea Sa, în mijlocul formalismului, al senzualității și al necredinței. Profund îndurerat de nenorocirile lumii păgâne, el pleda pentru privilegiul de a vesti solia iubirii lui Hristos. Ascultați răspunsul clericilor de atunci: „Stai jos, tinere. Când Dumnezeu va dori să-i convertească pe păgâni, o va face fără ajutorul tău sau al meu.”
Marii lideri ai gândirii religioase din această generație își exprimă laudele și înalță monumente în cinstea celor care au sădit sămânța adevărului cu secole în urmă. Dar câți din zilele noastre nu se abat de la această lucrare, călcând în picioare firele răsărite din aceeași sămânță? Străvechea declarație se repetă: „Știm că Dumnezeu a vorbit lui Moise, dar acesta [Hristos reprezentat de solii trimiși de El] nu știm de unde este” (Ioan 9,29). Așa cum s-a întâmplat în secolele anterioare, adevărurile speciale pentru acest timp nu se află în posesia autorităților eclesiastice, ci la bărbații și femeile care nu se consideră prea învățați sau prea înțelepți pentru a crede în Cuvântul lui Dumnezeu.
„De pildă, fraților, uitați-vă la voi care ați fost chemați: printre voi nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari. Și Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, și lucrurile disprețuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1,26-28); „pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2,5).
În această ultimă generație, parabola seminței de muștar este pe punctul de a atinge o împlinire răsunătoare și triumfală. Sămânța cea mică va deveni un copac. Ultima solie de avertizare și har trebuie să ajungă la „orice neam, seminție, limbă și norod” (Apocalipsa 14,6-14), „ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele” (Fapte 15,14). „Iar pământul va fi luminat de slava Sa” (Apocalipsa 18,1).