În învățătura dată de Domnul Hristos prin parabole se observă același principiu care s-a evidențiat în întreaga Sa misiune în lume. Pentru ca noi să putem cunoaște îndeaproape caracterul și viața Sa divină, Domnul Hristos a preluat natura noastră și a trăit printre noi ca om. Divinitatea S-a dezvăluit în natură umană, slava nevăzută, în formă omenească vizibilă. Astfel, oamenii au putut învăța despre lucruri necunoscute, prin intermediul celor cunoscute. Lucrurile cerești au fost descoperite prin intermediul celor de pe pământ. Dumnezeu S-a descoperit, devenind asemenea oamenilor. Tot așa a fost și în învățătura Domnului Hristos: lucrurile necunoscute au fost ilustrate prin cele cunoscute, adevărurile divine, prin lucrurile de pe pământ, cu care oamenii erau mai familiarizați.
Sfânta Scriptură spune: „Isus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde; … ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul, care zice: Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii” (Matei 13,34-35). Domnul Hristos prezenta învățăturile spirituale prin intermediul lucrurilor din natură. El lega experiențele din viața ascultătorilor Săi de adevărurile aflate în Cuvântul scris. Conducând de la lucrurile naturii la împărăția spirituală, parabolele Domnului Hristos [18] sunt niște verigi în lanțul adevărului, care îl leagă pe om de Dumnezeu și pământul de cer.
În învățăturile Sale, inspirate din lumea naturii, Domnul Hristos vorbea despre lucruri făcute chiar de mâinile Sale. Calitățile și însușirile acestor lucruri erau cele cu care le înzestrase El Însuși. Desăvârșirea de la început a creațiunii era o reflectare a gândirii lui Dumnezeu. Pentru Adam și Eva, în căminul lor din Eden, natura era plină de învățătura divină, prin care Îl puteau cunoaște pe Dumnezeu. Ei vedeau pretutindeni înțelepciunea Sa și o primeau în inimă, deoarece comunicau cu Dumnezeu prin intermediul lucrărilor creației Sale. Îndată ce perechea sfântă a călcat Legea Celui Preaînalt, strălucirea care se reflecta de pe chipul lui Dumnezeu s-a îndepărtat din natură. Pământul a ajuns degradat și întinat de păcat. Totuși, în ciuda stării lui decăzute, a rămas încă multă frumusețe. Învățăturile înscrise de Dumnezeu în natură nu au fost șterse pe deplin. Dacă este înțeleasă corect, natura încă vorbește despre Creatorul ei.
În zilele lui Hristos, aceste învățături erau ignorate. Oamenii încetaseră de multă vreme să-L mai vadă pe Dumnezeu reflectat în lucrările Sale. Păcătoșenia naturii umane așternuse un văl peste chipul frumos al creației; în loc să-L descopere pe Dumnezeu, lucrările Sale Îl ascundeau, devenind o piedică în calea cunoașterii Lui. Oamenii „au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Romani 1,25). Prin urmare, păgânii „s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Romani 1,21). Tot astfel, în poporul Israel, învățăturile omenești fuseseră așezate în locul învățăturilor lui Dumnezeu. Nu numai lucrurile din natură, dar și serviciul jertfelor și chiar Sfintele Scripturi, care fuseseră date cu scopul de a-L descoperi pe Dumnezeu, erau atât de greșit înțelese, încât deveniseră niște mijloace de a-L ascunde.
Domnul Hristos a căutat să îndepărteze întunericul spiritual care ascundea adevărul. El a venit [19] pentru a da la o parte vălul pe care păcatul îl așezase peste chipul naturii și, astfel, a făcut să se vadă slava spirituală, pe care ar fi trebuit să o reflecte toate lucrurile create. Cuvintele Sale au prezentat într-o perspectivă nouă, atât învățăturile din natură, cât și pe acelea din Biblie, așa încât le-a făcut să fie o descoperire nouă.
Domnul Isus a cules niște crini frumoși și i-a dat câtorva copii și tineri. În timp ce priveau chipul Său senin, care radia de strălucirea feței Tatălui Său, El le-a adresat o învățătură, spunându-le: „Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp [în simplitatea frumuseții lor naturale]; ei nici nu torc, nici nu țes; totuși vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei”. Apoi a urmat o asigurare plăcută, care însemna o lecție importantă: „Așa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El pe voi, puțin credincioșilor?” (Matei 6,28-30)
În Predica de pe Munte, aceste cuvinte nu le-au fost adresate doar copiilor și tinerilor, ci și mulțimii în care se aflau bărbați și femei, plini de griji și probleme, oameni copleșiți de dezamăgiri și necazuri. Domnul Isus a continuat: „Nu vă îngrijorați dar, zicând: ’Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca?’ Fiindcă toate aceste lucruri neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele”. Apoi, întinzându-Și mâinile spre mulțimea din jurul Său, Domnul a zis: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6,31-33).
Prin urmare, Domnul Hristos a explicat mesajul pe care El Însuși îl înscrisese pe petalele crinului și pe firele de iarbă de pe câmp. El dorește ca noi să vedem această solie în fiecare crin și în fiecare firicel de iarbă care răsare. Cuvintele Sale inspiră o siguranță deplină și doresc să ne întărească încrederea în Dumnezeu. [20]
Atât de vastă era înțelegerea Domnului Hristos în ce privește adevărul și atât de cuprinzătoare erau învățăturile Sale, încât folosea fiecare element al naturii pentru a ilustra adevărul. Fiecare scenă pe care oamenii o vedeau zi de zi a fost legată de câte un adevăr spiritual, așa încât întreaga natură a ajuns să fie învăluită de parabolele Sale.
În perioada de început a lucrării Sale, Domnul Isus le-a vorbit oamenilor într-o manieră simplă, pentru ca toți ascultătorii să poată înțelege adevărurile care i-ar fi putut face înțelepți în vederea mântuirii. Totuși, în multe inimi, adevărul nu prinsese nici o rădăcină și le fusese luat foarte repede. „De aceea le vorbesc în pilde”, spunea Domnul, „pentru că ei, măcar că văd, nu văd, și măcar că aud, nu aud, nici nu înțeleg… Căci inima acestui popor s-a împietrit, au ajuns tari de urechi, și-au închis ochii, ca nu cumva să vadă” (Matei 13,13-15).
Domnul Isus dorea să le trezească ascultătorilor dorința de a cunoaște mai mult. El încerca să atragă atenția [21] celor indiferenți și să imprime adevărul în inima lor. Învățarea prin parabole era o practică obișnuită și le impunea respect și atenție, nu numai iudeilor, ci și celor care aparțineau altor națiuni. Aceasta era cea mai eficientă metodă de învățare pe care o putea folosi. Dacă ar fi dorit să cunoască învățăturile divine, ascultătorii ar fi putut înțelege cuvintele Sale, deoarece Domnul Isus era întotdeauna binevoitor să le explice oricărui cercetător sincer.
Pe de altă parte, Domnul Hristos avea de rostit adevăruri pe care oamenii nu erau pregătiți să le accepte și nici măcar să le înțeleagă. Asociind aceste învățături cu scene din viața de zi cu zi, din experiența oamenilor sau din natură, El captiva atenția ascultătorilor și îi impresiona. După aceea, când vedeau lucrurile pe care le folosise ca ilustrații pentru învățăturile Sale, ei își aminteau de cuvintele Învățătorului divin. Pentru cei care acceptau influența Duhului Sfânt, semnificația învățăturilor Mântuitorului devenea din ce în ce mai clară. Tainele se deslușeau, iar înțelesul care li se păruse confuz devenea evident.
Domnul Isus căuta o cale de a ajunge la fiecare inimă. Prin faptul că folosea o varietate de ilustrații, nu numai că prezenta diverse aspecte ale adevărului, dar reușea și să ajungă la inima unor ascultători diferiți. Interesul lor era trezit de imaginile desprinse din mediul, în care își petreceau viața de zi cu zi. Nici unul dintre ascultătorii Mântuitorului nu putea să aibă impresia [22] că este neglijat sau uitat. Chiar și cei mai umili și mai păcătoși auzeau în învățătura Sa un glas care le vorbea cu duioșie și simpatie.
Domnul mai avea un motiv pentru care îi învăța pe oameni prin intermediul parabolelor. În mulțimea celor adunați în jurul Său, se aflau preoți și rabini, cărturari și conducători, irodieni și persoane oficiale, oameni iubitori de lume, fanatici și ambițioși, care ar fi dorit mai presus de orice să descopere motive de a-L acuza. În fiecare zi, spionii trimiși de ei Îl urmăreau pas cu pas pentru a-L surprinde făcând declarații care ar putut fi folosite ca dovezi pentru a obține condamnarea Lui și a-L aduce la tăcere pentru totdeauna pe Acela care părea să-i atragă la Sine pe toți. Mântuitorul cunoștea caracterul acelor oameni și prezenta adevărul în așa fel, încât să nu poată găsi nici o posibilitate de a aduce cazul Său înaintea Sinedriului. În parabolele Sale, Domnul mustra ipocrizia și lucrările nelegiuite ale celor ce ocupau poziții înalte, iar limbajul figurat exprima un adevăr atât de tăios, încât, dacă ar fi fost rostit într-un mod direct, ei nu ar fi ascultat cuvintele Lui și s-ar fi grăbit să pună capăt activității Sale. Dar, în timp ce reușea să-i evite pe aceia care urmăreau să-I găsească greșeli, Domnul prezenta adevărul atât de limpede, încât minciuna devenea evidentă imediat, iar cei sinceri beneficiau de valoarea învățăturilor Sale. Înțelepciunea divină și harul infinit erau explicate cu claritate prin intermediul lucrurilor creațiunii lui Dumnezeu. Oamenii învățau despre Dumnezeu din natură și din experiențele vieții. „Însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El…” (Romani 1,20)
În metoda lui Isus de a-Și prezenta învățăturile prin parabole, se regăsește un indiciu cu privire la ce anume constituie adevărata „înaltă educație”. El ar fi putut să le descopere oamenilor cele mai profunde adevăruri ale științei. Ar fi putut să dezlege taine pentru înțelegerea cărora erau necesare secole de muncă și de studiu. El ar fi putut sugera idei în diferite domenii ale științei, care ar fi [23] oferit o sursă de cercetare și de inițiative pentru invenții, până la încheierea istoriei. Dar Domnul nu a făcut aceasta. Nimic din ce a spus El nu a avut scopul de a satisface curiozitatea sau de a hrăni ambiția oamenilor, oferindu-le posibilități de a obține măreția lumească. În toate învățăturile Sale, Hristos a adus mintea omenească în legătură cu înțelepciunea Celui Infinit. El nu i-a îndrumat pe ascultători să studieze doar niște teorii omenești despre Dumnezeu, despre Cuvântul sau despre lucrările Sale. Domnul Isus i-a învățat să-L vadă pe Dumnezeu în mod direct, așa cum era El manifestat în lucrările Sale, în Cuvântul Său și în dovezile providenței Sale.
Domnul Hristos nu S-a ocupat de teorii abstracte, ci de acele învățături care erau esențiale în vederea dezvoltării caracterului și aveau darul de a extinde capacitatea omului de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a-i spori eficiența în facerea binelui. El le-a prezentat oamenilor adevăruri referitoare la stilul de viață, de care depinde viața veșnică.
Domnul Hristos era cel care îndrumase educația poporului Israel din vechime. El spusese cu privire la poruncile și rânduielile lui Dumnezeu: „Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca [24] și când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini, și să-ți fie ca niște fruntarii între ochi. Să le scrii pe ușorii casei tale și pe porțile tale” (Deuteronomul 6,7-9). În învățătura Sa, Domnul Isus a explicat cum trebuie împlinită această poruncă și modalitatea în care pot fi prezentate legile și principiile Împărăției lui Dumnezeu, în așa fel încât să-și dezvăluie frumusețea și valoarea. Când S-a ocupat de educația copiilor lui Israel, pentru a-i face reprezentanții Lui speciali, Domnul le-a dat case printre dealuri și văi. Atât viața lor de zi cu zi, cât și serviciile lor religioase se desfășurau în cadrul unei relații permanente cu natura și Cuvântul lui Dumnezeu. Tot astfel i-a instruit Isus și pe ucenicii Săi, pe malul lacului, pe colinele muntelui, în câmpii și dumbrăvi, unde puteau vedea lucrurile din natură, pe care le folosea ca ilustrații pentru învățăturile Sale. Pe măsură ce învățau de la Hristos, ucenicii își puneau în aplicare cunoștințele, colaborând cu El în lucrarea Sa.
Prin urmare, prin intermediul lucrurilor creațiunii, reușim să-L cunoaștem mai bine pe Creator. Cartea naturii este marele manual pe care trebuie să-l folosim, în corelare cu Sfintele Scripturi, pentru a-i învăța pe alții despre caracterul lui Dumnezeu și pentru a conduce oile pierdute înapoi la staulul Său. Când lucrările lui Dumnezeu sunt studiate, Duhul Sfânt inspiră convingere în suflet. Aceasta nu este convingerea rezultată din raționamente logice. Dar dacă mintea nu a devenit atât de întunecată în privința cunoașterii lui Dumnezeu, dacă ochii nu au ajuns prea orbi ca să-L vadă, urechea prea surdă ca să audă glasul Lui, este descoperită o semnificație mai profundă a Cuvântului scris al lui Dumnezeu și adevăruri spirituale sublime se imprimă în inimă.
În învățăturile izvorâte direct din natură, există o simplitate și o puritate care le conferă cea mai înaltă valoare. Toți oamenii au nevoie de lecțiile oferite de natură. Însăși frumusețea ei îndepărtează sufletul de păcat și de atracțiile lumești și îl conduce spre puritate, spre pace și spre Dumnezeu. [25] Prea adesea, cercetătorii au mintea plină de teoriile și de speculațiile omenești, de filozofia și de știința pe nedrept numită astfel. Ei au nevoie de un contact mai apropiat cu natura. Acești cercetători trebuie să învețe că atât creațiunea, cât și creștinismul au unul și același Dumnezeu. Ei trebuie ajutați să înțeleagă armonia dintre domeniul naturii și cel spiritual. Fiecare scenă pe care o privesc și fiecare lucrare pe care o îndeplinesc trebuie să devină pentru ei o lecție care contribuie la formarea caracterului. În acest fel, capacitățile lor intelectuale vor crește, caracterul lor se va dezvolta și întreaga lor viață va fi înnobilată.
Scopul urmărit de Domnul Hristos, prin faptul că învăța folosind parabolele, era direct legat de scopul Sabatului. Dumnezeu le-a dat oamenilor acest memorial al puterii Lui creatoare, pentru ca ei să-L poată descoperi în lucrările mâinilor Sale. Sabatul ne îndeamnă să contemplăm slava Creatorului, așa cum este dezvăluită în lucrurile create de El. [26] Tocmai pentru că a dorit ca noi să procedăm astfel, Domnul Isus a legat învățăturile Sale prețioase de frumusețea lucrurilor din natură. Mai mult decât în oricare altă zi, în ziua sfântă de odihnă, ar trebui să cercetăm soliile înscrise de Dumnezeu pentru noi în natură. Parabolele Mântuitorului ar trebui studiate în același cadru în care au fost rostite, pe câmp și în dumbrăvi, sub cerul liber, în locurile pline de iarbă și flori. Pe măsură ce ne apropiem de inima naturii, Domnul Hristos ne face să simțim realitatea prezenței Sale și vorbește inimii noastre despre pacea și dragostea Lui.
Domnul nu a aplicat învățăturile Sale doar la ziua de odihnă, ci și la zilele de muncă ale săptămânii. Înțelepciunea Lui i se adresează celui care mânuiește plugul și seamănă sămânța. El ne învață să vedem în arat și în semănat, precum și în săpat, și în cules o ilustrare a lucrării harului Său în inima omului. În același fel, Domnul Isus dorește ca noi să descoperim învățături despre adevărul divin, în fiecare îndeletnicire folositoare și în fiecare circumstanță a vieții. Astfel, [27] munca noastră de zi cu zi nu ne va mai absorbi întreaga atenție, determinându-ne să-L uităm pe Dumnezeu, ci dimpotrivă ne va aduce aminte în permanență de Creatorul și Răscumpărătorul nostru. Gândul la Dumnezeu va străbate ca un fir de aur toate ocupațiile noastre obișnuite, gospodărești. Slava Lui se va reflecta din nou pentru noi pe chipul naturii. Vom învăța fără încetare noi și noi lecții ale adevărului ceresc și vom crește spiritual, în asemănarea cu modelul sfințeniei Sale. În acest fel, vom fi „ucenici ai Domnului” (Isaia 54,13); și vom „rămâne cu Dumnezeu” (1 Corinteni 7,24) în toate îndatoririle pe care suntem solicitați să le îndeplinim.