Oriunde Cuvântul lui Dumnezeu a fost predicat cu fidelitate, au existat rezultate care i-au atestat originea divină. Duhul lui Dumnezeu a însoţit mesajul slujitorilor Săi şi Cuvântul a avut un impact puternic. Conştiinţa păcătoşilor a fost trezită. „Lumina care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:9), le-a luminat colţurile tainice ale sufletului, iar lucrurile ascunse ale întunericului au fost aduse la lumină. O convingere puternică le-a cuprins mintea şi inima. Au început să conştientizeze starea lor păcătoasă, neprihănirea lui Dumnezeu şi judecata viitoare. Au înţeles dreptatea lui Iehova şi au simţit groaza de a se înfăţişa, vinovaţi şi necuraţi, în faţa Celui care cercetează inimile. Au strigat cu durere: „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24). Pe măsură ce le-a fost dezvăluită crucea de pe Golgota, cu infinitul sacrificiu pe care Dumnezeu l-a făcut pentru păcatele oamenilor, au înţeles că nimic altceva nu putea face ispăşire pentru nelegiuirile lor decât meritele lui Hristos; numai acestea puteau să-l împace pe om cu Dumnezeu. L-au acceptat, cu credinţă şi în umilinţă, pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Prin sângele Lui, au primit iertarea pentru „păcatele dinainte” (Romani 3:25).
Pocăinţa s-a văzut în viaţa lor. Au crezut, au fost botezaţi şi apoi au început să trăiască o viaţă nouă, să fie fiinţe noi în Hristos Iisus. Însă nu ca să mai trăiască înrobiţi de poftele de mai înainte, ci, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, să calce pe urmele Sale, să reflecte caracterul Său şi să devină curaţi, după cum El Însuşi este curat. Lucrurile pe care înainte le urau acum le iubeau, iar lucrurile pe care altădată le iubeau acum le urau. Cei mândri au devenit umili, cei înfumuraţi şi dispreţuitori au devenit serioşi şi supuşi. Cei batjocoritori au devenit respectuoşi, beţivii au devenit abstinenţi şi desfrânaţii au devenit curaţi. Creştinii au renunţat la stilul înşelător de viaţă al lumii şi nu mai căutau „podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci… omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:3,4).
Redeşteptările i-au făcut pe oameni să-şi analizeze, în umilinţă, pornirile inimii, fiind caracterizate de apeluri solemne adresate păcătoşilor şi de o compasiune plină de iubire faţă de cei răscumpăraţi prin sângele lui Hristos. Bărbaţi şi femei se rugau insistent la Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor. Rezultatele unor astfel de redeşteptări s-au putut vedea în numărul impresionant de oameni care nu se dădeau înapoi de la abnegaţie şi sacrificiu, ci se bucurau că erau consideraţi demni să sufere batjocuri şi să treacă prin încercări pentru Hristos. Cei din jur vedeau o transformare în viaţa celor care declarau că se încred în numele lui Iisus. Societatea a avut de câştigat prin influenţa lor. Ei adunau împreună cu Hristos şi semănau în Duhul, pentru a culege viaţa veşnică.
Despre ei se putea spune: „Întristarea voastră v-a adus la pocăinţă.” „Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată, pe când întristarea lumii aduce moartea. Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate, voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta” (2 Corinteni 7:9-11).
Acesta este rezultatul acţiunii Duhului lui Dumnezeu. O pocăinţă nu este reală decât dacă produce o schimbare. Dacă dă gajul înapoi, dacă restituie ce a furat, dacă îşi mărturiseşte păcatele şi îi iubeşte pe Dumnezeu şi pe semenii lui, păcătosul poate fi sigur că a găsit pacea cu Dumnezeu. Acestea au fost rezultatele redeşteptărilor religioase din trecut. Judecate după urmările lor, se vedea că erau binecuvântate de Dumnezeu, în vederea mântuirii şi înălţării oamenilor.
Însă multe redeşteptări din timpurile moderne prezintă un contrast vizibil cu acele manifestări ale harului divin care au însoţit mai înainte eforturile slujitorilor lui Dumnezeu. Este adevărat că se trezeşte un viu interes, că mulţi se declară convertiţi şi că numărul membrilor din biserici creşte. Totuşi rezultatele nu sunt de aşa natură încât să garanteze faptul că a avut loc şi o creştere corespunzătoare în ce priveşte adevărata viaţă spirituală. Lumina care străluceşte un timp se stinge curând, lăsând în urmă un întuneric mai dens decât înainte.
Redeşteptările populare deseori nu fac altceva decât să stârnească emoţiile, satisfăcând curiozitatea pentru ceea ce este nou şi senzaţional. Convertiţii astfel câştigaţi nu au o dorinţă prea mare să asculte adevărul biblic şi manifestă puţin interes pentru mărturiile profeţilor şi ale apostolilor. Dacă nu conţine ceva cu un caracter senzaţional, serviciul religios nu prezintă nicio atracţie pentru ei. Un mesaj care face apel numai la raţiune nu trezeşte niciun răspuns. Avertizările clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, care au legătură directă cu interesele lor veşnice, nu sunt luate în consideraţie.
Pentru fiecare suflet cu adevărat convertit, relaţia cu Dumnezeu şi cu lucrurile veşnice va constitui marea temă a vieţii. Dar unde este spiritul consacrării faţă de Dumnezeu în bisericile populare de astăzi? Convertiţii nu renunţă la mândria şi iubirea lor pentru lume. Nu sunt mai dispuşi să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe blândul şi umilul Iisus decât erau înainte de convertire. Religia a ajuns bătaia de joc a necredincioşilor şi a scepticilor, deoarece atât de mulţi care-i poartă numele nu-i cunosc principiile. Puterea evlaviei aproape a dispărut din multe biserici. Picnicuri, scenete, bazare, case luxoase, etalare personală – toate acestea au îndepărtat gândurile oamenilor de la Dumnezeu. Proprietăţile, averile şi preocupările lumeşti absorb mintea, iar problemelor de interes veşnic abia dacă li se acordă atenţie în treacăt.
Cu tot declinul general al credinţei şi al evlaviei, în aceste biserici sunt şi urmaşi adevăraţi ai lui Hristos. Înainte de revărsarea finală a judecăţilor lui Dumnezeu asupra pământului, în mijlocul poporului lui Dumnezeu se va manifesta o redeşteptare a adevăratei evlavii cum nu s-a mai văzut din timpurile apostolice. Duhul şi puterea lui Dumnezeu se vor revărsa peste copiii Săi. Atunci, mulţi se vor despărţi de acele biserici în care iubirea pentru lumea aceasta a luat locul iubirii pentru Dumnezeu şi Cuvântul Său. Mulţi clerici şi laici vor accepta cu bucurie marile adevăruri menite să pregătească un popor pentru a doua venire a Domnului. Duşmanul sufletelor doreşte să împiedice această lucrare şi, înainte să vină timpul pentru o asemenea mişcare, el va încerca să o oprească printr-o contrafacere. În acele biserici pe care le poate aduce sub puterea lui, va face în aşa fel încât să pară că s-a revărsat o binecuvântare deosebită de la Dumnezeu; se va manifesta ceea ce va fi considerat un mare interes religios. Mulţimile vor jubila: „Dumnezeu lucrează în mod minunat!”, când, de fapt, acţionează un alt spirit. Sub o mască religioasă, Satana va căuta să-şi extindă influenţa asupra lumii creştine.
În multe dintre redeşteptările din ultima jumătate de secol au fost implicate, într-o măsură mai mare sau mai mică, aceleaşi forţe care îşi vor manifesta influenţa în mişcările mai ample din viitor. În toate există un entuziasm şi un amestec bine proporţionat de adevăr şi falsitate ce induce în eroare. În ciuda acestui fapt, nimeni nu trebuie să se lase înşelat. În lumina Cuvântului lui Dumnezeu, nu este greu de stabilit natura acestor mişcări. Oriunde oamenii neglijează mărturia Bibliei, întorcând spatele acelor adevăruri clare şi răscolitoare pentru suflet care cer abnegaţie şi renunţare la lume, putem fi siguri că binecuvântarea lui Dumnezeu nu este revărsată. Şi, după regula pe care Însuşi Hristos a dat-o: „Îi veţi cunoaşte după roadele lor” (Matei 7:16), este evident că aceste mişcări nu sunt lucrarea Duhului lui Dumnezeu.
Dumnezeu S-a revelat oamenilor în adevărurile Cuvântului Său. Pentru toţi cei care le acceptă, ele sunt un scut împotriva amăgirilor lui Satana. Neglijarea acestor adevăruri a creat condiţiile apariţiei relelor atât de răspândite în prezent în lumea religioasă. Natura şi importanţa Legii lui Dumnezeu au fost în mare măsură pierdute din vedere. O concepţie greşită cu privire la caracterul, perpetuitatea şi obligativitatea Legii divine a condus la erori în legătură cu pocăinţa şi sfinţirea şi a avut ca rezultat coborârea standardului de evlavie în biserică. Aici se află secretul lipsei Duhului Sfânt şi a puterii lui Dumnezeu din redeşteptările contemporane.
În diferite confesiuni, există oameni renumiţi pentru credinţa lor, care recunosc şi deplâng acest fapt. Profesorul Edwards A. Park, menţionând pericolele din peisajul religios contemporan, spune cu competenţă: „Una dintre sursele de pericol este faptul că, de la amvoane, nu se mai insistă asupra Legii divine. În zilele de odinioară, amvonul era un ecou al glasului conştiinţei. (…) Cei mai iluştri predicatori ai noştri îşi împodobeau cu o măreţie uimitoare predicile, urmând exemplul Domnului şi acordând importanţă Legii, normelor şi ameninţărilor ei. Ei repetau cele două mari principii, şi anume că Legea este o transcriere a perfecţiunii divine şi că omul care nu iubeşte Legea nu iubeşte nici Evanghelia, deoarece atât Legea, cât şi Evanghelia sunt o oglindă care reflectă adevăratul caracter al lui Dumnezeu. Acest pericol duce la altul, şi anume acela de a subestima răul pe care îl produce păcatul, întinderea acestuia şi neajunsurile lui. Gravitatea neascultării este direct proporţională cu dreptatea poruncii. (…)
Asociată cu pericolele deja amintite este primejdia subestimării dreptăţii lui Dumnezeu. În bisericile moderne există tendinţa de a separa dreptatea divină de bunătatea divină, de a o considera pe aceasta din urmă mai degrabă un sentiment decât un principiu. Noua gândire teologică separă ceea ce Dumnezeu a unit. Este Legea divină bună sau rea? Evident, este bună! Atunci dreptatea este bună, căci ea reprezintă hotărârea de a aplica Legea. De la deprinderea de a subestima Legea şi dreptatea divină, de a subaprecia extinderea şi gravitatea neascultării omeneşti, oamenii alunecă uşor în obiceiul de a subestima harul care ne-a oferit ispăşirea pentru păcat.” Astfel, Evanghelia îşi pierde valoarea şi importanţa în minţile oamenilor şi curând aceştia sunt dispuşi, de fapt, să respingă chiar şi Biblia.
Mulţi predicatori susţin că Hristos, prin moartea Sa, a desfiinţat Legea şi, prin urmare, oamenii sunt scutiţi de a se mai conforma cerinţelor ei. Unii o descriu ca pe un jug apăsător şi, în contrast cu „robia” Legii, ei prezintă „libertatea” de care se poate bucura omul sub Evanghelie.
Dar nu aşa au privit profeţii şi apostolii sfânta Lege a lui Dumnezeu. David spunea: „Voi umbla în loc larg, căci caut poruncile Tale” (Psalmii 119:45). Apostolul Iacov, care şi-a scris epistola după moartea lui Hristos, se referă la Decalog ca fiind „Legea împărătească” şi „Legea desăvârşită, care este Legea slobozeniei” (Iacov 2:8; 1:25). Apostolul Ioan, la o jumătate de secol după răstignire, pronunţă o binecuvântare asupra celor care „păzesc poruncile, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate” (Apocalipsa 22:14, tr. engl. KJV).
Afirmaţia că Hristos, prin moartea Sa, a desfiinţat Legea Tatălui Său este fără temei. Dacă ar fi fost posibil ca Legea lui Dumnezeu să fie schimbată sau desfiinţată, atunci Hristos n-ar fi trebuit să moară pentru a-l elibera pe om de pedeapsa pentru păcat. Moartea lui Hristos nu numai că nu desfiinţează Legea, ci dovedeşte că aceasta este imuabilă. Fiul lui Dumnezeu a venit „să vestească o Lege mare şi minunată” (Isaia 42:21). El a spus: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii… Câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 5:17,18). Iar, despre Sine, El declară: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40:8).
Legea lui Dumnezeu este, prin însăşi natura ei, de neschimbat, reprezentând manifestarea voinţei şi a caracterului Autorului ei. Dumnezeu este iubire şi Legea Sa este iubire. Cele două mari principii ale ei sunt dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de om. „Dragostea deci este împlinirea Legii” (Romani 13:10). Caracterul lui Dumnezeu este neprihănire şi adevăr; tot aceasta este şi natura Legii Sale. Psalmistul spune: „Legea Ta este adevărul. (…) Toate poruncile Tale sunt drepte” (Psalmii 119:142,172). Iar apostolul Pavel declară: „Legea, negreşit, este sfântă şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12). O asemenea Lege, fiind expresia gândirii şi a voinţei lui Dumnezeu, trebuie să fie imuabilă, la fel ca Autorul ei.
În cadrul procesului de convertire şi de sfinţire Dumnezeu îi împacă pe oameni cu Sine, aducându-i în acord cu principiile Legii Sale. La început, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. El era în perfectă armonie cu natura şi cu Legea lui Dumnezeu, iar principiile neprihănirii erau înscrise în inima sa. Însă păcatul l-a înstrăinat de Creatorul său. N-a mai reflectat chipul divin. Inima lui a intrat în conflict cu principiile Legii lui Dumnezeu. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună” (Romani 8:7). Însă „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” pentru ca omul să poată fi împăcat cu Dumnezeu. Prin meritele lui Hristos, el poate fi readus în acord cu Cel care l-a creat. Inima lui trebuie să fie reînnoită prin har divin. Omul trebuie să aibă o viaţă nouă, de sus. Această schimbare este naşterea din nou, fără de care, spunea Iisus, nimeni „nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:16,3).
Primul pas în împăcarea cu Dumnezeu este conştientizarea păcatului. „Păcatul este fărădelege.” „Prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (1 Ioan 3:4; Romani 3:20). Pentru a-şi vedea vinovăţia, păcătosul trebuie să-şi verifice caracterul în raport cu marele standard al neprihănirii lui Dumnezeu. Legea este o oglindă care reflectă perfecţiunea unui caracter neprihănit şi îl ajută pe păcătos să-şi vadă defectele de caracter.
Legea îi arată omului păcatele, dar nu-i oferă nicio soluţie. În timp ce îi promite viaţă celui care ascultă de ea, declară că moartea este pedeapsa pentru cel care o încalcă. Numai Evanghelia lui Hristos îl poate elibera pe om de condamnare şi de pervertirea adusă de păcat. El trebuie să dea dovadă de pocăinţă în faţa lui Dumnezeu, a cărui Lege a călcat-o, şi de credinţă în Hristos, jertfa de ispăşire. Astfel obţine iertarea „păcatelor dinainte” (Romani 3:25) şi devine părtaş la natura divină şi copil al lui Dumnezeu, primind duhul înfierii, prin care strigă: „Ava, adică Tată” (Romani 8:15).
Este păcătosul iertat liber acum să calce Legea lui Dumnezeu? Pavel spune: „Deci prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” „Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Şi Ioan declară: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (Romani 3:31; 6:2; 1 Ioan 5:3). Prin naşterea din nou, inima este adusă în armonie cu Dumnezeu şi în acord cu Legea Sa. Când această schimbare profundă se produce în păcătos, el trece de la moarte la viaţă, de la păcat la sfinţenie, de la călcarea Legii şi răzvrătire la ascultare şi credincioşie. Viaţa veche de înstrăinare de Dumnezeu a luat sfârşit şi a început viaţa nouă de împăcare, credinţă şi iubire. Atunci, „porunca Legii” va fi „împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:4). Iar limbajul sufletului va fi: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea” (Psalmii 119:97).
„Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul” (Psalmii 19:7). Fără Lege, oamenii nu au o concepţie corectă despre puritatea şi sfinţenia lui Dumnezeu sau despre vinovăţia şi nelegiuirea lor. Ei nu-şi conştientizează cu adevărat păcatul şi nevoia de pocăinţă. Au încălcat Legea lui Dumnezeu, însă, pentru că nu-şi înţeleg starea disperată în care se află, nu-şi dau seama că au nevoie de sângele ispăşitor al lui Hristos. Speranţa mântuirii este acceptată fără o schimbare radicală a inimii sau o reformare a vieţii. Astfel de convertiri superficiale abundă şi mulţimi de oameni care niciodată nu s-au unit cu Hristos se alătură bisericii.
În mişcările religioase contemporane, un loc important îl au teoriile eronate despre sfinţire, care derivă tot din neglijarea sau respingerea Legii divine. Cu un fundament doctrinar fals şi consecinţe periculoase, ele sunt acceptate pe scară largă. Aceasta arată cât de important este ca oamenii să aibă o înţelegere clară asupra învăţăturilor Scripturii cu privire la acest subiect.
Adevărata sfinţire este o doctrină biblică. Apostolul Pavel, în Epistola către biserica din Tesalonic, declară: „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră”, apoi se roagă: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin” (1 Tesaloniceni 4:3; 5:23). Biblia arată clar ce este sfinţirea şi cum poate să fie obţinută. Mântuitorul S-a rugat pentru ucenicii Săi: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Iar Pavel spune că toţi credincioşii trebuie să fie sfinţiţi prin Duhul Sfânt (Romani 15:16). Care este misiunea Duhului Sfânt? Iisus le-a spus ucenicilor Săi: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:13). Psalmistul spune: „Legea Ta este adevărul” (Psalmii 119:142). Marile principii ale dreptăţii cuprinse în Legea Sa le sunt revelate oamenilor prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt. Deoarece Legea lui Dumnezeu este „sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12), o reflectare a perfecţiunii divine, rezultă că un caracter format prin ascultare de această Lege va fi sfânt. Hristos este ilustrarea perfectă a unui asemenea caracter. El spune: „Am păzit poruncile Tatălui Meu”; „totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 15:10; 8:29). Urmaşii lui Hristos trebuie să devină asemenea Lui, adică prin harul lui Dumnezeu să-şi formeze caractere în armonie cu principiile sfintei Sale Legi. Aceasta este sfinţirea biblică.
Această lucrare poate fi adusă la îndeplinire numai prin credinţa în Hristos, prin puterea Duhului lui Dumnezeu care locuieşte în inimă. Pavel îi îndeamnă pe credincioşi: „Duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur… Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea” (Filipeni 2:12,13). Creştinul simte imboldurile păcatului, dar duce o luptă continuă împotriva lui. Aici este nevoie de ajutorul lui Hristos. Slăbiciunea umană se uneşte cu puterea divină, iar credinţa exclamă: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos!” (1 Corinteni 15:57).
Scripturile arată clar că procesul de sfinţire este progresiv. Când, în pocăinţă, păcătosul găseşte pacea cu Dumnezeu prin sângele ispăşirii, viaţa creştină abia începe. În continuare, el trebuie să înainteze spre desăvârşire, să crească până „la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:13). Apostolul Pavel spune: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Iisus” (Filipeni 3:13,14). Petru ne prezintă treptele prin care se poate ajunge la sfinţirea biblică: „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. (…) Căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată” (2 Petru 1:5-7,10).
Cei care trec prin procesul de sfinţire biblică vor manifesta o atitudine de umilinţă. Ei au văzut, ca şi Moise, maiestuozitatea înfricoşătoare a sfinţeniei şi îşi dau seama de propria nevrednicie în contrast cu puritatea şi desăvârşirea Celui Infinit.
Profetul Daniel a fost un exemplu de adevărată sfinţire. În lunga lui viaţă i-a slujit cu nobleţe Domnului său. Pentru Dumnezeu, el a fost un om „preaiubit şi scump” (Daniel 10:11). Totuşi, în loc să pretindă că este curat şi sfânt, acest onorat profet s-a identificat cu păcătoşii din Israel, pledând înaintea lui Dumnezeu pentru poporul său: „Nu pentru neprihănirea noastră Îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. (…) Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire” (Daniel 9:18,15). Apoi declară: „Mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu” (Daniel 9:20). Când Fiul lui Dumnezeu i s-a arătat mai târziu ca să-i dea un răspuns, Daniel a spus: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă” (Daniel 10:8).
Când a auzit glasul Domnului din mijlocul furtunii, Iov a exclamat: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42:6). Când a văzut slava Domnului şi i-a auzit pe heruvimi strigând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor!”, Isaia a strigat: „Vai de mine! Sunt pierdut” (Isaia 6:3,5). Pavel, după ce a fost răpit în al treilea cer şi a auzit lucruri pe care nu-i este permis unui om să le rostească, vorbeşte despre sine ca fiind „cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii” (2 Corinteni 12:2-4; Efeseni 3:8). Ioan, ucenicul iubit, care se rezema pe pieptul lui Iisus, a căzut ca mort la picioarele Sale când I-a văzut slava (Apocalipsa 1:17).
Cei care umblă în umbra crucii de pe Calvar nu pot fi caracterizaţi de înălţare de sine şi nici nu pot avea pretenţia înfumurată că sunt liberi de păcat. Ei îşi dau seama că păcatul lor a provocat agonia care a zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu şi acest gând îi face să fie umili. Cei care trăiesc aproape de Iisus îşi dau seama cel mai bine de slăbiciunea morală şi păcătoşenia omenirii şi de faptul că singura lor speranţă este în meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat.
Sfinţirea promovată în prezent în lumea religioasă este caracterizată de un spirit de înălţare de sine şi desconsiderare a Legii lui Dumnezeu, ceea ce arată că este străină de religia Bibliei. Susţinătorii ei afirmă că ea se produce instantaneu, sfinţenia desăvârşită obţinându-se numai prin credinţă. „Crede numai”, spun ei, „şi binecuvântarea îţi aparţine.” Ei consideră că nu mai este necesar niciun alt efort din partea celui care o primeşte. În acelaşi timp, ei neagă autoritatea Legii lui Dumnezeu, susţinând că sunt scutiţi de obligaţia de a păzi poruncile. Dar este posibil ca oamenii să fie sfinţi, în armonie cu voia şi caracterul lui Dumnezeu, fără să fie în armonie cu principiile care sunt expresia naturii şi a voinţei Sale şi care ne arată ce-I place?
Dorinţa după o religie facilă, care nu cere nici luptă, nici abnegaţie, nici renunţare la plăcerile lumii, a făcut ca doctrina: „Credinţa, şi numai credinţa” să se bucure de mare popularitate. Însă ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Apostolul Iacov spune: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? (…) Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. (…) Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă” (Iacov 2:14-24).
Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este împotriva acestei doctrine ademenitoare a credinţei fără fapte. A pretinde favoarea Cerului fără a îndeplini condiţiile pe baza cărora se oferă harul nu este credinţă, ci încumetare, pentru că adevărata credinţă se fundamentează pe promisiunile şi prevederile Scripturilor.
Nimeni să nu-şi facă iluzii că poate deveni sfânt în timp ce calcă premeditat una dintre cerinţele lui Dumnezeu. Comiterea unui păcat cunoscut aduce la tăcere vocea mustrătoare a Duhului şi desparte sufletul de Dumnezeu. „Păcatul este fărădelege [călcarea Legii].” Şi „oricine păcătuieşte [calcă Legea] nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3:4,6). Deşi Ioan, în epistolele sale, insistă foarte mult asupra dragostei, nu ezită să expună adevăratul caracter al acelei categorii de oameni care pretind că sunt sfinţiţi în timp ce se complac în călcarea Legii lui Dumnezeu. „Cine zice: «Îl cunosc» şi nu păzeşte poruncile Lui este un mincinos, şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el, dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită” (1 Ioan 2:4,5). Prin aceasta se verifică autenticitatea mărturiei oricărui om. Nu putem considera pe nimeni sfânt înainte de a-l compara cu singurul standard de sfinţenie al lui Dumnezeu, atât din cer, cât şi de pe pământ. Când oamenii nu înţeleg importanţa Legii morale, când minimalizează şi tratează cu uşurinţă principiile lui Dumnezeu, când încalcă „una din cele mai mici din aceste porunci” şi îi învaţă şi pe alţii aşa (Matei 5:19), atunci ei n-au aprobarea Cerului şi putem fi siguri că afirmaţiile lor n-au niciun temei.
Pretenţia de a fi fără păcat este în ea însăşi dovada că cel care face această declaraţie este departe de a fi sfânt. Omul ajunge să se considere sfânt numai atunci când nu-şi dă seama de infinita puritate şi sfinţenie a lui Dumnezeu sau de ceea ce ar trebui să devină el pentru a fi în armonie cu caracterul divin şi numai atunci când nu conştientizează cu adevărat curăţia şi frumuseţea fără seamăn a lui Iisus şi răutatea şi caracterul nociv al păcatului. Cu cât distanţa dintre om şi Hristos este mai mare şi cu cât concepţiile lui despre caracterul divin şi cerinţele lui Dumnezeu sunt mai eronate, cu atât mai mult i se va părea că este neprihănit.
Sfinţirea pe care o prezintă Scripturile cuprinde întreaga fiinţă. Pavel se ruga pentru locuitorii Tesalonicului ca duhul lor, sufletul lor şi trupul lor „să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:23). De asemenea, el le scria credincioşilor: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1). În timpul vechiului Israel, orice dar adus ca jertfă lui Dumnezeu era examinat cu atenţie. Dacă se descoperea vreun defect la animalul prezentat, era refuzat, deoarece Dumnezeu poruncise ca jertfa să fie „fără cusur” (Leviticul 3:1). Tot astfel, creştinii sunt îndemnaţi să aducă trupurile lor „ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. În acest scop, toate puterile lor trebuie să fie păstrate în cea mai bună condiţie posibilă. Orice obicei care slăbeşte puterea fizică sau mintală îl face pe om inapt să-L slujească pe Creatorul său. Va fi Dumnezeu mulţumit cu orice altceva decât tot ceea ce avem noi mai bun? Hristos a spus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta” (Matei 22:37). Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima vor dori să-şi pună cât mai bine viaţa în slujba Lui şi vor căuta continuu să aducă toate puterile fiinţei lor în armonie cu legile care îi ajută să îndeplinească voia Sa. Ei nu îşi vor slăbi şi nici nu îşi vor pângări trupul, jertfa pe care o aduc Tatălui lor ceresc, permiţând poftelor sau patimilor să-i domine.
Petru spune: „Să vă feriţi de poftele firii pământeşti, care se războiesc cu sufletul” (1 Petru 2:11). Satisfacerea oricărei plăceri păcătoase tinde să amorţească şi să paralizeze facultăţile mintale şi spirituale, iar Cuvântul sau Duhul lui Dumnezeu nu mai poate avea decât o slabă influenţă asupra inimii. Pavel le scria locuitorilor din Corint: „Să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7:1). Printre roadele Duhului, „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea”, el enumeră şi „înfrânarea poftelor” (Galateni 5:22,23).
În ciuda acestor declaraţii inspirate, cât de mulţi dintre cei care se declară creştini nu îşi slăbesc puterile în goana după câştig sau prin pasiunea cu care se supun capriciilor modei! Cât de mulţi nu pervertesc chipul lui Dumnezeu în om prin lăcomie, beţie şi plăceri interzise! Biserica, în loc să mustre, prea adesea încurajează răul, apelând la poftă, la dorinţa de câştig sau iubirea de plăceri pentru a-şi umple casieria, pe care iubirea pentru Hristos este prea slabă pentru a o alimenta. Dacă Iisus ar intra în bisericile de astăzi şi ar vedea comerţul nesfânt şi petrecerile organizate în numele religiei, nu i-ar alunga El pe aceşti profanatori aşa cum i-a alungat pe schimbătorii de bani din Templu?
Apostolul Iacov declară că „înţelepciunea care vine de sus este, întâi, curată” (Iacov 3:17). Dacă s-ar fi întâlnit cu cei care pronunţă numele scump al lui Iisus cu buzele lor mânjite de tutun, cu cei a căror respiraţie şi al căror organism sunt contaminate de mirosul respingător al acestuia, poluând aerul şi obligându-i pe toţi din jurul lor să inhaleze această otravă – dacă apostolul s-ar fi confruntat cu o practică atât de opusă purităţii Evangheliei, n-ar fi condamnat-o el ca fiind „pământească, firească, drăcească” (Iacov 3:15)? Sclavii tutunului, care pretind binecuvântarea sfinţirii depline, vorbesc despre speranţa lor de a ajunge în Împărăţia cerurilor. Însă Cuvântul lui Dumnezeu declară clar că „nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune” (Apocalipsa 21:27).
„Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:19,20). Acela al cărui corp este templul Duhului Sfânt nu va fi înrobit de un obicei dăunător. Puterile lui Îi aparţin lui Hristos, care l-a cumpărat cu preţul sângelui Său. Tot ce are el este al Domnului. Cum ar putea să fie nevinovat cel care risipeşte acest capital? Pretinşii creştini cheltuiesc anual sume imense pe lucruri dăunătoare, menite să satisfacă dorinţele. Dumnezeu este jefuit de zecimi şi daruri, în timp ce ei irosesc pe altarul poftei mai mult decât dau pentru a-i ajuta pe săraci sau pentru a susţine predicarea Evangheliei. Dacă toţi cei care se declară urmaşi ai lui Hristos ar fi într-adevăr sfinţiţi, atunci mijloacele lor materiale, în loc să fie cheltuite pe lucruri inutile şi dăunătoare, ar fi aduse în tezaurul Domnului. Creştinii ar fi exemple de cumpătare şi abnegaţie. Atunci ei ar fi lumina lumii.
Lumea s-a dedat îngăduinţei de sine. „Pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii” (1 Ioan 2:16) stăpânesc mulţimile. Însă urmaşii lui Hristos au o chemare mai sfântă. „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat.” În lumina Cuvântului lui Dumnezeu, suntem îndreptăţiţi să declarăm că sfinţirea nu este veritabilă dacă nu are ca rezultat o renunţare totală la scopurile păcătoase şi la plăcerile lumii.
Pentru cei care îndeplinesc condiţia: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei… nu vă atingeţi de ce este necurat”, promisiunea lui Dumnezeu este: „Vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel atotputernic” (2 Corinteni 6:17,18). Este privilegiul şi datoria fiecărui creştin să aibă o experienţă bogată şi abundentă în ce priveşte lucrurile lui Dumnezeu. Iisus a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). „Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbele 4:18). Fiecare pas al credinţei şi al ascultării aduce sufletul într-o legătură mai strânsă cu Lumina lumii, în care „nu este întuneric” (1 Ioan 1:5). Razele puternice ale Soarelui Neprihănirii strălucesc peste slujitorii lui Dumnezeu, iar ei reflectă razele Sale. După cum planetele ne spun că există o lumină mai mare pe cer, din a cărei slavă îşi primesc ele strălucirea, tot aşa creştinii trebuie să arate că există un Dumnezeu pe tronul universului, al cărui caracter este demn să fie lăudat şi imitat. Darurile Duhului Sfânt, curăţia şi sfinţenia caracterului Său se vor manifesta în martorii Săi.
În Epistola către Coloseni, Pavel menţionează binecuvântările bogate care le sunt oferite copiilor lui Dumnezeu. El spune: „Nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească, pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând roade în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu, întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie” (Coloseni 1:9-11).
Apoi, el scrie despre dorinţa sa ca fraţii din Efes să ajungă să înţeleagă măreţia privilegiului de a fi creştin. El le descrie, în limbajul cel mai amplu, puterea minunată şi cunoştinţele pe care le-ar putea avea ca fii şi fiice ale Celui Preaînalt. Era privilegiul lor să fie „întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru… pentru ca, având rădăcina şi temelia puse în dragoste, să puteţi pricepe, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă”. Rugăciunea apostolului atinge apogeul când se roagă să ajungă „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:16-19).
Aici sunt descoperite realizările înalte pe care le putem atinge prin credinţa în promisiunile Tatălui nostru ceresc, când împlinim cerinţele Sale. Prin meritele lui Hristos, noi avem acces la tronul Puterii infinite. „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da, fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32). Tatăl i-a dat Fiului Său Duhul fără măsură. Noi, de asemenea, ne putem împărtăşi din plinătatea Lui. Iisus spune: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11:13). „Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.” „Cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 14:14; 16:24).
Deşi viaţa creştinului trebuie să fie caracterizată de umilinţă, ea nu trebuie să fie marcată de tristeţe şi de subestimare a valorii proprii. Orice om are privilegiul de a trăi în aşa fel încât Dumnezeu să-l aprecieze şi să-l binecuvânteze. Tatăl nostru ceresc nu doreşte să fim niciodată sub condamnare şi întuneric. A merge cu capul plecat şi cu inima preocupată de propria stare nu este o dovadă de adevărată smerenie. Putem să venim la Iisus pentru a fi curăţaţi, apoi să stăm înaintea Legii fără ruşine şi regrete. „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:1).
Prin Iisus, fiii căzuţi ai lui Adam devin „fii ai lui Dumnezeu”. „Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi” (Evrei 2:11). Viaţa creştinului trebuie să fie o viaţă de credinţă, de victorie şi de bucurie în Dumnezeu. „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Bine s-a exprimat Neemia, slujitorul Domnului: „Bucuria Domnului va fi tăria voastră” (Neemia 8:10). Pavel, de asemenea, spune: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” „Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Iisus, cu privire la voi” (Filipeni 4:4; 1 Tesaloniceni 5:16-18).
Acestea sunt roadele pocăinţei şi ale sfinţirii biblice. Dar aceste roade sunt atât de rar întâlnite pentru că marile principii ale neprihănirii, stabilite în Legea lui Dumnezeu, sunt privite cu atât de mare indiferenţă de lumea creştină. De aceea se manifestă atât de puţin acea influenţă profundă şi de durată a Duhului lui Dumnezeu care a caracterizat redeşteptările de altădată.
Privind, suntem schimbaţi. Când sunt neglijate învăţăturile sfinte prin care Dumnezeu le-a descoperit oamenilor desăvârşirea şi sfinţenia caracterului Său, iar mintea oamenilor este atrasă de învăţături şi teorii omeneşti, nu este de mirare că rezultatul este un declin al adevăratei evlavii în biserică. Domnul spune: „M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă” (Ieremia 2:13).
„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi… Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se veştejesc; tot ce începe duce la bun sfârşit” (Psalmii 1:1-3). Numai când Legea lui Dumnezeu va fi repusă în poziţia ei de drept, se va produce o redeşteptare a credinţei şi a evlaviei de la început în mijlocul celor care se declară copiii Săi. „Aşa vorbeşte Domnul: «Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!»” (Ieremia 6:16).