Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său” (Apocalipsa 11:19). Chivotul legământului lui Dumnezeu se află în Locul Preasfânt, a doua încăpere a Sanctuarului. În cadrul slujbelor din Sanctuarul de pe pământ, care era ca „o umbră a lucrurilor cereşti”, această încăpere era deschisă numai în marea Zi a Ispăşirii, pentru curăţirea Sanctuarului. De aceea declaraţia că Templul lui Dumnezeu a fost deschis în ceruri şi că s-a văzut chivotul legământului se referă la deschiderea Locului Preasfânt din Sanctuarul ceresc, în anul 1844, când Hristos a intrat acolo pentru a aduce la îndeplinire faza de încheiere a ispăşirii. Cei care, prin credinţă, L-au urmat pe Iisus când Şi-a început misiunea de Mare-Preot în Locul Preasfânt au văzut chivotul legământului Său. Când au studiat subiectul Sanctuarului, au înţeles schimbarea care a avut loc în lucrarea Mântuitorului şi au văzut că El mijlocea acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, pledând cu sângele Său în favoarea păcătoşilor.
Chivotul din Sanctuarul de pe pământ conţinea cele două table de piatră pe care erau gravate preceptele Legii lui Dumnezeu. Chivotul era doar un loc de păstrare pentru tablele Legii, însă prezenţa acestor principii divine îi conferea valoare şi sfinţenie. Când Templul lui Dumnezeu a fost deschis în cer, s-a văzut chivotul legământului Său. În Locul Preasfânt din Sanctuarul ceresc, Legea divină este păstrată cu sfinţenie – acea Lege care a fost enunţată de Însuşi Dumnezeu, în mijlocul tunetelor de pe Sinai, şi scrisă cu degetul Său pe tablele de piatră.
Poruncile gravate pe tablele de piatră şi redate de Moise în Pentateuh au fost o copie perfectă a marelui original al Legii lui Dumnezeu din Sanctuarul ceresc. Cei care au ajuns să înţeleagă acest punct important au fost conduşi astfel să vadă caracterul sfânt, neschimbător al Legii divine. Ei au înţeles, ca niciodată până atunci, puterea cuvintelor Mântuitorului: „Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 5:18). Legea lui Dumnezeu fiind o revelare a voinţei Sale, o copie a caracterului Său, trebuie să continue să existe pentru totdeauna, „ca un martor credincios în ceruri”. Nicio poruncă n-a fost anulată, nicio iotă sau frântură de literă n-a fost schimbată. Psalmistul spune: „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuie în veci în ceruri.” „Toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veşnicie” (Psalmii 119:89; 111:7,8).
Chiar în centrul Decalogului se găseşte porunca a patra, aşa cum a fost proclamată prima dată: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Exodul 20:8-11).
Duhul lui Dumnezeu a impresionat inima acelor cercetători ai Cuvântului Său. Ei au ajuns la convingerea că din neştiinţă călcaseră acest precept, neglijând ziua de odihnă a Creatorului. Au început să cerceteze motivele pentru care era păzită prima zi a săptămânii în locul zilei pe care o sfinţise Dumnezeu. N-au găsit nicio dovadă în Scripturi că porunca a patra a fost desfiinţată sau că Sabatul a fost schimbat. Binecuvântarea care a sfinţit la început ziua a şaptea n-a fost niciodată anulată. Ei căutaseră cu sinceritate să cunoască voia lui Dumnezeu şi să o pună în practică. Acum însă, când s-au văzut călcători ai Legii Sale, regretul le-a umplut inima şi şi-au manifestat loialitatea faţă de Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său.
S-au depus eforturi multe şi perseverente pentru distrugerea credinţei lor. Însă toţi au reuşit să înţeleagă că, dacă Sanctuarul pământesc era o miniatură sau o copie a celui ceresc, Legea păstrată în chivotul de pe pământ era o reproducere exactă a Legii din chivotul din ceruri şi că acceptarea adevărului despre Sanctuarul ceresc implica şi recunoaşterea cerinţelor Legii lui Dumnezeu şi obligativitatea Sabatului din porunca a patra. Iată motivul ascuns al opoziţiei înverşunate şi hotărâte faţă de armonioasa învăţătură a Scripturii, care prezenta misiunea lui Hristos în Sanctuarul ceresc! Oamenii încercau să închidă uşa pe care Dumnezeu o deschisese şi să deschidă uşa pe care El o închisese. Dar „Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide”, declarase: „Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide” (Apocalipsa 3:7,8). Hristos deschisese uşa Locului Preasfânt, lumina strălucea prin uşa aceea deschisă a Sanctuarului ceresc şi porunca a patra a fost văzută inclusă în Legea care este păstrată acolo. Niciun om nu putea desfiinţa ceea ce instituise Dumnezeu.
Cei care acceptaseră lumina cu privire la medierea lui Hristos şi la caracterul perpetuu al Legii lui Dumnezeu au descoperit că acestea erau adevărurile prezentate în Apocalipsa 14. Mesajele din acest capitol formează tripla avertizare (vezi Apendicele) care trebuie să-i pregătească pe locuitorii pământului pentru a doua venire a Domnului. Expresia „A venit ceasul judecăţii Lui” se referă la faza finală a misiunii lui Hristos pentru salvarea oamenilor. Se proclamă un adevăr care trebuie făcut cunoscut până când lucrarea de mijlocire a Mântuitorului va înceta şi El va reveni pe pământ, pentru a-Şi lua poporul. Acţiunea de judecată care a început în anul 1844 trebuie să continue până când se va lua o decizie în dreptul tuturor oamenilor, atât al celor vii, cât şi al celor morţi. În consecinţă, ea se va extinde până la încheierea harului. Ca să fie pregătiţi să facă faţă judecăţii, oamenilor li se porunceşte să se teamă de Dumnezeu, să-I dea slavă şi să se închine „Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor”. Rezultatul acceptării acestor solii este exprimat prin cuvintele: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.” Ca să fie pregătiţi pentru judecată, este necesar ca oamenii să respecte Legea lui Dumnezeu. Această Lege este standardul în funcţie de care va fi măsurat caracterul la judecată. Apostolul Pavel declară: „Toţi cei ce au păcătuit având Lege vor fi judecaţi după Lege… în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor”. El spune că „cei ce împlinesc Legea… vor fi socotiţi neprihăniţi” (Romani 2:12,16,13). Credinţa este esenţială pentru păzirea Legii lui Dumnezeu, deoarece „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui”, iar „tot ce nu vine din încredinţare este păcat” (Evrei 11:6; Romani 14:23).
Prin mesajul primului înger, oamenii sunt chemaţi „să se teamă de Dumnezeu şi să-I dea slavă”, să se închine Celui care a creat cerul şi pământul. În acest scop, ei trebuie să asculte de Legea Sa. Înţeleptul spune: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Eclesiastul 12:13). Fără ascultare de poruncile Sale, niciun fel de închinare nu poate să-I placă lui Dumnezeu. „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui.” „Dacă cineva îşi întoarce urechea ca să n-asculte Legea, chiar şi rugăciunea lui este o scârbă” (1 Ioan 5:3; Proverbele 28:9).
Datoria de a ne închina lui Dumnezeu are la bază faptul că El este Creatorul şi că Lui Îi datorează existenţa toate celelalte fiinţe. Oriunde este prezentat în Biblie dreptul Său la respect şi închinare mai presus de zeii păgânilor, este invocată dovada puterii Sale creatoare. „Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli, dar Domnul a făcut cerurile” (Psalmii 96:5). „Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?” zice Cel Sfânt. „Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri?” „Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit.” „Eu sunt Domnul şi nu este altul!” (Isaia 40:25,26; 45:18). Psalmistul spune: „Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem” (Psalmii 100:3). „Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (Psalmii 95:6). Fiinţele sfinte care se închină lui Dumnezeu în ceruri exprimă astfel motivul pentru care Îi datorează închinarea: „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile” (Apocalipsa 4:11).
În Apocalipsa 14, oamenii sunt somaţi să se închine Creatorului. Profeţia prezintă o categorie de oameni care, ca urmare a întreitului mesaj, păzesc poruncile lui Dumnezeu. Una dintre aceste porunci atrage atenţia direct asupra lui Dumnezeu în calitate de Creator. Porunca a patra anunţă solemn: „Ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău… Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Exodul 20:10,11). Pe lângă aceasta, cu privire la Sabat, Domnul declară că este „un semn… ca să ştiţi că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Ezechiel 20:20), iar motivul dat este: „Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat” (Exodul 31:17).
„Importanţa Sabatului, ca monument comemorativ al creaţiei, constă în faptul că el aminteşte mereu adevăratul motiv pentru care închinarea I se cuvine lui Dumnezeu” – pentru că El este Creatorul, iar noi suntem fiinţele create de El. „De aceea, Sabatul constituie fundamentul închinării la Dumnezeu, deoarece ne învaţă acest mare adevăr în modul cel mai impresionant şi nicio altă instituţie nu face lucrul acesta. Adevărata bază a închinării la Dumnezeu, nu numai în ziua a şaptea, ci a închinării în general, o constituie deosebirea dintre Creator şi fiinţele create. Acest mare fapt nu-şi poate pierde niciodată valoarea şi nu trebuie uitat niciodată” (J. N. Andrews, History of the Sabbath, cap. 27). Dumnezeu a instituit Sabatul în Eden cu scopul de a păstra acest adevăr în atenţia oamenilor pentru totdeauna. Atâta timp cât calitatea Sa de Creator al nostru continuă să fie motivul pentru care ne închinăm Lui, Sabatul va continua să fie un semn şi un monument comemorativ al acestui adevăr. Dacă Sabatul ar fi fost păzit la nivel global, gândurile şi sentimentele omului ar fi fost îndreptate către Creator ca obiect al adorării şi închinării şi n-ar fi existat niciodată vreun idolatru, ateu sau necredincios. Păzirea Sabatului este un semn al loialităţii faţă de adevăratul Dumnezeu, care „a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor”. Rezultă că mesajul prin care li se porunceşte oamenilor să se închine lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui le cere, de fapt, să păzească porunca a patra.
În contrast cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Iisus, îngerul al treilea atrage atenţia asupra unei alte categorii de oameni, închinători la fiară şi la icoana ei, cu privire la care se rosteşte o avertizare solemnă şi înfricoşătoare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu” (Apocalipsa 14:9,10). Pentru înţelegerea acestui mesaj, este necesară o corectă interpretare a simbolurilor folosite. Ce reprezintă fiara, chipul ei şi semnul ei?
Seria profetică în care se găsesc aceste simboluri începe cu Apocalipsa 12, cu balaurul care căuta să-L distrugă pe Hristos la naştere. Este arătat că balaurul este Satana (Apocalipsa 12:9). El a fost cel care l-a îndemnat pe Irod să-L ucidă pe Mântuitorul. Dar principalul mijloc prin care Satana a dus războiul cu Hristos şi cu poporul Său în primele secole ale erei creştine a fost Imperiul Roman, în care păgânismul era predominant. Astfel, balaurul îl reprezintă în principal pe Satana, dar este şi un simbol al Romei păgâne.
În capitolul 13 (versetele 1-10) este descris un alt animal feroce, „ca un leopard”, căruia balaurul i-a dat „puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare”. Acest simbol, aşa cum au crezut majoritatea protestanţilor, reprezintă papalitatea, care a moştenit puterea, tronul şi autoritatea deţinute de Imperiul Roman antic. Despre fiara care semăna cu un leopard se spune: „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule… Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei care locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.” Această profeţie, care este identică aproape cu descrierea cornului mic din Daniel 7, se referă incontestabil la papalitate.
„I s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni.” Profetul spune: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte” şi adaugă: „Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie.” Cele 42 de luni reprezintă aceeaşi perioadă ca „o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme”, 3 ani şi jumătate, sau 1.260 de zile, din Daniel 7 – perioada în care puterea papală urma să persecute poporul lui Dumnezeu. Această perioadă, după cum s-a arătat în capitolele precedente, a început cu supremaţia papală, în anul 538 d.Hr., şi s-a încheiat în anul 1798. În anul acesta, papa a fost luat prizonier de armata franceză, puterea papală a fost rănită mortal şi astfel s-a împlinit prevestirea: „Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie.”
În acest punct este introdus un alt simbol. Profetul spune: „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel” (Apocalipsa 13:11). Atât înfăţişarea acestei vietăţi, cât şi modul în care s-a ridicat indică faptul că naţiunea pe care o reprezintă este diferită de cele reprezentate de simbolurile precedente. Marile imperii care au stăpânit lumea i-au fost prezentate profetului Daniel ca nişte animale de pradă, ridicându-se în momentul în care „cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare” (Daniel 7:2). În Apocalipsa 17, un înger a explicat că apele reprezintă „noroade, gloate, neamuri şi limbi” (Apocalipsa 17:15). Vânturile sunt un simbol al luptei. Cele patru vânturi ale cerului suflând pe marea cea mare reprezintă scenele teribile de cuceriri şi revoluţii prin care imperiile au ajuns la putere.
Dar fiara cu coarne ca de miel a fost văzută „ridicându-se din pământ”. În loc să cotropească alte puteri pentru a se consolida, naţiunea reprezentată astfel trebuia să se ridice dintr-un teritoriu neocupat anterior şi să se dezvolte treptat şi paşnic. Deci nu putea să se ridice dintre popoarele aglomerate şi mereu în luptă din Lumea Veche – acea mare tulburată de „noroade, gloate, neamuri şi limbi”. Trebuie căutată, prin urmare, în Apus.
Ce naţiune din Lumea Nouă se ridica la putere în anul 1798, având perspectiva forţei şi măreţiei şi atrăgând atenţia întregii lumi? Interpretarea simbolului nu lasă loc vreunui dubiu. O singură naţiune, şi numai una, corespunde descrierii din această profeţie, care face referire indiscutabil la Statele Unite ale Americii. În repetate rânduri, ideile – aproape aceleaşi cuvinte – aparţinându-i profetului au fost folosite involuntar de oratori şi istorici pentru a descrie apariţia şi dezvoltarea acestei naţiuni. Fiara a fost văzută „ridicându-se din pământ”; potrivit traducătorilor, cuvântul „ridicându-se”, folosit aici, înseamnă literal „a creşte, a răsări ca o plantă”. Aşa cum am văzut, naţiunea trebuia să apară într-un teritoriu neocupat până atunci. Un scriitor renumit, descriind ascensiunea Statelor Unite, vorbeşte despre „taina apariţiei acestei naţiuni într-un pământ neocupat” şi adaugă: „Ca o sămânţă tăcută am crescut, devenind un imperiu” (G. A. Townsend, The New World Compared With the Old, p. 462). O revistă europeană din 1850 se referea la Statele Unite ca la un minunat imperiu care „iese la lumină” şi „în tăcerea pământului îşi adaugă zilnic putere şi măreţie” (The Dublin Nation). Edward Everett, într-un discurs despre părinţii peregrini fondatori ai acestei naţiuni, afirma: „Au căutat ei oare un loc retras, inofensiv prin obscuritatea lui şi sigur prin izolarea lui, unde mica biserică din Leyden să se poată bucura de libertate de conştiinţă? Iată regiuni întinse peste care, în cuceriri paşnice, (…) ei au purtat stindardul crucii!” (Discurs ţinut la Plymouth, Massachusetts, 22 decembrie 1824, p. 11).
„Avea două coarne ca ale unui miel.” Coarnele ca ale unui miel indică tinereţe, nevinovăţie şi blândeţe, reprezentând fidel caracterul Statelor Unite când i-au fost prezentate profetului ca „ridicându-se” în anul 1798. Printre exilaţii creştini care s-au refugiat primii în America şi au căutat refugiu din calea persecuţiei regilor şi a intoleranţei preoţilor s-au numărat mulţi care erau hotărâţi să construiască o formă de guvernământ pe temelia încăpătoare a libertăţilor civile şi religioase. Vederile lor şi-au găsit expresia în Declaraţia de Independenţă, care proclamă marele adevăr că „toţi oamenii sunt creaţi egali” şi au dreptul inalienabil la „viaţă, libertate şi fericire”. Iar Constituţia le garantează oamenilor dreptul la autoguvernare, prevăzând ca reprezentanţii aleşi prin votul poporului să elaboreze şi să aplice legi. Libertatea credinţei religioase a fost de asemenea garantată, fiecărui om fiindu-i permis să se închine lui Dumnezeu potrivit propriei conştiinţe. Republicanismul şi protestantismul au devenit principiile fundamentale ale naţiunii. Aceste principii constituie secretul puterii şi prosperităţii ei. Cei persecutaţi şi asupriţi din întreaga creştinătate s-au îndreptat spre această ţară cu interes şi speranţă. Milioane de oameni au debarcat pe ţărmurile ei şi Statele Unite au ajuns printre cele mai puternice naţiuni ale pământului.
Dar fiara cu coarne ca ale unui miel „vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. (…) Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie şi trăia” (Apocalipsa 13:11-14).
Coarnele ca ale unui miel şi glasul de balaur indică, din punct de vedere simbolic, o contradicţie flagrantă între declaraţiile şi practicile ţării reprezentate în felul acesta. „Vorbirea” unei naţiuni se concretizează în acţiunile puterii ei legislative şi juridice. Prin aceste acţiuni vor fi contrazise principiile liberale şi paşnice pe care le pusese cândva la temelia guvernării ei. Anticiparea că va vorbi „ca un balaur” şi va exercita „toată puterea fiarei dintâi” prevesteşte clar apariţia atitudinii de intoleranţă şi de persecuţie manifestate de ţările reprezentate prin balaur şi prin fiara care semăna cu un leopard. Afirmaţia că fiara cu două coarne „făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi” arată că această naţiune îşi va exercita autoritatea în direcţia impunerii unei forme ce va constitui un act de închinare la papalitate.
Un astfel de demers va fi categoric opus principiilor de conducere ale acestei naţiuni, instituţiilor ei libere, afirmaţiilor directe şi solemne din Declaraţia de Independenţă şi din Constituţie. Fondatorii încercaseră în mod înţelept să evite folosirea de către biserică a puterii civile, care duce inevitabil la intoleranţă şi persecuţie. Constituţia prevede: „Congresul nu va da nicio lege privind instaurarea sau interzicerea exercitării libere a vreunei religii” şi „religia nu va fi pusă ca o condiţie de calificare pentru vreo funcţie de răspundere publică în Statele Unite”. Impunerea unei legi cu caracter religios de către autoritatea civilă poate fi făcută numai prin violarea flagrantă a acestor garanţii ale libertăţii. Dar tocmai inconsecvenţa unui asemenea demers este redat de simbolul profetic. Fiara cu coarne ca ale unui miel – care inspiră curăţie, blândeţe şi nevinovăţie – vorbeşte ca un balaur.
„Ea le-a zis locuitorilor pământului să facă un chip fiarei.” Aici se face clar referire la o formă de guvernământ în care puterea legislativă îi aparţine poporului, cea mai remarcabilă dovadă că Statele Unite este ţara indicată de profeţie.
Dar ce este „chipul fiarei” şi cum urmează să fie făcut? „Chipul” – imaginea, reproducerea – este realizat de către fiara cu două coarne şi o înfăţişează pe prima dintre fiare. Pentru a afla ce este „chipul fiarei” şi cum urmează să fie făcut, trebuie să studiem trăsăturile fiarei însăşi, ale papalităţii.
Când biserica primară a decăzut, îndepărtându-se de simplitatea Evangheliei şi acceptând ritualuri şi obiceiuri păgâne, ea a pierdut Duhul lui Dumnezeu şi puterea Sa. Pentru a domina conştiinţa oamenilor a căutat sprijinul puterii civile. Astfel a rezultat papalitatea, o biserică exercitând control asupra puterii statului şi folosind-o pentru a-şi realiza propriile scopuri, în special acela de pedepsire a „ereziei”. Pentru ca Statele Unite să realizeze o imagine a fiarei, puterea religioasă trebuie să controleze în aşa măsură puterea civilă, încât autoritatea statului să fie folosită de biserică pentru a-şi îndeplini propriile scopuri.
Ori de câte ori a obţinut putere civilă, biserica a folosit-o ca să-i pedepsească pe cei care nu erau de acord cu doctrinele ei. Bisericile protestante care au călcat pe urmele Romei, încheind alianţe cu puterile seculare, au manifestat o dorinţă asemănătoare de a restrânge libertatea de conştiinţă. Un astfel de exemplu este persecutarea îndelungată a dizidenţilor de către Biserica Angliei. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, mii de pastori dizidenţi au fost constrânşi să fugă din biserici şi mulţi, atât pastori, cât şi laici, au fost pedepsiţi cu amenzi, închisoare, tortură şi martiraj.
Apostazia a fost elementul care a determinat biserica primară să caute ajutorul conducerii civile, fapt care a creat premisele apariţiei papalităţii – a fiarei. Pavel spunea că va veni „lepădarea de credinţă” şi că se va arăta „omul fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2:3). În mod similar, apostazia din biserică va crea premisele pentru „chipul” fiarei.
Biblia declară că, înainte de venirea Domnului, va exista o stare de declin religios asemănător cu cel din primele secole. „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3:1-5). „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (1 Timotei 4:1). Satana va folosi „tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi… toate amăgirile nelegiuirii” şi toţi cei care „n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi”, vor fi lăsaţi să adere la „o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună” (2 Tesaloniceni 2:9-11). Când se va atinge acest nivel de lipsă de sfinţenie, vor exista aceleaşi consecinţe ca în primele secole.
Marea diversitate doctrinară din bisericile protestante este considerată de mulţi o dovadă fermă că niciodată nu se va putea face vreun efort pentru a se asigura forţat uniformitatea. Dar de-a lungul anilor a existat în bisericile protestante o înclinaţie din ce în ce mai puternică în favoarea unei uniri bazate pe punctele comune de doctrină. Pentru a se asigura o astfel de unire, discutarea subiectelor controversate – oricât de importante ar fi din punct de vedere biblic – trebuie neapărat lăsată deoparte.
Charles Beecher, într-o predică din 1846, a afirmat: „Confesiunile evanghelice protestante nu numai că s-au format sub presiunea cumplită a unei frici de natură pur omenească, ci trăiesc, se mişcă şi respiră într-o stare de lucruri total coruptă, apelând tot timpul la elementele inferioare naturii lor pentru a aduce la tăcere adevărul şi a-şi pleca genunchiul în faţa forţei apostaziei. Nu aşa au stat lucrurile cu Roma? Nu retrăim noi viaţa ei? Şi ce vedem chiar în faţa noastră? Un alt conciliu general! Un congres mondial! O alianţă evanghelică şi un crez universal!” (Predica „Biblia, un crez suficient”, ţinută la Fort Wayne, Indiana, 22 februarie 1846). Când se va ajunge aici, va fi numai un pas până la recurgerea la forţă pentru asigurarea uniformităţii totale.
Când principalele biserici din Statele Unite, unindu-se în jurul punctelor comune de doctrină, vor influenţa statul să le impună decretele şi să le susţină instituţiile, atunci America protestantă va fi realizat deja „un chip”, o reproducere a autorităţii catolice, şi inevitabila urmare va fi aplicarea de pedepse civile celor care nu se vor conforma.
Fiara cu două coarne va porunci „ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei” (Apocalipsa 13:16,17). Avertizarea îngerului al treilea este: „Dacă se închină cineva fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu”. „Fiara” menţionată în acest mesaj de avertizare, în faţa căreia fiara cu două coarne impune închinarea, este de fapt prima dintre fiare, adică fiara care semăna cu un leopard, din Apocalipsa 13 – papalitatea. „Chipul fiarei” reprezintă acea formă a protestantismului apostat care se va dezvolta când bisericile protestante vor căuta ajutorul puterii civile pentru impunerea dogmelor lor. Rămâne să mai fie definit „semnul fiarei”.
După avertizarea în legătură cu închinarea la fiară şi la reproducerea ei, profeţia declară: „Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.” Întrucât cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu sunt puşi astfel în contrast cu cei care se închină fiarei şi „chipului” ei şi primesc semnul ei, rezultă ca păzirea Legii lui Dumnezeu, pe de o parte, şi călcarea ei, pe de altă parte, va face distincţia dintre cei care I se închină lui Dumnezeu şi cei care se închină fiarei.
Trăsătura specifică a fiarei şi, prin urmare, a chipului ei este călcarea poruncilor lui Dumnezeu. Despre cornul cel mic, ce simbolizează papalitatea, Daniel spune: „El… se va încumeta să schimbe vremile şi legea” (Daniel 7:25). Pavel numea aceeaşi putere „omul fărădelegii”, care urma să se înalţe pe sine mai presus de Dumnezeu. O profeţie este completată de cealaltă. Numai prin schimbarea Legii lui Dumnezeu putea papalitatea să se înalţe mai presus de Dumnezeu. Oricine va respecta cu bună ştiinţă legea astfel schimbată va da cinste supremă acelei puteri prin care s-a făcut schimbarea. Un asemenea act de ascultare de legile papale va fi un semn de supunere faţă de papa, în locul supunerii faţă de Dumnezeu.
Papalitatea a încercat să schimbe Legea lui Dumnezeu. Porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri cioplite – la imagini, la reprezentări – a fost eliminată din Lege, iar porunca a patra a fost schimbată în aşa fel încât să autorizeze păzirea zilei întâia a săptămânii ca sabat, în locul zilei a şaptea. Adepţii papalităţii susţin, ca motiv pentru omiterea poruncii a doua, că ea nu este necesară, fiind inclusă în prima poruncă, şi că ei redau Legea exact în felul în care Dumnezeu a intenţionat să fie înţeleasă. Aceasta nu poate fi schimbarea prezisă de profet. Profeţia vorbeşte despre o schimbare intenţionată, deliberată: „El… se va încumeta să schimbe vremile şi Legea.” Schimbarea din cadrul poruncii a patra împlineşte fidel profeţia. Pentru această schimbare, singura autoritate invocată este aceea a bisericii. Aici, puterea papală se ridică deschis mai presus de Dumnezeu.
În timp ce aceia care se închină lui Dumnezeu se vor distinge în special prin păzirea poruncii a patra – pentru că aceasta este semnul puterii Sale creatoare şi dovada dreptului Său la respectul şi închinarea omului – cei care se închină la fiară se vor caracteriza prin eforturile de a desfiinţa monumentul comemorativ al Creatorului, de a înălţa instituţia Romei. Tocmai în vederea susţinerii duminicii şi-a ridicat papalitatea primele ei pretenţii arogante (vezi Apendicele) şi primul ei apel la puterea statului a fost, de asemenea, pentru impunerea păzirii duminicii ca „ziua Domnului”. Dar Biblia arată că ziua a şaptea este ziua Domnului, nu ziua întâia. Hristos a spus: „Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.” Porunca a patra declară: „Ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului.” Iar prin profetul Isaia, Domnul o numeşte „ziua Mea cea sfântă” (Marcu 2:28; Isaia 58:13).
Explicaţia, atât de des menţionată, că Hristos a schimbat Sabatul este combătută de propriile Lui cuvinte. În Predica de pe Munte, Domnul a spus: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor” (Matei 5:17-19).
Este un fapt general recunoscut de protestanţi că Scripturile nu oferă niciun temei pentru schimbarea Sabatului. Acest lucru este clar afirmat în publicaţiile editate de American Tract Society şi de American Sunday School Union. Una dintre aceste lucrări recunoaşte „tăcerea totală a Noului Testament în ce priveşte o poruncă evidentă pentru păzirea ca sabat a duminicii, prima zi a săptămânii, sau pentru reguli precise în vederea păzirii ei” (George Elliot, The Abiding Sabbath, p. 184).
În altă publicaţie se afirmă: „Până la moartea lui Hristos, nu s-a făcut nicio schimbare privind ziua de odihnă” şi, „în măsura în care consemnările o arată, ei [apostolii] n-au… dat nicio poruncă explicită care să impună renunţarea la Sabatul din ziua a şaptea şi păzirea lui în prima zi a săptămânii” (A. E. Waffle, The Lord’s Day, p. 186-188).
Romano-catolicii recunosc faptul că schimbarea Sabatului a fost făcută de biserica lor şi susţin că protestanţii, prin păzirea duminicii, recunosc autoritatea Bisericii Catolice. În Catehismul catolic al religiei creştine, ca răspuns la întrebarea privitoare la ziua ce trebuie păzită în conformitate cu porunca a patra, se face această declaraţie: „În perioada legii vechi, trebuia sfinţită sâmbăta. Dar biserica, instruită de Iisus Hristos şi îndrumată de Duhul lui Dumnezeu, a înlocuit sâmbăta cu duminica, aşa că, acum, noi sfinţim prima zi, nu a şaptea. Duminica înseamnă şi este în prezent ziua Domnului.”
Ca semn al autorităţii Bisericii Catolice, scriitorii papali citează „însuşi actul schimbării zilei de Sabat în duminică, pe care protestanţii îl acceptă; (...) deoarece, prin păzirea duminicii, ei recunosc puterea bisericii de a stabili sărbători şi de a le impune sub pedeapsa păcatului” (Henry Tuberville, An Abridgment of the Christian Doctrine, p. 58). Atunci este schimbarea Sabatului altceva decât semnul sau dovada autorităţii Bisericii Catolice – „semnul fiarei”?
Biserica Romano-Catolică nu a renunţat la pretenţia ei de supremaţie. Când acceptă un sabat creat de ea, în timp ce resping Sabatul biblic, lumea şi bisericile protestante acceptă de fapt această pretenţie. Pot invoca autoritatea tradiţiei şi a sfinţilor părinţi în favoarea acestei schimbări, dar, procedând astfel, ignoră exact principiul care îi separă de Roma – şi anume „Biblia, şi numai Biblia, este religia protestanţilor”. Catolicii îşi dau seama că protestanţii se înşală pe ei înşişi când, cu bună ştiinţă, închid ochii la faptele în cauză. Pe măsură ce mişcarea pentru promovarea duminicii câştigă simpatie, ei se bucură, fiind siguri că, în cele din urmă, aceasta va aduce întreaga lume protestantă sub steagul Romei.
Adepţii Romei declară că „păzirea duminicii de către protestanţi este un omagiu pe care aceştia îl aduc, în ciuda propriilor declaraţii, autorităţii Bisericii [Catolice]” (Mgr. Segur, Plain Talk About the Protestantism of Today, p. 213). Faptul că bisericile protestante impun păzirea duminicii înseamnă că impun închinarea la papalitate – la fiară. Cei care, înţelegând cerinţele poruncii a patra, aleg să păzească sabatul fals în locul celui autentic, îi aduc prin aceasta închinare acelei puteri prin a cărei unică autoritate a fost instituit. Dar tocmai prin actul impunerii unei forme religioase de către puterea civilă, bisericile îi vor face fiarei un „chip”. Aşadar, obligativitatea păzirii duminicii în Statele Unite va însemna obligativitatea închinării la fiară şi la chipul ei.
Creştinii din generaţiile trecute au păzit duminica, presupunând că astfel păzesc Sabatul biblic. Există şi astăzi creştini autentici în toate bisericile, cea Romano-Catolică nefăcând excepţie, care cred cu sinceritate că duminica este Sabatul hotărât de Dumnezeu. Dumnezeu le acceptă intenţiile sincere şi integritatea. Dar când respectarea duminicii va fi impusă prin lege, iar lumea se va lămuri care este adevăratul Sabat, atunci oricine va călca porunca lui Dumnezeu pentru a respecta un principiu care nu are o autoritate mai înaltă decât cea a Romei va onora prin aceasta papalitatea mai presus de Dumnezeu. Cel în cauză îi aduce omagiu Romei şi puterii care impune instituţia sfinţită de Roma. Se închină fiarei şi chipului ei. Când resping instituţia despre care Dumnezeu a declarat că este semnul autorităţii Sale şi când onorează în locul ei ceea ce Roma a ales ca dovadă a supremaţiei ei, oamenii acceptă semnul supunerii faţă de Roma – „semnul fiarei”. Cei care continuă să calce porunca divină nu vor primi „semnul fiarei” înainte ca această realitate să fie clar adusă la cunoştinţa oamenilor, care vor fi puşi în situaţia de a alege între poruncile lui Dumnezeu şi poruncile oamenilor.
Cea mai înfricoşătoare ameninţare lansată vreodată la adresa muritorilor este cuprinsă în mesajul îngerului al treilea. Teribil trebuie să fie păcatul care atrage mânia lui Dumnezeu neamestecată cu milă. Oamenii nu trebuie să fie lăsaţi în întuneric cu privire la această problemă importantă. Avertizarea în legătură cu acest păcat trebuie adusă la cunoştinţa lumii înainte de venirea judecăţilor lui Dumnezeu, pentru ca toţi să ştie de ce vor veni acele pedepse şi să aibă posibilitatea să scape de ele. Profeţia declară că mesajul primului înger va fi prezentat în faţa „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui popor”. Avertizarea îngerului al treilea, care face parte din aceeaşi triplă solie, trebuie de asemenea proclamată lumii întregi. Aceasta apare în profeţie ca fiind vestită cu glas tare de un înger zburând prin mijlocul cerului, atrăgând atenţia întregului glob.
În virtutea acestei probleme controversate, lumea creştină se va împărţi în două clase mari – una formată din cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus şi o alta, formată din cei care se închină fiarei şi chipului ei şi primesc semnul ei. Deşi biserica şi statul îşi vor uni forţele pentru a-i constrânge pe „toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi” (Apocalipsa 13:16), să primească „semnul fiarei”, poporul lui Dumnezeu nu-l va primi. Profetul de pe Patmos îi vede pe „biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei” stând „pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână” şi cântând cântarea lui Moise şi a Mielului (Apocalipsa 15:2,3).