În timp ce Luther deschidea o Biblie închisă locuitorilor din Germania, Tyndale a fost îndemnat de Duhul lui Dumnezeu să facă acelaşi lucru pentru Anglia. Biblia lui Wycliffe fusese tradusă după textul latin, care conţinea multe greşeli. Nu fusese tipărită niciodată, şi costul manuscriselor era atât de mare, încât doar puţini oameni bogaţi sau nobili puteau să le procure; mai mult decât atât, fiind strict interzisă de biserică, avusese o răspândire relativ redusă. În anul 1516, cu un an înaintea apariţiei tezelor lui Luther, Erasmus publicase ediţia greacă şi latină a Noului Testament. Cuvântul lui Dumnezeu era acum tipărit pentru prima dată în limba originală. În această lucrare, au fost corectate multe greşeli din ediţiile anterioare şi sensul a fost redat mai clar. Acest fapt i-a ajutat pe mulţi din clasele culte să cunoască mai bine adevărul şi a dat un nou impuls acţiunii de Reformă. Dar oamenii de rând erau într-o mare măsură încă privaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Tyndale urma să ducă la bun sfârşit lucrarea lui Wycliffe, dând Biblia compatrioţilor lui.
Fiind un cercetător conştiincios şi un căutător fervent al adevărului, el a acceptat Evanghelia din Noul Testament grecesc al lui Erasmus. Şi-a predicat convingerile fără teamă, susţinând că toate doctrinele trebuie verificate cu Scripturile. Pretenţiei papale că biserica dăduse Biblia şi numai biserica putea s-o explice, Tyndale i-a răspuns: „Ştiţi cine i-a învăţat pe vulturi să-şi găsească prada? Ei bine, acelaşi Dumnezeu îi învaţă pe copiii Săi flămânzi să-L găsească pe Tatăl lor în Cuvântul Său. Departe de a ne fi dat Scripturile, voi sunteţi cei care le-aţi ascuns de noi; îi ardeţi pe cei care le predică şi, dacă aţi putea, aţi arde şi Scripturile” (D’Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, vol. 18, cap. 4).
Predicarea lui Tyndale a generat un mare interes şi mulţi au primit adevărul. Dar preoţii erau vigilenţi şi imediat ce pleca dintr-un loc, ei se străduiau să-i distrugă lucrarea prin ameninţări şi calomnii. Şi foarte adesea reuşeau. „Ce e de făcut?” se întreba el. „În timp ce semăn într-un loc, inamicul devastează câmpul din care abia am plecat. Nu pot să fiu pretutindeni. O, dacă ar avea Sfintele Scripturi în limba lor, creştinii ar putea să le ţină piept acestor înşelători. Fără Biblie este imposibil să-i consolidezi pe laici în adevăr” (Idem, vol. 18, cap. 4).
Un nou plan i-a cuprins în totalitate mintea. „În Templul lui Iehova”, zicea el, „psalmii se cântau în limba lui Israel. Să nu se predice Evanghelia în limba Angliei printre noi? (...) Trebuie oare ca biserica să aibă mai puţină lumină la amiază decât în zori? (...) Creştinii trebuie să citească Noul Testament în limba lor maternă.” Doctorii şi învăţătorii bisericii nu se înţelegeau între ei. Numai prin Biblie puteau oamenii să ajungă la adevăr. „Un doctor susţine ceva, altul, altceva. (...) Fiecare dintre aceşti autori îl contrazice pe celălalt. Atunci cum putem să îl deosebim pe cel care spune adevărul de cel care greşeşte? (...) Cum? (...) Într-adevăr, prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Idem, vol. 18, cap. 4).
Nu mult după aceea, un doctor catolic erudit, intrând într-o dispută cu el, a exclamat: „Ne-ar fi fost mai bine fără legile lui Dumnezeu decât fără ale papei.” Tyndale a răspuns: „Îl sfidez pe papă şi toate legile lui. Iar dacă Dumnezeu îmi cruţă viaţa, voi face ca, nu peste mulţi ani, un băiat de la coarnele plugului să cunoască mai mult din Scripturi decât tine” (Anderson, Annals of the English Bible, p. 19).
Planul pe care începuse să-l conceapă de a le da oamenilor scripturile Noului Testament în propria limbă a fost acum definitivat şi Tyndale a început să lucreze imediat. Alungat de persecuţie din casa lui, a plecat la Londra, unde şi-a continuat activitatea netulburat, pentru un timp. Dar violenţa supuşilor papei l-a obligat să fugă din nou. Toată Anglia părea închisă pentru el şi s-a hotărât să caute adăpost în Germania. Aici a început să tipărească Noul Testament în limba engleză. De două ori a fost oprit, dar când i se interzicea tipărirea într-un oraş, pleca în altul. În cele din urmă a mers la Worms, unde, cu ceva ani mai înainte, Luther apărase Evanghelia înaintea Dietei. În acel vechi oraş se găseau mulţi adepţi ai Reformei, şi Tyndale şi-a continuat activitatea acolo fără alte piedici. Trei mii de exemplare ale Noului Testament au fost curând terminate şi chiar în acelaşi an a apărut o nouă ediţie.
Şi-a continuat activitatea cu multă seriozitate şi perseverenţă. Cu toate că autorităţile engleze păzeau porturile cu cea mai strictă vigilenţă, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns pe diverse căi secrete la Londra şi de acolo a fost răspândit în toată ţara. Adepţii papalităţii au încercat în zadar să înăbuşe adevărul. Episcopul de Durham a cumpărat odată de la un librar, prieten cu Tyndale, întregul stoc de Biblii, cu scopul de a le distruge, presupunând că în felul acesta va împiedica în mare măsură lucrarea. Dar, dimpotrivă, cu banii astfel obţinuţi s-a cumpărat material pentru o ediţie nouă şi mai bună, care nu s-ar fi putut publica altfel. Când, ulterior, Tyndale a fost închis, i s-a oferit libertatea cu condiţia să dezvăluie numele acelora care l-au ajutat să facă faţă cheltuielilor tipăririi Bibliilor. El a răspuns că Episcopul de Durham făcuse mai mult decât oricare altă persoană, deoarece cumpărând cu un preţ mare toate Bibliile din stoc, îl ajutase pe Tyndale să continue cu mult curaj.
Tyndale a fost trădat şi dat pe mâna inamicilor lui, fiind închis pentru mai multe luni. În cele din urmă, a dat mărturie pentru credinţa lui prin moarte de martir, dar armele pregătite de el i-au făcut capabili pe alţi soldaţi să ducă lupta de-a lungul secolelor, până în zilele noastre.
Latimer susţinea de la amvon că Biblia trebuie citită în limba poporului. Autorul Sfintei Scripturi, spunea el, „este Însuşi Dumnezeu”, iar această Scriptură are aceeaşi putere şi caracter veşnic precum Autorul ei. „Nu există rege, împărat, magistrat sau conducător... care să nu fie obligat să asculte... de sfântul Său Cuvânt.” „Să nu o luăm pe nicio cale lăturalnică, ci să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne călăuzească; să nu mergem după... strămoşii noştri, nici să nu cercetăm ce au făcut ei, ci ceea ce ar fi trebuit să facă” (Hugh Latimer, „First Sermon Preached Before King Edward VI”).
Barnes şi Frith, prieteni devotaţi ai lui Tyndale, s-au ridicat să apere adevărul. Au urmat cei doi Ridley şi Cranmer. Aceşti conducători ai Reformei engleze erau oameni de cultură şi cei mai mulţi dintre ei fuseseră foarte apreciaţi pentru zelul sau evlavia lor în comunitatea catolică. Opoziţia lor faţă de papalitate era urmarea cunoaşterii erorilor „sfântului scaun”. Această cunoaştere a tainelor Babilonului le-a conferit o mai mare putere mărturiilor lor împotriva lui.
„Voi pune acum o întrebare ciudată”, a spus Latimer. „Cine este cel mai zelos episcop şi prelat din toată Anglia? (...) Văd că ascultaţi şi aşteptaţi să-i pronunţ numele. (...) Vi-l voi spune: este Diavolul. (...) El nu lipseşte niciodată din dioceza lui; căutaţi-l oricând doriţi; el este întotdeauna acasă; (...) întotdeauna la lucru. (...) Nu-l veţi găsi niciodată inactiv, vă garantez. (...) Unde locuieşte Diavolul, se dau la o parte cărţile şi se înalţă lumânările; la o parte cu Bibliile şi sus cu mătăniile; la o parte cu lumina Evangheliei şi sus cu lumina lumânărilor, da, chiar ziua la amiază; (...) jos cu crucea lui Hristos şi sus cu punga de bani care să te scape de Purgatoriu; (...) la o parte cu îmbrăcarea celor goi, săraci şi neputincioşi, sus cu împodobirea icoanelor şi cu decorarea măreaţă a vaselor cu agheasmă şi a statuilor; sus cu tradiţiile şi legile oamenilor, jos cu poruncile lui Dumnezeu şi cu preasfântul Său Cuvânt. (...) O, dacă prelaţii noştri ar fi tot atât de zeloşi să semene grâul doctrinei adevărate cum este Satana să semene neghina şi buruienile!” (Idem, „Sermon of the Plough”).
Marele principiu susţinut de aceşti reformatori – acelaşi care fusese susţinut de valdenzi, de Wycliffe, de Jan Hus, de Luther, Zwingli şi de toţi care s-au unit cu ei – era autoritatea infailibilă a Sfintelor Scripturi ca regulă de credinţă şi comportament. Ei nu recunoşteau dreptul papilor, al conciliilor, al părinţilor bisericeşti şi al regilor de a stăpâni conştiinţa în materie de religie. Biblia era autoritatea lor şi prin principiile ei probau toate doctrinele şi toate pretenţiile. Credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său i-a susţinut pe aceşti oameni sfinţi când îşi dădeau viaţa pe rug. „Fii liniştit!”, a exclamat Latimer către tovarăşul lui de rug când flăcările erau gata să le aducă la tăcere vocile, „prin harul lui Dumnezeu, noi vom aprinde astăzi în Anglia o lumină care, sunt încredinţat, nu va fi stinsă niciodată” (Works of Hugh Latimer, vol. 1, p. xiii).
În Scoţia, seminţele adevărului răspândite de Columba şi de colaboratorii lui n-au fost niciodată distruse cu totul. Timp de sute de ani după ce bisericile Angliei s-au supus Romei, cele din Scoţia şi-au păstrat libertatea. Totuşi, în secolul al XII-lea, aici s-a stabilit papalitatea şi n-a exercitat în nicio altă ţară o influenţă mai mare. Nicăieri întunericul n-a fost mai dens. Totuşi au venit câteva raze de lumină care au străpuns întunericul şi au dat semne că vor veni zorile. Lollarzii, venind din Anglia cu Biblia şi cu învăţăturile lui Wycliffe, au contribuit mult la păstrarea cunoaşterii Evangheliei şi fiecare secol şi-a avut martorii şi martirii lui.
Odată cu începutul marii Reforme au apărut scrierile lui Luther, apoi Noul Testament în limba engleză al lui Tyndale. Neobservaţi de autoritatea papală, aceşti emisari au străbătut pe tăcute munţii şi văile, reaprinzând făclia adevărului, care aproape se stinsese în Scoţia, şi anulând ceea ce făcuse Roma timp de patru secole de oprimare.
Apoi, sângele martirilor a dat un nou impuls mişcării. Conducătorii papali, trezindu-se deodată în faţa pericolului care le ameninţa cauza, i-au dus la rug pe unii dintre cei mai nobili şi mai onoraţi fii ai Scoţiei. Dar, procedând aşa, ei n-au făcut decât să înalţe un amvon de la care cuvintele acestor martori muribunzi au fost auzite în toată ţara, insuflându-le oamenilor hotărârea nestinsă de a rupe cătuşele Romei.
Hamilton şi Wishart, nobili atât prin origine, cât şi prin caracter, urmaţi de un mare număr de credincioşi de origine mai umilă, şi-au dat viaţa pe rug. Dar, din rugul arzând al lui Wishart, a apărut cineva pe care flăcările nu aveau să-l mai aducă la tăcere, cineva care, sub conducerea lui Dumnezeu, urma să sune clopotul ce anunţa moartea papalităţii în Scoţia.
John Knox s-a îndepărtat de tradiţiile şi de misticismul bisericii pentru a se hrăni cu adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu. Învăţăturile lui Wishart i-au pecetluit hotărârea de a rupe legăturile cu Roma şi de a se alătura reformatorilor persecutaţi.
Îndemnat de colaboratorii lui să preia rolul de predicator, el s-a dat înapoi cu teamă din faţa acestei responsabilităţi şi, numai după zile petrecute în singurătate şi luptă chinuitoare cu sine, a consimţit. Dar, odată acceptat acest rol, a pornit înainte cu hotărâre fermă şi curaj viguros, pe care le-a avut până la moarte. Acest reformator sincer nu se temea de oameni. Focurile martirajului, care ardeau în jurul lui, nu serveau decât să-i însufleţească zelul cu o şi mai mare intensitate. Cu securea tiranului ţinută ameninţător deasupra capului său, a rămas pe poziţie, dând lovituri puternice în dreapta şi în stânga pentru a dărâma idolatria.
Când a fost adus în faţa reginei Scoţiei, în a cărei prezenţă entuziasmul multor conducători ai protestanţilor se diminuase, John Knox a dat o mărturie neclintită în favoarea adevărului. El nu putea să fie câştigat prin măguliri şi nu se lăsa intimidat de ameninţări. Regina l-a acuzat de erezie. El îi învăţase pe oameni să primească o religie interzisă de stat, declara ea, şi astfel călcase porunca lui Dumnezeu care le cerea supuşilor să se supună suveranilor lor. Knox a răspuns categoric:
„Întrucât adevărata religie nu şi-a primit nici puterea iniţială şi nici autoritatea de la prinţii lumii, ci numai de la Dumnezeul cel veşnic, tot aşa nici supuşii nu sunt obligaţi să-şi adapteze religia la gusturile prinţilor lor. Căci adesea se întâmplă ca prinţii să fie cei mai neştiutori în ce priveşte religia adevărată a lui Dumnezeu. (...) Dacă urmaşii lui Avraam ar fi avut religia faraonului, ai cărui supuşi au fost timp îndelungat, vă rog, Doamnă, ce religie ar fi fost în lume? Sau dacă toţi oamenii din zilele apostolilor ar fi avut religia împăraţilor romani, ce religie ar fi fost pe faţa pământului? (...) Aşa că, Doamnă, vă puteţi da seama că supuşii nu sunt legaţi de religia prinţilor lor, cu toate că le este poruncit să asculte de ei.”
Maria a răspuns: „Voi interpretaţi Scripturile într-un fel, iar ei [învăţătorii romano-catolici] le interpretează altfel; pe cine să cred şi cine să fie judecător?”
„Să Îl credeţi pe Dumnezeu, care vorbeşte lămurit în Cuvântul Său”, a răspuns reformatorul, „şi mai mult decât vă învaţă Cuvântul, să nu credeţi nici pe unii, nici pe alţii. Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur şi, dacă o neclaritate apare în vreun loc, Duhul Sfânt, care nu Se contrazice niciodată, explică acelaşi lucru mai clar în alte locuri, aşa încât să nu rămână nicio îndoială decât pentru aceia care rămân necunoscători din rea-credinţă” (David Laing, The Collected Works of John Knox, vol. 2, p. 281, 284).
Astfel erau adevărurile pe care neînfricatul reformator le-a rostit, cu riscul vieţii, în auzul reginei. Cu acelaşi curaj nedomolit, a rămas devotat cauzei sale, rugându-se şi purtând luptele Domnului, până când Scoţia s-a eliberat de papalitate.
Adoptarea protestantismului ca religie naţională în Anglia a diminuat, dar nu a oprit cu totul persecuţia. Deşi se renunţase la multe dintre doctrinele Romei, nu puţine din formele ei au fost păstrate. Supremaţia papei a fost respinsă, dar în locul ei a fost întronat monarhul drept cap al bisericii. În serviciile divine ale bisericii exista încă o mare deviere de la curăţia şi simplitatea Evangheliei. Marele principiu al libertăţii religioase nu era încă înţeles. Deşi regii protestanţi au recurs doar rareori la cruzimile groaznice pe care le folosise Roma contra ereziei, totuşi dreptul fiecărui om de a se închina lui Dumnezeu conform propriilor convingeri nu era încă recunoscut. Tuturor li se cerea să accepte doctrinele şi să respecte formele de închinare prescrise de biserica recunoscută. Cei care nu s-au conformat au suferit persecuţie, într-o măsură mai mare sau mai mică, timp de sute de ani.
În secolul al XVII-lea, mii de pastori au fost daţi afară din slujbele lor. Oamenilor le era interzis, sub ameninţarea unor amenzi grele, a întemniţării şi a exilului, să participe la orice adunări religioase, în afara celor aprobate de biserică. Acele suflete credincioase care nu puteau să nu se adune pentru a se închina lui Dumnezeu erau obligate să se întâlnească la miezul nopţii pe străzi întunecoase, în mansarde secrete şi, în unele ocazii, prin păduri. În adâncurile ocrotitoare ale pădurii – un templu clădit de Însuşi Dumnezeu – acei împrăştiaţi şi persecutaţi copii ai Domnului se adunau pentru a-şi revărsa sufletele în rugăciune şi laudă. Dar, în ciuda tuturor precauţiilor, mulţi au suferit pentru credinţa lor. Închisorile erau arhipline. Familii erau despărţite. Mulţi au fost expulzaţi în ţări străine. Totuşi Dumnezeu a fost cu poporul Său, iar persecuţia n-a reuşit să aducă la tăcere mărturia lor. Mulţi au fost alungaţi peste ocean, în America, şi acolo au pus bazele libertăţii civile şi religioase care a constituit bastionul şi gloria acestei ţări.
Ca şi în zilele apostolilor, persecuţia a contribuit din nou la înaintarea Evangheliei. Într-o temniţă dezgustătoare, plină de desfrânaţi şi criminali, John Bunyan respira atmosfera cerului; acolo a scris minunata lui alegorie despre călătoria creştinului din ţara pierzării către cetatea cerească. Timp de peste două sute de ani, acel glas din închisoarea Bedford s-a adresat cu o putere mişcătoare inimii oamenilor. Cărţile lui Bunyan, Călătoria creştinului [Pilgrim’s Progress] şi Har din belşug pentru cel mai mare dintre păcătoşi [Grace Abounding to the Chief of Sinners], au condus multe suflete pe calea vieţii.
Baxter, Flavel, Alleine şi alţi oameni cu talent, educaţie şi o profundă experienţă creştină s-au ridicat cu mult curaj în apărarea credinţei dată odinioară sfinţilor. Ceea ce au realizat aceşti bărbaţi, scoşi în afara legii de conducătorii acestei lumi, nu se va pierde niciodată. Lucrările lui Flavel, Izvorul vieţii [Fountain of Life] şi Metoda harului [Method of Grace], i-au învăţat pe mii de oameni cum să-şi predea sufletul lui Hristos. Cartea lui Baxter, Pastorul reformat [Reformed Pastor], s-a dovedit o binecuvântare pentru mulţi care doreau o revigorare a lucrării lui Dumnezeu, iar volumul Odihna veşnică a sfinţilor [Saints’ Everlasting Rest] şi-a îndeplinit misiunea de a conduce sufletele către „odihna” care îi rămâne poporului lui Dumnezeu.
O sută de ani mai târziu, într-o perioadă de mare întuneric spiritual, au apărut Whitefield şi fraţii Wesley, ca purtători de lumină pentru Dumnezeu. Sub conducerea bisericii oficiale, poporul Angliei alunecase într-o stare de decădere religioasă care abia se mai deosebea de păgânism. Religia naturală era obiectul de studiu preferat al clerului şi constituia cea mai mare parte a teologiei lor. Clasele înalte îşi băteau joc de evlavie şi se mândreau că sunt mai presus decât ceea ce numeau ele fanatism. Clasele de jos se aflau într-o ignoranţă evidentă şi erau pradă viciului, în timp ce biserica nu mai avea nici curajul, nici credinţa să susţină cauza ruinată a adevărului.
Marea doctrină a îndreptăţirii prin credinţă, atât de clar predicată de Luther, fusese aproape cu totul pierdută din vedere şi înlocuită cu principiul romano-catolic că mântuirea se poate obţine prin fapte bune. Whitefield şi fraţii Wesley, membri ai bisericii oficiale, erau căutători sinceri ai harului lui Dumnezeu şi fuseseră învăţaţi că acesta se putea asigura printr-o viaţă morală şi prin păzirea preceptelor religioase.
Odată, când s-a îmbolnăvit şi presimţea că i se apropie sfârşitul, Charles Wesley a fost întrebat pe ce se baza speranţa sa la viaţă veşnică. Răspunsul lui a fost: „Am depus toate eforturile să-L slujesc pe Dumnezeu.” Întrucât prietenul care îi pusese întrebarea nu părea să fie pe deplin mulţumit de răspuns, Wesley s-a gândit: „Cum? Nu sunt eforturile mele un temei suficient pentru speranţă? Mă va lipsi El de străduinţele mele? Atunci, nu mai am nimic în care să mă încred” (John Whitehead, Life of the Rev. Charles Wesley,
p. 102). Atât de dens era întunericul care învăluia biserica, ascunzând învăţătura ispăşirii, lipsindu-L pe Hristos de slava Lui şi abătând mintea oamenilor de la singura lor speranţă de mântuire – sângele Răscumpărătorului răstignit.
Wesley şi colaboratorii lui au ajuns să înţeleagă că adevărata religie se află în inimă şi că Legea lui Dumnezeu se extinde asupra gândurilor în aceeaşi măsură ca şi asupra cuvintelor şi faptelor. Convinşi de nevoia sfinţeniei inimii, cât şi de corectitudinea conduitei exterioare, ei au început cu entuziasm să ducă o nouă viaţă. Prin cele mai conştiinciose şi evlavioase eforturi, ei se străduiau să supună relele inimii fireşti. Duceau o viaţă de renegare de sine, binefacere şi umilinţă, respectând cu mare stricteţe şi exactitate orice regulă care credeau că poate fi folositoare pentru obţinerea a ceea ce doreau atât de mult – acea sfinţenie care putea să le asigure bunăvoinţa lui Dumnezeu. Dar nu şi-au atins scopul propus. Inutile au fost eforturile lor de a se elibera de sub condamnarea păcatului sau de a-i sfărâma puterea. Era aceeaşi luptă pe care o dusese Luther în chilia din Erfurt. Era aceeaşi întrebare care îi torturase sufletul: „Cum poate un om să fie drept înaintea lui Dumnezeu?” (Iov 9:2).
Focurile adevărului divin, aproape stinse pe altarele protestantismului, urmau să fie reaprinse de vechea făclie transmisă de-a lungul secolelor de către creştinii din Boemia. După Reformă, protestantismul din Boemia fusese călcat în picioare de hoardele Romei. Toţi cei care au refuzat să renunţe la adevăr au fost constrânşi să fugă. Unii dintre aceştia, găsind refugiu în Saxonia, au păstrat acolo vechea credinţă. De la descendenţii acestor creştini a ajuns lumina la Wesley şi la colaboratorii lui.
John şi Charles Wesley, după ce au fost hirotoniţi pentru lucrarea Evangheliei, au fost trimişi într-o misiune în America. La bordul corabiei lor se găsea o grupă de moravi. În timpul călătoriei au fost loviţi de furtuni violente, şi John Wesley, confruntându-se cu pericolul morţii, simţea că nu avea asigurarea păcii cu Dumnezeu. Germanii, din contră, dădeau dovadă o linişte şi o încredere de care el era străin.
„Am observat cu mult timp înainte”, spunea el, „marea seriozitate a comportamentului lor. Ei dăduseră dovadă de o continuă umilinţă, îndeplinind pentru ceilalţi pasageri acele servicii umile pe care niciunul dintre englezi nu era dispus să le facă; pentru acele servicii, ei n-au vrut şi n-au primit nicio plată, spunând că era spre binele inimii lor mândre şi că iubitorul lor Mântuitor făcuse mai mult pentru ei. Fiecare zi le dăduse ocazia să manifeste o blândeţe pe care nicio nedreptate nu putea să o clintească. Dacă erau îmbrânciţi, loviţi sau trântiţi, se ridicau şi plecau, dar nu se auzea nicio plângere din gura lor. Acum era ocazia de a proba dacă au fost eliberaţi de frică, aşa cum fuseseră de mândrie, mânie şi răzbunare. La mijlocul psalmului cu care şi-au început slujba, marea s-a dezlănţuit şi a sfâşiat în bucăţi vela principală, a acoperit corabia şi s-a revărsat pe punte, ca şi când adâncul cel mare ne înghiţise deja. Printre englezi au izbucnit ţipete grozave. Germanii continuau să cânte liniştit. L-am întrebat pe unul dintre ei, după aceea: «Nu ţi-a fost frică?» El a răspuns: «Îi mulţumesc lui Dumnezeu, nu». Apoi am continuat: «Dar femeilor şi copiilor voştri nu le-a fost frică?» El a răspuns blând: «Nu, femeile şi copiii noştri nu se tem de moarte»” (Whitehead, Life of the Rev. John Wesley, p. 10).
După ce a ajuns la Savannah, Wesley a rămas o scurtă perioadă cu moravii şi a fost profund impresionat de comportamentul lor creştin. Despre unul dintre serviciile lor religioase, în contrast izbitor cu formalismul fără viaţă al Bisericii Anglicane, el scria: „Marea simplitate şi solemnitate a întregului serviciu m-a făcut aproape să uit răstimpul celor 1.700 de ani şi să-mi imaginez că mă găsesc în una dintre acele adunări în care nu erau forme şi ranguri, ci conducea Pavel, făcătorul de corturi, sau Petru, pescarul, totuşi cu manifestarea Duhului şi a puterii” (Idem, p. 11, 12).
La întoarcerea în Anglia, Wesley, sub îndrumarea unui predicator morav, a ajuns la o înţelegere mai clară a credinţei Bibliei. El a fost convins că trebuie să renunţe la orice dependenţă de faptele proprii pentru mântuire şi că trebuie să se încreadă cu totul în „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. La o adunare a Fraţilor Moravi din Londra, a fost citită o declaraţie a lui Luther care descria schimbarea pe care Duhul lui Dumnezeu o produce în inima credinciosului. Pe când asculta, în sufletul lui Wesley s-a aprins credinţa. „Mi-am simţit inima încălzită în mod neobişnuit”, spunea el, „am simţit că aveam încredere în Hristos, numai în Hristos, pentru mântuire. Mi-a fost dată asigurarea că El mi-a îndepărtat păcatele, da, chiar şi pe ale mele, şi m-a salvat de legea păcatului şi a morţii” (Idem, p. 52).
De-a lungul anilor de eforturi obositoare şi fără niciun semn încurajator – ani de aspră lepădare de sine, de reproşuri şi umilire –, Wesley se dedicase ferm scopului său unic de a-L căuta pe Dumnezeu. Acum Îl găsise şi a descoperit că harul pe care se chinuise să-l obţină prin rugăciuni şi posturi, prin fapte de binefacere şi sacrificiu de sine, era un dar „fără bani şi fără plată”.
Odată înrădăcinat în credinţa lui Hristos, tot sufletul lui ardea de dorinţa de a face cunoscută pretutindeni Evanghelia glorioasă a harului gratuit al lui Dumnezeu. „Consider că toată lumea este parohia mea”, spunea el. „În orice parte a ei m-aş afla, cred că este potrivit şi drept şi este datoria mea să le proclam vestea bună a mântuirii tuturor celor care doresc să mă asculte” (Idem, p. 74).
Acum el îşi continua viaţa strictă şi de renunţare de sine nu ca o temelie a credinţei, ci ca un efect al ei; nu ca rădăcină, ci ca rod al sfinţirii. Harul lui Dumnezeu în Hristos este baza speranţei creştine, iar acest har se va manifesta prin ascultare. Viaţa lui Wesley a fost devotată predicării marilor adevăruri pe care le primise – îndreptăţirea prin credinţa în sângele ispăşitor al lui Hristos şi puterea reînnoitoare a Duhului Sfânt asupra inimii, aducând roade într-o viaţă conformă cu exemplul lui Hristos.
Whitefield şi fraţii Wesley se pregătiseră pentru activitatea lor prin convingeri personale clare şi adânci cu privire la starea lor pierdută, iar pentru a fi în stare să suporte greutăţile ca buni ostaşi ai lui Hristos, fuseseră supuşi încercării de foc a batjocurii, dispreţului şi persecuţiei, atât în universitate, cât şi atunci când au intrat în lucrarea propriu-zisă. Ei şi alţi câţiva care le împărtăşeau vederile erau cu dispreţ numiţi „metodişti” de către colegii lor neevlavioşi – nume care în prezent este considerat onorabil de către una dintre cele mai mari confesiuni din Anglia şi America.
Ca membri ai Bisericii Anglicane, ei erau ataşaţi puternic de formele ei de închinare, dar Domnul le-a prezentat în Cuvântul Său un standard mai înalt. Duhul Sfânt i-a îndemnat să-L predice pe Hristos, şi pe El răstignit. Puterea Celui Preaînalt îi însoţea în ceea ce făceau. Mii de oameni se convingeau şi se converteau cu adevărat. Era necesar ca aceste oi să fie păzite de lupii răpitori. Wesley nu intenţiona să întemeieze o biserică nouă, de aceea i-a organizat pe adepţi într-o asociaţie care se numea „Uniunea metodistă”.
Neînţeleasă şi grea a fost opoziţia cu care s-au confruntat aceşti predicatori din partea bisericii oficiale, totuşi Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a condus astfel evenimentele ca Reforma să înceapă în interiorul bisericii. Dacă ar fi venit în întregime din afară, nu ar fi pătruns acolo unde era atât de necesară. Deoarece predicatorii redeşteptării erau clerici şi lucrau în sânul bisericii oriunde se ivea ocazia, adevărul a pătruns acolo unde, altfel, uşile ar fi rămas închise. Unii preoţi s-au trezit din letargia lor morală şi au devenit predicatori zeloşi în propriile parohii. Biserici care fuseseră împietrite de formalism s-au trezit la viaţă.
Pe vremea lui Wesley, ca şi în toate perioadele istoriei bisericii, oameni înzestraţi cu diferite daruri îşi îndeplineau misiunea încredinţată lor. Nu erau de acord asupra tuturor punctelor de doctrină, dar toţi erau conduşi de Duhul lui Dumnezeu şi uniţi de acelaşi obiectiv captivant – de a câştiga suflete pentru Hristos. Deosebirile de păreri dintre Whitefield şi fraţii Wesley ameninţau la un moment dat să provoace despărţire, dar, pentru că învăţaseră blândeţea în şcoala lui Hristos, îngăduinţa reciprocă şi iubirea i-au împăcat. Nu aveau timp de dispute în vreme ce erezia şi păcatul abundau pretutindeni şi păcătoşii se îndreptau spre ruină.
Slujitorii lui Dumnezeu parcurgeau o cale aspră. Bărbaţi cu influenţă şi cultură îşi foloseau puterile împotriva lor. După un timp, mulţi preoţi au manifestat o ostilitate hotărâtă, iar uşile bisericilor au fost închise în faţa credinţei curate şi a acelora care o proclamau. Gestul preoţilor de a-i acuza de la amvon a trezit elementele întunericului, ale ignoranţei şi ale nelegiuirii. În repetate rânduri, John Wesley a fost salvat de la moarte printr-o minune a harului lui Dumnezeu. Când furia mulţimii era instigată împotriva lui şi părea să nu existe nicio cale de scăpare, un înger în formă umană venea lângă el, mulţimea se dădea înapoi, iar slujitorul lui Hristos pleca în siguranţă din acel loc periculos.
Despre eliberarea lui din mijlocul unei mulţimi înfuriate, într-o astfel de ocazie, Wesley povestea: „Mulţi s-au străduit să mă trântească, în timp ce coboram pe o cărare alunecoasă spre oraş, considerând că, odată căzut la pământ, cu greu aş fi putut să mă mai ridic. Dar nu m-am împiedicat deloc, nici măcar n-am alunecat, până când am scăpat complet din mâinile lor. (...) Deşi mulţi s-au străduit să mă prindă de guler sau de haine ca să mă dea jos, nu m-au putut prinde deloc; numai unul m-a prins de o parte a vestei, care s-a rupt şi i-a rămas în mână; cealaltă parte a vestei, în buzunarul căreia se afla o bancnotă, a fost sfâşiată, dar numai pe jumătate. (...) Un bărbat puternic, aflat chiar în spatele meu, a lovit spre mine de câteva ori cu un ciomag mare de stejar, cu care, dacă m-ar fi lovit o dată în ceafă, ar fi fost scutit de vreun alt efort. Dar de fiecare dată, nu ştiu cum, lovitura nimerea pe alături, deşi nu puteam să mă mişc nici la dreapta, nici la stânga. (...) Un altul s-a repezit din mulţime şi, ridicând braţul să mă lovească, deodată l-a lăsat să cadă şi mi-a atins numai capul, spunând: «Ce păr moale are!» (...) Primii oameni cu inima schimbată au fost eroii oraşului, capii gloatei în toate ocaziile, unul dintre ei fusese chiar luptător profesionist la grădinile de urşi. (...)
Cât de atent este Dumnezeu cu noi, să ne ducă pas cu pas în pregătirea pentru împlinirea voii Sale! Acum doi ani, o cărămidă m-a lovit în umăr. La un an după aceea, o piatră m-a lovit între ochi. Luna trecută am primit o lovitură, iar în seara aceasta – două: una înainte de a intra în oraş, alta, după ce am ieşit. Dar amândouă n-au însemnat nimic, deoarece, deşi un om m-a lovit în piept cu toată puterea şi altul în gură, cu o asemenea forţă încât sângele a ţâşnit imediat, am simţit la ambele lovituri tot atâta durere ca şi cum m-ar fi atins cu un pai.” (John Wesley, Works, vol. 3, p. 297, 298)
Metodiştii acelor zile – atât laici, cât şi predicatori – au îndurat ridiculizări şi persecuţie, şi nu doar din partea membrilor bisericii, ci şi din partea celor nereligioşi care erau provocaţi prin calomniile acestora. Credincioşii metodişti erau acuzaţi înaintea curţilor de justiţie – justiţie doar cu numele, căci dreptatea era rară în tribunalele acelor vremuri. Adesea suportau acte de violenţă din partea persecutorilor. Mulţimi de oameni mergeau din casă în casă, distrugând mobilă şi bunuri, jefuind tot ce doreau şi abuzând cu brutalitate bărbaţi, femei şi copii. În unele cazuri, erau puse afişe, convocându-i la o anumită oră şi într-un anumit loc pe cei care voiau să asiste la spargerea ferestrelor şi la jefuirea caselor metodiştilor. Aceste violări atât ale legilor omeneşti, cât şi ale celor divine erau permise fără să fie pedepsite. O persecuţie sistematică era dusă împotriva unor oameni a căror singură vină era aceea de a căuta să întoarcă picioarele păcătoşilor de pe calea pierzării pe calea sfinţeniei.
Referindu-se la acuzaţiile aduse împotriva lui şi a colaboratorilor săi, John Wesley spunea: „Unii pretind că doctrinele acestor oameni sunt false, eronate şi entuziaste; că sunt noi şi că nu s-a auzit de ele decât recent; că sunt quakerism, fanatism, papism. Toate aceste pretexte au fost deja tăiate din rădăcini, întrucât s-a arătat detaliat că fiecare aspect al acestei doctrine este doctrina clară a Scripturii, aşa cum este interpretată de propria noastră biserică. De aceea nu poate fi nici neadevărată, nici greşită, întrucât Scriptura este adevărată.” „Alţii spun: «Doctrina lor este prea strictă; ei fac calea spre ceruri prea îngustă.» Aceasta este, într-adevăr, obiecţia principală (care a fost aproape singura pentru un timp) şi care în mod ascuns stă la baza a încă o mie, care apar în variate forme. Dar fac ei calea către ceruri mai îngustă decât au făcut-o Domnul şi apostolii Săi? Este doctrina lor mai strictă decât aceea a Bibliei? Luaţi în consideraţie numai câteva versete clare: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, din tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.» «În ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit.» «Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.»
Dacă doctrina lor este mai strictă decât aceasta, ei sunt vinovaţi, dar voi ştiţi, în sinea voastră, că nu este aşa. Cine poate să fie mai puţin strict chiar şi cu o iotă fără să strice Cuvântul lui Dumnezeu? Poate vreun custode al tainelor lui Dumnezeu să fie găsit credincios dacă schimbă vreo parte din valoarea sacră încredinţată lui? Nu, el nu poate să schimbe nimic, nu poate să atenueze nimic; el este obligat să le spună tuturor oamenilor: «Nu-mi permit să cobor Scriptura la nivelul gustului vostru. Trebuie ori să vă ridicaţi până la ea, ori să pieriţi pentru totdeauna.» Acesta este motivul adevărat al răspândirii celuilalt zvon, cel cu privire la «lipsa de iubire a acestor oameni». Sunt ei lipsiţi de dragoste? În ce privinţă? Nu-i hrănesc ei pe cei flămânzi şi nu-i îmbracă pe cei goi? Ba da; dar nu aceasta este problema, nu asta li se impută! Ci faptul că nu se arată mai îngăduitori şi susţin că nimeni nu poate fi mântuit, dacă nu ajunge la nivelul acesta” (Idem, vol. 3, p. 152, 153).
Declinul spiritual din Anglia chiar înainte de vremea lui Wesley era în mare măsură rezultatul doctrinei antinomianiste. Mulţi afirmau că Hristos a desfiinţat Legea morală şi, ca urmare, creştinii nu mai au obligaţia să o păzească, iar cel credincios este eliberat de „sclavia faptelor bune”. Alţii, deşi admiteau perpetuitatea Legii, declarau că nu era necesar ca pastorii să-i îndemne pe oameni să asculte de preceptele ei, deoarece aceia pe care Dumnezeu îi alesese pentru mântuire „vor fi conduşi de impulsul irezistibil al harului divin să dea dovadă de evlavie şi virtute”, pe când aceia care au fost sortiţi la osândă veşnică „nu au putere să asculte de legile divine”.
Alţii, susţinând de asemenea că „cei aleşi nu pot să cadă din har şi nici nu pot să piardă favoarea divină”, au ajuns la concluzia şi mai oribilă că „faptele rele pe care le fac nu sunt în realitate păcătoase, nici nu trebuie considerate o călcare a Legii divine şi că, în consecinţă, nu au motiv nici să-şi mărturisească păcatele, nici să înceteze să le mai facă, prin pocăinţă” (McClintock and Strong, Cyclopedia, art. „Antinomians”). De aceea, ei declarau că şi cel mai dezgustător păcat, „considerat de toată lumea ca o încălcare îngrozitoare a Legii divine, nu este păcat în ochii lui Dumnezeu” dacă este săvârşit de unul dintre cei aleşi, „deoarece aceasta este una dintre caracteristicile esenţiale şi distincte ale celor aleşi, şi anume că ei nu pot să facă nimic neplăcut lui Dumnezeu sau interzis de Legea Sa.”
Aceste doctrine monstruoase sunt, în esenţă, aceleaşi ca şi ideile promovate mai târziu de educatorii şi teologii populari, şi anume că nu există o lege divină de neschimbat ca regulă a binelui, ci că standardul de moralitate este stabilit de societatea însăşi şi a fost continuu supus schimbării. Toate aceste idei au ca sursă acelaşi spirit genial – acela care, chiar şi între locuitorii fără păcat ai cerului, şi-a început acţiunea de a da la o parte restricţiile juste ale Legii lui Dumnezeu.
Doctrina că ar exista hotărâri divine care decid irevocabil caracterul oamenilor i-a condus pe mulţi la respingerea efectivă a Legii lui Dumnezeu. Wesley s-a opus categoric ereziilor antinomianiştilor şi a arătat că această doctrină care duce la antinomianism era contrară Sfintelor Scripturi. „Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii a fost arătat.” „Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (Tit 2:11; 1 Timotei 2:3-6). Duhul lui Dumnezeu este revărsat fără plată pentru a face pe oricine în stare să beneficieze de mijloacele mântuirii. Astfel, Hristos, „adevărata Lumină”, „luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:9). Oamenii pierd mântuirea din cauza refuzului lor deliberat de a primi darul vieţii.
Ca răspuns la ideea că, la moartea lui Hristos, preceptele Decalogului au fost desfiinţate odată cu legea ceremonială, Wesley a declarat: „El nu a înlăturat Legea morală cuprinsă în cele Zece Porunci şi confirmată de profeţi. Scopul venirii Sale n-a fost să desfiinţeze vreo parte din ea. Aceasta este o Lege care nu poate fi desfiinţată niciodată, care «dăinuieşte ca şi Martorul credincios din ceruri» (...) Ea există de la începutul lumii, fiind scrisă nu pe table de piatră, ci în inimile tuturor fiilor oamenilor, de când au ieşit din mâinile Creatorului. Deşi literele scrise odinioară de degetul lui Dumnezeu sunt acum într-o mare măsură şterse prin păcat, ele nu pot să fie şterse cu totul, atâta timp cât avem un simţ al binelui şi al răului. Toate poruncile acestei Legi trebuie să rămână în vigoare pentru toată omenirea şi în toate secolele; întrucât nu depind de timp sau de loc, nici de alte împrejurări supuse schimbării, ci de natura lui Dumnezeu şi de natura omului, precum şi de relaţia de neschimbat dintre unul şi celălalt.
«N-am venit să stric, ci să împlinesc.» (...) Fără îndoială, ceea ce a vrut Iisus să spună aici (în armonie cu tot ce este înainte şi după) este: Am venit să o pun în funcţiune în toată plinătatea ei, în ciuda tuturor răstălmăcirilor omeneşti. Am venit să pun într-o lumină clară şi deplină tot ce a fost oarecum întunecat sau neclar în ea. Am venit să declar adevărata şi deplina importanţă a fiecărei părţi din ea; să arăt lungimea şi lărgimea, întreaga întindere a fiecărei porunci cuprinse în ea, înălţimea şi adâncimea, puritatea inimaginabilă şi spiritualitatea Legii în toate ramificaţiile ei” (Wesley, predica 25).
Wesley a arătat armonia perfectă dintre Lege şi Evanghelie. „Există deci între Lege şi Evanghelie cea mai strânsă legătură ce se poate concepe. Pe de o parte, Legea deschide continuu drumul şi ne îndrumă spre Evanghelie. Pe de altă parte, Evanghelia ne conduce continuu la o împlinire mai fidelă a Legii. De exemplu, Legea ne cere să-L iubim pe Dumnezeu, să-L iubim pe aproapele nostru, să fim blânzi, umili şi sfinţi. Noi simţim că nu suntem în stare de aceste lucruri. Într-adevăr, «la om acest lucru este cu neputinţă», dar Dumnezeu ne-a promis că ne va da acea iubire şi ne va face umili, blânzi şi sfinţi. Noi ne prindem de această veste bună şi se face după credinţa noastră. Şi astfel, «neprihănirea Legii este împlinită în noi» prin credinţa care este în Hristos Iisus. (...)
În fruntea celor care se împotrivesc Evangheliei lui Hristos”, spunea Wesley, „sunt cei care «judecă Legea» în mod deschis şi categoric şi «o vorbesc de rău»; care îi învaţă pe oameni să calce (să desfiinţeze, să diminueze autoritatea, să fie eliberaţi de obligaţia de a păzi) nu numai una, fie că este cea mai mică sau cea mai mare, ci toate poruncile dintr-o lovitură. (...) Cel mai surprinzător lucru în legătură cu această puternică amăgire este faptul că aceia care o acceptă cred, de fapt, că Îl onorează pe Hristos prin desfiinţarea Legii Sale şi că Îi preamăresc lucrarea, în timp ce Îi distrug doctrina! Da, ei Îl onorează ca şi Iuda când a spus: «Plecăciune, Învăţătorule, şi L-a sărutat.» Iar Iisus ar putea tot aşa de bine să le spună fiecăruia dintre ei: «Cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?» Atunci când vorbeşti despre sângele Său, când Îi smulgi coroana şi când diminuezi oricare parte a Legii Sale sub pretextul înaintării Evangheliei este ca şi când l-ai trăda cu un sărut. Nimeni nu poate scăpa de această acuzaţie atâta vreme cât propovăduieşte credinţa în felul acesta, tinzând, direct sau indirect, să înlăture vreun domeniu de ascultare sau atâta vreme cât Îl predică pe Hristos astfel încât să anuleze sau să slăbească în vreun fel cea mai mică dintre poruncile lui Dumnezeu” (Ibidem).
Acelora care susţineau că „predicarea Evangheliei satisface toate cerinţele Legii”, Wesley le răspundea: „Noi respingem categoric acest lucru, deoarece nu satisface nici primul scop al Legii, şi anume acela de a-i convinge pe oameni de păcat, de a-i trezi pe aceia care dorm la un pas de iad.” Apostolul Pavel declară că „prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului”. „Până când nu este convins de păcat, omul nu va simţi cu adevărat nevoia de sângele ispăşitor al lui Hristos. (...) «Nu cei sănătoşi», aşa cum afirmă Însuşi Domnul, «au nevoie de doctor, ci cei bolnavi». De aceea, este absurd să le recomanzi un medic celor sănătoşi sau care cel puţin se cred sănătoşi. În primul rând, trebuie să-i convingi că sunt bolnavi, altfel nu-ţi vor mulţumi pentru efortul tău. Este la fel de absurd să-L oferi pe Hristos acelora a căror inimă este întreagă, care n-a fost niciodată zdrobită” (Idem, predica 35).
Astfel, în timp ce predica Evanghelia harului lui Dumnezeu, Wesley, ca şi Domnul lui, căuta să „preamărească Legea şi să o onoreze”. Cu devotament şi-a îndeplinit misiunea încredinţată de Dumnezeu şi glorioase au fost rezultatele pe care i-a fost îngăduit să le vadă. La încheierea vieţii sale de peste optzeci de ani – peste jumătate de secol fiind petrecut predicând din loc în loc –, adepţii lui declaraţi numărau peste o jumătate de milion. Dar mulţimea celor care, prin activitatea lui, au fost scoşi din ruina şi degradarea păcatului la o viaţă mai înaltă şi mai curată şi numărul celor care, prin învăţătura lui, au ajuns la o experienţă mai adâncă şi mai bogată nu se vor cunoaşte niciodată, până când întreaga familie a celor răscumpăraţi nu va fi adunată în Împărăţia lui Dumnezeu. Viaţa lui constituie o lecţie preţioasă pentru orice creştin. Fie ca umilinţa şi credinţa, zelul neobosit, sacrificiul de sine şi devotamentul acestui slujitor al lui Hristos să se reflecte în bisericile de astăzi!