Unul dintre cele mai solemne şi mai glorioase adevăruri revelate în Biblie este a doua venire a lui Hristos, când Se va întoarce pentru a încheia marea lucrare de răscumpărare. Dumnezeu îi oferă poporului Său peregrin, lăsat atât de mult timp să stea „în ţinutul şi în umbra morţii” (Matei 4:16), o speranţă preţioasă, aducătoare de bucurie, în promisiunea că Acela care este „învierea şi viaţa” (Ioan 11;25) va reveni pentru a-i duce acasă pe copiii Săi surghiuniţi. Doctrina celei de a doua veniri este ideea fundamentală a Sfintelor Scripturi. Din ziua în care prima pereche de oameni a părăsit cu durere Edenul, copiii credinţei au aşteptat venirea Celui Făgăduit, care să zdrobească puterea nimicitorului şi să-i ducă din nou în Paradisul pierdut. Bărbaţii sfinţi din vechime aşteptau cu nerăbdare venirea lui Mesia în slavă, ca împlinire a speranţei lor. Lui Enoh, care făcea parte din a şaptea generaţie de la cei care locuiseră în Eden şi care timp de trei secole umblase pe pământ cu Dumnezeu, i s-a îngăduit să vadă de departe venirea Eliberatorului. „Iată”, spunea el, „că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor” (Iuda 14 şi 15). Patriarhul Iov, în noaptea suferinţei lui, exclama cu o încredere neclintită: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ… Voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia” (Iov 19:25-27).
Venirea lui Hristos pentru a instaura domnia neprihănirii le-a inspirat scriitorilor sacri declaraţii sublime şi înflăcărate. Poeţii şi profeţii Bibliei au exprimat acest adevăr în cuvinte care ardeau de foc ceresc. Psalmistul cânta despre puterea şi maiestatea Regelui lui Israel: „Din Sion, care este întruparea frumuseţii desăvârşite, de acolo străluceşte Dumnezeu. Dumnezeul nostru vine şi nu tace… El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său” (Psalmii 50:2-4). „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul… înaintea Domnului! Căci El vine, vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele după credincioşia Lui” (Psalmii 96:11-13).
Profetul Isaia spunea: „Să învie dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi.” „Nimiceşte moartea pe vecie; Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit. În ziua aceea, vor zice: «Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam; acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!»” (Isaia 26:19; Isaia 25:8,9).
Habacuc, răpit în viziune sfântă, a văzut venirea Lui. „Dumnezeu vine din Teman şi Cel Sfânt vine din muntele Paran… Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui… Se opreşte şi măsoară pământul cu ochiul; priveşte şi face pe neamuri să tremure; munţii cei veşnici se sfărâmă, dealurile cele vechi se pleacă; El umblă pe cărări veşnice… Ai încălecat pe caii Tăi şi Te-ai suit în carul Tău de biruinţă… La vederea Ta, se cutremură munţii, se năpustesc râuri de apă, adâncul îşi ridică glasul şi îşi înalţă valurile în sus. Soarele şi luna se opresc în locuinţa lor de lumina săgeţilor Tale, care pornesc, de strălucirea suliţei Tale, care luceşte… Ieşi ca să izbăveşti pe poporul Tău, să izbăveşti pe unsul Tău; sfărâmi acoperişul casei celui rău, o nimiceşti din temelii până în vârf” (Habacuc 3:3,4,6,8,10,11,13).
Când era pe punctul de a se despărţi de ucenicii Săi, Mântuitorul i-a mângâiat în întristarea lor cu asigurarea că va veni iarăşi: „Să nu vi se tulbure inima… În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri… Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi, după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine” (Ioan 14:1-3). „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui” (Matei 25:31,32).
Îngerii care au mai rămas pe Muntele Măslinilor după înălţarea lui Hristos le-au repetat ucenicilor promisiunea revenirii Sale: „Acest Iisus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Faptele 1:11). Iar apostolul Pavel, fiind inspirat de Duhul Sfânt, mărturisea: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer” (1 Tesaloniceni 4:16). Profetul de pe Patmos spunea: „Iată că El vine pe nori şi orice ochi Îl va vedea” (Apocalipsa 1:7).
În jurul venirii Sale se concentrează slava „aşezării din nou a tuturor lucrurilor”, despre care „a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Faptele 3:21). Atunci, îndelungata stăpânire a răului va fi distrusă; „Împărăţia lumii” acesteia va deveni împărăţia „Domnului nostru şi [a] Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 11:15). „Atunci se va descoperi slava Domnului şi în clipa aceea orice făptură o va vedea.” „Aşa va face Domnul, Dumnezeu, să răsară mântuirea şi lauda în faţa tuturor neamurilor.” El „va fi ca o cunună strălucitoare şi o podoabă măreaţă pentru rămăşiţa poporului” (Isaia 40:5; 61:11; 28:5).
Atunci va fi întemeiată, sub întregul cer, împărăţia paşnică şi mult dorită a lui Mesia. „Tot astfel, Domnul are milă de Sion şi mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustia lui ca un Rai şi pământul lui uscat, ca o grădină a Domnului.” „I se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului.” „Nu te vor mai numi «Părăsită» şi nu-ţi vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi «Plăcerea Mea este în ea» şi ţara ta o vor numi Beula… Cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa Se va bucura Dumnezeul tău de tine” (Isaia 51:3; 35:2; 62:4,5).
Revenirea Domnului a fost în toate secolele speranţa adevăraţilor Săi urmaşi. Promisiunea pe care Mântuitorul le-a făcut-o când S-a despărţit de ei pe Muntele Măslinilor, şi anume că va veni din nou, le-a luminat viitorul ucenicilor şi le-a umplut inimile de bucurie şi speranţă, pe care întristarea n-a putut să le stingă, nici încercările să le întunece. În mijlocul suferinţei şi al persecuţiei, „arătarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos”, a fost „fericita nădejde” (Tit 2:13). Când creştinii din Tesalonic erau copleşiţi de întristare la înmormântarea celor dragi, care speraseră să rămână în viaţă pentru a fi martorii revenirii Domnului lor, Pavel, învăţătorul lor, le îndrepta atenţia către învierea care urma să aibă loc la venirea Mântuitorului, când cei morţi în Hristos vor învia şi, împreună cu cei vii, vor fi ridicaţi ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh. „Şi astfel”, spunea el, „vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4:16-18).
Pe Patmosul stâncos, ucenicul iubit a auzit promisiunea: „Da, Eu vin curând”, iar răspunsul lui plin de dor exprimă rugăciunea bisericii de-a lungul peregrinării ei: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:20).
Din temniţă, de pe rug, de pe eşafod, de oriunde sfinţii şi martirii au dat mărturie pentru adevăr, vine de-a lungul secolelor expresia credinţei şi a speranţei lor. Fiind „siguri de învierea Sa personală şi, în consecinţă, şi de a lor la revenirea Sa”, spune unul dintre aceşti creştini, „ei dispreţuiau moartea şi erau mai presus de ea” (Daniel T. Taylor, The Reign of Christ on Earth; or The Voice of the Church in All Ages, p. 33). Erau dispuşi să meargă în mormânt pentru a putea „învia liberi” (Idem, p. 54). Îl aşteptau pe „Domnul să vină din cer pe nori, în slava Tatălui Său, ca să le aducă celor drepţi Împărăţia cerurilor”. Valdenzii nutreau aceeaşi credinţă (Idem, p. 129-132). Wycliffe aştepta cu nerăbdare venirea Mântuitorului, speranţa bisericii (Idem, p. 132-134).
Luther declara: „Sunt într-adevăr convins că ziua judecăţii nu va întârzia mai mult de trei sute de ani. Dumnezeu nu va putea să îngăduie mai mult această lume nelegiuită.” „Se apropie ziua cea mare în care împărăţia nelegiuirii va fi nimicită” (Idem, p. 158, 134).
„Această lume îmbătrânită nu este departe de sfârşitul ei”, spunea Melanchthon. Calvin îi sfătuia pe creştini „să nu ezite, ci să aştepte cu ardoare ziua venirii lui Hristos, ca pe cel mai fericit dintre toate evenimentele”, şi declara că „întreaga familie a celor credincioşi ar trebui să aibă în vedere acea zi”. „Trebuie să flămânzim după Hristos, trebuie să-L căutăm, să-L contemplăm”, zicea el, „până în zorii acelei zile mari, când Domnul nostru va manifesta pe deplin slava Împărăţiei Sale” (Idem, p. 158, 134).
„Nu S-a înălţat Domnul Iisus la cer în trupul nostru omenesc”, spunea Knox, reformatorul scoţian, „şi nu Se va întoarce El? Ştim că El va reveni şi încă în mare grabă.” Ridley şi Latimer, care şi-au dat viaţa pentru adevăr, aşteptau în credinţă venirea Domnului. Ridley scria: „Fără îndoială, lumea – cred şi de aceea o spun – se apropie de sfârşit. Să strigăm în inimile noastre împreună cu Ioan, slujitorul lui Dumnezeu, către Mântuitorul nostru, Hristos: «Amin! Vino, Doamne Iisuse!»” (Idem, p. 151, 145).
„Gândul revenirii Domnului”, spunea Baxter, „este pentru mine cel mai plăcut şi mai fericit gând” (Richard Baxter, Works, vol. 17, p. 555). „Aşteptarea fericitei nădejdi a venirii Sale este lucrarea credinţei şi reprezintă caracterul sfinţilor Lui.” „Dacă moartea este ultimul vrăjmaş care va fi nimicit la înviere, putem să înţelegem cât de serios trebuie să-şi dorească şi să se roage credincioşii pentru a doua venire a lui Hristos, când această biruinţă va fi deplină şi finală” (Idem, vol. 17, p. 500). „Aceasta este ziua după care toţi credincioşii ar trebui să tânjească, la care ar trebui să spere şi pe care ar trebui să o aştepte, ca împlinire a întregii lucrări de răscumpărare şi a tuturor dorinţelor şi străduinţelor sufletelor lor.” „Grăbeşte, o, Doamne, această zi fericită!” (Idem, vol. 17, p. 182, 183). Aceasta a fost speranţa bisericii apostolice, a „bisericii din pustie” şi a reformatorilor.
Profeţia nu numai că precizează modul şi scopul revenirii lui Hristos, ci prezintă şi semnele în baza cărora oamenii vor şti când se va apropia venirea Lui. Iisus a spus: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele” (Luca 21:25). „Soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi cu slavă” (Marcu 13:24-26). Apostolul Ioan descrie astfel primul dintre semnele care precedă a doua venire a lui Hristos: „S-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele” (Apocalipsa 6:12).
Aceste semne au apărut înainte de începutul secolului al XIX-lea. Ca o împlinire a acestei profeţii, în anul 1755 a avut loc cel mai groaznic cutremur înregistrat vreodată. Deşi, în general, este cunoscut drept cutremurul de la Lisabona, el s-a extins peste o mare parte din Europa, Africa şi America. A fost simţit în Groenlanda, în Indiile de Vest, în insulele Madeira, în Norvegia şi Suedia, în Marea Britanie şi Irlanda. A afectat o suprafaţă de peste zece milioane de kilometri pătraţi. În Africa, şocul a fost aproape tot atât de puternic ca în Europa. O mare parte a oraşului Alger a fost distrusă, iar, la o mică distanţă de Maroc, un sat de opt sau zece mii de locuitori a fost înghiţit cu totul. Un val uriaş a măturat coasta Spaniei şi a Africii, inundând oraşe şi provocând mari distrugeri.
Unda de şoc s-a manifestat cel mai violent în Spania şi Portugalia. Se spune că, la Cadiz, înălţimea valului care a pătruns în oraş a fost de optsprezece metri. „Unii dintre cei mai mari munţi din Portugalia au fost zguduiţi violent din temelii şi câţiva dintre aceştia s-au despicat la vârfuri şi s-au rupt într-un mod uimitor, bucăţi uriaşe din ei fiind aruncate în văile învecinate. Se povesteşte că din aceşti munţi au ţâşnit flăcări” (Sir Charles Lyell, Principles of Geology, p. 495).
La Lisabona „s-a auzit un zgomot subteran ca de tunet şi, imediat după aceea, un şoc puternic a distrus cea mai mare parte din oraş. În decurs de aproximativ şase minute au pierit şaizeci de mii de persoane. Apele oceanului s-au retras întâi, lăsând ţărmul uscat, apoi au revenit cu violenţă, ridicându-se cu cincisprezece metri sau mai mult deasupra nivelului obişnuit.” „Printre alte evenimente extraordinare despre care se spune că au avut loc la Lisabona în timpul catastrofei a fost prăbuşirea unui chei nou, construit în întregime din marmură, cu o cheltuială imensă. Extrem de mulţi oameni se adunaseră acolo pentru a fi în siguranţă, considerând că în locul acela distrugerea nu-i va ajunge. Dar, dintr-odată, cheiul s-a scufundat cu toţi oamenii de pe el şi niciun cadavru n-a mai ieşit vreodată la suprafaţă” (Idem, p. 495).
„Şocul” cutremurului „a dus imediat la prăbuşirea tuturor bisericilor şi mănăstirilor, aproape a tuturor clădirilor publice mari şi a peste un sfert din case. La aproape două ore după cataclism, au izbucnit incendii în diferite cartiere şi s-au dezlănţuit timp de trei zile cu o asemenea violenţă, încât oraşul a fost complet devastat. Cutremurul a avut loc într-o zi de sărbătoare, când bisericile şi mănăstirile erau pline de oameni, dintre care foarte puţini au scăpat” (Encyclopedia Americana, art. „Lisbon”, note, ed. 1831). „Groaza oamenilor a fost de nedescris. Nimeni nu plângea; durerea era mai presus de lacrimi. Toţi alergau încoace şi încolo, înnebuniţi de groază şi de uimire, lovindu-se peste faţă şi peste piept şi strigând: «Îndurare! A venit sfârşitul lumii!» Mamele îşi uitau copiii şi alergau strângând în mâini crucifixe. Din nefericire, mulţi au alergat în biserici pentru protecţie, dar în zadar au fost scoase sacramentele, în zadar sărmanele făpturi au îmbrăţişat altarele. Icoane, preoţi şi oameni au fost îngropaţi într-o ruină comună.” S-a estimat că nouăzeci de mii de persoane şi-au pierdut viaţa în acea zi fatală.
După 25 de ani, a apărut următorul semn menţionat în profeţie – întunecarea soarelui şi a lunii. La acest semn a fost şi mai frapant faptul că timpul împlinirii lui fusese indicat cu precizie. În convorbirea pe care a avut-o cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor, după ce a descris lunga perioadă de încercare pentru biserică – cei 1.260 de ani de persecuţie papală, perioadă de necazuri despre care El promisese că va fi scurtată –, Mântuitorul a menţionat câteva evenimente care aveau să preceadă venirea Sa şi a precizat timpul când primul dintre ele urma să se împlinească: „Dar în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei” (Marcu 13:24). Cele 1.260 de zile, sau ani, s-au încheiat în 1798. Cu un sfert de secol mai înainte, persecuţia aproape că încetase cu totul. Conform cuvintelor lui Hristos, după această persecuţie, soarele urma să se întunece. Această profeţie s-a împlinit pe 19 mai 1780.
„Aproape, dacă nu chiar cel mai misterios şi încă neexplicat fenomen de acest fel… este ziua întunecată din 19 mai 1780 – întunecarea cea mai inexplicabilă a cerului şi a atmosferei în Noua Anglie” (R. M. Devens, Our First Century, p. 89).
Un martor ocular care trăia în Massachusetts descrie evenimentul în felul următor: „Dimineaţa, soarele a răsărit strălucitor, dar a fost curând acoperit de nori. Norii au devenit întunecaţi, negri şi ameninţători, iar din ei au ţâşnit fulgere, au bubuit tunete şi a căzut puţină ploaie. Către ora 9, norii s-au rarefiat şi au căpătat culoarea bronzului sau a aramei, iar pământul, pietrele, copacii, clădirile, apa şi oamenii au fost schimbaţi de această lumină ciudată, misterioasă. După câteva minute, un nor gros şi negru s-a răspândit pe tot cerul, cu excepţia unei fâşii înguste la orizont, şi era un întuneric aşa cum este de obicei vara la ora 9 seara…
Teama, îngrijorarea şi groaza au umplut treptat inimile oamenilor. Femeile stăteau la uşă, privind priveliştea întunecată. Bărbaţii s-au întors de la lucrul câmpului. Tâmplarul şi-a lăsat uneltele, fierarul – foalele, negustorul – tejgheaua. Şcolile şi-au suspendat cursurile, iar copiii au fugit acasă tremurând. Călătorii s-au oprit la ferma cea mai apropiată. «Ce va urma?», întrebau toate buzele şi toate inimile. Părea că un uragan era gata să sufle peste ţară sau că venise ziua încheierii tuturor lucrurilor.
S-au aprins lumânările, iar focurile din vetre luminau la fel de strălucitor ca într-o seară de toamnă fără lună… Păsările de curte s-au retras în coteţe şi s-au culcat, vitele s-au adunat la gardul păşunilor mugind, broaştele orăcăiau, păsărelele îşi cântau cântecele de seară, iar liliecii zburau de colo-colo. Numai oamenii ştiau că nu venise noaptea…
Dr. Nathanael Whittaker, pastorul Bisericii Tabernacle din Salem, a ţinut servicii religioase în casa de rugăciune, rostind o predică în care a afirmat că întunericul era supranatural. Şi, în multe alte locuri, oamenii s-au adunat în biserici. Textele biblice folosite în predicile acelea spontane erau, fără excepţie, cele care păreau să arate că întunericul era în conformitate cu profeţia Scripturii… Întunericul a atins intensitatea maximă la scurt timp după ora 11” (The Essex Antiquarian, aprilie 1899, vol. 3, nr. 4, p. 53, 54). „În cele mai multe părţi ale ţării, întunericul a fost atât de mare în timpul zilei, încât oamenii nu puteau să vadă nici cât era ceasul, nici să mănânce, nici să-şi vadă de treburile casnice fără lumina lumânărilor…
Întinderea acestei întunecimi a fost extraordinară. A fost observată spre est până la Falmouth. Către vest, ea a ajuns până la cea mai îndepărtată zonă din Connecticut şi până la Albany. Spre sud, a fost observată de-a lungul coastei, iar spre nord, cât ţin coloniile americane” (William Gordon, History of the Rise, Progress, and Establishment of the Independence of the U.S.A., vol. 3, p. 57).
Întunericul intens al zilei a fost urmat, cu o oră sau două înainte de căderea serii, de un cer parţial senin, iar soarele a apărut şi el, cu toate că era voalat de ceaţa întunecată şi densă. „După apus, norii s-au îngrămădit din nou şi s-a întunecat foarte repede.” „Nici întunericul nopţii n-a fost mai puţin neobişnuit şi mai puţin înfricoşător decât cel din timpul zilei. Cu toate că era aproape lună plină, niciun obiect nu se putea distinge decât cu ajutorul unei lumini artificiale, care, când era privită din casele învecinate sau de la distanţă, se vedea ca printr-un fel de întuneric egiptean pe care razele păreau să nu-l poată străpunge” (Isaiah Thomas, Massachusetts Spy; or, American Oracle of Liberty, vol. 10, nr. 472, 25 mai 1780). Un martor ocular al acestei scene spunea: „Nu m-am putut abţine să nu mă gândesc în acel moment că întunericul n-ar fi putut să fie mai dens nici chiar dacă toate corpurile luminoase din univers ar fi fost învăluite de perdele de nepătruns sau şi-ar fi încetat existenţa” (Scrisoare a dr. Samuel Tenney, din Exeter, New Hampshire, decembrie 1785, în Massachusetts Historical Society Collections, 1792, 1>st series, vol. 1, p. 97). Cu toate că la ora 9 în acea seară a răsărit luna plină, aceasta „n-a avut nici cea mai mică putere să împrăştie acele umbre ale morţii”. După miezul nopţii, întunericul a dispărut, iar luna, când a devenit vizibilă, avea culoarea sângelui.
Ziua de 19 mai 1780 a rămas cunoscută în istorie ca „Ziua Întunecată”. Din timpul lui Moise n-a mai fost înregistrat un întuneric de aceeaşi densitate, întindere şi durată. Descrierea acestui eveniment, aşa cum este ea redată de martorii oculari, este doar un ecou al cuvintelor Domnului, notate de profetul Ioel cu 2.500 de ani înainte de împlinirea lor: „Soarele se va preface în întuneric şi luna, în sânge înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată” (Ioel 2:31).
Hristos i-a îndemnat pe copiii Săi să fie atenţi la semnele venirii Sale şi să se bucure când vor vedea indiciile revenirii Regelui lor. „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri”, a spus El, „să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” El le-a îndreptat atenţia ucenicilor Săi către pomii care înmugureau primăvara şi a zis: „Când înfrunzesc şi-i vedeţi, voi singuri cunoaşteţi că de acum vara este aproape. Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Luca 21:28,30,31).
Însă, pe măsură ce spiritul de umilinţă şi consacrare din biserică a făcut loc mândriei şi formalismului, iubirea pentru Hristos şi credinţa în revenirea Sa s-au răcit. Absorbit de spiritul lumesc şi căutarea de plăceri, aşa-zisul popor al lui Dumnezeu a devenit orb faţă de instrucţiunile Mântuitorului cu privire la semnele revenirii Sale. Doctrina celei de-a doua veniri a fost neglijată, textele biblice care vorbeau despre ea au fost întunecate de interpretări eronate, până când a fost în mare măsură ignorată şi uitată. Acest lucru s-a întâmplat în special în cazul bisericilor din America. Libertatea şi confortul de care se bucurau oameni din toate categoriile sociale, dorinţa ambiţioasă după bogăţie şi lux, care a dat naştere unei pasiuni acaparatoare pentru profit, precum şi goana nepotolită după popularitate şi putere, care păreau să fie la îndemâna tuturor, i-au determinat pe oameni să-şi concentreze interesele şi speranţele asupra lucrurilor vieţii acesteia şi să plaseze într-un viitor îndepărtat acea zi solemnă, când actuala stare de lucruri va trece.
Când le-a arătat urmaşilor Săi semnele revenirii Sale, Mântuitorul a prezis starea de apostazie care va exista chiar înainte de a doua Sa venire. Ca şi în zilele lui Noe, lumea va fi prinsă în febra afacerilor lumeşti şi a căutării de plăceri – cumpărând, vânzând, plantând, construind, căsătorindu-se şi dând în căsătorie – uitând de Dumnezeu şi de viaţa viitoare. Pentru cei care trăiesc în acest timp, avertizarea lui Hristos este: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi, astfel, ziua aceea să vină fără veste asupra voastră… Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului” (Luca 21:34,36).
Starea bisericii din acest timp este descrisă în cuvintele Mântuitorului din Apocalipsa: „Îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.” Iar celor care refuză să se trezească din siguranţa lor nepăsătoare, le este adresată avertizarea solemnă: „Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine” (Apocalipsa 3:1,3).
Era necesar ca oamenii să fie conştientizaţi de pericolul în care se află, ca să se trezească şi să se pregătească pentru evenimentele solemne care se vor întâmpla atunci când timpul de har se va încheia. Profetul lui Dumnezeu declară: „Dar mare este ziua Domnului şi foarte înfricoşată: Cine o poate suferi?” (Ioel 2:11). Cine va sta în picioare când Se va arăta Acela ai cărui ochi sunt „aşa de curaţi că nu pot să vadă răul” (Habacuc 1:13) şi nu pot privi nelegiuirea? Pentru cei care strigă: „Dumnezeule, noi Te cunoaştem”, dar care I-au încălcat legământul (Osea 8:1,2) şi au alergat după dumnezei străini (Psalmii 16:4), având în inimă numai nelegiuire şi iubind căile nedreptăţii, pentru aceştia, ziua Domnului este „întuneric, în loc de lumină”, este „întunecoasă şi fără strălucire” (Amos 5:20). „În vremea aceea”, zice Domnul, „voi scormoni Ierusalimul cu felinare şi voi pedepsi pe toţi oamenii care se bizuie pe drojdiile lor şi zic în inima lor: «Domnul nu va face nici bine, nici rău!»” (Ţefania 1:12). „Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori” (Isaia 13:11). „Nici argintul, nici aurul lor nu va putea să-i izbăvească.” „Averile lor vor fi de jaf şi casele lor vor fi pustiite” (Ţefania 1:18,13).
Profetul Ieremia, privind înainte spre acest timp înfricoşător, exclama: „Cum mă doare înăuntrul inimii mele! (…) Nu pot să tac! Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiţei şi strigătul de război. Se vesteşte dărâmare peste dărâmare” (Ieremia 4:19,20). „Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întuneric şi negură, o zi de nori şi de întunecime, o zi în care vor răsuna trâmbiţa şi strigătele de război” (Ţefania 1:15,16). „Iată, vine ziua Domnului… care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el” (Isaia 13:9).
În vederea acelei zile mari, Cuvântul Domnului, în limbajul cel mai solemn şi mai impresionant, face apel la poporul Său să se trezească din această letargie spirituală şi să caute faţa Lui cu pocăinţă şi umilinţă: „Sunaţi din trâmbiţă în Sion! Sunaţi în gura mare pe muntele Meu cel sfânt, ca să tremure toţi locuitorii ţării. Căci vine ziua Domnului, este aproape! Sunaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare! Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă! Aduceţi pe bătrâni, strângeţi copiii… Să iasă mirele din cămara lui şi mireasa, din odaia ei! Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar… Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet! Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate” (Ioel 2:1,15-17,12,13).
Pentru a pregăti un popor care să stea în picioare în Ziua Domnului, trebuia făcută o mare reformă. Dumnezeu a văzut că mulţi dintre cei ce pretindeau că fac parte din poporul Său nu clădeau pentru veşnicie şi, în îndurarea Sa, urma să le trimită o solie de avertizare pentru a-i trezi din letargie şi a-i determina să se pregătească pentru Ziua Domnului.
Această avertizare este prezentată în Apocalipsa, capitolul 14. Aici este un triplu mesaj, proclamat în mod simbolic de fiinţe cereşti şi urmat imediat de venirea Fiului omului pentru a strânge „secerişul pământului”. Primul dintre aceste avertismente anunţă apropierea judecăţii. Profetul a văzut un înger zburând „prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: «Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!»” (Apocalipsa 14:6,7).
Acest mesaj este considerat a fi parte din „Evanghelia veşnică”. Misiunea predicării Evangheliei nu le-a fost încredinţată îngerilor, ci oamenilor. Îngerii sfinţi au fost făcuţi responsabili de îndrumarea acestei lucrări şi de marile acţiuni în vederea salvării oamenilor. Însă proclamarea efectivă a Evangheliei este adusă la îndeplinire de slujitorii lui Hristos de pe pământ.
Bărbaţi credincioşi, care au fost receptivi la îndemnurile Duhului lui Dumnezeu şi la învăţăturile Cuvântului Său, urmau să ducă lumii această avertizare. Ei au fost cei care au luat seama la „cuvântul prorociei… ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă” (2 Petru 1:19). Ei au căutat să-L cunoască pe Dumnezeu mai mult decât ar fi căutat o comoară ascunsă, considerând câştigul acestei cunoaşteri „mai bun decât al argintului, şi venitul adus de ea… mai de preţ decât aurul” (Proverbele 3:14). Iar Domnul le-a descoperit lucrurile mari ale Împărăţiei. „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El şi legământul făcut cu El le dă învăţătură” (Psalmii 25:14).
Nu teologii erudiţi au înţeles acest adevăr şi nu ei s-au angajat în proclamarea lui. Dacă ar fi fost străjeri credincioşi, cercetând Scripturile cu perseverenţă şi rugăciune, ar fi ştiut cât mai este din noapte, iar profeţiile le-ar fi dezvăluit evenimentele care urmau să aibă loc. Însă ei nu şi-au asumat acest rol, iar mesajul a fost vestit de bărbaţi mai umili. Iisus a spus: „Umblaţi ca unii care aveţi lumină” (Ioan 12:35). Cei care întorc spatele luminii pe care le-a dat-o Dumnezeu sau care neglijează să o caute atunci când le este pusă la dispoziţie sunt lăsaţi în întuneric. Mântuitorul, în schimb, declară: „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). Oricine are ca scop unic în viaţă să împlinească voia lui Dumnezeu, cercetând cu seriozitate lumina deja dată, va primi o lumină mai mare; o stea cu o strălucire cerească va fi trimisă acelui suflet ca să-l călăuzească în tot adevărul.
Când Iisus a venit pe pământ prima dată, preoţii şi cărturarii din Cetatea Sfântă, cărora le fuseseră încredinţate profeţiile lui Dumnezeu, ar fi putut să discearnă semnele timpului şi să anunţe venirea Celui Promis. Profeţia lui Mica indicase locul naşterii Sale, Daniel specificase timpul venirii Sale (Mica 5:2; Daniel 9:25). Dumnezeu le-a încredinţat aceste profeţii liderilor iudei. N-au avut nicio scuză pentru faptul că nu au ştiut şi nu au anunţat poporul despre apropierea venirii lui Mesia. Neştiinţa lor a fost urmarea unei neglijenţe vinovate. Iudeii ridicau monumente pentru profeţii lui Dumnezeu care fuseseră ucişi, în timp ce, prin respectul lor faţă de oamenii mari ai lumii, aduceau omagiu slujitorilor lui Satana. Absorbiţi de lupta lor ambiţioasă pentru poziţie şi putere omenească, au pierdut din vedere onorurile divine oferite de Regele cerului.
Mai-marii lui Israel ar fi trebuit să studieze cu un interes profund şi plin de respect locul, momentul şi circumstanţele în care avea să aibă loc cel mai mare eveniment din istoria omenirii – venirea Fiului lui Dumnezeu pentru a aduce la îndeplinire răscumpărarea omului. Toţi oamenii ar fi trebuit să vegheze şi să-L aştepte, pentru a putea fi printre primii care să-L salute pe Răscumpărătorul lumii. Dar, iată, la Betleem, doi călători obosiţi, veniţi de pe colinele Nazaretului, străbat de la un capăt la altul străzile înguste până în partea de est a oraşului, căutând în zadar un loc de odihnă şi adăpost pentru noapte. Nicio uşă nu se deschide să-i primească. Au găsit adăpost, în cele din urmă, într-o cocioabă mizerabilă, amenajată pentru vite, şi acolo S-a născut Mântuitorul lumii.
Îngerii cerului văzuseră slava pe care Fiul lui Dumnezeu o avusese înainte de a fi lumea şi aşteptaseră cu un interes profund venirea Sa pe pământ, considerând-o cel mai fericit eveniment pentru toţi oamenii. Îngeri au fost desemnaţi să le ducă vestea bună celor care erau pregătiţi să o primească şi care, cu bucurie, aveau să o ducă mai departe locuitorilor pământului. Hristos S-a umilit luând asupra Sa natura omului; sufletul Lui urma să fie apăsat de o suferinţă infinită atunci când avea să-Şi dea viaţa ca jertfă pentru păcat. Însă îngerii au dorit ca, în umilinţa Sa, Fiul Celui Preaînalt să apară înaintea oamenilor cu o demnitate şi o slavă adecvate caracterului Său. Aveau să se adune oamenii mari ai lumii în capitala lui Israel pentru a-I saluta venirea? Urmau oare legiunile de îngeri să-L prezinte mulţimii de oameni care Îl aşteptau?
Un înger vizitează pământul, ca să vadă cine este pregătit să-L primească pe Iisus. Însă nu vede semne de aşteptare. Nu aude niciun cântec de laudă şi triumf care să anunţe că timpul venirii lui Mesia este aproape. Îngerul zăboveşte un timp deasupra cetăţii alese şi a Templului în care prezenţa divină se manifestase secole la rând, dar şi acolo vede aceeaşi indiferenţă. În Templu, preoţii, în pompa şi mândria lor, aduc jertfe pângărite. Fariseii ţin discursuri în faţa oamenilor sau se roagă plini de sine la colţurile străzilor. În palatele regilor, în adunările filosofilor, în şcolile rabinilor, toţi sunt la fel de nepăsători faţă de faptul minunat care umple tot cerul de bucurie şi laudă, şi anume că Răscumpărătorul omenirii este gata să vină pe pământ.
Nu există niciun semn că Hristos este aşteptat şi nu se face nicio pregătire pentru Prinţul Vieţii. Plin de uimire, mesagerul ceresc este pe punctul de a se întoarce în ceruri cu vestea ruşinoasă, când descoperă un grup de păstori care îşi păzesc turmele noaptea şi, privind la cerul înstelat, meditează la profeţia despre Mesia care urma să vină pe pământ, dorindu-şi fierbinte venirea Răscumpărătorului lumii. Ei sunt pregătiţi să primească mesajul ceresc. Şi, deodată, îngerul Domnului apare, anunţându-le vestea plină de bucurie. Slava cerească inundă toată câmpia, o mulţime nenumărată de îngeri li se arată păstorilor şi, ca şi cum bucuria ar fi fost prea mare ca să o aducă un singur mesager din ceruri, o mulţime de glasuri izbucnesc într-un imn pe care, într-o zi, îl vor cânta mântuiţii din toate naţiunile: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2:14).
O, ce lecţie pentru noi este această întâmplare minunată din Betleem! Cum ne mustră ea necredinţa, mândria şi mulţumirea de sine! Cum ne avertizează ea să fim atenţi ca nu cumva, prin indiferenţa noastră nelegiuită, şi noi să ne trezim în situaţia de a nu discerne semnele timpului şi, în consecinţă, de a nu cunoaşte ziua cercetării noastre.
Nu numai pe dealurile din Iudeea, nu numai printre păstorii umili au găsit îngerii persoane care aşteptau venirea lui Mesia. Şi în ţările păgâne erau câţiva care-L aşteptau, oameni înţelepţi, bogaţi şi nobili, filosofi ai Orientului. Studiind natura, magii Îl văzuseră pe Dumnezeu în creaţia Sa. Din Scripturile ebraice înţeleseseră că o stea se va ridica din Iacov şi aşteptau cu o dorinţă aprinsă venirea Aceluia care urma să fie nu numai „mângâierea lui Israel”, ci şi „lumina care să lumineze neamurile” şi care să ducă „mântuirea până la marginile pământului” (Luca 2:25,32; Faptele 13:47). Ei căutau lumină, iar lumina de la tronul lui Dumnezeu le-a luminat calea. În timp ce preoţii şi rabinii din Ierusalim, care fuseseră aleşi să păstreze şi să înveţe pe alţii adevărul, erau învăluiţi în întuneric, steaua trimisă de Dumnezeu i-a condus pe aceşti străini păgâni la locul în care Se afla Regele de curând născut.
Pentru cei ce-L aşteaptă, Hristos „Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea” (Evrei 9:28). Ca şi vestea naşterii Mântuitorului, tot aşa şi mesajul celei de-a doua veniri n-a fost încredinţat liderilor religioşi. Ei nu şi-au menţinut legătura cu Dumnezeu şi au respins lumina din cer. De aceea, ei nu făceau parte dintre cei descrişi de apostolul Pavel: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului” (1 Tesaloniceni 5:4,5).
Străjerii de pe zidurile Sionului ar fi trebuit să fie primii care să audă vestea venirii Mântuitorului, primii care să-şi înalţe vocile ca să anunţe că El este aproape, primii care să-i avertizeze pe oameni să se pregătească pentru venirea Sa. Însă se făcuseră comozi, visând pace şi siguranţă, în timp ce oamenii dormeau în păcatele lor. Iisus a văzut că biserica Sa era asemenea smochinului neroditor – avea un frunziş bogat, dar îi lipseau roadele preţioase. Oamenii se lăudau cu o păzire exterioară a formelor religioase, în timp ce spiritul adevăratei umilinţe, pocăinţe şi credinţe, singurul care putea face ca închinarea lor să fie acceptată de Dumnezeu, lipsea. În locul roadelor Duhului Sfânt era mândrie, formalism, vanitate, egoism şi oprimare. O biserică apostată şi-a închis ochii în faţa semnelor timpului. Nu Dumnezeu i-a abandonat, nici credincioşia Lui nu a dat greş, ci ei s-au depărtat de El şi de dragostea Lui. Întrucât au refuzat să se supună condiţiilor Sale, promisiunile Lui nu s-au împlinit în dreptul lor.
Când neglijăm să apreciem şi să folosim lumina şi privilegiile pe care le revarsă Dumnezeu asupra noastră, aceasta este consecinţa sigură. Dacă biserica nu va urma calea deschisă de Providenţă, acceptând orice rază de lumină şi îndeplinind orice datorie care îi va fi descoperită, religia va degenera în mod inevitabil în îndeplinirea unor forme, iar spiritul adevăratei evlavii va dispărea. Acest adevăr a fost ilustrat de repetate ori în istoria bisericii. Dumnezeu cere de la poporul Său fapte ale credinţei şi o ascultare în conformitate cu binecuvântările şi privilegiile care i-au fost acordate. Ascultarea cere sacrificii şi implică o cruce. De aceea atât de mulţi dintre aşa-zişii urmaşi ai lui Hristos au refuzat să accepte lumina din ceruri şi, asemenea iudeilor din vechime, n-au cunoscut vremea când au fost cercetaţi (Luca 19:44). Din cauza mândriei şi a necredinţei lor, Domnul a trecut pe lângă ei şi a descoperit adevărul Său celor care, ca şi păstorii din Betleem şi magii din Răsărit, au acordat atenţie întregii lumini pe care o primiseră.