În profeţia conţinută în mesajul primului înger din Apocalipsa 14 este prezisă o mare redeşteptare religioasă în urma anunţării apropiatei reveniri a lui Hristos. Un înger este văzut zburând „prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: «Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!»” (Apocalipsa 14:6,7).
Este semnificativ faptul că un înger este cel care dă acest avertisment. Înţelepciunea divină a vrut să reprezinte prin puritatea, slava şi puterea mesagerului ceresc atât caracterul înalt al lucrării ce trebuia îndeplinită prin acest mesaj, cât şi forţa şi slava care urmau să o însoţească. Zborul îngerului „prin mijlocul cerului”, „glasul tare” cu care este rostită avertizarea şi vestirea ei tuturor „locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod” constituie o dovadă a repeziciunii şi dimensiunii mondiale a mişcării.
Mesajul însuşi aruncă lumină asupra timpului în care urma să aibă loc această mişcare. Se afirmă că ea face parte din „Evanghelia veşnică” şi anunţă începutul judecăţii. Mesajul mântuirii a fost predicat în toate timpurile, dar cel anunţat de înger face parte din Evanghelia care putea fi predicată numai în zilele din urmă, întrucât numai atunci avea să fie adevărat că ceasul judecăţii a venit. Profeţiile prezintă o succesiune de evenimente care conduc către momentul de început al judecăţii. Acest lucru este adevărat în special în dreptul cărţii lui Daniel. Profetului i s-a poruncit totuşi să sigileze „până la vremea sfârşitului” acea parte a profeţiei care se referea la zilele din urmă. Până când istoria omenirii nu ajungea în acest punct, nu putea fi proclamat un mesaj despre judecată, mesaj bazat pe împlinirea acestor profeţii. Însă, la vremea sfârşitului, spune profetul, „mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4).
Apostolul Pavel a avertizat biserica să nu aştepte revenirea lui Hristos în timpul vieţii lui. Ziua aceea „nu va veni”, spunea el, „înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2:3). Nu putem aştepta venirea Domnului nostru decât după marea apostazie şi după lunga perioadă de domnie a „omului fărădelegii”. „Omul fărădelegii”, care mai este numit „taina fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2:7), „fiul pierzării” (2 Tesaloniceni 2:3) şi „acel nelegiuit” (2 Tesaloniceni 2:8), reprezintă papalitatea, care, după cum prezisese profeţia, urma să-şi menţină supremaţia timp de 1.260 de ani. Această perioadă s-a sfârşit în 1798. Venirea lui Hristos nu putea să aibă loc înainte de acel timp. Pavel cuprinde cu avertizarea lui întreaga eră creştină, până în anul 1798. Vestea celei de-a doua veniri a lui Hristos trebuia proclamată numai după încheierea acestei perioade.
Un asemenea mesaj nu mai fusese predicat niciodată. Pavel, după cum am văzut, nu l-a predicat, ci le atrăgea atenţia fraţilor lui că venirea Domnului va fi într-un viitor îndepărtat. Nici reformatorii n-au predicat-o. Martin Luther plasa judecata cam la trei sute de ani după el. Însă, începând cu anul 1798, cartea lui Daniel a fost desigilată, cunoaşterea profeţiilor a crescut şi mulţi au anunţat vestea solemnă a apropiatei judecăţi.
Asemenea marii Reforme din secolul al XVI-lea, mişcarea de aşteptare a revenirii lui Hristos a apărut în diferite ţări creştine în acelaşi timp. Atât în Europa, cât şi în America, bărbaţi ai credinţei şi ai rugăciunii au început, sub influenţa lui Dumnezeu, să studieze profeţiile şi, urmărind raportul inspirat, au văzut dovezi convingătoare că sfârşitul tuturor lucrurilor era aproape. În diferite ţări existau grupe izolate de creştini care, numai prin studiul Scripturilor, au ajuns la convingerea că venirea Mântuitorului era iminentă.
În anul 1821, la trei ani după ce Miller a reuşit să înţeleagă profeţiile care indicau timpul judecăţii, dr. Joseph Wolff, „misionarul lumii”, a început să predice apropiata revenire a Domnului. Wolff s-a născut în Germania, din părinţi evrei, tatăl lui fiind rabin. Când era foarte tânăr, s-a convins de adevărul religiei creştine. Având o minte activă, cercetătoare, ascultase atent conversaţiile care se purtau în casa tatălui său, unde evrei credincioşi se adunau zilnic pentru a vorbi despre speranţele şi aşteptările poporului lor, despre slava lui Mesia care avea să vină şi despre restaurarea Israelului. Într-o zi, auzind menţionându-se numele lui Iisus din Nazaret, băiatul a întrebat cine era. „Un evreu foarte talentat”, a venit răspunsul, „dar, pentru că a pretins a fi Mesia, tribunalul iudaic L-a condamnat la moarte.” „De ce”, a replicat băiatul, „este Ierusalimul distrus şi de ce suntem noi în robie?” „Vai, vai”, i-a răspuns tatăl, „pentru că iudeii i-au ucis pe profeţi.” Deodată, copilului i-a trecut prin minte gândul: „Poate că şi Iisus a fost un profet, iar iudeii L-au omorât, deşi a fost nevinovat” (Travels and Adventures of the Rev. Joseph Wolff, vol. 1, p. 6). Atât de puternic a fost acest sentiment, încât, deşi îi era interzis să intre într-o biserică creştină, asculta deseori predica de afară.
Pe când avea numai şapte ani, se lăuda în faţa unui vecin creştin în vârstă cu triumful viitor al lui Israel când avea să vină Mesia, la care bătrânul i-a răspuns blând: „Dragă băiete, îţi voi spune cine a fost adevăratul Mesia. A fost Iisus din Nazaret, (...) pe care strămoşii tăi L-au ucis, aşa cum i-au ucis şi pe profeţii din vechime. Du-te acasă şi citeşte capitolul 53 din Isaia şi te vei convinge că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu” (Idem, vol. I, p. 7). Deodată, această convingere a pus stăpânire pe el. A mers acasă, a citit capitolul respectiv şi a rămas uimit când a înţeles cât de perfect se împlinise el în dreptul lui Iisus din Nazaret. Erau oare adevărate cuvintele creştinului? Băiatul i-a cerut tatălui să-i explice profeţia, dar a fost întâmpinat cu o tăcere atât de categorică, încât niciodată n-a mai îndrăznit să aducă în discuţie acest subiect. Însă aceasta n-a făcut decât să-i amplifice dorinţa de a cunoaşte mai multe despre religia creştină.
Ceea ce căuta el să cunoască îi era cu premeditare ascuns în căminul lui iudaic. Însă, când avea numai unsprezece ani, a părăsit casa părintească şi a plecat în lume pentru a urma o şcoală şi pentru a-şi alege religia şi cariera. A găsit adăpost pentru un timp la nişte rude, dar a fost alungat curând pentru că era apostat. Singur şi fără bani, a trebuit să-şi croiască drum printre străini. A mers din loc în loc, a studiat cu sârguinţă şi şi-a câştigat existenţa predând limba ebraică. Sub influenţa unui profesor catolic, a acceptat credinţa catolică, plănuind să devină misionar pentru propriul popor. Cu această ţintă în minte, a plecat peste câţiva ani pentru a-şi continua studiile la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide” din Roma. Aici, obiceiul său de a gândi independent şi de a vorbi deschis i-au atras acuzaţii de erezie. A atacat în mod deschis abuzurile bisericii şi a insistat asupra necesităţii unei reforme. Deşi la început s-a bucurat de o favoare deosebită din partea demnitarilor papali, după un timp a fost îndepărtat din Roma. Sub supravegherea bisericii, a mers din loc în loc, până când a devenit clar că niciodată nu va putea fi convins să se supună robiei romano-catolicismului. A fost declarat incorigibil şi lăsat să plece liber unde dorea. A plecat în Anglia şi, îmbrăţişând credinţa protestantă, s-a alăturat Bisericii Anglicane. După doi ani de studiu, în anul 1821, a plecat în misiune.
Acceptase marele adevăr al primei veniri a lui Hristos, ca „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa” (Isaia 53:3), însă Wolff a înţeles că profeţiile scot în evidenţă cu aceeaşi claritate şi a doua venire a Sa cu putere şi slavă. În timp ce căuta să-şi aducă propriul popor la Iisus din Nazaret şi să-i convingă pe conaţionalii săi că El este Cel Promis, îndreptându-le atenţia spre prima Lui venire ca un om umil şi jertfă pentru păcatele oamenilor, le predica şi despre revenirea Sa ca Împărat şi Eliberator.
„Iisus din Nazaret, adevăratul Mesia”, zicea el, „ale cărui mâini şi picioare au fost străpunse, care a fost dus ca un miel la tăiere, care a fost om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, a cărui primă venire a avut loc după ce sceptrul a fost luat de la Iuda şi toiagul de cârmuire dintre picioarele sale, va veni a doua oară pe norii cerului cu trâmbiţa Arhanghelului” (Joseph Wolff, Researches and Missionary Labors, p. 62). „Va sta pe Muntele Măslinilor, iar stăpânirea asupra întregii creaţii, care i-a fost încredinţată odată lui Adam şi pe care acesta a pierdut-o (Geneza 1:26; 3:17), Îi va fi dată Lui. El va fi Împărat peste tot pământul. Gemetele şi tânguirile creaţiei vor înceta şi imnuri de laudă şi mulţumire se vor auzi… Când va veni Iisus în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri, (…) mai întâi vor învia cei morţi în Hristos (1 Tesaloniceni 4:16; 1 Corinteni 15:52). Aceasta este ceea ce noi, creştinii, numim prima înviere. Atunci regnul animal îşi va schimba natura (Isaia 11:6-9) şi se va supune lui Iisus (Psalmul 8). Va domni o pace universală” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 378, 379). „Domnul va privi din nou asupra pământului şi va spune: «Iată, este foarte bun»” (Idem, p. 294).
Wolff credea că venirea Domnului este aproape, în interpretarea dată de el perioadelor profetice marele eveniment fiind plasat la o diferenţă de câţiva ani de timpul fixat de Miller. Celor care susţineau cu Scriptura că „despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni” (Matei 24:36), că oamenii nu ştiu nimic despre cât de apropiată este venirea Sa, Wolff le răspundea: „A spus oare Domnul că ziua aceea şi ceasul acela nu vor fi cunoscute niciodată? Nu ne-a dat El semnele timpului, ca să ştim, cel puţin, când se apropie venirea Sa, aşa cum apropierea verii se cunoaşte după înfrunzirea smochinului (Matei 24:32)? Nu vom cunoaşte oare niciodată această perioadă, când El Însuşi ne îndeamnă nu numai să citim cartea profetului Daniel, ci s-o şi înţelegem? Şi chiar în cartea lui Daniel se spune că profeţia va fi sigilată până la vremea sfârşitului (cum era cazul în timpul lui) şi că «mulţi o vor citi şi cunoştinţa [cu privire la momentul acela] va creşte» (Daniel 12:4). Pe lângă aceasta, Domnul nu intenţionează să spună că apropierea acelui moment nu va fi cunoscută, ci că despre ziua aceea exactă şi despre ceasul acela exact nu ştie nimeni. El spune că vom înţelege suficient de mult din semnele timpului, încât acest lucru să ne facă să ne pregătim pentru revenirea Sa, după cum şi Noe a pregătit arca” (Wolff, Researches and Missionary Labors, p. 404, 405).
Referindu-se la sistemul popular de interpretare, sau de răstălmăcire, a Scripturilor, Wolff scria: „Cea mai mare parte a bisericii creştine s-a abătut de la înţelesul clar al Scripturii şi s-a îndreptat către sistemul fantasmagoric al budiştilor, care cred că fericirea viitoare a omenirii va consta în deplasarea sufletelor prin aer. Aceşti credincioşi presupun că, atunci când citesc în Scriptură iudei, trebuie să înţeleagă neamuri, iar, când citesc Ierusalim, trebuie să înţeleagă biserica şi, dacă scrie pământ, înseamnă cer. Prin venirea Domnului, ei înţeleg progresul societăţilor misionare, iar suirea pe muntele casei Domnului înseamnă o mare adunare a metodiştilor” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 96).
Timp de 24 de ani, din 1821 până în 1845, Wolff a călătorit foarte mult: în Africa a vizitat Egiptul şi Etiopia, în Asia a traversat Palestina, Siria, Persia, Buhara şi India. A vizitat de asemenea Statele Unite, oprindu-se, pe drum, să predice în insula Sf. Elena. A sosit în New York în august 1837 şi, după ce a vorbit în acel oraş, a predicat în Philadelphia şi Baltimore, îndreptându-se, în cele din urmă, spre Washington. „Aici”, spunea el, „în urma unei moţiuni înaintate de fostul preşedinte John Quincy Adams uneia dintre camerele Congresului, Camera a aprobat în unanimitate să folosesc Sala Congresului pentru o cuvântare, pe care am ţinut-o într-o sâmbătă, fiind onorat de prezenţa tuturor membrilor Congresului, precum şi de cea a episcopului de Virginia şi a clerului şi locuitorilor din Washington. Aceeaşi onoare mi-a fost acordată de membrii guvernului din New Jersey şi Pennsylvania, în a căror prezenţă am ţinut cuvântări despre cercetările mele din Asia, precum şi despre domnia personală a lui Iisus Hristos” (Idem, p. 398, 399).
Dr. Wolff a călătorit în cele mai barbare ţări fără protecţia vreunei autorităţi europene, trecând prin multe greutăţi şi fiind înconjurat de numeroase pericole. A fost bătut cu ciomege şi înfometat, vândut ca sclav şi condamnat de trei ori la moarte. A fost atacat de bandiţi şi uneori aproape a murit de sete. Odată a fost jefuit de tot ce avea şi lăsat să călătorească sute de mile pe jos, prin munţi, cu faţa biciuită de zăpadă şi cu picioarele goale, amorţite de contactul cu pământul îngheţat.
Când a fost avertizat să nu meargă neînarmat printre triburile sălbatice şi ostile, el a declarat că „are arme” – „rugăciune, zel pentru Hristos şi încredere în ajutorul Său”. „Mai am”, a zis el, „iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii mei în inimă şi Biblia în mână” (W. H. D. Adams, In Perils Oft, p. 192). Oriunde mergea, avea cu el Biblia în limbile ebraică şi engleză. Despre una dintre ultimele sale călătorii spunea: „Am… ţinut Biblia deschisă în mâini. Am simţit că puterea mea era în această Carte şi că puterea ei mă va susţine” (Idem, p. 201).
Astfel, a fost perseverent în activitatea lui până când vestea judecăţii a ajuns la o mare parte din omenire. Printre iudei, turci, parşi, hinduşi şi multe alte naţionalităţi şi rase, el a răspândit Cuvântul lui Dumnezeu în aceste limbi diferite, anunţând pretutindeni domnia apropiată a lui Mesia.
În călătoriile lui la Buhara, a descoperit că doctrina apropiatei reveniri a Domnului era cunoscută de un popor îndepărtat şi izolat. „Arabii din Yemen”, spunea el, „deţin o carte numită Seera, în care se menţionează despre a doua venire a lui Hristos şi despre domnia Sa în slavă, iar ei aşteaptă ca evenimente mari să aibă loc în anul 1840” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 377). „În Yemen… am petrecut şase zile împreună cu fiii lui Recab. Ei nu beau vin, nu cultivă viţă-de-vie, nu seamănă nimic, trăiesc în corturi şi-şi amintesc de bătrânul Ionadab, fiul lui Recab. Am găsit împreună cu ei copii ai lui Israel din tribul lui Dan, (…) care aşteaptă alături de fiii lui Recab venirea grabnică a lui Mesia pe norii cerului” (Idem, p. 389).
O credinţă asemănătoare a fost descoperită de un alt misionar în Tataria. Un preot tătar l-a întrebat pe misionar când va veni Hristos a doua oară. Când misionarul a răspuns că nu ştie nimic despre acest lucru, preotul a părut foarte surprins de o aşa ignoranţă la cineva care se pretindea profesor de Biblie şi şi-a exprimat propria credinţă, întemeiată pe profeţie, că Hristos va reveni în anul 1844.
În 1826, mesajul despre revenirea lui Hristos a început să fie predicat în Anglia. Aici mişcarea nu a căpătat o formă atât de pronunţată ca în America. Momentul exact al revenirii n-a fost predicat la un nivel atât de general, însă marele adevăr al apropiatei veniri a lui Hristos cu putere şi slavă a fost proclamat intens, şi aceasta nu numai printre disidenţi şi nonconformişti. Mourant Brock, un scriitor englez, declara că aproape şapte sute de pastori ai Bisericii Anglicane au fost angrenaţi în predicarea „acestei Evanghelii a Împărăţiei” (Matei 24:14). Mesajul care indica anul 1844 ca moment al revenirii Domnului a fost predicat şi în restul Marii Britanii. Publicaţiile venite din Statele Unite care tratau acest subiect erau larg răspândite. În Anglia, cărţile şi revistele se retipăreau. În anul 1842, Robert Winter, englez prin naştere, care acceptase credinţa în revenirea lui Hristos în America, s-a întors în ţara sa natală pentru a anunţa venirea Domnului. Mulţi i s-au alăturat în această acţiune şi vestea judecăţii a fost proclamată în diferite părţi ale Angliei.
În America de Sud, în mijlocul barbariei şi al comportamentului lipsit de scrupule al clericilor, Lacunza, un iezuit spaniol, a descoperit Scripturile şi, astfel, a acceptat adevărul revenirii iminente a lui Hristos. Hotărât să-i avertizeze şi pe alţii şi dorind în acelaşi timp să evite cenzura Romei, şi-a publicat convingerile sub pseudonimul „Rabi Ben-Ezra”, prezentându-se ca un convertit iudeu. Lacunza a trăit în secolul al XVIII-lea, dar cartea lui a ajuns la Londra cam prin anul 1825 şi a fost tradusă în limba engleză. Publicarea ei a servit la adâncirea interesului pentru cea de-a doua venire, interes care fusese deja stârnit în Anglia.
În Germania, doctrina aceasta fusese predicată în secolul al XVIII-lea de Bengel, pastor al Bisericii Luterane şi renumit teolog şi critic. După terminarea studiilor, Bengel „se dedicase studiului teologiei, către care era în mod natural înclinat datorită caracterului sobru şi religios al minţii sale, caracter amplificat de educaţia şi disciplina pe care le căpătase anterior. Ca şi alţi tineri serioşi care au trăit înainte şi după el, a trebuit să lupte cu îndoieli şi dificultăţi de natură religioasă şi chiar face aluzie, cu multă sensibilitate, la «multele săgeţi care i-au străpuns sărmana inimă şi i-au făcut tinereţea greu de suportat.»” Devenind membru al Consistoriului din Württemberg, a apărat cauza libertăţii religioase. „Susţinea în continuare drepturile şi privilegiile Bisericii, însă pleda să se acorde toată libertatea cuvenită celor care se simţeau constrânşi, din motive de conştiinţă, să se retragă din rândurile ei” (Encyclopaedia Britannica, ed. a 9-a, art. „Bengel”). Efectele pozitive ale acestei politici sunt resimţite şi astăzi în provincia lui natală.
Doctrina celei de-a doua veniri a lui Hristos a strălucit cu putere asupra minţii lui Bengel în timp ce pregătea o predică din Apocalipsa 21 pentru duminica dinainte de Crăciun. Profeţiile din Apocalipsa i s-au clarificat ca niciodată mai înainte. Copleşit de sentimentul importanţei colosale şi al gloriei neîntrecute a scenelor prezentate de profet, s-a văzut forţat ca, pentru un timp, să nu se mai gândească la acest subiect. În timp ce se afla la amvon, subiectul i-a venit din nou în minte, cu putere şi plin de viaţă. Din acel moment s-a dedicat studiului profeţiilor, în special al celor din Apocalipsa, şi a ajuns curând la convingerea că ele indică o venire iminentă a lui Hristos. Data pe care a stabilit-o pentru acest eveniment diferea cu foarte puţini ani de cea fixată mai târziu de Miller.
Scrierile lui Bengel s-au răspândit în toată creştinătatea. Opiniile lui cu privire la profeţie au fost acceptate la un nivel aproape general în statul său, Württemberg, şi, într-o anumită măsură, şi în alte părţi ale Germaniei. Mişcarea a continuat după moartea lui şi mesajul revenirii lui Hristos se auzea în Germania în acelaşi timp în care atrăgea atenţia oamenilor şi în alte ţări. Foarte de timpuriu, unii credincioşi au mers în Rusia, unde au format colonii, iar credinţa în apropiata venire a lui Hristos se păstrează încă în bisericile germane din această ţară.
Lumina a strălucit, de asemenea, în Franţa şi Elveţia. La Geneva, oraş în care Farel şi Calvin răspândiseră adevărul Reformei, mesajul celei de-a doua veniri a fost predicat de către Gaussen. Pe când era student, acesta intrase în contact cu spiritul raţionalismului, care invadase toată Europa în ultima parte a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Când şi-a început activitatea de preot, nu numai că nu cunoştea credinţa adevărată, dar înclina şi spre scepticism. Interesul pentru studiul profeţiei i s-a trezit încă din tinereţe. După ce a citit Istoria Antică a lui Rollin, atenţia i-a fost atrasă de capitolul 2 din Daniel şi a fost impresionat de exactitatea extraordinară cu care se împlinise profeţia, aşa cum putea constata din relatarea istorică. Aceasta era o mărturie în favoarea inspiraţiei Scripturii, care i-a servit ca ancoră în mijlocul pericolelor din anii de mai târziu. Nu era mulţumit de învăţăturile raţionalismului şi, studiind Biblia şi căutând să o înţeleagă mai clar, a ajuns, după un timp, să aibă o credinţă temeinică.
Pe măsură ce continua să cerceteze profeţiile, a ajuns la convingerea că revenirea Domnului era aproape. Impresionat de solemnitatea şi de importanţa acestui mare adevăr, dorea să-l prezinte oamenilor, dar credinţa generală că profeţiile lui Daniel sunt nişte mistere şi nu pot fi înţelese era o piedică serioasă în împlinirea acestei dorinţe. În cele din urmă, s-a hotărât – aşa cum făcuse Farel când evanghelizase Geneva înaintea lui – să înceapă cu copiii, prin care spera să stârnească interesul părinţilor.
„Doresc să se înţeleagă”, spunea el după aceea, vorbind despre scopul urmărit prin această acţiune, „că nu din cauza lipsei de importanţă a profeţiei, ci, din contră, datorită valorii ei mari am dorit s-o prezint în această formă simplă şi m-am adresat copiilor. Doream să fiu ascultat şi mă temeam că, dacă m-aş fi adresat mai întâi celor maturi, nu m-ar fi ascultat… De aceea m-am hotărât să merg la cei mici. Strâng un grup de copii, iar, dacă acel grup se măreşte, dacă observ că ascultă, le place şi sunt interesaţi, dacă văd că înţeleg şi pot să explice subiectul respectiv, sunt sigur că în curând voi avea o a doua grupă şi, la rândul lor, adulţii îşi vor da seama şi ei că merită să-şi folosească timpul pentru studiu. Când ajung în acest punct, cauza este câştigată” (L. Gaussen, Daniel the Prophet, vol. 2, Preface).
Efortul a fost încununat de succes. În timp ce se adresa copiilor, au venit să asculte şi oameni mari. Balcoanele bisericii sale erau pline de ascultători atenţi. Printre ei se numărau persoane de rang înalt, învăţaţi, străini şi turişti care vizitau Geneva. Astfel, mesajul a fost dus şi în alte părţi.
Încurajat de acest succes, Gaussen şi-a publicat lecţiile în speranţa de a promova studiul cărţilor profetice în bisericile de limbă franceză. „A publica ceea ce am predat copiilor”, spunea Gaussen, „înseamnă a le spune adulţilor care, prea adesea, neglijează asemenea cărţi sub pretextul că sunt greu de înţeles: «Cum să fie greu de înţeles, când până şi copiii voştri le înţeleg?»” „Am dorit foarte mult”, adăuga el, „să răspândesc pe cât posibil cunoaşterea profeţiilor în bisericile noastre.” „Într-adevăr, nu există niciun alt studiu care, după părerea mea, să răspundă mai bine nevoilor timpului în care trăim.” „Prin intermediul studiului, trebuie să ne pregătim pentru încercările care se apropie, să veghem şi să-L aşteptăm pe Iisus Hristos.”
Deşi era unul dintre cei mai distinşi şi mai iubiţi predicatori de limbă franceză, după un timp Gaussen a fost suspendat din slujbă, principala lui vină fiind aceea că, în loc să folosească catehismul bisericii, un manual insipid şi raţionalist, aproape lipsit de adevărata religie, folosise Biblia pentru educarea tineretului. A devenit apoi profesor la un seminar teologic, dar şi-a continuat în acelaşi timp activitatea de catihet, vorbindu-le copiilor şi învăţându-i din Scripturi în fiecare duminică. Lucrările lui despre profeţii au trezit, de asemenea, mult interes. De la catedra de profesor, prin intermediul presei şi în calitatea sa de învăţător al copiilor, a continuat mulţi ani să exercite o mare influenţă şi le-a atras atenţia multora asupra studiului profeţiilor care arătau că venirea Domnului era aproape.
Şi în Scandinavia a fost proclamat mesajul revenirii lui Hristos, provocând un interes general. Mulţi s-au trezit din siguranţa lor nepăsătoare, şi-au mărturisit păcatele, au renunţat la ele şi au căutat iertare la Hristos. Însă clerul bisericii de stat s-a opus mişcării şi, prin influenţa preoţilor, unii dintre cei care predicau acest mesaj au fost aruncaţi în închisoare. În multe locuri în care predicatorii revenirii iminente a Domnului au fost aduşi la tăcere, Dumnezeu a găsit cu cale să trimită mesajul într-un mod miraculos, prin copii. Deoarece erau minori, legea statului nu putea să-i oprească şi li s-a permis să vorbească liber.
Mişcarea s-a dezvoltat mai ales în rândul celor din păturile de jos, iar oamenii se adunau să asculte avertizarea în locuinţele modeste ale muncitorilor. Copiii-predicatori erau şi ei, în mare parte, ţărani săraci. Unii dintre ei nu aveau mai mult de şase sau opt ani. Şi, deşi viaţa lor era o dovadă că Îl iubeau pe Mântuitorul şi că încercau să trăiască în ascultare de cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu, manifestau de obicei numai inteligenţa şi capacităţile unor copii obişnuiţi. Totuşi, când stăteau înaintea oamenilor, era evident că erau inspiraţi de o putere mai presus de înzestrările lor naturale. Tonul şi ţinuta li se schimbau şi prezentau vestea judecăţii cu o forţă solemnă, folosind chiar cuvintele Scripturii: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui” (Apocalipsa 14:7). Condamnau păcatele oamenilor, imoralitatea şi viciul, spiritul lumesc şi apostazia şi-i avertizau pe ascultători să fugă de mânia viitoare.
Oamenii ascultau tremurând. Spiritul convingător al lui Dumnezeu vorbea inimilor lor. Mulţi au început să cerceteze Scripturile cu un interes nou şi profund, beţivii şi cei imorali şi-au schimbat comportamentul, iar alţii au renunţat la practicile lor necinstite. Rezultatele au fost atât de remarcabile, încât şi preoţii bisericii oficiale au fost constrânşi să recunoască în această mişcare mâna lui Dumnezeu.
A fost voia lui Dumnezeu ca vestea revenirii Mântuitorului să fie dusă în ţările scandinave, iar, când glasurile slujitorilor Săi au fost aduse la tăcere, El a revărsat Duhul Sfânt asupra copiilor, pentru ca această lucrare să fie îndeplinită. Când Iisus Se apropia de Ierusalim însoţit de mulţimile bucuroase care-L aclamau ca Fiu al lui David cu strigăte de triumf şi fluturând ramuri de palmier, fariseii invidioşi I-au cerut să-i facă pe oameni să tacă. Însă Iisus le-a răspuns că toate acestea erau o împlinire a profeţiei şi că, dacă ei tăceau, aveau să strige pietrele. Adulţii, intimidaţi de ameninţările preoţilor şi ale conducătorilor, şi-au încetat manifestarea de bucurie când au intrat pe porţile Ierusalimului, dar copiii au reluat refrenul în curţile Templului şi, fluturând ramuri de palmier, strigau: „Osana, Fiul lui David!” Când fariseii, iritaţi, I-au spus: „Auzi ce zic aceştia?”, Iisus le-a răspuns: „Da. Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: «Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura celor ce sug»?” (Matei 21:8-16). După cum Dumnezeu a acţionat prin intermediul copiilor la prima venire a lui Hristos, tot aşa a acţionat şi acum, dându-le mesajul revenirii Sale. Trebuia să se împlinească promisiunea lui Dumnezeu că vestea venirii Mântuitorului urma să fie dusă la toţi oamenii, toate limbile şi toate naţiunile.
Lui William Miller şi colaboratorilor săi le-a fost dat să predice avertizarea în America. Această ţară a devenit centrul marii mişcări de aşteptare a revenirii lui Iisus. Aici profeţia cuprinsă în mesajul primului înger s-a împlinit în modul cel mai direct. Scrierile lui Miller şi ale colaboratorilor lui au ajuns în ţări îndepărtate. În toată lumea, acolo unde pătrundeau misionarii era dusă vestea bucuroasă a iminentei veniri a lui Hristos. Mesajul Evangheliei veşnice se răspândea pretutindeni: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui.”
Profeţiile care păreau să indice venirea lui Hristos în primăvara anului 1844 au pus profund stăpânire pe minţile oamenilor. Pe măsură ce mesajul trecea dintr-un stat în altul, trezea peste tot un mare interes. Mulţi erau convinşi că dovezile din perioadele profetice erau corecte şi, sacrificându-şi părerile personale, primeau cu bucurie adevărul. Unii pastori şi-au lăsat la o parte vederile şi sentimentele sectare, au renunţat la salariile şi la bisericile lor şi s-au unit în proclamarea venirii lui Iisus. Comparativ, au fost totuşi puţini pastori care au acceptat acest mesaj. De aceea el le-a fost în mare măsură încredinţat oamenilor de rând. Fermierii îşi abandonau ogoarele, mecanicii – sculele, negustorii – mărfurile, iar oamenii de diferite profesii renunţau la funcţiile lor. Totuşi numărul lucrătorilor era mic în comparaţie cu lucrarea care trebuia îndeplinită. Starea unei biserici lipsite de evlavie şi a unei lumi care zăcea în nelegiuire apăsa greu asupra sufletelor adevăraţilor străjeri, care au îndurat bucuroşi truda, lipsurile şi suferinţa pentru a-i putea chema pe oameni la pocăinţa care duce la mântuire. Deşi Satana s-a opus, mişcarea s-a dezvoltat continuu şi adevărul despre revenirea lui Hristos a fost acceptat de mii de oameni.
Mesajul cercetător se auzea pretutindeni, avertizându-i atât pe păcătoşii din biserică, şi pe cei din afara ei, să fugă de mânia viitoare. Ca şi Ioan Botezătorul, precursorul lui Hristos, predicatorii au pus securea la rădăcina pomului şi i-au îndemnat pe toţi să facă fapte care să le demonstreze pocăinţa. Apelurile lor mişcătoare erau în contrast izbitor cu asigurările de pace şi siguranţă care se auzeau din gura predicatorilor populari. Oriunde era vestit, mesajul îi impresiona pe oameni. Cuvintele simple şi directe ale Scripturii, întărite de puterea Duhului Sfânt, aveau o forţă căreia puţini erau în stare să-i reziste. Cei care erau creştini doar cu numele au fost treziţi din falsa lor siguranţă. Îşi vedeau apostazia, spiritul lumesc şi necredinţa, mândria şi egoismul. Mulţi Îl căutau pe Domnul în pocăinţă şi umilinţă. Fuseseră mult timp ataşaţi de lucruri pământeşti, dar acum se legau de cer. Duhul lui Dumnezeu Se odihnea asupra lor şi, cu inimi umilite şi supuse, s-au unit şi ei în vestirea mesajului: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui.”
Păcătoşii întrebau plângând: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Cei ale căror vieţi fuseseră pătate de necinste erau nerăbdători să repare pagubele. Toţi cei care găseau pace în Hristos doreau să-i vadă şi pe alţii împărtăşind aceeaşi binecuvântare. Inimile părinţilor erau întoarse către copiii lor, iar inimile copiilor către părinţi. Barierele mândriei şi ale rezervei erau îndepărtate. Oamenii îşi recunoşteau în mod sincer greşelile şi membrii familiei lucrau pentru mântuirea celor dragi. Adesea se auzeau rugăciuni stăruitoare de mijlocire. Pretutindeni erau suflete care se chinuiau cumplit şi îi cereau insistent lui Dumnezeu iertare. Mulţi se luptau toată noaptea în rugăciune pentru asigurarea că păcatele le sunt iertate sau pentru convertirea rudelor şi vecinilor lor.
Persoane din toate categoriile veneau la adunările adventiste. Bogaţi şi săraci, elită şi plebe, toţi erau, din diverse motive, nerăbdători să asculte doctrina revenirii lui Hristos. Domnul a ţinut în frâu spiritul opoziţiei cât timp slujitorii Săi le-au explicat oamenilor motivele credinţei lor. Uneori, instrumentul uman era slab, dar Duhul lui Dumnezeu dădea putere adevărului Său. Prezenţa îngerilor sfinţi se făcea simţită în aceste adunări şi mulţi se adăugau zilnic la numărul credincioşilor. Când erau prezentate dovezile apropiatei reveniri a lui Hristos, mulţimi imense de oameni ascultau cu respiraţia tăiată cuvintele solemne. Cerul şi pământul păreau că se apropie. Puterea lui Dumnezeu era şi peste bătrâni, şi peste tineri, şi peste cei de vârstă mijlocie. Oamenii se întorceau la casele lor cu laude pe buze şi cântări de bucurie răsunau în aerul liniştit al nopţii. Niciunul dintre cei care au venit la acele adunări nu va putea uita vreodată interesul profund al participanţilor.
Anunţarea unui timp precis pentru venirea lui Hristos a provocat o mare opoziţie din partea multora, începând cu pastorul de la amvon şi până la păcătosul cel mai nesăbuit şi mai sfidător. Se împlineau cuvintele profeţiei: „Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: «Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!»” (2 Petru 3:3,4). Mulţi care mărturiseau că-L iubesc pe Mântuitorul declarau că nu se opun doctrinei celei de-a doua veniri, ci obiectau numai împotriva stabilirii unui timp fix. Însă ochiul lui Dumnezeu, care vede tot, le citea inimile. Ei nu doreau să audă că Hristos vine ca să judece lumea după dreptate. Fuseseră servitori necredincioşi, iar faptele lor nu puteau trece de examinarea Dumnezeului care cercetează inimile şi se temeau să se întâlnească cu Domnul lor. Asemenea iudeilor care au trăit când Hristos a venit prima dată, nici ei nu erau pregătiţi să-L întâmpine cu bucurie. Nu numai că refuzau să asculte argumentele clare ale Bibliei, ci îi şi ridiculizau pe cei care-L aşteptau pe Domnul. Satana şi îngerii lui jubilau şi îşi băteau joc de Hristos şi de îngerii cei sfinţi, reamintindu-le că pretinsul popor al lui Iisus Îl iubea atât de puţin, încât nu dorea ca El să revină.
Argumentul cel mai des folosit de cei care respingeau credinţa în revenirea Domnului era acela că „nimeni nu cunoaşte nici ziua, nici ceasul”. Scriptura spune: „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24:36). Cei care Îl aşteptau pe Hristos au oferit o explicaţie clară şi armonioasă a acestui text şi au demonstrat că adversarii lor îl interpretau greşit. Cuvintele acestea au fost spuse de Hristos în convorbirea memorabilă pe care a avut-o cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor, după ce a părăsit Templul pentru ultima dată. Ucenicii Îi puseseră întrebarea: „Care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?” Iisus le-a descris semnele, apoi le-a zis: „Când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” (Matei 24:3,33). Nicio afirmaţie a Mântuitorului nu trebuie să fie folosită pentru a desfiinţa altă afirmaţie. Deşi niciun om nu cunoaşte nici ziua, nici ceasul venirii Sale, ni se spune şi ni se cere să ştim când timpul este aproape. În plus, suntem atenţionaţi că, dacă vom desconsidera avertizările Sale, dacă vom refuza sau vom neglija să ştim când se apropie venirea Sa, acest lucru ne va fi la fel de fatal cum şi celor care au trăit în zilele lui Noe le-a fost faptul că nu au ştiut când a venit potopul. Parabola din acelaşi capitol, care îl pune în contrast pe servitorul credincios cu cel necredincios şi prezintă sfârşitul aceluia care zice în inima sa: „Stăpânul meu zăboveşte să vină”, arată cum îi va privi şi îi va răsplăti Hristos pe cei pe care-i va găsi veghind şi predicând venirea Sa, precum şi pe cei care o neagă. „Vegheaţi dar”, spune El. „Ferice de robul acela pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa!” (Matei 24:42,46). „Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine” (Apocalipsa 3:3).
Pavel vorbeşte despre o categorie de oameni care vor fi luaţi prin surprindere de venirea Domnului. „Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: «Pace şi linişte!», atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei… şi nu va fi chip de scăpare.” Dar el adaugă, pentru cei care au luat în serios avertizarea Mântuitorului: „Voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului” (1 Tesaloniceni 5:2-5).
Astfel, cei care predicau revenirea lui Hristos au arătat că Scriptura nu-i îndreptăţeşte pe oameni să rămână în ignoranţă cu privire la apropierea acestui eveniment. Însă cei care căutau numai un pretext pentru a respinge adevărul şi-au astupat urechile la această explicaţie, iar cuvintele „Nimeni nu cunoaşte nici ziua, nici ceasul” au continuat să fie repetate de batjocoritori impertinenţi şi chiar de pretinşi slujitori ai lui Hristos. Când oamenii s-au trezit din indiferenţă şi au început să caute calea mântuirii, liderii religioşi s-au interpus între ei şi adevăr, căutând să le liniştească temerile printr-o falsă interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu. Străjerii necredincioşi s-au unit cu marele amăgitor, strigând: „Pace, pace!”, când Dumnezeu nu vorbise de pace. Ca şi fariseii din timpul lui Hristos, mulţi au refuzat să intre în Împărăţia cerurilor şi i-au împiedicat şi pe cei care voiau să intre. Sângele acelor suflete va fi cerut din mâna lor.
Persoanele cele mai umile şi cele mai evlavioase din biserici erau de obicei primele care acceptau mesajul. Cei care studiau singuri Biblia nu puteau să nu vadă caracterul nebiblic al concepţiilor populare cu privire la profeţie. Acolo unde oamenii nu erau sub influenţa clerului şi cercetau Cuvântul lui Dumnezeu în mod personal, nu trebuiau decât să compare doctrina revenirii lui Hristos cu Scriptura pentru a-i stabili autoritatea divină.
Mulţi au fost persecutaţi de fraţii lor care nu credeau. Unii, pentru a-şi păstra poziţia în biserică, au preferat să păstreze tăcerea în legătură cu speranţa lor, dar alţii au considerat că loialitatea faţă de Dumnezeu le interzice să ascundă adevărurile pe care El li le-a încredinţat. Nu puţini au fost excluşi din bisericile lor pentru simplul fapt că şi-au exprimat credinţa în venirea lui Hristos. Pentru cei a căror credinţă era încercată în felul acesta, erau deosebit de preţioase cuvintele profetului: „Iată ce zic fraţii voştri, care vă urăsc şi vă izgonesc din pricina Numelui Meu: «Să-Şi arate Domnul slava, ca să vă vedem bucuria!» Dar ei vor rămâne de ruşine!” (Isaia 66:5).
Îngerii lui Dumnezeu aşteptau cu cel mai profund interes să vadă care va fi rezultatul avertizării. Când bisericile respingeau total acest mesaj, îngerii le părăseau cu tristeţe. Însă erau mulţi care nu fuseseră încă puşi la probă cu privire la adevărul advent. Mulţi fuseseră induşi în eroare de soţi, soţii, părinţi sau copii şi făcuţi să creadă că era păcat chiar să asculte ereziile predicate de adventişti. Îngerilor li s-a poruncit să păzească aceste suflete, deoarece asupra lor urma să strălucească o altă lumină de la tronul lui Dumnezeu.
Cei care acceptaseră mesajul au aşteptat cu o dorinţă de nedescris venirea Mântuitorului lor. Momentul în care urmau să-L întâlnească era aproape. Se apropiau de clipa aceea cu o solemnitate calmă. Aveau o comuniune plăcută cu Dumnezeu, anticipând pacea pe care urmau să o guste în viitorul strălucit. Niciunul dintre cei care au trăit această speranţă şi încredere nu poate uita acele preţioase ore de aşteptare. Cu câteva săptămâni înainte, afacerile pământeşti au fost în cea mai mare parte abandonate. Credincioşii, sinceri, îşi cercetau cu atenţie orice gând şi sentiment, ca şi când ar fi fost pe patul de moarte şi ar mai fi avut doar câteva ore până să închidă ochii. Nu au fost făcute „haine pentru înălţare” (vezi Apendicele), ci toţi simţeau nevoia unei dovezi interioare că sunt pregătiţi să-L întâmpine pe Mântuitorul. Hainele lor albe erau puritatea sufletului – caracterele curăţate de păcat prin sângele ispăşitor al lui Hristos. Ce bine ar fi dacă printre cei ce se declară copii ai lui Dumnezeu ar exista acelaşi spirit de cercetare a inimii, aceeaşi credinţă serioasă şi hotărâtă! Dacă ar fi continuat să se umilească astfel înaintea Domnului şi să-şi înalţe cererile la scaunul harului, atunci ar fi avut o experienţă mult mai bogată decât au în prezent. Există prea puţină rugăciune, prea puţină conştientizare a stării noastre păcătoase, iar lipsa unei credinţe vii face ca mulţi să nu primească harul oferit într-o măsură atât de bogată de Răscumpărătorul nostru.
Dumnezeu plănuise să-Şi testeze poporul. Mâna Lui a acoperit o greşeală în calcularea perioadelor profetice. Eroarea n-a fost descoperită nici de adventişti, nici de cei mai erudiţi dintre adversarii lor. Aceştia din urmă spuneau: „Calculul vostru cu privire la perioadele profetice este corect. Un mare eveniment urmează să aibă loc, dar nu ceea ce prezice domnul Miller. Nu e vorba despre a doua venire a lui Hristos, ci despre convertirea lumii.” (Vezi Apendicele.)
Momentul aşteptat a trecut, iar Hristos nu S-a arătat pentru a-Şi elibera poporul. Cei care L-au aşteptat pe Mântuitorul cu credinţă şi iubire sinceră au avut parte de o dezamăgire amară. Totuşi planurile lui Dumnezeu s-au împlinit. El a pus la încercare inimile celor care mărturiseau că aşteaptă venirea Sa. Printre ei, erau mulţi care nu fuseseră impulsionaţi de altceva decât de teamă. Credinţa pe care susţineau că o au nu le schimbase nici inima, nici viaţa. Când evenimentul aşteptat n-a avut loc, aceste persoane au declarat că n-au fost dezamăgite, deoarece nu crezuseră niciodată că Hristos va veni, şi au fost printre primele care au ridiculizat mâhnirea adevăraţilor credincioşi.
Iisus şi îngerii din ceruri au privit însă cu iubire şi compasiune la cei care fuseseră încercaţi şi care rămăseseră loiali, chiar dacă avuseseră parte de dezamăgire. Dacă s-ar fi putut da la o parte vălul care desparte lumea văzută de cea nevăzută, îngeri ar fi fost văzuţi apropiindu-se de aceste suflete credincioase şi ocrotindu-le de săgeţile lui Satana.