Iudeii aproape că pierduseră din vedere adevărul despre harul fără plată al lui Dumnezeu. Rabinii îi învățau că favoarea lui Dumnezeu trebuia câștigată prin merite. Ei sperau să obțină prin faptele proprii răsplata neprihănirii. Prin urmare, închinarea lor era determinată de un spirit mercantil. Nici măcar ucenicii nu erau întru totul lipsiți de acest spirit, iar Mântuitorul căuta orice ocazie pentru a le arăta greșeala lor. Chiar înainte de a rosti parabola lucrătorilor, s-a petrecut un eveniment care I-a oferit ocazia de a prezenta principiile corecte.
Pe când mergea pe drum, un tânăr conducător a alergat spre El și, îngenunchind, L-a salutat cu respect. „Bunule Învățător”, a spus el, „ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” (Marcu 10,17)
Conducătorul I se adresase Domnului Hristos doar ca unui rabin respectat, fără a-L considera Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul i-a zis: „Pentru ce Mă numești bun?” „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu” (Marcu 10,18). Pe ce temei Mă numești [391] bun? Doar Dumnezeu este bun. Dacă Mă recunoști ca fiind astfel, trebuie să mă accepți ca Fiu și reprezentant al Său.
„Dacă vrei să intri în viață”, a adăugat El, „păzește poruncile.” Caracterul lui Dumnezeu este exprimat în Legea Sa și, ca să fii în armonie cu Dumnezeu, fiecare faptă a ta trebuie să izvorască din principiile Legii Sale.
Domnul Hristos nu a micșorat cerințele Legii. Exprimându-Se într-o manieră inconfundabilă, El a prezentat ascultarea ca fiind condiția primirii vieții veșnice, aceeași condiție care i s-a cerut lui Adam înainte de cădere. Domnul nu așteaptă de la oameni cu nimic mai puțin acum, decât a așteptat de la omul din Paradis, adică ascultarea desăvârșită, neprihănirea deplină. Cerința pentru cei aflați sub legământul harul este tot atât de cuprinzătoare, precum a fost cerința din Eden – armonia cu Legea lui Dumnezeu, care este sfântă, dreaptă și bună.
La cuvintele: „Păzește poruncile”, tânărul a întrebat: „Care?” El a presupus că Domnul Hristos S-a referit la vreo prevedere ceremonială, dar Domnul vorbea despre Legea dată pe Sinai. El a menționat mai multe porunci scrise pe cea de a doua tablă a Decalogului și apoi le-a rezumat pe toate în principiul: „… Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 19,19).
Tânărul a răspuns fără ezitare: „Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinerețea mea; ce-mi mai lipsește?” (Matei 19,20). Concepția lui despre Lege era superficială și se limita doar la aspectele exterioare. Judecat după standardul omenesc, el își păstrase un caracter nepătat. Viața lui exterioară fusese într-o mare măsură nevinovată, iar el credea cu sinceritate că ascultarea lui era perfectă, fără nici o greșeală. Totuși tânărul avea o teamă ascunsă, că relația lui spirituală cu Dumnezeu nu era întru totul bună. Acest fapt l-a determinat să întrebe: „Ce-mi mai lipsește?”
„Dacă vrei să fii desăvârșit”, i-a zis Domnul Hristos, „du-te de vinde ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară [392] în cer! Apoi vino, și urmează-Mă. Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentru că avea multe avuții” (Matei 19,21.22).
Cel care se iubește pe sine este un călcător al Legii. Aceasta a dorit Domnul Isus să-i descopere tânărului și l-a supus unui test care avea scopul de a face evident egoismul din inima lui. Domnul i-a arătat pata din caracterul său. Tânărul nu a vrut să primească o lumină mai mare. El păstrase în suflet un idol. Dumnezeul lui era lumea. El pretindea că a păzit Legea, dar îi lipsea acel principiu care era însuși spiritul și viața tuturor poruncilor. El nu avea o dragoste adevărată față de Dumnezeu și față de oameni. Acestui tânăr îi lipsea tocmai ceea ce l-ar fi putut face să fie pregătit pentru a intra în Împărăția cerurilor. Datorită iubirii de sine și a câștigului lumesc, el nu era în armonie cu principiile Cerului.
Când tânărul conducător a venit la Domnul Isus, sinceritatea și seriozitatea [393] lui au cucerit inima Mântuitorului. Isus S-a uitat țintă la el și l-a iubit (Marcu 10,21). Domnul a văzut în el un om care ar fi putut sluji ca predicator al neprihănirii. El era tot atât de dispus să-l primească pe acest tânăr talentat și nobil, cum i-a primit pe sărmanii pescari care L-au urmat. Dacă și-ar fi dedicat aptitudinile în slujba lucrării de salvare a sufletelor, el ar fi putut deveni un lucrător sârguincios și plin de succes pentru Hristos.
Dar mai întâi trebuia să accepte condițiile uceniciei. El trebuia să se consacre fără rezerve lui Dumnezeu. La chemarea Mântuitorului, Ioan, Petru, Matei și tovarășii lor au lăsat totul, s-au ridicat și au mers după El (Luca 5,28). Aceeași consacrare i se cerea și tânărului conducător. Iar în această privință, Domnul Hristos nu i-a cerut un sacrificiu mai mare decât cel pe care îl făcuse El Însuși. „El, măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” (2 Corinteni 8,9). Tânărul trebuia doar să meargă pe calea pe care îl conducea Domnul Hristos.
Domnul Hristos l-a privit și a dorit nespus de mult mântuirea lui. El a dorit să-l trimită ca sol al binecuvântării oamenilor. În locul lucrurilor la care I-a cerut să renunțe, Hristos îi oferea privilegiul tovărășiei Sale. „Urmează-Mă”, i-a zis El. Petru, Iacov și Ioan au considerat acest privilegiu ca fiind o bucurie. Chiar și tânărul Îl admira pe Domnul Hristos. Inima lui era atrasă de Mântuitorul. Dar el nu a fost gata să accepte principiul Său cu privire la sacrificiul de sine. El a dorit viața veșnică, dar nu a fost dispus să primească în suflet acea iubire neegoistă, care înseamnă viața, și s-a îndepărtat întristat de Domnul Hristos.
În timp ce tânărul pleca, Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții!” (Marcu 10,23). Aceste cuvinte i-au uimit pe [394] ucenici. Ei fuseseră învățați să-i considere pe bogați ca fiind niște favorizați ai Cerului. Ei înșiși sperau să primească putere și bogății lumești în împărăția lui Mesia. Dacă bogații aveau să intre cu mare dificultate în împărăție, ce speranță ar mai fi rămas pentru restul oamenilor?
„Isus a luat din nou cuvântul, și le-a zis: ’Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogății, să intre în Împărăția lui Dumnezeu! Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăția lui Dumnezeu!’ Ucenicii au rămas și mai uimiți” (Marcu 10,24-26). Acum, și-au dat seama că și ei erau incluși în această avertizare solemnă. În lumina cuvintelor Mântuitorului se dezvăluia dorința lor ascunsă după putere și bogății. Având o presimțire rea cu privire la ei înșiși, au exclamat: „Cine poate atunci să fie mântuit?” (Marcu 10,26)
„Isus S-a uitat țintă la ei, și le-a zis: ’Lucrul acesta este cu neputință la oameni, dar nu la Dumnezeu, pentru că toate lucrurile sunt cu putință la Dumnezeu’” (Marcu 10,27).
Un om nu poate intra în ceruri, pur și simplu, pentru că este bogat. Bogăția nu-i conferă nici un drept la moștenirea sfinților în lumină. Orice om poate intra în Împărăția lui Dumnezeu numai prin harul nemeritat al Domnului Hristos.
Atât celor bogați, cât și celor săraci le sunt adresate cuvintele Duhului Sfânt: „Voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț” (1 Corinteni 6,19.20). Când au această credință, oamenii consideră că proprietățile lor sunt niște bunuri care le-au fost încredințate spre a fi folosite, după cum îi va îndruma Dumnezeu, pentru salvarea celor pierduți și pentru mângâierea celor săraci și a celor suferinzi. Omului îi este imposibil să gândească așa, deoarece inima lui se atașează de bogățiile pământești. Sufletul legat în slujba Mamonei este surd la strigătul nevoii omenești. Dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile. Contemplând iubirea inegalabilă a Domnului Hristos, inima egoistă va fi îmblânzită și supusă. Asemenea fariseului Saul, cei bogați vor fi determinați să spună: „Dar lucrurile, care pentru mine erau câștiguri, [395] le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos” (Filipeni 3,7.8). Ca urmare, ei se vor bucura să se considere niște administratori ai harului nespus de felurit al lui Dumnezeu și, din iubire pentru El, slujitori ai tuturor oamenilor.
Petru a fost primul care și-a revenit din convingerea tainică, inspirată de cuvintele Mântuitorului. El s-a gândit cu satisfacție la tot ce renunțaseră, el și frații lui, pentru Domnul Hristos. „Iată”, a zis el, „noi am lăsat totul, și Te-am urmat” (Marcu 10,28). Amintindu-și de făgăduința condiționată, care îi fusese adresată tânărului conducător: „Vei avea o comoară în cer”, a întrebat ce urmau să primească, el și tovarășii lui, ca răsplată pentru sacrificiile lor.
Răspunsul Mântuitorului a umplut de fior inimile acelor pescari galileeni. El descria onoruri care împlineau visurile lor cele mai înalte: „Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-ați urmat, veți ședea și voi pe douăsprezece scaune de domnie, și veți judeca pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Matei 19,28). Și a adăugat: „Și oricine a lăsat case sau frați, [396] sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit și va moșteni viața veșnică” (Matei 19,29).
Dar întrebarea lui Petru: „... Ce răsplată vom avea?” dezvăluise un spirit care nu i-ar fi pregătit într-o manieră corectă pe ucenici pentru a fi soli ai Domnului Hristos, deoarece era un spirit mercantil. Deși fuseseră atrași de dragostea Domnului Isus, ucenicii nu erau întru totul liberi de fariseism. Ei încă lucrau cu gândul de a merita o răsplată pe măsura muncii lor. Ei cultivau un spirit de înălțare și de mulțumire de sine și se comparau între ei. Când unul greșea într-o anumită privință, ceilalți nutreau sentimente de superioritate.
Pentru ca ucenicii să nu piardă din vedere principiile Evangheliei, Domnul Hristos le-a spus o parabolă care ilustra maniera în care îi tratează Dumnezeu pe slujitorii Săi și spiritul în care dorește să lucreze pentru El.
„Împărăția cerurilor”, a spus El, „se aseamănă cu un gospodar, care a ieșit dis-de-dimineață, să-și tocmească lucrători la vie” (Matei 20,1). În vremea aceea, era obiceiul ca oamenii care căutau de lucru să aștepte în piețele publice, iar cei ce voiau să-i angajeze mergeau acolo pentru a găsi slujitori. Parabola prezintă un om care a mers în piață la diferite ore pentru a angaja lucrători. Cei angajați la primele ore ale zilei au convenit să lucreze pentru o anumită sumă de bani. Cei angajați mai târziu au lăsat ca stăpânul să decidă plata pe care o vor primi.
„Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: ’Cheamă pe lucrători, și dă-le plata, începând de la cei de pe urmă, până la cei dintâi. Cei din ceasul al unsprezecelea au venit, și au luat fiecare câte un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult; dar au primit și ei tot câte un leu de fiecare” (Matei 20,8-10).
Modul îi care i-a tratat stăpânul pe lucrătorii din via [397] sa reprezintă modul în care îi tratează Dumnezeu pe oameni. În relațiile de afaceri de pe pământ, răsplata este acordată proporțional cu munca îndeplinită. Lucrătorii se așteaptă să fie plătiți doar cât merită. Dar în parabolă, Domnul Hristos ilustra principiile Împărăției Sale – o Împărăție care nu era din lumea aceasta. El nu era condus de nici un standard omenesc. Domnul spune: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, și căile voastre nu sunt căile Mele. … Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre” (Isaia 55,8.9).
În parabolă, primii lucrători au fost de acord să lucreze pentru o anumită sumă de bani și au primit suma stabilită, dar nimic mai mult. Cei angajați mai târziu au crezut în promisiunea stăpânului: „Și vă voi da ce va fi cu dreptul” (Matei 20,4). Ei și-au arătat încrederea în el, prin faptul că nu au pus nici o întrebare cu privire la plată. Ei au avut încredere în dreptatea și echitatea lui. Acești lucrători au fost răsplătiți, dar nu după cantitatea de muncă pe care au depus-o, ci în conformitate cu generozitatea voinței sale.
Așa dorește Dumnezeu să ne încredem în Acela care îi îndreptățește pe cei păcătoși. El nu ne răsplătește după meritul nostru, ci după voința și hotărârea Sa, „după planul veșnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3,11). „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3,5). Iar pentru cei care se încred în El, va face „nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3,20).
Nu cantitatea muncii sau rezultatele ei vizibile o fac să fie valoroasă în ochii lui Dumnezeu, ci spiritul în care este îndeplinită. Cei care au venit în vie în ceasul al unsprezecelea au fost mulțumiți că au avut ocazia să lucreze. Inima lor era plină de recunoștință față de acela care îi acceptase și, la încheierea zilei, când stăpânul i-a plătit pentru o zi întreagă de lucru, [398] au fost foarte surprinși. Ei știau că nu merită o asemenea răsplată. Iar bunătatea exprimată de înfățișarea celui care îi angajase i-a umplut de bucurie. Acești lucrători nu au uitat niciodată bunătatea stăpânului și nici răsplata generoasă pe care au primit-o. Tot așa se întâmplă și cu păcătosul care, cunoscându-și nevrednicia, intră în via Stăpânului în ceasul al unsprezecelea. Timpul lui de slujire pare atât de scurt, iar el simte că nu merită răsplata, dar este plin de bucurie, pentru că Dumnezeu l-a acceptat. El lucrează cu un spirit umil și încrezător, plin de recunoștință pentru privilegiul de a fi conlucrător cu Domnul Hristos. Acesta este spiritul pe care Dumnezeu îl onorează cu plăcere.
Domnul dorește să ne încredem în El, fără să punem nici o întrebare cu privire la măsura în care vom fi răsplătiți. Când în suflet locuiește Hristos, gândul răsplătirii nu este predominant. Nu acesta este motivul care determină slujirea noastră. Este adevărat că, într-o anumită ordine a priorităților, trebuie să respectăm ideea de răsplată sau recompensă. Dumnezeu dorește să prețuim binecuvântările pe care ni le-a făgăduit. Dar El nu vrea să fim absorbiți de dorința după răsplată și nici să considerăm că trebuie să primim o recompensă pentru fiecare îndatorire îndeplinită. Nu ar trebui să fim atât de nerăbdători să câștigăm răsplata, [399] ci mai degrabă să dorim să facem ce este bine, fără a ține seama de vreun câștig.
Aceasta nu îi scuză pe aceia care aud prima chemare la lucru, dar neglijează să intre în via Domnului. Când stăpânul s-a dus în piață în ceasul al unsprezecelea și a găsit oameni fără lucru, a spus: „De ce stați aici toată ziua fără lucru?” (Matei 20,6). Răspunsul a fost: „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni” (Matei 20.7). Nici unul dintre cei chemați la acea oră târzie din zi nu fusese acolo dimineața. Ei nu refuzaseră chemarea. Cei care refuză și se pocăiesc după aceea, fac bine că se pocăiesc. Dar este periculos să tratezi în mod ușuratic prima chemare a harului.
Când fiecare lucrător al viei a primit câte un leu (Matei 20,9), cei care începuseră munca de dimineață s-au simțit ofensați. Nu lucraseră ei douăsprezece ore? gândeau în sinea lor. Și oare nu era drept să primească mai mult decât cei care lucraseră doar o oră în partea mai răcoroasă a zilei? Ei au zis: „Aceștia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, și la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul și zăduful zilei” (Matei 20,12).
„Prietene”, i-a răspuns stăpânul unuia dintre ei, „ție nu-ți fac nici o nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ți ce ți se cuvine și pleacă. Eu vreau să plătesc și acestuia din urmă ca și ție. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?” (Matei 20,13-15)
„Tot așa, cei din urmă vor fi cei dintâi, și cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși” (Matei 20,16).
Primii lucrători din parabolă îi reprezintă pe aceia care, datorită serviciilor lor, pretind să fie tratați mai bine decât ceilalți. Ei își încep lucrarea cu un spirit de mulțumire de sine și nu o aduc la îndeplinire cu renunțare și sacrificiu de sine. Poate că au pretins toată viața că Îi slujesc lui Dumnezeu, poate că au fost [400] primii în a suporta greutățile, lipsurile și încercările, și ca urmare se consideră îndreptățiți să primească o răsplată mare. Ei se gândesc mai mult la răsplată, decât la privilegiul de a fi slujitori ai lui Hristos. În concepția lor, munca și sacrificiile făcute le dau dreptul să fie mai onorați decât ceilalți și, pentru că această pretenție nu le este recunoscută, se simt ofensați. Dacă și-ar fi adus la îndeplinire lucrarea într-un spirit iubitor și încrezător, ei ar fi continuat să fie cei dintâi, dar atitudinea nemulțumită și recalcitrantă este necreștinească și dovedește că nu sunt vrednici de încredere. Ea descoperă dorința lor de înălțare de sine, neîncrederea lor în Dumnezeu și spiritul lor de gelozie și de ranchiună față de frații lor. Pentru ei, bunătatea și dărnicia Domnului sunt doar o ocazie de a murmura. În felul acesta, ei arată că sufletul lor nu are nici o legătură cu Dumnezeu. Ei nu cunosc bucuria conlucrării cu Maestrul divin.
Nimic nu este mai ofensator pentru Dumnezeu, ca acest spirit îngust și egoist. El nu poate conlucra cu nici un om care manifestă astfel de trăsături. Aceste persoane sunt insensibile față de lucrarea Duhului Său.
Iudeii fuseseră primii chemați în via Domnului și, datorită acestui fapt, erau mândri și plini de îndreptățire de sine. Ei considerau că anii îndelungați de slujire le confereau dreptul de a primi o răsplată mai mare decât alții. Nimic nu era mai supărător pentru ei ca ideea că neamurile trebuiau să fie acceptate ca având privilegii egale cu ale lor în privința lucrurilor lui Dumnezeu.
Domnul Hristos i-a avertizat pe ucenicii care fuseseră chemați cei dintâi să-L urmeze, ca nu cumva să cultive același gând rău. El a văzut că dezvoltarea unui spirit al îndreptățirii de sine ar însemna slăbiciunea și blestemul bisericii. Dacă s-ar întâmpla astfel, oamenii ar crede că pot face ceva pentru a obține un loc în Împărăția cerurilor. Ei și-ar imagina că Domnul ar veni să-i ajute, numai după ce au făcut un progres bine determinat. [401] În acest fel, ar exista foarte multă încredere în sine și mai puțină în Domnul Isus. Mulți dintre cei care au făcut un progres oarecare ar fi îngâmfați și s-ar considera superiori altora. Ei ar fi dornici să fie flatați și s-ar umple de invidie dacă nu ar fi considerați cei mai importanți. Acesta era pericolul de care Domnul Hristos căuta să-i ferească pe ucenicii Săi.
Orice mândrie bazată pe merite personale este nepotrivită. „Așa vorbește Domnul: ’Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, că știe că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată și dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul’” (Ieremia 9,23.24).
Răsplata nu este oferită pe temeiul faptelor, pentru ca nici un om să nu se îngâmfe, ci este oferită în totalitate prin har. „Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoșul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? ’Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire’. Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire” (Romani 4,1-5). Prin urmare, nu există nici o posibilitate ca vreun om să se înalțe mai presus de altul sau să fie invidios. [402] Nimeni nu este mai privilegiat decât ceilalți și nimeni nu poate pretinde că are dreptul la răsplată.
Atât cei dintâi, cât și cei din urmă trebuie să fie părtași la marea și veșnica răsplată, iar cei dintâi ar trebui să le spună celor din urmă un bun venit cu bucurie. Cel care îl invidiază pe altul pentru răsplata lui uită că el însuși este mântuit numai prin har. Parabola lucrătorilor viei mustră orice formă de gelozie și suspiciune. Dragostea se bucură de adevăr și nu dă curs nici unei comparații invidioase. Cel care iubește face comparație numai între caracterul plăcut al Domnului Hristos și propriul caracter nedesăvârșit.
Această parabolă este o avertizare prin care tuturor lucrătorilor li se spune că, oricât de îndelungată ar fi slujirea lor, oricât de multe ar fi lucrările lor, fără umilință înaintea lui Dumnezeu, nu sunt nimic. În așezarea pe tron a eului nu există nici o religie. Cel care are ca țintă glorificarea eului va constata că este lipsit de acel har unic care îl poate face eficient în slujba Domnului Hristos. Ori de câte ori mândria și mulțumirea de sine sunt îngăduite, lucrarea este prejudiciată.
Nu lungimea timpului de slujire, ci bunăvoința și credincioșia noastră în lucrare constituie caracteristicile care o fac acceptabilă înaintea lui Dumnezeu. Dacă este îndeplinită cu sinceritate și uitare de sine, cea mai mică îndatorire este mai plăcută înaintea lui Dumnezeu, decât lucrarea cea mai mare, care este afectată de iubirea de sine. Dumnezeu caută să vadă cât de mult cultivăm spiritul Domnului Hristos și cât de mult asemănarea noastră cu Hristos este dezvăluită prin lucrarea noastră. El ia în considerare mai mult iubirea și credincioșia cu care lucrăm, decât cantitatea pe care o realizăm.
Când egoismul este mort, când lupta pentru supremație este alungată, când recunoștința umple inima și iubirea face ca viața să aibă un parfum plăcut, numai atunci Domnul Hristos locuiește în suflet, iar noi suntem recunoscuți ca împreună-lucrători cu Dumnezeu.
Oricât de grea este munca lor, adevărații lucrători nu o privesc ca pe o trudă istovitoare și neplăcută. Ei sunt gata să sacrifice totul [403] și să fie sacrificați, dar lucrarea lor este voioasă și o îndeplinesc cu o inimă bucuroasă. Bucuria în Dumnezeu este exprimată prin Isus Hristos. Bucuria lor este bucuria pe care a avut-o Domnul Hristos – „să fac voia Celui ce M-a trimis și să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4,34). Ei conlucrează cu Domnul slavei. Acest gând face ca munca lor să fie mai plăcută, le întărește voința și le dă puterea spirituală și curajul de a înfrunta orice ar putea veni. Lucrând cu o inimă neegoistă, înnobilată prin părtășia cu suferințele lui Hristos, împărtășind simțămintele Sale de simpatie și conlucrând cu El în lucrarea Sa, ei contribuie la creșterea bucuriei Sale și aduc laudă și onoare înaltului Său Nume.
Acesta este spiritul oricărei lucrări adevărate îndeplinite în slujba lui Dumnezeu. Datorită lipsei acestui spirit, mulți dintre cei care par a fi cei dintâi devin cei din urmă, în timp ce aceia care îl au, chiar dacă sunt socotiți a fi cei din urmă, vor deveni cei dintâi.
Există mulți oameni care s-au consacrat Domnului Hristos și totuși nu văd nici o ocazie de a îndeplini o lucrare mare sau de a face sacrificii mari în slujba Sa. Ei pot găsi mângâiere, gândindu-se că nu este necesară acea renunțare la sine a martirilor, care Îi este cea mai plăcută lui Dumnezeu. Este posibil ca misionarul care înfruntă zi de zi pericolul și moartea să nu se afle în poziția cea mai înaltă în rapoartele cerului. Un om care este creștin în viața sa particulară, care renunță la sine zi de zi, este sincer în scopurile sale și nutrește gânduri curate, este credincios și evlavios, se comportă cu blândețe atunci când este provocat, este conștiincios în lucrurile mici și reprezintă caracterul Domnului Hristos în viața de cămin, poate fi în ochii lui Dumnezeu chiar mai prețios decât un misionar renumit în întreaga lume sau decât un martir.
O, cât de diferite sunt standardele prin care evaluează Dumnezeu caracterul, în comparație cu standardele oamenilor. Dumnezeu vede ispitele numeroase la care a rezistat un om, ispite în cămin și în inimă, despre care nici lumea și nici măcar prietenii nu au știut niciodată nimic. El vede umilința sufletului din cauza propriei slăbiciuni, pocăința [404] sinceră chiar și pentru un singur gând rău. El vede dedicarea cu toată inima în slujba Sa. Dumnezeu nu a trecut cu vederea ceasurile de luptă grea cu eul – o bătălie în care s-a câștigat biruința. Toate acestea sunt cunoscute de Dumnezeu și de îngeri. În prezența Sa este scrisă o carte de amintire pentru toți cei care se tem de Domnul și se gândesc la Numele Său.
Secretul succesului nu constă în pregătirea noastră intelectuală, în numărul sau înzestrarea talentelor noastre și nici în voința omenească. Trebuie să-L contemplăm pe Domnul Hristos, recunoscând neputința noastră și, prin Acela care este izvorul întregii puteri, gândul care inspiră cea mai înaltă cugetare, cel ascultător și hotărât va câștiga biruință după biruință.
Oricât de scurt ar fi timpul nostru de slujire și oricât de umilă ar fi lucrarea noastră, dacă Îl urmăm pe Hristos cu o credință simplă, nu vom fi dezamăgiți în ce privește răsplata. Ceea ce nu pot câștiga nici chiar cei mai mari și mai înțelepți oameni, poate primi credinciosul cel mai slab și mai umil. Porțile de aur ale cerului nu se deschid pentru cel care se înalță pe sine. Ele nu se deschid pentru cel cu un spirit mândru. Dar porțile veșnice se vor deschide larg la atingerea plăpândă a unui copilaș. Cât de binecuvântată va fi răsplata harului pentru cei care au lucrat în slujba lui Dumnezeu, în simplitatea credinței și a iubirii.