9. Reformatorul elveţian

În alegerea oamenilor pentru reformarea bisericii se vede acelaşi plan divin ca şi în alegerea celor pentru întemeierea ei. Învăţătorul ceresc i-a trecut cu vederea pe oamenii mari ai pământului, pe nobilii şi pe bogaţii obişnuiţi să primească laude şi omagii ca lideri ai poporului. Aceştia erau atât de mândri şi, în îngâmfarea lor, se credeau atât de superiori celorlalţi, încât Dumnezeu nu-i putea modela şi nu-i putea face să aibă compasiune faţă de semenii lor şi să devină colaboratori cu umilul Om din Nazaret. De aceea, chemarea le-a fost adresată pescarilor neînvăţaţi din Galileea, care trudeau din greu: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei 4:19). Aceşti ucenici erau smeriţi şi dispuşi să înveţe. Fuseseră foarte puţin influenţaţi de învăţătura falsă a timpului lor, de aceea Hristos putea să-i instruiască şi să-i formeze cu succes pentru serviciul Său. Tot aşa s-a întâmplat şi în zilele marii Reforme. Reformatorii de seamă au fost oameni modeşti – bărbaţi care, între contemporanii lor, erau cel mai puţin afectaţi de mândria care vine odată cu poziţia socială şi de influenţa bigotismului şi a imoralităţii clerului. Planul lui Dumnezeu este să folosească instrumente umile pentru a îndeplini lucrări mari. Atunci slava nu va fi dată oamenilor, ci Aceluia care lucrează prin ei voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere.

La câteva săptămâni după naşterea lui Luther într-o colibă de miner din Saxonia, într-o căsuţă de păstori din Alpi s-a născut Ulrich Zwingli. Mediul în care a copilărit şi educaţia din primii ani au fost de aşa natură încât să-l pregătească pentru misiunea lui viitoare. Crescut în mijlocul grandorii, frumuseţii şi perfecţiunii impunătoare a naturii, în mintea lui şi-a făcut loc de timpuriu simţământul măreţiei, puterii şi maiestuozităţii lui Dumnezeu. Istoria faptelor eroice săvârşite în munţii natali i-a înflăcărat visurile tinereţii. La picioarele bunicii sale evlavioase, a ascultat acele câteva istorisiri biblice preţioase pe care ea le culesese dintre legendele şi tradiţiile bisericii. Asculta cu un viu interes faptele mari ale patriarhilor şi profeţilor, ale păstorilor care îşi păzeau turmele pe dealurile Palestinei, unde îngerii le-au spus despre Pruncul din Betleem şi despre Omul de pe Calvar.

Ca şi în cazul lui Luther, tatăl lui Zwingli dorea ca fiul său să obţină o educaţie, aşa că băiatul a părăsit de timpuriu văile natale. Mintea i s-a dezvoltat rapid şi, curând, avea o problemă în a-şi găsi profesori competenţi. La vârsta de treisprezece ani s-a dus la Berna, unde se afla, pe atunci, cea mai renumită şcoală din Elveţia. Însă aici s-a ivit un pericol care ameninţa să-i distrugă viitorul promiţător. Călugării au depus eforturi hotărâte pentru a-l ademeni să intre într-o mănăstire. Pe atunci, două ordine călugăreşti, cel dominican şi cel franciscan, erau în rivalitate încercând să câştige favoarea populară şi se străduiau să şi-o asigure prin decoraţiunile stridente ale bisericilor lor, prin pompa ceremoniilor şi prin atracţiile renumitelor moaşte şi icoane făcătoare de minuni.

Dominicanii din Berna şi-au dat seama că, dacă ar fi putut să-l atragă de partea lor pe acest elev tânăr şi talentat, şi-ar fi asigurat atât câştig, cât şi onoare. Tinereţea lui fragedă, talentul lui înnăscut de orator şi scriitor, precum şi înclinaţia sa spre muzică şi poezie ar fi fost mult mai eficiente decât toată pompa şi parada pe care ei le foloseau pentru a-i atrage pe oameni la slujbele religioase şi pentru a mări venitul ordinului călugăresc. Aşa că s-au străduit, prin viclenie şi linguşire, să-l convingă pe Zwingli să intre în mănăstirea lor. Martin Luther se îngropase în chilia unei mănăstiri în timp ce era student şi ar fi fost pierdut pentru omenire dacă providenţa lui Dumnezeu nu l-ar fi liberat. Lui Zwingli nu i s-a îngăduit să treacă prin acelaşi pericol. Tatăl său a fost informat în mod providenţial despre planurile călugărilor. El nu intenţiona să permită ca fiul lui să ducă viaţa trândavă şi fără valoare a călugărilor. Văzând că în joc era viitorul lui, i-a poruncit să se întoarcă acasă fără întârziere.

Zwingli i-a ascultat porunca, dar nu putea fi mulţumit să rămână mult timp în valea lui natală şi, curând, şi-a reluat studiile mergând după un timp la Basel. Acolo a auzit Zwingli pentru prima dată Evanghelia harului fără plată al lui Dumnezeu. Wittembach, un profesor de limbi vechi, în timp ce studia greaca şi ebraica, fusese condus să cerceteze Sfintele Scripturi şi, astfel, raze de lumină divină s-au revărsat asupra minţilor studenţilor aflaţi sub îndrumarea lui. El declara că există un adevăr mai vechi şi de o valoare infinit mai mare decât teoriile profesorilor universitari şi ale filosofilor. Acest adevăr vechi era acela că moartea lui Hristos este singura răscumpărare a păcătosului. Pentru Zwingli, aceste cuvinte au fost ca prima rază de lumină care apare înainte de revărsatul zorilor.

Curând, a fost chemat de la Basel ca să înceapă lucrarea vieţii sale. Primul câmp de lucru a fost într-o parohie din Alpi, nu foarte departe de valea lui natală. Fiind hirotonit ca preot, „s-a devotat cu tot sufletul cercetării adevărului divin, căci şi-a dat bine seama”, spunea un colaborator, „cât de mult trebuie să cunoască cel căruia îi este încredinţată turma lui Hristos” (Wylie, vol. 8, cap. 5). Cu cât cerceta mai mult Scriptura, cu atât vedea mai clar contrastul dintre adevărurile ei şi ereziile Romei. S-a supus Cuvântului lui Dumnezeu, fiind de părere că Biblia este singura regulă suficientă şi infailibilă. A înţeles că ea trebuie să-şi fie propriul interpret. N-a îndrăznit să încerce să explice Scriptura pentru a susţine o teorie sau o doctrină preconcepută, ci considera că datoria lui era aceea de a predica învăţăturile ei directe şi evidente. A căutat să se folosească de orice mijloc pentru a înţelege în mod deplin şi corect sensul ei şi a invocat ajutorul Duhului Sfânt, care, spunea el, va descoperi înţelesul Bibliei tuturor celor ce-l caută cu sinceritate şi cu rugăciune.

„Scripturile”, spunea Zwingli, „vin de la Dumnezeu, nu de la om, şi chiar Dumnezeu, Acela care iluminează, te va face să înţelegi că vorbele vin de la El. Cuvântul lui Dumnezeu… nu poate greşi; el este luminos, se explică singur, se descoperă singur, iluminează sufletul cu toată mântuirea şi cu tot harul, îl mângâie în Domnul, îl umileşte, până acolo încât acesta se pierde din vedere şi chiar renunţă la sine, îmbrăţişându-L pe Dumnezeu.” Zwingli verificase personal adevărul acestor cuvinte. Vorbind despre experienţa lui din acel moment, el scria mai târziu: „Când… am început să mă dedic pe deplin studiului Sfintelor Scripturi, am venit întotdeauna în conflict cu filosofia şi teologia (scolastică). În cele din urmă, am ajuns să gândesc astfel: «Trebuie să laşi deoparte toată această minciună şi să-L înţelegi pe Dumnezeu numai din propriul Său Cuvânt.» Apoi am început să-I cer lui Dumnezeu lumină, iar Scriptura a început să nu mai fie aşa complicată” (Idem, vol. 8, cap. 6).

Doctrina predicată de Zwingli nu fusese primită de la Luther. Era doctrina lui Hristos. „Dacă Luther Îl predică pe Hristos”, spunea reformatorul elveţian, „el face ce fac şi eu. Cei pe care i-a adus el la Hristos sunt mai numeroşi decât cei pe care i-am adus eu. Dar asta nu are importanţă. Nu voi purta alt nume decât pe acela al lui Hristos, al cărui soldat sunt şi care este singura mea Căpetenie. Nu i-am scris niciodată lui Luther vreun cuvânt şi nici el mie. Şi de ce? (…) Pentru ca să se arate cât de armonios este Duhul lui Dumnezeu, deoarece amândoi, fără să ne fi înţeles unul cu altul, predicăm doctrina lui Hristos în acelaşi fel” (D’Aubigné, vol. 8, cap. 9).

În anul 1516, Zwingli a fost invitat să devină predicator la mănăstirea din Einsiedeln. Aici urma să vadă mai îndeaproape corupţiile Romei şi, ca reformator, urma să exercite o influenţă care avea să fie resimţită la mare depărtare de Alpii lui natali. Printre atracţiile de seamă din Einsiedeln era o icoană a Fecioarei, despre care se spunea că avea putere să facă minuni. Deasupra porţii mănăstirii era inscripţia: „Aici se poate obţine iertarea plenară a păcatelor” (Idem, vol. 8, cap. 5). Capela Fecioarei era vizitată de pelerini în tot timpul anului, dar, la marea sărbătoare anuală a sfinţirii ei, mulţimile veneau din toate părţile Elveţiei şi chiar din Franţa şi Germania. Zwingli, profund mâhnit la vederea acestei imagini, a folosit ocazia pentru a le vesti acestor sclavi ai superstiţiei libertatea prin Evanghelie.

„Să nu vă închipuiţi”, spunea el, „că Dumnezeu este în acest templu mai mult decât în oricare altă parte a creaţiei. Oricare ar fi ţara în care locuiţi, Dumnezeu este în jurul vostru şi vă aude… Pot oare faptele ineficiente, pelerinajele lungi, darurile, icoanele, invocarea Fecioarei sau a sfinţilor să vă asigure harul lui Dumnezeu? (…) La ce foloseşte mulţimea cuvintelor cu care ne împodobim rugăciunile? La ce foloseşte o glugă lucioasă, un cap tuns frumos, o robă lungă cu falduri sau nişte papuci brodaţi cu aur? (…) Dumnezeu priveşte la inimă, iar inimile noastre sunt departe de El.” „Hristos”, spunea el, „care a fost oferit cândva pe cruce, este jertfa şi victima care a făcut ispăşire pentru păcatele credincioşilor, pentru toată veşnicia” (Idem, vol. 8, cap. 5).

Pentru mulţi dintre ascultători, aceste învăţături nu erau bine-venite. Era o dezamăgire amară să li se spună că au făcut în zadar drumul acela obositor. Nu puteau înţelege iertarea oferită în dar prin Iisus Hristos. Erau mulţumiţi cu vechiul drum spre cer, pe care Roma îl trasase pentru ei. Ezitau să caute ceva mai bun. Le era mai uşor să-şi încredinţeze mântuirea în mâinile preoţilor şi papei decât să caute curăţia inimii.

Însă unii dintre ascultători au primit cu bucurie vestea răscum­părării prin Hristos. Ceremoniile impuse de Roma nu le aduseseră pacea sufletească, aşa că au primit prin credinţă sângele Mântuitorului ca ispăşire. Aceştia s-au întors acasă pentru a le face cu­noscută şi altora lumina preţioasă pe care o primiseră. Adevărul a fost dus astfel din cătun în cătun, din oraş în oraş, iar numărul celor care veneau în pelerinaj la capela Fecioarei a scăzut foarte mult. Au scăzut darurile şi, în consecinţă, şi salariul lui Zwingli, care era plătit din acele daruri. Însă aceasta i-a adus numai bucurie, deoarece vedea că puterea fanatismului şi a superstiţiei fusese înfrântă.

Autorităţile bisericii nu erau oarbe faţă de lucrarea lui Zwingli, dar, pentru moment, s-au abţinut să intervină. Sperând încă să-l câştige de partea lor, s-au străduit să-l atragă prin linguşire. Între timp, adevărul punea stăpânire pe inimile oamenilor.

Activitatea lui Zwingli la Einsiedeln l-a pregătit pentru un câmp mai mare, în care urma să intre curând. După trei ani petrecuţi aici, a fost chemat ca predicator la catedrala din Zürich. Pe atunci, acesta era cel mai important oraş din Confederaţia Helvetică, iar influenţa exercitată aici urma să fie resimţită până departe. Preoţii prin a căror invitaţie venise la Zürich erau totuşi dornici să prevină orice inovaţii şi, în consecinţă, l-au instruit în legătură cu datoriile lui.

„Să depui orice efort”, i-au spus ei, „să strângi veniturile parohiei, fără să treci cu vederea nici pe cel mai neînsemnat om. Să-i îndemni pe credincioşi, atât de la amvon, cât şi la spovedanie, să-şi plătească toate zecimile şi taxele şi să-şi arate prin darurile lor dragostea faţă de biserică. Să fii sârguincios în creşterea veniturilor provenite de la slujbele pentru bolnavi, de la liturghii şi, în general, de la toate rânduielile bisericeşti.” „În ceea ce priveşte administrarea sacramentelor, predicarea şi grija pentru turmă”, au adăugat ei, „şi acestea sunt îndatoririle capelanului. Însă pentru acestea poţi folosi un înlocuitor, îndeosebi în predicare. Sacramentele nu trebuie să le administrezi decât persoanelor cu vază şi numai atunci când ţi se cere acest lucru. Îţi este interzis să faci acest lucru fără a face deosebire între oameni” (Idem, vol. 8, cap. 6).

Zwingli a ascultat în linişte aceste instrucţiuni şi, ca răspuns, după ce şi-a exprimat recunoştinţa pentru onoarea numirii în acest post important, a început să explice modul de lucru pe care îşi propusese să-l adopte. „Viaţa lui Hristos”, a spus el, „a fost prea mult ascunsă de oameni. Voi predica toată Evanghelia lui Matei, (…) extrăgând idei numai din izvoarele Scripturii, sondându-i adâncimile, comparând pasaj cu pasaj şi căutând înţelegere prin rugăciune continuă şi stăruitoare. Îmi voi consacra lucrarea slavei lui Dumnezeu, laudei singurului Său Fiu, adevăratei mântuiri a sufletelor şi zidirii lor în adevărata credinţă” (Idem, vol. 8, cap. 6). Deşi unii dintre clerici nu au fost de acord cu planul lui şi au încercat să-l convingă să renunţe la el, Zwingli a rămas ferm. A declarat că nu avea de gând să introducă o metodă nouă, ci pe cea veche, folosită de biserică în timpurile curate de la începuturile ei.

Deja se stârnise interesul pentru adevărurile pe care le predica şi oamenii se adunau în număr mare să-i asculte predicile. Mulţi dintre cei care încetaseră de mult să mai frecventeze slujbele religioase se aflau acum printre ascultători. Zwingli şi-a început lucrarea deschi­zând Evangheliile, citind şi explicându-le ascultătorilor relatarea inspirată a vieţii, a învăţăturilor şi a morţii lui Hristos. Ca şi la Einsiedeln, a prezentat Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind singura auto­ritate infailibilă, iar moartea lui Hristos, drept singura jertfă desă­vârşită. „Vreau să vă conduc la Hristos”, spunea el, „la Hristos, ade­văratul izvor al mântuirii” (Idem, vol. 8, cap. 6). În jurul predicatorului s-au adunat oameni de toate categoriile, de la oameni de stat şi învăţaţi, la meşteşugari şi ţărani. Toţi îi ascultau cuvintele cu un interes profund. El nu numai că vestea darul unei mântuiri fără plată, ci mustra fără teamă relele şi corupţia timpului. Mulţi se întorceau de la catedrală lăudându-L pe Dumnezeu. „Acest bărbat”, spuneau ei, „este un predicator al adevărului. El va fi Moise al nostru şi ne va scoate din acest întuneric egiptean” (Idem, vol. 8, cap. 6).

Deşi la început lucrarea lui a fost primită cu mare entuziasm, după un timp s-a ridicat opoziţia. Călugării au început să-i împiedice lucrarea şi să-i condamne învăţăturile. Mulţi l-au asaltat cu ironii şi cu batjocuri, alţii au recurs la grosolănii şi la ameninţări. Dar Zwingli suporta toate acestea cu răbdare, spunând: „Dacă dorim să-i câştigăm pe păcătoşi la Iisus Hristos, trebuie să închidem ochii faţă de multe lucruri” (Idem, vol. 8, cap. 6).

Cam în acel timp a apărut un nou factor care a ajutat la înaintarea lucrării de reformă. Un anume Lucian a fost trimis la Zürich cu câteva dintre scrierile lui Luther de către un prieten al credinţei reformate din Basel, care a sugerat că vânzarea acestor cărţi ar putea fi un mijloc eficient pentru răspândirea luminii. „Vezi”, îi scria el lui Zwingli, „dacă acest bărbat are destulă pricepere şi îndemânare. Dacă este aşa, atunci lasă-l să ducă din oraş în oraş, din cetate în cetate, din sat în sat şi chiar din casă în casă, printre elveţieni, lucrările lui Luther şi îndeosebi comentariul lui la rugăciunea Domnului, scris pentru laici. Cu cât vor fi mai cunoscute, cu atât se vor găsi mai mulţi cumpărători” (Idem, vol. 8, cap. 6). Astfel a pătruns lumina în această ţară.

Când Dumnezeu Se pregăteşte să rupă lanţurile ignoranţei şi ale superstiţiei, tocmai atunci Satana lucrează cu putere şi mai mare ca să-i învăluie pe oameni în întuneric şi să le lege şi mai strâns cătuşele. În timp ce în diferite ţări se ridicau bărbaţi care le prezentau oamenilor iertarea şi îndreptăţirea prin sângele lui Hristos, Roma şi-a reînceput cu puteri înnoite comerţul prin toată creştinătatea, oferind iertare pe bani.

Fiecare păcat îşi avea preţul lui şi oamenilor li se acorda deplină libertate să comită orice faptă imorală, cât timp tezaurul bisericii era menţinut plin. Astfel înaintau cele două mişcări, una oferind iertarea de păcat pe bani, iar cealaltă – iertarea prin Hristos, Roma aprobând păcatul şi făcând din el sursa ei de venit, iar reformatorii condamnând păcatul şi arătând spre Hristos ca Ispăşitor şi Eliberator.

În Germania, vânzarea indulgenţelor fusese încredinţată călu­gă­rilor dominicani şi era condusă de infamul Tetzel. În Elveţia, co­mercializarea lor a fost dată în grija franciscanilor, sub conducerea lui Samson, un călugăr italian. Samson făcuse deja un bun serviciu bisericii, colectând sume imense în Germania şi Elveţia, care umpluseră tezaurul papal. Acum străbătea Elveţia, atrăgând mulţimi mari, jefuindu-i pe sărmanii ţărani de venitul lor sărăcăcios şi storcând daruri bogate de la cei înstăriţi. Însă influenţa Reformei se făcuse deja simţită prin faptul că diminuase veniturile provenite din acest comerţ, chiar dacă nu reuşise să-l oprească. Zwingli era încă la Einsiedeln când Samson, la scurt timp după intrarea în Elveţia, a sosit cu marfa lui într-un oraş vecin. Fiind informat de misiunea lui, reformatorul a plecat imediat să i se opună. Cei doi nu s-au întâlnit, dar atât de mare a fost succesul lui Zwingli în demascarea pretenţiilor călugărului, încât acesta a fost obligat să plece în alte locuri.

La Zürich, Zwingli predicase cu zel împotriva traficanţilor de iertare şi, când s-a apropiat de oraş, Samson a fost întâmpinat de un sol din partea consiliului cu o notificare prin care i se punea în vedere să plece mai departe. În cele din urmă, printr-o stratagemă, a reuşit să intre, dar a fost alungat fără să fi putut vinde măcar vreo indulgenţă şi, imediat după aceea, a părăsit Elveţia.

Reforma a primit un impuls puternic în urma apariţiei ciumei numite „moartea neagră”, care s-a abătut asupra Elveţiei în anul 1519. Când au fost puşi în felul acesta faţă în faţă cu moartea, mulţi oameni au ajuns să înţeleagă cât de zadarnice şi lipsite de valoare erau indulgenţele pe care abia le cumpăraseră şi tânjeau după o temelie mai sigură pentru credinţa lor. La Zürich, Zwingli a fost şi el lovit de ciumă şi a ajuns atât de slăbit, încât orice speranţă de însănătoşire era pierdută, răspândindu-se ştirea că a murit. În acel ceas de încercare, speranţa şi curajul lui au rămas neclintite. El privea prin credinţă la crucea de pe Calvar, încrezându-se în ispăşirea atotsuficientă pentru păcat. Când s-a întors de la porţile morţii, a predicat Evanghelia cu o ardoare mai mare ca oricând. Cuvintele lui aveau o putere neobişnuită. Oamenii l-au primit cu bucurie pe pastorul lor iubit, reîntors la ei de pe pragul mormântului. Ei înşişi îngrijiseră de bolnavi şi muribunzi şi apreciau valoarea Evangheliei ca niciodată mai înainte.

Zwingli ajunsese la o înţelegere mai clară a adevărurilor ei şi experimentase mai profund în viaţa sa puterea ei înnoitoare. Căderea omului în păcat şi Planul Mântuirii erau subiectele asupra cărora insista. „În Adam”, spunea el, „toţi suntem morţi, scufundaţi în corupţie şi condamnare” (Wylie, vol. 8, cap. 9). „Hristos… a dobândit pentru noi o răscumpărare veşnică… Suferinţa Lui este… o jertfă veşnică şi are putere să vindece pentru veşnicie. Ea satisface drep­tatea divină pentru veşnicie, în contul tuturor celor care se bizuie pe ea cu o credinţă hotărâtă şi nezguduită.” Totuşi el învăţa clar că harul lui Hristos nu le dă oamenilor libertatea de a continua să păcătuiască. „Oriunde este credinţă în Dumnezeu, acolo este Dumnezeu şi oriunde locuieşte Dumnezeu este şi acel zel care-i îndeamnă şi-i constrânge pe oameni să facă fapte bune” (D’Aubigné, vol. 8, cap. 9).

Atât de mare era interesul pentru predicile lui Zwingli, încât catedrala era plină până la refuz de mulţimile care veneau să-l asculte. El le descoperea ascultătorilor lui adevărul puţin câte puţin, în măsura în care ei puteau să-l înţeleagă. Era atent să nu le prezinte de la început puncte care i-ar fi putut deranja şi care ar fi creat prejudecăţi. Scopul lui era să le câştige inimile de partea învăţăturilor lui Hristos, să-i înmoaie prin iubirea Sa şi să păstreze înaintea lor exemplul Său, iar credinţele şi practicile lor superstiţioase aveau să fie în mod inevitabil părăsite pe măsură ce acceptau principiile Evangheliei.

Reforma înainta în Zürich pas cu pas. Alarmaţi, duşmanii lui au început să se împotrivească în mod activ. Cu un an înainte, călugărul din Wittenberg le spunea un „nu” categoric papei şi împăratului la Worms, iar acum totul părea să indice o opoziţie asemănătoare faţă de pretenţiile papei la Zürich. Atacuri repetate au fost îndreptate împotriva lui Zwingli. În cantoanele catolice, din când în când, ucenicii Evangheliei erau trimişi la rug, dar nu era destul; trebuia adus la tăcere însuşi predicatorul ereziei. Ca urmare, episcopul de Konstanz a trimis trei delegaţi la consiliul din Zürich, care l-au acuzat pe Zwingli că-i învaţă pe oameni să încalce legile bisericii, periclitând astfel pacea şi ordinea societăţii. Episcopul susţinea că, dacă autoritatea bisericii ar fi înlăturată, ar rezulta o anarhie universală. Zwingli a răspuns că, timp de patru ani, predicase Evanghelia în Zürich, „care a fost mai liniştit şi mai paşnic decât toate celelalte oraşe din Confederaţie”. „Atunci”, spunea el, „nu este creştinismul cea mai bună garanţie a siguranţei generale?” (Wylie, vol. 8, cap. 11).

Delegaţii i-au îndemnat pe membrii consiliului să rămână în continuare în biserică, în afara căreia, declarau ei, nu există mântuire. Zwingli a răspuns: „Nu vă lăsaţi impresionaţi de această acuzaţie. Temelia bisericii este aceeaşi Stâncă, acelaşi Hristos care i-a dat lui Petru numele pentru că L-a mărturisit cu credincioşie. În orice naţiune, oricine crede din toată inima în Domnul Iisus este primit de Dumnezeu. Iată, într-adevăr, biserica în afara căreia nimeni nu poate fi mântuit” (D’Aubigné, London ed., vol. 8, cap. 11). În urma acestor dezbateri, unul dintre delegaţii episcopului a acceptat credinţa reformată.

Consiliul a refuzat să deschidă o acţiune împotriva lui Zwingli, iar Roma s-a pregătit pentru un nou atac. Când a aflat despre unel­tirile duşmanilor lui, reformatorul a exclamat: „Lăsaţi-i să atace. Mă tem de ei cum se teme o stâncă tare de valurile care vuiesc la picioarele ei” (Wylie, vol. 8, cap. 11). Eforturile clericilor n-au făcut decât să promoveze cauza pe care căutau să o distrugă. Adevărul continua să se răspândească. În Germania, cei care aderaseră la principiile lui, descurajaţi de dispariţia lui Luther, au căpătat iarăşi curaj când au văzut progresul Evangheliei în Elveţia.

Pe măsură ce Reforma se consolida la Zürich, roadele ei se vedeau tot mai mult în faptul că dispăruseră viciile şi se instauraseră ordinea şi armonia. „Pacea îşi are sălaşul în oraşul nostru”, scria Zwingli. „Nu există nici ceartă, nici ipocrizie, nici invidie, nici luptă. De unde poate să vină această unire, dacă nu de la Domnul şi de la doctrina noastră, care ne umple cu roadele păcii şi ale evlaviei?” (Idem, vol. 8, cap. 15).

Victoriile Reformei i-au provocat pe opozanţii ei la eforturi şi mai hotărâte pentru a o distruge. Văzând cât de puţin reuşiseră să suprime prin persecuţie lucrarea lui Luther în Germania, s-au hotărât să înfrunte Reforma cu propriile ei arme. Ei voiau să aibă o dezbatere publică cu Zwingli şi, alegând atât locul luptei, cât şi arbitrii care urmau să hotărască între părţile în discuţie, aveau să-şi adjudece victoria. Iar, dacă Zwingli ar fi ajuns măcar o dată în mâinile lor, s-ar fi îngrijit să nu le scape. Liderul fiind astfel adus la tăcere, mişcarea putea fi repede zdrobită. Acest plan a fost totuşi tăinuit cu grijă.

S-a hotărât ca dezbaterea să se ţină la Baden, dar Zwingli n-a fost prezent. Consiliul din Zürich, suspectând intenţiile reprezentanţilor papei şi fiind avertizat de rugurile aprinse în cantoanele catolice pentru adepţii Evangheliei, i-a interzis pastorului să se expună acestui pericol. La Zürich, Zwingli era dispus să-i întâlnească pe toţi partizanii pe care Roma i-ar fi putut trimite, dar să meargă la Baden, unde sângele martirilor adevărului tocmai fusese vărsat, însemna să meargă la moarte sigură. Oecolampadius şi Haller au fost aleşi să-l reprezinte pe reformator, în timp ce faimosul dr. Eck, susţinut de o mulţime de doctori şi prelaţi învăţaţi, era apărătorul Romei.

Deşi Zwingli n-a fost prezent la conferinţă, influenţa lui a fost simţită. Toţi secretarii au fost aleşi de trimişii papali, iar celorlalţi le-a fost interzis să ia note, sub pedeapsa cu moartea. Cu toate acestea, Zwingli primea zilnic un raport fidel despre cele discutate la Baden. Un student care asista la dispută scria în fiecare seară un raport al argumentelor prezentate în acea zi. Alţi doi studenţi luau aceste rapoarte, împreună cu scrisorile zilnice ale lui Oecolampadius, şi i le duceau lui Zwingli la Zürich. Reformatorul răspundea, dând sfaturi şi sugestii. Scria scrisorile noaptea, iar studenţii se întorceau cu ele la Baden dimineaţa. Pentru a scăpa de vigilenţa gărzii de la porţile oraşului, aceşti soli duceau pe cap coşuri cu păsări şi astfel li se permitea să treacă fără nicio piedică.

În felul acesta, Zwingli lupta în continuare cu adversarii lui vicleni. „Prin meditaţiile lui”, spunea Myconius, „prin nopţile nedormite şi prin sfatul pe care-l transmitea la Baden, a lucrat mai mult decât ar fi făcut-o discutând personal cu duşmanii lui” (D’Aubigné, vol. 11, cap. 13).

Îmbătaţi de anticiparea triumfului, reprezentanţii catolici veni­seră la Baden îmbrăcaţi în cele mai bogate robe, sclipind de bijuterii. Se ospătau copios, mesele le erau pline cu cele mai scumpe delicatese şi cu cele mai alese vinuri, iar povara îndatoririlor clericale le era uşurată de veselie şi chefuri. În contrast izbitor cu ei, au apărut reformatorii, care erau priviţi de oameni puţin mai bine decât o mână de cerşetori şi a căror hrană simplă îi reţinea doar puţin timp la masă. Gazda lui Oecolampadius, prinzând ocazia să-l urmărească în camera lui, îl găsea întotdeauna studiind sau rugându-se şi, foarte mirat, povestea că ereticul era cel puţin „foarte evlavios”.

La conferinţă, „Eck s-a urcat cu îngâmfare la un amvon împodobit splendid, în timp ce umilul Oecolampadius, îmbrăcat modest, a fost obligat să-şi ocupe locul în faţa adversarului, pe un scaun cioplit într-un mod rudimentar” (Idem, vol. 11, cap. 13). Vocea de stentor şi siguranţa fără margini nu l-au părăsit niciodată pe Eck. Zelul lui era stimulat atât de speranţa aurului, cât şi de cea a renumelui, căci apărătorul credinţei avea să fie răsplătit cu o sumă generoasă. Când cele mai bune argumente ale lui au eşuat, a recurs la insulte şi chiar la blesteme.

Oecolampadius, modest şi lipsit de încredere în forţele proprii, evitase lupta şi acum a început-o făcând declaraţia solemnă: „Nu recunosc niciun alt standard de judecată decât Cuvântul lui Dumnezeu” (Idem, vol. 11, cap. 13). Deşi amabil şi curtenitor în comportament, s-a dovedit capabil şi neclintit. În timp ce reprezentanţii Romei, potrivit obiceiului lor, apelau la autoritatea datinilor bisericii, reformatorul a aderat cu fermitate la Sfintele Scripturi. „Datina”, spunea el, „n-are nicio putere în Elveţia dacă nu este în conformitate cu constituţia, iar, în materie de credinţă, Biblia este constituţia noastră” (Idem, vol. 11, cap. 13).

Contrastul dintre cei doi adversari n-a rămas fără efect. Raţionamentul calm şi clar al reformatorului, prezentat atât de blând şi de modest, a impresionat minţile oamenilor, care s-au întors cu dezgust de la pretenţiile lăudăroase şi zgomotoase ale lui Eck.

Discuţia a continuat optsprezece zile. La încheierea ei, trimişii papali, foarte siguri pe ei, au pretins victoria. Majoritatea delegaţilor au trecut de partea Romei, iar Dieta i-a declarat pe reformatori învinşi şi a hotărât ca ei şi liderul lor, Zwingli, să fie excomunicaţi din biserică. Însă roadele conferinţei au arătat de partea cui a fost victoria. Disputa a avut drept consecinţă un avânt puternic al cauzei protestante şi, nu mult după aceea, oraşele importante, Berna şi Basel, s-au declarat de partea Reformei.