După ce a trecut perioada când venirea Domnului a fost iniţial aşteptată – în primăvara anului 1844 –, cei care priviseră cu multă credinţă spre venirea Sa au fost cuprinşi pentru un timp de îndoială şi nesiguranţă. Deşi lumea îi considera complet înfrânţi şi dovediţi că au susţinut o amăgire, Cuvântul lui Dumnezeu a rămas totuşi sursa lor de consolare. Mulţi au continuat să cerceteze Scripturile, examinând din nou dovezile care le susţineau credinţa şi studiind cu atenţie profeţiile, pentru a primi în continuare lumină. Mărturia Bibliei, care sprijinise poziţia lor, părea clară şi concludentă. Semne care nu puteau fi greşit înţelese arătau că venirea lui Hristos este aproape. Binecuvântarea deosebită venită din partea Domnului, atât prin convertirea păcătoşilor, cât şi prin revigorarea vieţii spirituale printre creştini, constituia dovada că mesajul venise din cer. Deşi credincioşii nu puteau să explice dezamăgirea, aveau certitudinea că Dumnezeu îi condusese în experienţa prin care trecuseră.
În profeţiile care ei consideraseră că se aplică la timpul exact al celei de a doua veniri, se găseau învăţături special adaptate situaţiei lor de nesiguranţă şi îndoială, învăţături care îi încurajau să aştepte cu răbdare, convinşi fiind că ceea ce era acum întunecat pentru înţelegerea lor avea să fie clarificat la timpul potrivit.
Printre aceste profeţii era şi cea din Habacuc 2:1-4: „M-am dus la locul meu de strajă şi stăteam pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul şi ce-mi va răspunde la plângerea mea. Domnul mi-a răspuns şi a zis: «Scrie prorocia şi sap-o pe table, ca să se poată citi uşor! Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit. Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el, dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.»”
Încă din anul 1842, îndrumarea dată în această profeţie, şi anume aceea de a „scrie prorocia şi [a o săpa] pe table ca să fie citită uşor”, i-a sugerat lui Charles Fitch ideea de a face o diagramă profetică pentru a ilustra viziunile din cartea Daniel şi Apocalipsa. Publicarea acestei diagrame a fost considerată împlinirea poruncii date prin Habacuc. Totuşi nimeni n-a observat atunci că în aceeaşi profeţie era prevăzută o întârziere evidentă în împlinirea viziunii – un timp de aşteptare. Acest pasaj a devenit foarte semnificativ după dezamăgire: „Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit... cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.”
De asemenea, o sursă de putere şi încurajare pentru credincioşi a fost şi o parte din profeţia lui Ezechiel: „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: «Fiul omului, ce înseamnă acest cuvânt de batjocură pe care-l întrebuinţaţi în ţara lui Israel: ’Zilele se lungesc şi toate vedeniile rămân neîmplinite?’ De aceea, spune-le: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: (…) ’Se apropie zilele şi toate vedeniile se vor împlini!… Eu, Domnul, voi vorbi; ce voi spune se va împlini şi nu va mai fi amânat’»… Casa lui Israel zice: «Vedeniile pe care le are el nu sunt aproape să se împlinească şi proroceşte pentru vremuri depărtate!» De aceea spune-le: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ’Nu va mai fi zăbavă în împlinirea cuvintelor Mele, ci cuvântul pe care-l voi rosti se va împlini’, zice Domnul Dumnezeu»” (Ezechiel 12:21-25,27,28).
Cei ce aşteptau s-au bucurat că Acela care cunoaşte sfârşitul de la început privise de-a lungul secolelor şi, prevăzând dezamăgirea lor, le dăduse cuvinte de curaj şi speranţă. Dacă n-ar fi existat aceste cuvinte în Scriptură, care să-i îndemne să aştepte cu răbdare şi să rămână fermi în încrederea lor în Cuvântul lui Dumnezeu, credinţa lor s-ar fi pierdut în acel ceas al încercării.
Şi parabola celor zece fecioare, din Matei 25, ilustrează experienţa poporului aşteptător. În Matei 24, ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi privind semnul venirii Sale şi al sfârşitului lumii, Hristos a menţionat unele dintre cele mai importante evenimente din istoria lumii şi a bisericii care vor avea loc între prima şi a doua Sa venire, şi anume: distrugerea Ierusalimului, marele chin al bisericii sub persecuţiile păgâne şi papale, întunecarea soarelui şi a lunii, precum şi căderea stelelor. Apoi El a vorbit despre venirea Sa şi a Împărăţiei Sale, spunându-le parabola care descrie cele două categorii de slujitori care aşteaptă venirea Sa. Capitolul 25 începe astfel: „Atunci, Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare.” Aici este prezentată biserica din ultimele zile, aceeaşi care este descrisă şi la încheierea capitolului 24. În această ilustraţie, experienţa credincioşilor este ilustrată prin cele întâmplate la o nuntă din Orient.
„Atunci, Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci dintre ele erau nechibzuite şi cinci, înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii s-a auzit o strigare: «Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!»” (Matei 25:1-6).
Venirea lui Hristos, aşa cum fusese proclamată de mesajul rostit de primul înger, a fost înţeleasă ca fiind reprezentată prin venirea mirelui. Reforma extinsă care avusese loc prin vestirea apropiatei Sale veniri corespundea cu ieşirea fecioarelor în întâmpinarea mirelui. În această parabolă, ca şi în cea din Matei 24, sunt reprezentate două categorii de credincioşi. Toţi şi-au luat candelele, adică Bibliile, şi, în lumina lor, au ieşit să-L întâmpine pe Mire. Dar în timp ce „cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn, cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase”. Cei înţelepţi primiseră harul lui Dumnezeu, puterea regeneratoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt, care face din Cuvântul Său o candelă pentru picioare şi o lumină pe cărare. Ei studiaseră Scripturile în temere de Dumnezeu, pentru a afla adevărul şi căutaseră cu seriozitate curăţia inimii şi a vieţii. Aceştia avuseseră o experienţă personală, o credinţă în Dumnezeu şi în Cuvântul Său, care nu putea fi distrusă de dezamăgire şi întârziere. Ceilalţi, „când şi-au luat candelele, n-au luat… untdelemn”. Ei au acţionat din impuls. Temerile lor fuseseră trezite de solia solemnă, dar ei se bazaseră pe credinţa fraţilor lor, fiind mulţumiţi cu lumina abia pâlpâind a emoţiilor pozitive, fără o înţelegere temeinică a adevărului sau o reală lucrare a harului în inimă. Aceştia merseseră în întâmpinarea Domnului plini de speranţă, în perspectiva unei răsplătiri imediate, dar nu erau pregătiţi pentru întârziere şi dezamăgire. Când au venit încercările, credinţa i-a părăsit şi candelele li s-au stins.
„Fiindcă mirele zăbovea, toate au aţipit şi au adormit.” Prin întârzierea mirelui este reprezentată trecerea perioadei de timp când Domnul a fost aşteptat, dezamăgirea şi aparenta amânare. În această nesiguranţă, interesul celor superficiali şi cu inima împărţită a început la scurt timp să ezite şi eforturile lor, să slăbească. Dar cei a căror credinţă avea la bază o cunoaştere personală a Bibliei aveau picioarele pe o stâncă pe care valurile dezamăgirii nu au putut s-o clatine. „Toate au aţipit şi au adormit.” Unii – în indiferenţă şi renunţând la credinţă, alţii – aşteptând cu răbdare până când va fi dată o lumină mai clară. Totuşi, în noaptea încercării, şi a doua categorie de aşteptători păreau că îşi pierd într-o anumită măsură entuziasmul şi devotamentul. Cei ezitanţi şi superficiali nu au putut să se mai bazeze pe credinţa fraţilor lor. Fiecare trebuie să reziste sau să cadă în mod personal.
Cam în aceeaşi perioadă a început să apară fanatismul. Unii, care susţineau că ei cred cu fervoare mesajul, au respins Cuvântul lui Dumnezeu, singurul îndrumător infailibil, şi, pretinzând că sunt conduşi de Duhul, s-au lăsat stăpâniţi de propriile sentimente, impresii şi închipuiri. Unii manifestau un zel orb şi bigot, condamnându-i pe toţi cei care nu erau de acord cu ei. Ideile şi practicile lor fanatice n-au fost acceptate de majoritatea adventiştilor. Totuşi ei au adus dezonoare asupra cauzei adevărului.
Prin aceste mijloace, Satana încerca să se opună lucrării lui Dumnezeu şi să o distrugă. Oamenii fuseseră treziţi în mare măsură de mişcarea adventistă, mii de păcătoşi se convertiseră şi bărbaţi credincioşi se dedicau proclamării adevărului, chiar în acel timp de întârziere. Prinţul răului îşi pierdea supuşii. Pentru a face ca lucrarea lui Dumnezeu să fie denigrată, a căutat să-i inducă în eroare pe unii care susţineau că sunt credincioşi şi să-i conducă la extremism. Apoi agenţii lui stăteau pregătiţi să sesizeze orice greşeală, orice slăbiciune şi orice faptă nepotrivită şi să le prezinte înaintea oamenilor în lumina cea mai exagerată, pentru a-i denigra pe adventişti şi credinţa lor. Astfel, cu cât era mai mare numărul celor pe care îi putea determina să-şi declare credinţa în a doua venire, în timp ce inimile lor erau stăpânite de puterea lui, cu atât putea să câştige un avantaj mai mare, atrăgând atenţia lumii asupra lor, ca reprezentanţi ai întregului corp al credincioşilor.
Satana este „acuzatorul fraţilor”, iar spiritul lui îi inspiră pe oameni să pândească greşelile şi defectele urmaşilor lui Dumnezeu şi să le scoată cât mai în evidenţă, în timp ce faptele lor bune sunt trecute cu vederea. El este activ întotdeauna când Dumnezeu intervine pentru mântuirea sufletelor. Când fiii lui Dumnezeu vin înaintea Domnului, vine şi Satana în mijlocul lor. În orice redeşteptare religioasă, el este pregătit să implice oameni cu inima nesfinţită şi mintea dezechilibrată. Când aceştia acceptă unele părţi ale adevărului şi obţin un loc între credincioşi, Satana acţionează prin ei şi introduce teorii care îi vor înşela pe cei care nu sunt vigilenţi. Faptul că cineva se află împreună cu cei care se declară copii ai lui Dumnezeu, în casa de închinare sau chiar în jurul mesei Domnului, nu este o dovadă că este un adevărat creştin. Satana este deseori prezent chiar la ocaziile cele mai solemne, în persoana celor pe care îi poate folosi ca agenţi ai săi.
Prinţul răului se luptă pentru orice palmă de teren pe care poporul lui Dumnezeu înaintează în călătoria lui spre cetatea cerească. În toată istoria bisericii, nicio reformă nu s-a putut realiza fără să întâmpine piedici serioase. Aşa a fost în zilele lui Pavel. Oriunde apostolul întemeia o biserică, se găseau câţiva care pretindeau că au primit credinţa, dar care aduceau erezii. Dacă acestea ar fi fost acceptate, ar fi alungat în cele din urmă iubirea pentru adevăr. Luther a avut, de asemenea, mari necazuri şi încurcături din cauza fanaticilor, care pretindeau că Dumnezeu vorbea direct prin ei şi de aceea aşezau ideile şi părerile lor mai presus de mărturia Scripturilor. Mulţi cărora le lipseau credinţa şi experienţa, dar care aveau multă încredere în ei înşişi şi cărora le plăcea să audă şi să spună noutăţi, au fost înşelaţi de pretenţiile noilor învăţători şi s-au alăturat agenţilor lui Satana pentru a distruge lucrarea pe care Dumnezeu îl condusese pe Luther s-o facă. Fraţii Wesley şi alţii care au adus binecuvântări asupra lumii prin influenţa şi credinţa lor au întâmpinat la fiecare pas vicleniile lui Satana, care îi împingea la diferite forme de fanatism pe cei cu exces de zel, neechilibraţi şi nesfinţiţi.
William Miller nu a fost de acord cu teoriile care conduceau la fanatism. El declara, ca şi Luther, că orice spirit trebuie verificat prin Cuvântul lui Dumnezeu. „Satana”, spunea Miller, „are mare putere asupra minţii unora din zilele noastre. Dar cum ştim ce fel de spirit este în ei? Biblia răspunde: «După roadele lor îi veţi cunoaşte.» (…) În lume au apărut multe spirite; ni se porunceşte să cercetăm spiritele. Cel care nu ne face să trăim cumpătat, cu dreptate şi evlavie în această lume, nu este Duhul lui Hristos. Mă conving din ce în ce mai mult că Satana are mult de-a face cu aceste mişcări periculoase. (…) Mulţi dintre cei care pretind că sunt pe deplin sfinţiţi urmează tradiţiile oamenilor şi sunt, de fapt, tot atât de necunoscători ai adevărului ca şi ceilalţi care nu au asemenea pretenţii” (Bliss, p. 236, 237). „Duhul rătăcirii ne va îndepărta de adevăr, dar Duhul lui Dumnezeu ne va conduce la adevăr. Dar vei spune că un om poate greşi şi totuşi să creadă că are adevărul. Cum să facem deosebirea? Răspundem că Duhul şi Cuvântul sunt în deplin acord. Dacă un om se verifică prin Cuvântul lui Dumnezeu şi descoperă că este în armonie desăvârşită cu întregul Cuvânt, atunci trebuie să creadă că are adevărul; dar dacă descoperă că duhul care îl conduce nu se armonizează cu tot conţinutul Legii lui Dumnezeu sau al Cărţii Sfinte, atunci să fie atent să nu cadă în cursa Diavolului” (The Advent Herald and Signs of the Times Reporter, vol. 8, nr. 23, 15 ianuarie 1845). „Adesea, am găsit o mai mare dovadă de evlavie într-o privire caldă, pe un obraz umed de lacrimi şi într-o vorbire înecată de suspine, decât în toată gălăgia prin care unii îşi arată creştinismul” (Bliss, p. 282).
În zilele Reformei, adversarii ei i-au acuzat de toate relele fanatismului tocmai pe aceia care luptau cel mai frenetic împotriva lui. O metodă asemănătoare a fost folosită şi de opozanţii mişcării adventiste. Nefiind mulţumiţi cu prezentarea eronată şi exagerată a greşelilor extremiştilor şi fanaticilor, aceştia au răspândit zvonuri care nu aveau nici cea mai mică urmă de adevăr. Aceste persoane erau animate de prejudecată şi ură. Pacea le fusese tulburată de proclamarea venirii în curând a lui Hristos. Se temeau că ar putea să fie adevărat, totuşi sperau că nu va fi, acesta fiind şi motivul ascuns al luptei lor împotriva adventiştilor şi a credinţei lor.
Faptul că vreo câţiva fanatici pătrunseseră în rândurile adventiştilor nu constituia un motiv mai întemeiat pentru a considera că această mişcare nu era de la Dumnezeu decât a fost prezenţa fanaticilor şi a amăgitorilor în biserica din zilele lui Pavel sau ale lui Luther un motiv de a condamna activitatea lor. Să se trezească poporul lui Dumnezeu din somn şi să înceapă cu toată seriozitatea lucrarea de pocăinţă şi reformă; să cerceteze Scripturile pentru a înţelege adevărul aşa cum este în Iisus; să se consacre pe deplin înaintea lui Dumnezeu şi nu va lipsi dovada că Satana este încă activ şi vigilent. El îşi va manifesta puterea prin tot felul de amăgiri, chemând în ajutor pe toţi îngerii căzuţi ai împărăţiei sale.
Fanatismul şi dezbinarea nu au fost provocate de proclamarea celei de a doua veniri. Acestea au apărut în vara anului 1844, când adventiştii erau în dubiu cu privire la adevărata lor poziţie. Predicarea mesajului primului înger şi a „strigătului de la miezul nopţii” tindeau, în mod direct, să reprime fanatismul şi disensiunea. Cei care au participat la aceste mişcări solemne erau în perfect acord; inimile lor erau pline de iubire unul pentru altul şi pentru Iisus, pe care aşteptau să-L vadă curând. Aceeaşi credinţă, aceeaşi fericită speranţă i-au înălţat deasupra puterii oricărei influenţe omeneşti şi s-au dovedit un scut împotriva asalturilor lui Satana.
„Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii s-a auzit o strigare: «Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!» Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele” (Matei 25:5-7). În vara anului 1844, adică la mijlocul perioadei dintre data fixată iniţial pentru sfârşitul celor 2.300 zile şi toamna aceluiaşi an – termenul hotărât ulterior –, mesajul a fost proclamat chiar folosind cuvintele Scripturii: „Iată, mirele vine!”
Faptul care a dus la această schimbare a fost descoperirea că decretul lui Artaxerxe pentru rezidirea Ierusalimului, care constituia punctul de plecare pentru perioada de 2.300 de zile, a intrat în vigoare în toamna anului 457 î.Hr., şi nu la începutul anului, aşa cum se crezuse iniţial. Socotind din toamna anului 457, cei 2.300 de ani se terminau în toamna anului 1844. (Vezi Apendicele pentru p. 269.)
Şi argumentele care aveau la bază simbolurile Vechiului Testament arătau că toamna era timpul când trebuia să aibă loc evenimentul reprezentat prin „curăţirea Sanctuarului”. Acest lucru a devenit foarte clar când s-a studiat cu atenţie modul în care se împliniseră simbolurile privitoare la prima venire a lui Hristos.
Înjunghierea mielului pascal era o prefigurare a morţii lui Hristos. Pavel declară: „Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1 Corinteni 5:7). Snopul din primele roade, care era legănat în timpul Paştelui înaintea Domnului, simboliza învierea lui Hristos. Vorbind despre învierea Domnului şi a tuturor credincioşilor Săi, Pavel spune: „Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Corinteni 15:23). Asemenea snopului de legănat, în care erau strânse primele spice coapte, culese înainte de seceriş, Hristos este primul rod al secerişului etern al răscumpăraţilor, care vor fi strânşi în grânarul lui Dumnezeu la învierea viitoare.
Aceste simboluri s-au împlinit nu numai în ceea ce priveşte evenimentul, ci şi în ceea ce priveşte timpul. În ziua a paisprezecea a primei luni din calendarul iudaic, deci chiar în ziua şi luna în care timp de cincisprezece secole fusese înjunghiat mielul pascal, Hristos mânca Paştele cu ucenicii Săi, instituind sărbătoarea care urma să comemoreze moartea Sa ca „Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. În aceeaşi noapte, a fost prins de mâini nelegiuite pentru a fi răstignit şi omorât. Fiind Cel simbolizat de snopul de legănat, Domnul nostru a fost înviat din morţi a treia zi, ca „pârgă a celor adormiţi”, primul dintre cei drepţi înviaţi, ale căror „trupuri smerite” vor fi transformate şi făcute „asemenea trupului slavei Sale” (1 Corinteni 15:20; Filipeni 3:21).
În acelaşi fel, simbolurile care se referă la a doua venire trebuie să se împlinească la termenul indicat de serviciul ceremonial. În sistemul mozaic, curăţirea Sanctuarului, sau marea Zi de Ispăşire, avea loc în ziua a zecea a lunii a şaptea din calendarul iudaic (Leviticul 16:29-34), când marele-preot, după ce făcea ispăşire pentru tot Israelul, îndepărtând astfel păcatele din Sanctuar, ieşea şi binecuvânta poporul. Tot aşa se credea că Hristos, ca Mare-Preot al nostru, va veni să cureţe pământul prin distrugerea păcatului şi a păcătoşilor şi să binecuvânteze cu nemurire pe poporul Său care Îl aşteaptă. Astfel, ziua a zecea a lunii a şaptea, marea Zi de Ispăşire, timpul curăţirii Sanctuarului, care în anul 1844 cădea la 22 octombrie, a fost considerată ca dată a venirii Domnului. Aceasta era în armonie cu dovezile deja prezentate, şi anume că perioada celor 2.300 de zile se va încheia în toamnă, iar concluzia părea bine fundamentată.
În parabola din Matei 25, timpul de aşteptare şi aţipire este urmat de venirea mirelui. Acest lucru era în concordanţă cu argumentele provenind atât din profeţie, cât şi din simboluri, generând o convingere puternică în legătură cu exactitatea lor, iar „strigătul de la miezul nopţii” a fost vestit de mii de credincioşi.
Mişcarea s-a răspândit în ţară asemenea unui val puternic, din oraş în oraş, din sat în sat şi până în cătunele izolate, până când poporul lui Dumnezeu care aştepta a fost complet trezit. În faţa acestui val, fanatismul a dispărut ca bruma dimineţii înaintea razelor soarelui. Credincioşii vedeau cum îndoiala şi nedumerirea dispăreau, în timp ce speranţa şi curajul le însufleţeau inima. Lucrarea n-a fost însoţită de vederi extremiste, care se manifestă întotdeauna când există doar entuziasm omenesc, fără influenţa conducătoare a Cuvântului şi Duhului lui Dumnezeu. Se asemăna în esenţă cu acele perioade de smerire şi întoarcere la Domnul care aveau loc în vechiul Israel, ca urmare a mustrărilor transmise de slujitorii Săi. Avea trăsăturile specifice lucrării lui Dumnezeu din toate timpurile. Nu se manifesta atât de mult printr-o stare de euforie, cât printr-o profundă cercetare a inimii, mărturisire a păcatelor şi renunţare la valorile lumii. Principala preocupare a oamenilor era pregătirea pentru a-L întâmpina pe Domnul. Se manifesta un spirit de rugăciune persistentă şi consacrare fără rezerve lui Dumnezeu.
Descriind această mişcare, Miller spunea: „Nu e cazul pentru o expresie măreaţă a bucuriei; aceasta este păstrată pentru o ocazie viitoare, când tot cerul şi pământul vor jubila împreună cu o bucurie de nespus şi plină de glorie. Nu se aud strigăte; acestea sunt, de asemenea, păstrate pentru strigătul de biruinţă din ceruri. Cântăreţii sunt tăcuţi. Ei aşteaptă să se alăture oştilor îngereşti, corului din ceruri. (…) Nu există sentimente în dezacord; toţi sunt o inimă şi un gând” (Bliss, p. 270, 271).
Un alt participant la această mişcare mărturisea: „Pretutindeni a avut loc cea mai profundă cercetare a inimii şi smerire a sufletului înaintea Dumnezeului cerului. Atracţia pentru lucrurile din lumea aceasta a încetat. Această mişcare a generat aplanarea controverselor şi a animozităţilor, mărturisirea greşelilor, smerirea înaintea lui Dumnezeu şi rugăciuni de pocăinţă înălţate din inimi zdrobite către El, pentru iertare şi primire. A produs umilire de sine şi prosternare a sufletului cum nu se mai văzuse niciodată. A condus la sfâşierea inimilor, şi nu a hainelor, şi la întoarcerea către Domnul cu post, cu plânset şi bocet, după cum prezisese Dumnezeu prin Ioel că se va întâmpla când ziua Sa cea mare va fi aproape. O atitudine de îndurare şi de rugăciune a fost revărsată asupra copiilor Săi, aşa cum spusese Dumnezeu prin Zaharia. Au privit spre Acela pe care L-au străpuns, a fost o mare jale în ţară… şi cei care L-au aşteptat pe Domnul şi-au întristat sufletele înaintea Lui” (Bliss, Advent Shield and Review, vol. 1, p. 271, ianuarie 1845).
Dintre toate marile mişcări religioase, începând cu cea din zilele apostolilor, niciuna n-a fost mai liberă de imperfecţiunea omenească şi de vicleniile lui Satana cum a fost cea din toamna anului 1844. Chiar şi acum, după trecerea multor ani, toţi cei care au luat parte la acea mişcare şi care au stat fermi pe scena adevărului simt încă influenţa sfântă a acelei lucrări binecuvântate şi dau mărturie că a fost de la Dumnezeu.
La strigătul: „Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare”, cei care aşteptau „s-au sculat şi şi-au pregătit candelele”. Ei au studiat Cuvântul lui Dumnezeu cu un interes necunoscut înainte. Îngeri din cer au fost trimişi să-i trezească pe aceia care se descurajaseră şi să-i pregătească pentru a primi mesajul. Mişcarea nu avea la bază înţelepciunea şi cunoştinţa omenească, ci puterea lui Dumnezeu. Nu cei mai talentaţi, ci cei mai umili şi devotaţi au fost primii care au auzit şi au dat curs chemării. Fermierii şi-au lăsat recoltele pe câmp, meseriaşii şi-au lăsat sculele şi, cu lacrimi de bucurie, au plecat să vestească avertizarea. Cei care iniţial fuseseră conducătorii mişcării au fost printre ultimii care s-au mobilizat. Bisericile, în general, şi-au închis uşile în faţa acestui mesaj şi un mare număr dintre cei care îl acceptaseră s-au retras din ele. În providenţa lui Dumnezeu, această proclamare s-a unit cu mesajul celui de-al doilea înger, conferindu-i forţă.
Mesajul „Iată, Mirele vine!” nu a fost atât de mult o problemă de argumentare, întrucât dovada Scripturii era clară şi concludentă. Acesta era însoţit de un impuls care mişca sufletul. Nu exista niciun dubiu, nicio întrebare. Cu ocazia intrării triumfale a lui Hristos în Ierusalim, oamenii care se adunaseră din toate părţile ţării pentru a serba Paştele s-au îndreptat spre Muntele Măslinilor şi, alăturându-se mulţimii care Îl urma pe Iisus, au fost cuprinşi de fervoarea momentului şi au amplificat strigătul: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” (Matei 21:9). În acelaşi fel, necredincioşii care veneau la adunările adventiste – unii din curiozitate, alţii numai pentru a ridiculiza – au simţit puterea acelui impuls care însoţea mesajul „Iată, Mirele vine!”
Tot atunci se manifesta acea credinţă care primeşte răspuns la rugăciune – credinţa care se bucură de răsplată. Duhul harului cobora asupra cercetătorilor sinceri ca o ploaie abundentă peste pământul însetat. Cei care aşteptau să stea curând faţă în faţă cu Răscumpărătorul lor simţeau o bucurie solemnă, de nedescris. Puterea Duhului Sfânt, care domoleşte şi supune, topea inimile, în timp ce binecuvântările Sale erau revărsate în măsură bogată peste cei credincioşi.
Cei care au acceptat mesajul s-au apropiat cu grijă şi solemnitate de momentul în care sperau să-L întâlnească pe Domnul lor. În fiecare dimineaţă, simţeau că prima lor datorie era să obţină dovada că sunt primiţi de Dumnezeu. Inimile lor erau strâns unite şi se rugau mult unul cu altul şi unul pentru altul. Adesea, se adunau în locuri izolate pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu şi vocea rugăciunii de mijlocire se înălţa spre cer din câmpii şi dumbrăvi. Certitudinea aprobării Mântuitorului le era mai necesară decât hrana zilnică. Iar dacă vreun nor le întuneca mintea, nu se lăsau până când nu era îndepărtat. Când simţeau dovada harului iertător, tânjeau să-L vadă pe Acela pe care sufletul lor Îl iubea.
Dar îi aştepta din nou o dezamăgire. Termenul fixat a trecut şi Mântuitorul lor nu a venit. Aşteptaseră venirea Sa cu o încredere neclintită, iar acum simţeau ceea ce a simţit Maria când, venind la mormântul Mântuitorului şi găsindu-l gol, a exclamat plângând: „Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan 20:13).
Un simţământ de frică, o teamă că mesajul ar putea să fie totuşi adevărat, a ţinut pentru un timp în frâu lumea necredincioasă. După depăşirea datei fixate, teama n-a dispărut dintr-odată. La început, n-au îndrăznit să triumfe asupra celor dezamăgiţi. Însă, cum semnele mâniei lui Dumnezeu nu se vedeau, şi-au revenit din temerile lor şi au reînceput acuzele şi ironiile. O mare parte dintre cei care crezuseră în venirea iminentă a Domnului au renunţat la credinţa lor. Unii care fuseseră foarte încrezători erau atât de adânc răniţi în mândria lor, încât şi-ar fi dorit să fugă din lume. Îşi manifestau nemulţumirea faţă de Dumnezeu la fel ca Iona şi ar fi ales mai bine moartea decât viaţa.
Cei care îşi întemeiaseră credinţa pe părerile altora, nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, erau acum gata să-şi schimbe din nou vederile. Batjocoritorii i-au câştigat pe cei slabi şi pe cei fricoşi de partea lor şi toţi aceştia s-au unit, declarând că acum nu mai puteau exista nici temeri, nici aşteptări. Timpul trecuse şi Domnul nu venise, iar lumea putea rămâne aceeaşi timp de mii de ani.
Credincioşii sinceri şi serioşi renunţaseră la toate pentru Hristos şi se bucuraseră de prezenţa Lui ca niciodată înainte. Ei dăduseră lumii, după părerea lor, ultima avertizare. Şi, aşteptând să fie primiţi curând lângă Domnul lor divin şi lângă îngerii cereşti, se retrăseseră, în mare măsură, din comunitatea acelora care nu acceptaseră mesajul. Se rugaseră cu o dorinţă arzătoare: „Vino, Doamne Iisuse, vino curând!” Dar El nu a venit. Iar acum, să ia din nou povara grea a grijilor şi complicaţiilor vieţii şi să suporte dispreţul şi sarcasmul unei lumi batjocoritoare era o încercare teribilă a credinţei şi răbdării lor.
Totuşi această dezamăgire nu a fost atât de mare cum a fost cea prin care au trecut ucenicii la prima venire a lui Hristos. Când Iisus a intrat triumfal în Ierusalim, cei care Îl urmau credeau că El era gata să urce pe tronul lui David şi să-l elibereze pe Israel de cei care îl oprimau. Se întreceau unul pe altul să-I aducă onoare Regelui lor, având speranţe mari şi fericite aşteptări. Mulţi îşi aşterneau hainele ca un covor în calea Lui sau puneau ramuri de palmier înaintea Lui. În bucuria lor entuziastă, s-au unit în aclamaţia veselă: „Osana, Fiul lui David!” Când fariseii, tulburaţi şi înfuriaţi de această izbucnire de bucurie, I-au cerut lui Iisus să-Şi mustre ucenicii, El le-a răspuns: „Dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Profeţia trebuia împlinită. Ucenicii împlineau planul lui Dumnezeu. Totuşi îi aştepta o dezamăgire dureroasă. Au trecut numai câteva zile şi au fost martori la agonia morţii Mântuitorului şi la aşezarea Sa în mormânt. Aşteptările lor nu s-au împlinit în nicio privinţă şi speranţele lor au murit odată cu Iisus. Ei n-au înţeles, până când Domnul lor n-a ieşit triumfător din mormânt, că toate fuseseră prezise de profeţie şi „că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze din morţi” (Faptele 17:3).
Cu cinci sute de ani înainte, Domnul declarase prin profetul Zaharia: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe” (Zaharia 9:9). Dacă şi-ar fi dat seama că Hristos mergea la judecată şi la moarte, ucenicii n-ar fi putut să împlinească această profeţie.
În acelaşi fel au împlinit profeţia Miller şi colaboratorii lui şi au prezentat un mesaj despre care Inspiraţia prezisese că trebuia adus la cunoştinţa lumii, dar pe care ei nu l-ar fi putut predica dacă ar fi înţeles pe deplin profeţiile care indicau dezamăgirea lor şi care conţineau un al doilea mesaj, ce trebuie adus la cunoştinţa tuturor popoarelor înainte ca Domnul să vină. Mesajul primului şi al celui de-al doilea înger au fost proclamate la timpul potrivit şi au împlinit lucrarea plănuită de Dumnezeu să se realizeze prin ele. Lumea urmărea atentă totul, aşteptând ca întregul sistem al adventismului să fie complet abandonat, dacă data fixată ar fi trecut şi Hristos n-ar fi venit. Dar, deşi mulţi au renunţat la credinţa lor din cauza ispitelor puternice, au existat unii care au rămas fermi. Consecinţele mişcării adventiste, atitudinea de umilinţă şi cercetare de sine, de renunţare la lume şi de reformare a vieţii, care au fost asociate lucrării, dovedeau că aceasta fusese de la Dumnezeu. Oamenii nu îndrăzneau să nege că puterea Duhului Sfânt însoţise proclamarea celei de a doua veniri şi nu puteau să găsească nicio eroare în calculul perioadelor profetice. Cei mai abili dintre adversarii adventiştilor nu reuşiseră să răstoarne sistemul de interpretare profetică. De aceea, aceştia n-au putut consimţi să renunţe, fără o dovadă biblică, la concluziile la care ajunseseră prin rugăciune şi prin studiul conştiincios al Scripturilor, cu minţile iluminate de Duhul lui Dumnezeu şi cu inimile arzând de puterea Lui vie. Aceste concluzii rezistaseră în faţa celor mai minuţioase critici şi a celei mai înverşunate opoziţii din partea predicatorilor renumiţi şi a experţilor în înţelepciunea lumii, şi la această poziţie adventiştii rămăseseră fermi, împotriva forţelor unite ale erudiţiei şi elocvenţei, ale ironiei şi injuriilor venind atât din partea celor cu stare, cât şi din partea celor de rând.
Într-adevăr, se făcuse o greşeală cu privire la evenimentul aşteptat, dar nici aceasta nu a putut să le zdruncine credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu. Când Iona a proclamat pe străzile cetăţii Ninive că peste patruzeci de zile oraşul va fi distrus, Domnul a primit umilinţa locuitorilor din Ninive şi le-a prelungit timpul de har. Totuşi mesajul lui Iona fusese trimis de Dumnezeu şi cetatea Ninive a fost pusă la încercare, conform voinţei Sale. Adventiştii credeau că Dumnezeu îi condusese în acelaşi fel să proclame avertizarea referitoare la judecată. „Aceasta”, spuneau ei, „a pus la încercare inima tuturor celor care au auzit-o şi a trezit dorinţa pentru venirea Domnului sau a provocat ura, mai mult sau mai puţin vizibilă, dar cunoscută de Dumnezeu, faţă de venirea Sa. Ea [avertizarea] a tras o linie… astfel încât cei care îşi vor cerceta inima să ştie de ce parte a ei ar fi fost găsiţi, dacă Domnul ar fi venit atunci – fie ar fi exclamat: «Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui», fie ar fi strigat la stânci şi la munţi să cadă peste ei şi să-i ascundă de faţa Aceluia care stă pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului. Astfel, noi credem că Dumnezeu i-a încercat pe copiii Săi, le-a testat credinţa, i-a pus la probă şi a văzut dacă în ceasul încercării se vor da înapoi din poziţia în care El consideră potrivit să-i aşeze sau dacă vor renunţa la lumea aceasta şi se vor sprijini cu toată încrederea pe Cuvântul lui Dumnezeu” (The Advent Herald and Signs of the Times Reporter, vol. 8, nr. 14, 13 noiembrie 1844).
Simţămintele celor care credeau totuşi că Dumnezeu îi condusese în experienţa prin care trecuseră sunt exprimate în cuvintele lui William Miller: „Dacă ar fi să trăiesc din nou şi să am aceleaşi dovezi pe care le-am avut atunci, pentru a fi cinstit faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, aş face tot ceea ce am făcut.” „Sper că mi-am curăţit hainele de sângele oamenilor. Simt că, atât cât mi-a stat în putere, m-am eliberat de orice vină privind condamnarea lor.” „Deşi am fost dezamăgit de două ori”, scria acest bărbat al lui Dumnezeu, „nu sunt nici doborât, nici descurajat. (…) Speranţa mea în venirea lui Hristos este la fel de puternică. Am făcut numai ceea ce, după ani de cercetare solemnă, am simţit că este datoria mea solemnă să fac. Dacă am greşit, a fost din bunătate şi iubire pentru semenii mei şi din simţul datoriei faţă de Dumnezeu.” „Un lucru ştiu, n-am predicat nimic în afară de ceea ce am crezut, şi Dumnezeu a fost cu mine. Puterea Lui s-a manifestat în lucrare şi în felul acesta s-a făcut mult bine.” „După toate probabilităţile, mii de oameni au fost determinaţi să studieze Scripturile datorită predicării timpului revenirii. În acest fel, oamenii au fost împăcaţi cu Dumnezeu prin credinţă şi prin stropirea sângelui lui Hristos” (Bliss, p. 255, 256, 277, 280, 281). „N-am umblat niciodată după zâmbetele celor mândri, nici nu mi-am pierdut curajul când lumea se încrunta la mine. Acum nu voi căuta favoarea lor, nici nu voi trece peste datoria mea pentru a le instiga ura. Nu-mi voi cere niciodată viaţa din mâinile lor şi sper că nici nu mă voi da înapoi de teama de a o pierde, dacă Dumnezeu, în providenţa Lui, va hotărî aşa” (J. White, Life of W. Miller, p. 315).
Dumnezeu nu Şi-a părăsit poporul; Duhul Său a rămas cu cei care nu s-au grăbit să respingă lumina pe care o primiseră şi să condamne mişcarea adventistă. În Epistola către Evrei, sunt cuvinte de încurajare şi avertizare pentru cei care au fost încercaţi şi care au aşteptat în această criză: „Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. «Încă puţină, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă, dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el». Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului” (Evrei 10:35-39).
Faptul că acest îndemn este adresat bisericii din zilele sfârşitului se vede din cuvintele care indică apropierea venirii Domnului: „Încă puţină, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi.” Se subînţelege că va fi o aparentă întârziere şi că Domnul va părea că amână să vină. Îndemnul dat aici este în mod special potrivit pentru experienţa adventiştilor de la data aceea. Cei cărora li se adresează aceste cuvinte erau în pericolul de a-şi pierde credinţa. Ei făcuseră voia lui Dumnezeu, urmând călăuzirea Duhului Sfânt şi a Cuvântului Său. Dar n-au înţeles planul Lui în experienţa prin care au trecut, nici n-au putut să discearnă drumul care îi aştepta; de aceea au fost ispitiţi să aibă dubii dacă Dumnezeu i-a condus sau nu. La timpul acela se aplicau cuvintele: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Când marea lumină a „strigătului de la miezul nopţii” a strălucit pe calea lor şi au văzut profeţiile desigilate, apoi împlinite rapid semnele care arătau că venirea lui Hristos este aproape, n-au mai mers prin credinţă, ci „prin vedere”. Acum însă, copleşiţi de speranţele înşelate, au rămas în picioare numai prin credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. Lumea batjocoritoare spunea: „Aţi fost amăgiţi. Renunţaţi la credinţă şi spuneţi că mişcarea adventistă a fost de la Satana.” Dar Cuvântul lui Dumnezeu declara: „Dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” A renunţa la credinţa lor acum şi a nega puterea Duhului Sfânt care însoţise solia ar fi însemnat să dea înapoi spre pierzare. Ei au fost încurajaţi de cuvintele lui Pavel să rămână fermi: „Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră… aveţi nevoie de răbdare.” „Încă puţină, foarte puţină vreme şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi.” Singura cale sigură pentru ei era să păstreze lumina pe care o primiseră de la Dumnezeu, să rămână bine ancoraţi în făgăduinţa Lui, să continue să cerceteze Scripturile, să aştepte şi să vegheze cu răbdare pentru a primi mai multă lumină.