În secolul al XVI-lea, prezentându-le oamenilor o Biblie deschisă, Reforma căutase să pătrundă în toate ţările Europei. Unele au primit-o cu bucurie, ca pe un emisar al Cerului. În alte ţări, papalitatea a reuşit într-o mare măsură să-i împiedice intrarea, şi lumina cunoaşterii Bibliei, cu influenţele ei înălţătoare, a fost aproape cu totul eliminată. Într-una din ţări, deşi lumina a pătruns, întunericul n-a învins-o. Timp de secole, adevărul şi eroarea s-au luptat pentru supremaţie. În cele din urmă, răul a triumfat şi adevărul Cerului a fost alungat. „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina” (Ioan 3:19). Această naţiune a fost lăsată să culeagă roadele căii pe care a ales-o. Puterea protectoare a Duhului lui Dumnezeu s-a îndepărtat de un popor care a dispreţuit harul Său primit în dar. Răului i-a fost permis să ajungă la maturitate şi toată lumea a văzut urmarea respingerii intenţionate a luminii.
Războiul împotriva Bibliei purtat de multe secole în Franţa a culminat cu scenele Revoluţiei. Acea izbucnire teribilă a fost rezultatul natural al suprimării Scripturilor de către Roma. (Vezi Apendicele.) A constituit cea mai izbitoare demonstraţie la care a fost martoră lumea vreodată privind efectele guvernării papale – o demonstraţie a rezultatelor spre care a condus învăţătura Bisericii Romano-Catolice timp de peste o mie de ani.
Suprimarea Scripturilor în timpul supremaţiei papale a fost prezisă de profeţi. Autorul Apocalipsei arată, de asemenea, urmările teribile care aveau să se acumuleze mai ales în Franţa din cauza dominaţiei „omului fărădelegii”.
Îngerul Domnului a zis: „Vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile. (…) Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă «Sodoma» şi «Egipt», unde a fost răstignit şi Domnul lor. (…) Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar, după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut” (Apocalipsa 11:2-11).
Perioadele menţionate aici – „patruzeci şi două de luni” şi „o mie două sute şaizeci de zile” – sunt una şi aceeaşi perioadă, reprezentând intervalul de timp în care biserica lui Hristos urma să sufere persecuţie din partea Romei. Cei 1.260 de ani ai supremaţiei papale au început în anul 538 d.Hr. şi s-au încheiat în anul 1798. (Vezi Apendicele pentru p. 43.) În acest an, armata franceză a intrat în Roma şi l-a luat prizonier pe papa, care a murit în exil. Deşi la scurt timp după aceea a fost ales un nou papă, autoritatea papală n-a mai ajuns niciodată să deţină puterea pe care o avusese înainte.
Persecutarea bisericii nu a avut loc pe toată perioada celor 1.260 de ani. Dumnezeu, din îndurare faţă de poporul Său, a scurtat timpul încercării ei de foc. Prevestind „marea strâmtorare” care se va abate asupra bisericii, Mântuitorul a spus: „Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa, dar din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Matei 24:22). Datorită influenţei Reformei, persecuţia s-a încheiat înainte de anul 1798.
Cu privire la cei doi martori, profetul declară mai departe: „Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice, care stau înaintea Domnului pământului.” „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Apocalipsa 11:4; Psalmii 119:105). Cei doi martori reprezintă scripturile Vechiului şi Noului Testament. Amândouă sunt mărturii importante cu privire la originea şi caracterul perpetuu al Legii lui Dumnezeu. Amândouă dau mărturie şi cu privire la Planul de Mântuire. Simbolurile, jertfele şi profeţiile Vechiului Testament prefigurau un Mântuitor care urma să vină. Evangheliile şi Epistolele Noului Testament vorbesc despre un Mântuitor care a venit exact în felul prezis prin simbol şi profeţie.
„Ei vor proroci o mie două sute şaizeci de zile îmbrăcaţi în saci.” În cea mai mare parte a acestei perioade de timp, aceşti martori ai lui Dumnezeu au rămas într-o stare de obscuritate. Puterea papală a căutat să ascundă de oameni cuvântul adevărului şi le-a pus înainte martori falşi, care să contrazică afirmaţiile Scripturii. (Vezi Apendicele.) Când Biblia a fost proscrisă de autoritatea religioasă şi civilă, când declaraţiile ei au fost denaturate şi s-a făcut orice efort pe care oamenii şi demonii l-au putut inventa pentru a abate mintea oamenilor de la ea, când aceia care îndrăzneau să vestească adevărurile ei sfinte erau urmăriţi, trădaţi, torturaţi, îngropaţi în celulele temniţelor, martirizaţi pentru credinţa lor sau obligaţi să fugă în fortăreţele munţilor şi în peşterile şi vizuinile pământului – atunci au prorocit cei doi martori credincioşi îmbrăcaţi în saci. Cu toate acestea, ei şi-au continuat mărturia pe toată perioada celor 1.260 de ani. În vremurile cele mai întunecate, au existat oameni credincioşi care au iubit Cuvântul lui Dumnezeu şi voiau să-I apere onoarea. Acestor slujitori devotaţi le-a fost dată înţelepciunea, puterea şi autoritatea să proclame adevărul Său în tot acest timp.
„Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi, dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta” (Apocalipsa 11:5). Oamenii nu pot să calce Cuvântul lui Dumnezeu fără să rămână nepedepsiţi. Sensul acestei declaraţii de temut este exprimat în ultimul capitol al Apocalipsei: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta” (Apocalipsa 22:18,19).
Iată avertizările date de Dumnezeu pentru a-i feri pe oameni de schimbarea de orice natură a ceea ce El a făcut cunoscut sau a poruncit. Aceste avertizări solemne se aplică tuturor acelora care, prin influenţa lor, îi determină pe oameni să privească superficial Legea lui Dumnezeu. Ele ar trebui să-i facă să se teamă şi să tremure pe aceia care declară fără ruşine că a asculta sau nu de Legea lui Dumnezeu este ceva nesemnificativ. Toţi cei care îşi înalţă propriile opinii mai presus de revelaţia divină, toţi cei care vor schimba înţelesul clar al Scripturii pentru a-l adapta propriului interes sau de dragul conformării cu lumea, toţi aceştia îşi asumă o îngrozitoare responsabilitate. Cuvântul scris, Legea lui Dumnezeu, va măsura caracterul fiecărui om şi îi va condamna pe toţi aceia pe care acest test infailibil îi va găsi necorespunzători.
„Când îşi vor sfârşi mărturia lor” – Perioada în care cei doi martori urmau să prorocească în saci s-a încheiat în anul 1798. Pe măsură ce se apropiau de încheierea acţiunii lor desfăşurate în obscuritate, împotriva lor urma să pornească un război dus de către puterea reprezentată prin „fiara care se ridică din Adânc”. În multe dintre ţările Europei, puterile care conduceau biserica şi statul au fost timp de secole guvernate de Satana prin intermediul papalităţii. Dar aici este scoasă în evidenţă o nouă manifestare a puterii satanice.
Politica Romei fusese aceea ca, dintr-un pretins respect, să ţină Biblia sigilată într-o limbă necunoscută şi ascunsă de oameni. Sub dominaţia Romei, martorii au prorocit „îmbrăcaţi în saci”. Dar o altă putere – fiara din Adânc – urma să se ridice pentru a duce un război deschis, declarat, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.
„Cetatea cea mare”, pe ale cărei străzi sunt ucişi martorii şi unde zac trupurile lor moarte, este Egiptul „spiritual”. Dintre toate naţiunile prezentate în istoria biblică, Egiptul a negat cu cea mai mare îndrăzneală existenţa viului Dumnezeu şi s-a opus poruncilor Lui. Niciun monarh nu a îndrăznit să pornească într-o revoltă mai deschisă şi mai arogantă împotriva autorităţii Cerului aşa cum a făcut-o faraonul Egiptului. Când i-a fost transmis mesajul prin Moise, în Numele Domnului, faraonul a răspuns cu mândrie: „Cine este Domnul, ca să iau seama la glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece” (Exodul 5:2). Aceasta înseamnă ateism, iar ţara simbolizată prin Egipt urma să exprime un refuz asemănător faţă de cerinţele viului Dumnezeu şi să manifeste aceeaşi atitudine de necredinţă şi sfidare. „Cetatea cea mare” mai este comparată „spiritual” cu Sodoma. Decăderea Sodomei în ceea ce priveşte călcarea Legii lui Dumnezeu s-a manifestat în special prin imoralitate. Şi acest păcat urma să constituie, de asemenea, o trăsătură proeminentă a naţiunii care avea să corespundă descrierii din această profeţie.
Deci, conform cuvintelor profetului, cu puţin înainte de anul 1798, o putere de origine şi caracter satanic urma să se ridice să ducă un război împotriva Bibliei. Şi în ţara în care învăţătura celor doi martori ai lui Dumnezeu avea să fie adusă astfel la tăcere, urma să se manifeste ateismul faraonului şi imoralitatea Sodomei.
Această profeţie s-a împlinit în modul cel mai exact şi mai izbitor în istoria Franţei. În timpul Revoluţiei, în anul 1793, „lumea a auzit pentru prima dată că o grupare de bărbaţi născuţi şi educaţi în mijlocul civilizaţiei, care îşi asumau dreptul să guverneze una dintre cele mai nobile ţări ale Europei, şi-au ridicat cu toţii glasul pentru a nega cel mai solemn adevăr pe care îl primeşte sufletul omenesc şi au renunţat în unanimitate la credinţa şi adorarea lui Dumnezeu” (Sir Walter Scott, Life of Napoleon, vol. 1, cap. 17). „Franţa este singura ţară din lume cu privire la care a rămas autentic consemnat faptul că şi-a ridicat mâna, ca naţiune, în revoltă deschisă împotriva Autorului universului. Au existat şi continuă să existe mulţi hulitori, mulţi necredincioşi în Anglia, Germania, Spania şi în alte locuri, dar Franţa se distinge în istoria lumii drept singurul stat care, prin decretul Adunării Legislative, a declarat că Dumnezeu nu există, iar la auzul acestei declaraţii, toată populaţia capitalei şi o mare majoritate din alte părţi, atât femei, cât şi bărbaţi, au dansat şi au cântat de bucurie, în semn de acceptare.” (Blackwood’s Magazine, noiembrie 1870).
Franţa a prezentat, de asemenea, trăsăturile care au caracterizat Sodoma. În timpul Revoluţiei, s-a manifestat o stare de corupţie şi decădere morală asemănătoare cu cea care a adus distrugerea asupra cetăţilor din câmpie. Un istoric prezintă atât ateismul, cât şi imoralitatea Franţei aşa cum sunt redate în profeţie: „Strâns legată de aceste legi care priveau religia a fost legea care a redus unirea prin căsătorie – cel mai sfânt angajament pe care pot să-l facă fiinţele umane, a cărui durabilitate contribuie cel mai puternic la consolidarea societăţii – la un simplu contract civil cu un caracter pasager, în care două persoane pot să se unească sau să se despartă după bunul plac. (…) Dacă demonii s-ar fi străduit să conceapă o modalitate de a distruge cel mai eficient tot ce este venerabil, fermecător sau durabil în viaţa de familie şi să obţină în acelaşi timp asigurarea că răul pe care urmăreau să-l facă va fi perpetuat de la o generaţie la alta, n-ar fi inventat un plan mai eficace decât degradarea legământului căsătoriei. (…) Sophie Arnoult, o actriţă vestită pentru vorbele ei de duh, a descris căsătoria republicană drept «sacramentul adulterului»” (Scott, vol. 1, cap. 17).
„Unde a fost răstignit şi Domnul nostru” – Această menţiune din profeţie s-a împlinit, de asemenea, în Franţa. În nicio altă ţară nu s-a manifestat mai izbitor spiritul de duşmănie faţă de Hristos. În nicio altă ţară adevărul n-a întâmpinat o rezistenţă mai crudă şi mai înverşunată. Prin persecuţia pe care a declanşat-o împotriva martorilor Evangheliei, Franţa L-a răstignit pe Domnul Hristos în persoana ucenicilor Săi.
Sângele sfinţilor fusese vărsat secol după secol. În timp ce valdenzii îşi dădeau viaţa în munţii Piemontului „pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus Hristos”, o mărturie asemănătoare în favoarea adevărului era dată de fraţii lor, albigenzii din Franţa. În zilele Reformei, adepţii ei au fost ucişi în torturi groaznice. Rege şi nobili, doamne de origine înaltă şi fete delicate, mândria şi nobleţea naţiunii s-au desfătat privind agonia martirilor lui Iisus. Vitejii hughenoţi, luptând pentru acele drepturi pe care sufletul omenesc le consideră cele mai sacre, şi-au vărsat sângele pe multe câmpuri de luptă aprigă. Protestanţii erau scoşi în afara legii, se punea un preţ pe capul lor şi erau apoi vânaţi ca nişte animale sălbatice.
„Biserica din pustie” – Puţinii urmaşi ai vechilor creştini care mai rămăseseră în Franţa în secolul al XVIII-lea, ascunzându-se în munţii din sud, încă păstrau credinţa părinţilor lor. Când îndrăzneau să se întâlnească noaptea pe coastele munţilor sau în luminişuri singuratice, erau vânaţi şi târâţi în sclavie pe viaţă la galere. Cei mai curaţi, cei mai distinşi, cei mai inteligenţi bărbaţi ai Franţei erau legaţi în lanţuri, în torturi groaznice, între hoţi şi ucigaşi (vezi Wylie, vol. 22, cap. 6). Alţii, trataţi mai cu milă, erau împuşcaţi cu sânge rece, în timp ce, neînarmaţi şi neajutoraţi, cădeau pe genunchi pentru rugăciune. Sute de oameni în vârstă, femei fără apărare şi copii nevinovaţi erau lăsaţi morţi pe pământ, la locul lor de întâlnire. Străbătând panta muntelui sau pădurea unde obişnuiau să se adune, nu era ceva neobişnuit să găseşti „la fiecare pas trupuri moarte presărate pe pajişti şi cadavre atârnând de copaci”. Ţara lor, pustiită de sabie, de secure şi de rug, „a fost transformată într-o pustietate vastă şi sumbră”. „Aceste atrocităţi n-au fost decretate… în Evul Mediu [întunecat], ci în epoca strălucită a lui Ludovic al XIV-lea. Atunci era cultivată ştiinţa, înfloreau literele, teologii de la curte şi din capitală erau oameni erudiţi şi elocvenţi şi pretindeau că sunt plini de darurile blândeţii şi iubirii” (Idem, vol. 22, cap. 7).
Dar fapta cea mai întunecată din catalogul negru al crimei, cea mai oribilă dintre faptele demonice ale tuturor secolelor cumplite a fost masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu (1572). Lumea încă îşi aminteşte cu fiori şi oroare scenele celui mai laş şi mai crud atac. Regele Franţei, îndemnat de preoţii şi prelaţii Romei, a aprobat acea faptă cutremurătoare. Un clopot care a sunat la miezul nopţii a fost semnalul pentru începerea măcelului. Mii de protestanţi care dormeau liniştiţi în casele lor, încrezându-se în cuvântul de onoare al regelui, au fost târâţi afară fără niciun avertisment şi ucişi cu sânge rece.
După cum Hristos a fost Conducătorul nevăzut al poporului Său în timpul eliberării din robia Egiptului, tot astfel Satana era conducătorul nevăzut al supuşilor lui în această acţiune groaznică de înmulţire a martirilor. Masacrul a continuat timp de şapte zile la Paris, dintre care, în primele trei, cu o furie de neconceput. Şi nu s-a limitat numai la oraş, ci, printr-o poruncă specială a regelui, s-a extins în toate provinciile şi oraşele unde se găseau protestanţi. Nu s-a respectat nici vârsta, nici sexul. N-a fost cruţat nici pruncul nevinovat, nici bărbatul cu părul cărunt. Nobil şi ţăran, bătrân şi tânăr, mamă şi copil erau ucişi laolaltă. Măcelul a continuat în toată Franţa timp de două luni. Şaptezeci de mii de oameni din floarea naţiunii au pierit.
„Când vestea despre masacru a ajuns la Roma, bucuria clerului n-a cunoscut limite. Cardinalul de Lorena l-a răsplătit pe sol cu o mie de coroane. Tunul din Saint Angelo a tras o salvă de bucurie, clopotele au sunat în toate clopotniţele, focurile în aer liber au transformat noaptea în zi, iar Papa Grigore al XIII-lea, însoţit de cardinali şi alţi demnitari bisericeşti, a mers într-o procesiune lungă la Biserica „Sf. Ludovic”, unde Cardinalul de Lorena a intonat un Te Deum. (…) A fost bătută o medalie pentru a comemora masacrul, iar la Vatican se pot vedea şi astăzi trei fresce ale lui Vasari care descriu uciderea amiralului, regele în consiliu plănuind masacrul şi masacrul propriu-zis. Papa Grigore i-a trimis lui Carol al IX-lea decoraţia «Trandafirul de aur», iar la patru luni după masacru... a ascultat cu satisfacţie predica unui preot francez… care a vorbit despre «ziua aceea atât de plină de fericire şi bucurie, când preasfântul părinte a primit vestea şi a mers cu solemnitate să-I aducă mulţumiri lui Dumnezeu şi Sfântului Ludovic»” (Henry White, The Massacre of St. Bartholomew, cap. 14, par. 34).
Aceeaşi minte malefică aflată în spatele masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu a condus şi scenele Revoluţiei. Iisus Hristos a fost declarat impostor şi strigătul batjocoritor al necredincioşilor francezi era: „Să zdrobim infamul!”, adică pe Hristos. Batjocura strigătoare la cer şi nelegiuirea odioasă mergeau mână în mână, şi oamenii cei mai josnici, monştrii cei mai dedaţi cruzimii şi viciului erau ridicaţi în slăvi. În toate acestea, omagiul suprem era adus lui Satana, în timp ce Hristos, cu trăsăturile distinctive ale adevărului, curăţiei şi iubirii neegoiste, era răstignit.
„Fiara care se ridica din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî.” Puterea ateistă care a condus Franţa în timpul Revoluţiei şi Domniei Terorii a dus un asemenea război împotriva lui Dumnezeu şi a sfântului Său Cuvânt, cum lumea nu văzuse niciodată. Închinarea la Dumnezeu a fost desfiinţată de Adunarea Naţională. Bibliile au fost adunate şi arse în public, cu toate manifestările posibile de dispreţ. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare. Instituţiile Bibliei au fost abolite. Ziua de odihnă săptămânală a fost anulată, iar în locul ei, fiecare a zecea zi a fost dedicată chefurilor şi blasfemiei. Botezul şi Cina Domnului au fost interzise. Anunţuri plasate la loc vizibil în cimitire declarau că moartea este un somn veşnic.
Temerea de Dumnezeu se spunea că este atât de departe de începutul înţelepciunii, încât era declarată începutul prostiei. Orice manifestare religioasă a fost interzisă, în afară de cea dedicată libertăţii şi patriei. „Episcopul constituţional al Parisului a fost făcut să joace rolul principal în cea mai neruşinată şi scandaloasă farsă care s-a jucat vreodată înaintea unei adunări reprezentative naţionale. (…) El a fost adus într-o procesiune întreagă pentru a declara înaintea Convenţiei că religia pe care o predicase atâţia ani era în toate privinţele o invenţie a preoţilor, care nu avea temei nici în istorie şi nici în adevărul sacru. El a negat în termeni solemni şi clari existenţa lui Dumnezeu, pentru a cărui slujire fusese consacrat, s-a dedicat pentru viitor adorării libertăţii, egalităţii, virtuţii şi moralităţii. Apoi a depus pe masă însemnele episcopale şi a primit o îmbrăţişare frăţească din partea preşedintelui Convenţiei. Câţiva preoţi apostaţi au urmat exemplul acestui prelat” (Scott, vol. 1, cap. 17).
„Şi locuitorii pământului se vor bucura şi se vor veseli de ei; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului.” Franţa ateistă adusese la tăcere glasul mustrător al celor doi martori ai lui Dumnezeu. Cuvântul adevărului zăcea mort pe străzile ei, şi aceia care urau restricţiile şi cerinţele Legii lui Dumnezeu jubilau. Oamenii Îl sfidau public pe Regele cerului. Ca şi păcătoşii din vechime, ei strigau: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu şi ce ar putea să cunoască Cel Preaînalt?” (Psalmii 73:11).
Cu un curaj blasfemator aproape de necrezut, unul dintre preoţii noii ordini a spus: „Dumnezeule, dacă exişti, răzbună-Ţi Numele ofensat. Te sfidez! Nu zici nimic! Nu îndrăzneşti să-Ţi arunci tunetele. După toate acestea, cine va mai crede în existenţa Ta?” (Lacretelle, History, vol. 11, p. 309, în Sir Archibald Alison, History of Europe, vol 1, cap. 10). Ce ecou al întrebării faraonului: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui?… Eu nu cunosc pe Domnul!”
„Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»” (Psalmii 14:1). Domnul declară cu privire la cei care pervertesc adevărul: „Nebunia lor va fi arătată tuturor” (2 Timotei 3:9). După ce a renunţat la închinarea la viul Dumnezeu, la „Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică”, a trecut doar puţin timp până când Franţa a decăzut într-o idolatrie degradantă prin închinarea la Zeiţa Raţiunii, în persoana unei femei desfrânate. Şi aceasta în adunarea reprezentativă a naţiunii şi de către cele mai înalte autorităţi civile şi legislative ale ei! Un istoric spune: „Una dintre ceremoniile acestei nesăbuite perioade rămâne fără egal prin absurditatea şi necuviinţa ei. Uşile Convenţiei au fost deschise larg pentru intrarea unei formaţii de cântăreţi, urmată de o procesiune solemnă formată din membrii Consiliului municipal, cântând un imn în cinstea libertăţii şi însoţind, ca obiect al viitorului lor cult, o femeie acoperită cu un voal, pe care au numit-o Zeiţa Raţiunii. După ce a fost adusă înăuntru, i s-a ridicat voalul cu mare pompă, a fost aşezată la dreapta preşedintelui şi toţi au recunoscut-o drept o dansatoare la operă. (…) Acestei fiinţe, considerate a fi cea mai potrivită reprezentare a raţiunii căreia se închinau, Adunarea Naţională a Franţei i-a adus adorare publică.
Această mascaradă ridicolă şi neruşinată a generat o anumită modă, iar instalarea Zeiţei Raţiunii a fost repetată şi imitată în toată ţara, în acele locuri în care cetăţenii doreau să demonstreze că şi ei sunt la înălţimea Revoluţiei” (Scott, vol. 1, cap. 17).
Oratorul care a introdus cultul Raţiunii a spus: „Stimaţi legiuitori! Fanatismul a făcut loc raţiunii. Ochii lui înceţoşaţi n-au putut să suporte strălucirea luminii. Astăzi, o mulţime imensă s-a adunat sub aceste arcade gotice, în care a răsunat adevărul pentru prima dată. Aici, francezii au sărbătorit singurul cult adevărat – acela al Libertăţii, acela al Raţiunii. Aici ne-am exprimat urările pentru prosperitatea armelor Republicii. Aici am părăsit idolii neînsufleţiţi în favoarea Raţiunii, a acestui chip însufleţit, capodopera naturii” (M. A. Thiers, History of the French Revolution, vol. 2, p. 370, 371).
Când zeiţa a fost adusă înaintea Convenţiei, preşedintele a luat-o de mână şi, îndreptându-se către adunare, a spus: „Muritori, încetaţi să mai tremuraţi înaintea tunetelor neputincioase ale unui Dumnezeu pe care L-au creat temerile voastre. De astăzi înainte, să nu mai recunoaşteţi niciun dumnezeu, în afară de Raţiune. Vă prezint cea mai nobilă şi cea mai curată imagine a ei. Dacă trebuie să aveţi idoli, jertfiţi numai unora ca acesta. (…) Cazi înaintea augustului Senat al Libertăţii, o, văl al Raţiunii!”
„După ce a fost îmbrăţişată de preşedinte, zeiţa a fost urcată într-o caleaşcă magnifică şi condusă în mijlocul unei mulţimi imense, la Catedrala «Notre Dame», pentru a lua locul Dumnezeirii. Acolo a fost ridicată pe un altar înalt şi a primit adorarea tuturor celor prezenţi” (Alison, vol. 1, cap. 10).
Această ceremonie a fost urmată, nu mult după aceea, de arderea în public a Bibliei. Într-o ocazie, „Societatea Populară a Muzeului” a intrat în primăria municipală, exclamând: „Trăiască Raţiunea!” şi purtând în vârful unei prăjini resturile câtorva cărţi pe jumătate arse, printre altele breviare, cărţi de rugăciuni, exemplare din Vechiul şi Noul Testament, care „au ispăşit într-un foc mare”, spunea preşedintele, „toate prostiile pe care rasa umană le-a comis din cauza lor” (Journal of Paris, 1793, nr. 318, citat în Buchez-Roux, Collection of Parliamentary History, vol. 30, p. 200, 201).
Papalitatea fusese cea care începuse lucrarea pe care acum o încheia ateismul. Politica Romei generase acele condiţii sociale, politice şi religioase care au grăbit ruina Franţei. Referindu-se la ororile Revoluţiei, unii scriitori spun că aceste excese trebuie imputate tronului şi bisericii. (Vezi Apendicele.) Şi, pe drept cuvânt, biserica trebuie acuzată de ele. Papalitatea a otrăvit minţile regilor împotriva Reformei, ca fiind un duşman al coroanei, un element de discordie care ar fi fatal păcii şi armoniei naţiunii. Geniul Romei a inspirat pe această cale cea mai feroce cruzime şi cea mai violentă opresiune pornită de la tron.
Spiritul libertăţii a venit odată cu Biblia. Oriunde a fost acceptată Evanghelia, mintea oamenilor a fost trezită. Ei au început să rupă cătuşele care îi ţinuseră sclavi ai ignoranţei, viciului şi superstiţiei. Au început să gândească şi să acţioneze ca oameni. Monarhii au văzut lucrul acesta şi s-au temut din cauza despotismului lor.
Roma n-a ezitat să inflameze temerile lor invidioase. Papa îi spunea regentului Franţei, în anul 1525: „Această manie [protestantismul] va încurca şi va distruge nu numai religia, ci toate demnităţile princiare, nobilimea, legile, ordinea, inclusiv rangurile” (G. de Félice, History of the Protestants of France, vol. 1, cap. 2, par. 8). Câţiva ani mai târziu, un nunţiu papal l-a avertizat pe rege: „Sire, nu vă înşelaţi! Protestanţii vor răsturna ordinea civilă ca şi pe cea religioasă. (…) Tronul este în acelaşi pericol ca şi altarul. (…) Introducerea unei religii noi presupune neapărat introducerea şi a unei noi guvernări” (D’Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, vol. 2, cap. 36). Teologii se foloseau de prejudecăţile oamenilor, declarând că doctrina protestantă „îi ademeneşte pe oameni spre ciudăţenii şi nebunie. Ea îl lipseşte pe rege de afecţiunea devotată a supuşilor lui şi devastează deopotrivă biserica şi statul.” Astfel a reuşit Roma să ridice Franţa împotriva Reformei. „La început, sabia persecuţiei a fost scoasă din teacă în Franţa cu scopul de a susţine tronul, a-i apăra pe nobili şi a menţine în vigoare legile” (Wylie, vol. 13, cap. 4).
Conducătorii ţării n-au prevăzut aproape deloc urmările acestei politici fatale. Învăţătura Bibliei ar fi sădit în mintea şi în inima oamenilor acele principii de dreptate, cumpătare, adevăr, echitate şi generozitate care constituie piatra unghiulară a prosperităţii unei ţări. „Neprihănirea înalţă pe un popor.” Prin ea „se întăreşte un scaun de domnie” (Proverbele 14:34; 16:12). „Lucrarea neprihănirii va fi pacea”, iar rezultatul, „odihna şi liniştea pe vecie” (Isaia 32:17). Cel care respectă Legea divină va respecta şi legile ţării lui. Cel care se teme de Dumnezeu îl va onora pe împărat în exercitarea oricărei autorităţi drepte şi legitime. Dar nefericita Franţă a interzis Biblia şi i-a alungat pe ucenicii ei. Secol după secol, oameni de principiu şi integritate, bărbaţi cu perspicacitate intelectuală şi tărie morală, care au avut curajul să-şi susţină convingerile şi credinţa şi să sufere pentru adevăr, au trudit ca sclavi la galere, au pierit pe rug sau au putrezit în celulele temniţelor. Mii şi mii şi-au găsit salvarea prin fugă, toate acestea continuând timp de 250 de ani după începerea Reformei.
„N-a existat aproape nicio generaţie de francezi din acea lungă perioadă care să nu-i fi văzut pe urmaşii Evangheliei fugind dinaintea furiei nebune a persecutorului şi ducând cu ei inteligenţa, artele, hărnicia, ordinea – în care, de regulă, excelau – pentru a îmbogăţi ţările în care au găsit adăpost. Şi, în măsura în care îmbogăţeau alte ţări cu aceste daruri bune, îşi sărăceau propria ţară. Dacă tot ce a fost alungat ar fi rămas în Franţa, dacă în aceşti trei sute de ani cei exilaţi, cu priceperea lor, i-ar fi cultivat solul, dacă în timpul acestor ani înclinaţiile lor artistice ar fi contribuit la perfecţionarea manufacturilor ei, dacă geniul lor creator şi puterea lor analitică i-ar fi îmbogăţit literatura şi i-ar fi dezvoltat ştiinţa, dacă înţelepciunea lor i-ar fi călăuzit consiliile, dacă vitejia lor i-ar fi purtat luptele, dacă echitatea lor i-ar fi conceput legile şi dacă religia Bibliei ar fi întărit intelectul şi ar fi călăuzit conştiinţa poporului ei, la ce glorie ar fi ajuns astăzi Franţa! Ce ţară mare, prosperă şi fericită – un exemplu pentru alte ţări – ar fi fost ea!
Dar un bigotism orb şi neînduplecat i-a alungat de pe pământul ei pe toţi promotorii virtuţii, pe toţi partizanii ordinii, pe toţi apărătorii oneşti ai tronului şi le-a spus bărbaţilor care ar fi făcut din ţara lor «o slavă şi un renume» pe pământ: «Alegeţi între rug şi exil!» În cele din urmă, ruina statului a fost totală. N-a mai rămas conştiinţă care să fie proscrisă, nici religie care să fie târâtă la rug, nici patriotism care să fie exilat” (Wylie, vol. 13, cap. 20). Şi rezultatul groaznic a fost Revoluţia, cu toate ororile ei.
„Odată cu fuga hughenoţilor, asupra Franţei s-a abătut un declin general. Oraşe cu manufacturi înfloritoare au decăzut; regiuni fertile au revenit la sălbăticia naturală; obtuzitatea intelectuală şi decăderea morală au urmat unei perioade de extraordinar progres. Parisul a devenit un imens azil de nevoiaşi şi se estimează că, la izbucnirea Revoluţiei, două sute de mii de săraci cereau milostenii din mâna regelui. Numai iezuiţii prosperau într-o ţară ruinată şi conduceau cu o tiranie groaznică bisericile şi şcolile, închisorile şi galerele.”
Evanghelia i-ar fi adus Franţei soluţia la acele probleme politice şi sociale care depăşeau capacitatea clerului, a regelui şi a legiuitorilor ei şi care, în cele din urmă, au afundat ţara în anarhie şi dezastru. Dar, sub dominaţia Romei, oamenii au pierdut lecţiile binecuvântate ale Mântuitorului, lecţii de jertfire de sine şi de iubire neegoistă. Ei fuseseră înstrăinaţi de practicarea sacrificiului de sine pentru binele altora. Bogaţii nu mai erau mustraţi pentru oprimarea săracilor, săracii nu primeau niciun ajutor în robia şi degradarea lor. Egoismul celor bogaţi şi puternici devenea din ce în ce mai vizibil şi mai apăsător. Timp de secole, lăcomia şi imoralitatea nobililor au dus la stoarcerea nemiloasă a ţăranilor. Bogaţii îi nedreptăţeau pe săraci şi săracii îi urau pe bogaţi.
În multe provincii, proprietăţile erau deţinute de nobili şi clasele muncitoare luau pământul în arendă. Fermierii erau la dispoziţia proprietarilor şi erau obligaţi să se supună pretenţiilor lor exagerate. Povara susţinerii atât a statului, cât şi a bisericii cădea asupra claselor mijlocii şi de jos, cărora autorităţile civile şi clerul le cereau impozite apăsătoare. „Bunul plac al nobililor era considerat lege supremă. Fermierii şi ţăranii puteau să rabde de foame, fiindcă asupritorilor nu le păsa deloc. (…) Oamenii erau obligaţi ca la orice mişcare să ţină seama de interesul exclusiv al proprietarului. Viaţa agricultorilor era o viaţă de muncă neîncetată şi de suferinţă nealinată. Plângerile lor, în cazul în care ar fi îndrăznit să se plângă, erau tratate cu dispreţ. Tribunalele dădeau întotdeauna câştig de cauză nobilului, în defavoarea ţăranului. Judecătorii luau mită la scară largă. Cel mai mic capriciu al aristocraţiei avea putere de lege în virtutea acestui sistem de corupţie generală. Din impozitele stoarse de la popor de către nobili, pe de o parte, şi de către cler, pe de altă parte, mai puţin de jumătate din sume intrau în trezoreria regală sau episcopală, restul fiind risipit într-o viaţă de dezmăţ şi risipă. Oamenii care îi sărăceau astfel pe supuşii lor erau scutiţi de impozite şi îndreptăţiţi, prin lege sau tradiţie, la toate funcţiile de stat. Clasele privilegiate numărau o sută cincizeci de mii de oameni, iar pentru plăcerile lor, milioane de oameni erau condamnaţi la o viaţă de deznădejde şi degradare.” (Vezi Apendicele.)
Curtea regală se dedase luxului şi desfrâului. Exista prea puţină încredere între popor şi conducători. Toate măsurile guvernului erau privite cu suspiciune, fiind considerate viclene şi egoiste. Înainte de Revoluţie, tronul fusese ocupat peste o jumătate de secol de Ludovic al XV-lea, care, chiar şi în acele vremuri grele, s-a remarcat ca un monarh nepăsător, frivol şi senzual. Cu o aristocraţie coruptă şi crudă şi cu o clasă de jos ignorantă şi sărăcită, cu finanţele secătuite şi poporul exasperat, nu era nevoie de un ochi de profet pentru a prevedea o izbucnire teribilă şi inevitabilă. La avertismentele consilierilor lui, regele obişnuia să răspundă: „Căutaţi ca lucrurile să meargă cât trăiesc eu, după moartea mea, fie ce-o fi.” Degeaba se insista asupra nevoii unei reforme. Regele vedea relele, dar nu avea nici curajul şi nici puterea pentru a le face faţă. Soarta sumbră a Franţei era fidel oglindită în răspunsul lui nepăsător şi egoist: „După mine, potopul!”
Profitând de invidia regilor şi a claselor conducătoare, Roma i-a influenţat să ţină poporul în servitute, ştiind bine că astfel statul va fi slăbit. Pe această cale, Roma intenţiona să-i ţină în robia ei atât pe conducători, cât şi poporul. Cu o politică bine gândită pe termen lung, ea a înţeles că, pentru a-i ţine legaţi pe oameni cu adevărat, trebuie să le încătuşeze sufletele, că cea mai sigură cale de a-i împiedica să iasă din sclavie era să-i faci inapţi de libertate. De o mie de ori mai groaznică decât suferinţa fizică, ce rezulta din politica ei, era degradarea morală. Lipsit de Biblie şi lăsat pradă bigotismului şi egoismului, poporul era învăluit în neştiinţă şi superstiţie şi cufundat în viciu, fiind astfel cu totul incapabil să se conducă singur.
Dar consecinţele acestor realităţi au fost cu totul altele decât ceea ce plănuise Roma. În loc să ţină masele în supunere oarbă faţă de dogmele ei, demersul ei a avut ca efect transformarea lor în revoluţionari şi necredincioşi. Romano-catolicismul era dispreţuit, fiind considerat o uneltire a preoţilor. Oamenii priveau clerul ca pe un complice la oprimarea lor. Singurul dumnezeu pe care îl cunoşteau era dumnezeul Romei. Învăţătura ei era singura lor religie. Priveau lăcomia şi cruzimea ei ca fiind rodul natural al Bibliei şi, ca atare, nu doreau să aibă parte de ea.
Roma reprezentase greşit caracterul lui Dumnezeu şi pervertise cerinţele Sale, iar acum oamenii respingeau atât Biblia, cât şi pe Autorul ei. Ea ceruse o credinţă oarbă în dogmele ei, sub pretinsa aprobare a Scripturilor. Ca reacţie, Voltaire şi colaboratorii lui au renegat cu totul Cuvântul lui Dumnezeu şi au răspândit pretutindeni otrava necredinţei. Roma îi zdrobise pe oameni sub călcâiul ei de fier; iar acum, masele degradate şi brutalizate, în aversiunea lor faţă de tirania ei, înlăturau toate restricţiile. Înfuriaţi că s-au închinat un timp atât de îndelungat unei şarlatanii sclipitoare, acum oamenii respingeau atât adevărul, cât şi rătăcirea şi, confundând libertatea cu desfrâul, robii viciului jubilau de libertatea lor închipuită.
La începutul Revoluţiei, printr-o concesie a regelui, s-a permis ca poporul să aibă reprezentanţi în guvern, într-un număr care depăşea pe cel al nobililor şi al clerului la un loc. Astfel, balanţa puterii era în mâinile poporului, dar acesta nu era pregătit s-o folosească înţelept şi cu moderaţie. Dornici să corecteze nedreptăţile pe care le suferiseră, oamenii s-au hotărât să preia reconstrucţia societăţii. O populaţie indignată, a cărei minte era plină de amintirile amare ale nedreptăţilor îndelung acumulate, s-a hotărât să schimbe din temelii starea de mizerie care devenise insuportabilă şi să se răzbune pe aceia pe care îi considerau autori ai suferinţelor lor. Oprimaţii aplicau lecţia pe care o învăţaseră sub tiranie şi au devenit opresorii celor care îi chinuiseră pe ei.
Nefericita Franţă recolta în sânge secerişul a ceea ce semănase. Teribile au fost urmările supunerii ei faţă de puterea dominatoare a Romei. Acolo unde Franţa, sub influenţa Bisericii Romano-Catolice, înălţase primul rug la începutul Reformei, Revoluţia a instalat prima ghilotină. Chiar în locul în care primii martiri ai credinţei protestante fuseseră arşi în secolul al XVI-lea, au fost ghilotinate primele victime în secolul al XVIII-lea. Respingând Evanghelia, care i-ar fi adus vindecare, Franţa a deschis uşa necredinţei şi a dezastrului. Când restricţiile Legii lui Dumnezeu au fost date la o parte, s-a constatat că legile omului erau insuficiente să ţină în frâu valurile puternice ale patimii omeneşti şi ţara a fost cuprinsă de vâltoarea revoltei şi anarhiei. Războiul împotriva Bibliei a inaugurat o eră cunoscută în istoria lumii drept „Domnia Terorii”. Pacea şi fericirea au fost alungate din familiile şi inimile oamenilor. Nimeni nu se simţea în siguranţă. Acela care triumfa astăzi era suspectat şi condamnat mâine. Violenţa şi desfrâul domneau fără a putea fi controlate.
Regele, clerul şi nobilii erau constrânşi să se supună atrocităţilor unui popor agitat şi exasperat. Setea acestuia de răzbunare a fost doar stimulată de executarea regelui, iar cei care îi decretaseră moartea l-au urmat la scurt timp pe eşafod. S-a hotărât executarea în masă a tuturor celor suspectaţi de ostilitate faţă de Revoluţie. Închisorile erau arhipline, cuprinzând, la un moment dat, peste două sute de mii de deţinuţi. Oraşele erau martore la nenumărate scene de groază. Un partid de revoluţionari era împotriva altuia şi Franţa a devenit un vast câmp de bătaie între mase de oameni care se luptau dominate de furia patimilor. „În Paris, tulburările urmau una după alta şi cetăţenii erau împărţiţi într-o varietate de grupări, care nu păreau să aibă alt scop decât exterminarea reciprocă.” Şi pentru a amplifica drama generală, Franţa a ajuns să ducă un lung şi devastator război cu marile puteri ale Europei. „Ţara era în pragul falimentului, armatele cereau să li se plătească soldele restante, parizienii erau înfometaţi, provinciile erau pustiite de tâlhari, iar civilizaţia era aproape anihilată de anarhie şi libertinaj.”
Prea bine învăţase poporul lecţiile de cruzime şi tortură pe care Roma le predase cu atâta conştiinciozitate. Venise, în sfârşit, ziua pentru răsplată. Acum, nu ucenicii lui Iisus erau aruncaţi în temniţe şi târâţi la rug. Aceştia fuseseră exterminaţi sau determinaţi să plece în exil, cu mult înainte. Necruţătoarea Romă simţea acum puterea teribilă a acelora pe care ea îi învăţase să se delecteze cu fapte sângeroase. „Exemplul persecuţiei, pe care clerul Franţei îl dăduse timp de atâtea secole, se întorcea acum împotriva lui cu mare putere. Eşafoadele se înroşeau de sângele preoţilor. Galerele şi închisorile, odinioară umplute de hughenoţi, erau acum pline de persecutorii lor. Legaţi cu lanţuri şi trudind la vâsle, clericii romano-catolici simţeau pe pielea lor toate acele suferinţe pe care biserica lor le aplicase din abundenţă blânzilor eretici.” (Vezi Apendicele.)
„Au venit apoi acele zile când au fost aplicate cele mai barbare legi de către cele mai barbare tribunale; când niciun om nu putea să-şi salute vecinii sau să-şi spună rugăciunile… fără pericolul de a comite o crimă capitală; când spionii pândeau la toate colţurile; când ghilotina lucra mult şi din greu în fiecare dimineaţă; când închisorile erau pline aproape ca punţile unui vas cu sclavi; când canalele curgeau înspumate de sânge, în Sena. (…) În timp ce care încărcate cu victime pentru execuţie străbăteau zilnic străzile Parisului, proconsulii, pe care comitetul suveran îi trimisese în cartiere, se delectau într-un exces de cruzime necunoscut nici măcar în capitală. Cuţitul maşinii ucigaşe se ridica şi cădea prea încet pentru acţiunea lor funestă. Şiruri lungi de deţinuţi erau cosiţi cu puştile. Erau făcute găuri pe fundul vaselor cu pânze supraaglomerate. Lyonul a fost transformat într-un pustiu. La Arras, chiar şi mila crudă a unei morţi grabnice le-a fost refuzată prizonierilor. De-a lungul Loarei, de la Saumur până la mare, stoluri mari de corbi şi ulii se ospătau din cadavrele dezbrăcate, unite în îmbrăţişări hidoase. Nu se arăta nicio milă faţă de sex sau vârstă. Numărul băieţilor şi fetelor de şaptesprezece ani care au fost ucişi de acel guvern odios este socotit cu sutele. Prunci smulşi de la sân erau aruncaţi din suliţă în suliţă de-a lungul oştilor iacobine.” (Vezi Apendicele.) În scurtul interval de zece ani, au pierit mulţimi de fiinţe umane.
Toate acestea s-au întâmplat la dorinţa lui Satana. Era ceea ce de secole el urmărise să aibă loc. Politica lui este înşelătoria, de la început până la sfârşit, iar scopul lui constant este să aducă nenorocire şi mizerie peste oameni, să desfigureze şi să păteze lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, să strice planurile divine de iubire şi bunătate şi, astfel, să producă durere în cer. Apoi, prin arta lui de amăgire, orbeşte minţile oamenilor, determinându-i să arunce vina pentru faptele lui asupra lui Dumnezeu, ca şi când tot dezastrul ar fi consecinţa planului Creatorului. În acelaşi fel, când cei aduşi la o stare de degradare şi abrutizare, prin puterea lui plină de cruzime, îşi obţin libertatea, Satana îi îndeamnă la excese şi atrocităţi. Apoi, acest tablou de nestăpânite excese este prezentat de tirani şi opresori ca o ilustrare a urmărilor libertăţii.
Când eroarea prezentată într-o anumită formă este demascată, Satana o maschează într-o altă formă, iar mulţimile o primesc la fel de uşor ca pe prima. Când oamenii au descoperit că romano-catolicismul este o amăgire, iar Satana n-a mai putut să-i conducă la călcarea Legii lui Dumnezeu prin acest mijloc, el i-a determinat să privească orice religie ca pe o escrocherie, iar Biblia, ca pe o poveste inventată. Înlăturând astfel principiile divine, ei s-au dedat la ticăloşie fără frâu.
Eroarea fatală care a adus atâta nenorocire asupra locuitorilor Franţei a fost ignorarea acestui mare adevăr: reala libertate se găseşte în cadrul principiilor Legii lui Dumnezeu. „O, de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi fericirea ta, ca valurile mării.” „Cei răi n-au pace, zice Domnul.” „Dar cel ce Mă ascultă va locui fără grijă, va trăi liniştit şi fără să se teamă de vreun rău” (Isaia 48:18,22; Proverbele 1:33).
Ateii, apostaţii şi necredincioşii se opun Legii lui Dumnezeu şi o condamnă. Dar consecinţele influenţei lor demonstrează că bunăstarea omului este strâns legată de ascultarea de principiile divine. Cei care nu vor să citească această lecţie în Cartea lui Dumnezeu o vor citi în istoria omenirii.
Când Satana a acţionat prin intermediul Bisericii Romano-Catolice ca să-i determine pe oameni să nu mai asculte, influenţa lui a fost atât de ascunsă şi demersul lui atât de deghizat, încât degradarea şi dezastrul care au urmat n-au fost considerate un rod al fărădelegii. Pe de altă parte, puterea lui a fost contracarată în aşa măsură de intervenţia Duhului Sfânt, încât planurile lui au fost împiedicate să ajungă la deplina realizare. Oamenii nu au făcut legătura între efect şi cauză şi n-au descoperit sursa nenorocirilor lor. Dar în timpul Revoluţiei, Legea lui Dumnezeu a fost dată la o parte în mod deschis de către Adunarea Naţională. În timpul Domniei Terorii care a urmat, s-a putut observa la scară largă ce înseamnă cauza şi efectul.
Când Franţa L-a respins în mod public pe Dumnezeu şi a dat la o parte Biblia, oamenii nelegiuiţi şi spiritele întunericului au tresăltat văzând atingerea ţintei pe care o urmăriseră de atâta timp – un regat fără restricţiile Legii lui Dumnezeu. „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău” (Eclesiastul 8:11). Dar călcarea unei legi drepte şi perfecte trebuie inevitabil să ducă la nenorocire şi ruină. Deşi judecăţile n-au venit imediat asupra lor, răutatea oamenilor a acţionat în mod sigur în direcţia pieirii lor. Secole de apostazie şi nelegiuire acumulaseră mânie pentru ziua răsplătirii. Când relele lor au umplut măsura, dispreţuitorii lui Dumnezeu au aflat prea târziu că este un lucru de temut să ajungă la limita răbdării divine. Spiritul lui Dumnezeu care limitează, ţine sub control, puterea crudă a lui Satana a fost retras în mare măsură, şi aceluia a cărui singură încântare este nenorocirea oamenilor i-a fost permis să acţioneze în voie. Cei care aleseseră să intre în rândurile revoltei au fost lăsaţi să-i culeagă roadele, până când ţara s-a umplut de crime prea groaznice pentru ca pana să le descrie. Din provinciile pustiite şi din oraşele ruinate s-a auzit un strigăt cumplit – un strigăt de chin amarnic. Franţa a fost zguduită ca de cutremur. Religia, legea, ordinea socială, familia, statul şi biserica – toate au fost retezate de mâna nelegiuită care se ridicase împotriva Legii lui Dumnezeu. Adevărate sunt cuvintele înţeleptului: „Cel rău cade prin însăşi răutatea lui.” „Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruie multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El. Dar cel rău nu este fericit” (Proverbele 11:5; Eclesiastul 8:12,13). „Pentru că au urât ştiinţa şi n-au ales frica Domnului… de aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor şi se vor sătura cu sfaturile lor” (Proverbele 1:29,31).
Martorii credincioşi ai lui Dumnezeu, ucişi de puterea blasfematoare care „se ridică din Adânc”, nu aveau să rămână multă vreme tăcuţi. „După cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut” (Apocalipsa 11:11). În anul 1793, Adunarea Naţională a Franţei a votat decretele care au desfiinţat religia creştină şi au înlăturat Biblia. După trei ani şi jumătate, aceeaşi Adunare a adoptat o rezoluţie care abroga aceste decrete şi care decreta libera circulaţie a Scripturilor. Lumea a rămas îngrozită de enormitatea vinovăţiei care a rezultat din respingerea descoperirilor sfinte şi oamenii au recunoscut necesitatea credinţei în Dumnezeu şi în Cuvântul Său, ca temelie a virtuţii şi a moralităţii. Domnul spune: „Pe cine ai batjocorit şi ai ocărât tu? Împotriva cui ţi-ai ridicat glasul şi ţi-ai îndreptat ochii? Împotriva Sfântului lui Israel” (Isaia 37:23). „De aceea, iată că le arăt de data aceasta şi-i fac să ştie puterea şi tăria Mea; şi vor cunoaşte că Numele Meu este Domnul” (Ieremia 16:21).
Cu privire la cei doi martori, profetul declară mai departe: „Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: «Suiţi-vă aici!» Şi s-au suit într-un nor spre cer, iar vrăjmaşii lor i-au văzut” (Apocalipsa 11:12). După ce Franţa a dus război împotriva celor doi martori ai lui Dumnezeu, aceştia au ajuns să fie onoraţi ca niciodată înainte. În anul 1804, a fost organizată Societatea Biblică Britanică şi pentru Străinătate. Aceasta a fost urmată de organizaţii asemănătoare, cu numeroase ramuri pe continentul european. În anul 1816, a fost întemeiată Societatea Biblică Americană. Când a fost organizată Societatea Britanică, Biblia fusese tipărită şi răspândită în cincizeci de limbi. De atunci, a fost tradusă în sute de limbi şi dialecte. (Vezi Apendicele.)
În cei cincizeci de ani care au precedat anul 1792, nu prea se dăduse atenţie activităţii în misiunile străine. Nu fusese înfiinţată nicio nouă societate şi existau doar câteva biserici care făceau unele eforturi pentru răspândirea creştinismului în ţările păgâne. Dar, spre încheierea secolului al XVIII-lea, s-a produs o mare schimbare. Oamenii nu mai erau satisfăcuţi de rezultatele raţionalismului şi şi-au dat seama de necesitatea revelaţiei divine şi a religiei experimentale. De atunci, lucrarea misiunilor străine s-a dezvoltat fără precedent. (Vezi Apendicele.)
Perfecţionarea tiparului a dat un puternic impuls răspândirii Bibliei. Îmbunătăţirea mijloacelor de comunicare între diferite ţări, dărâmarea vechilor bariere ale prejudecăţilor şi exclusivismului naţional, precum şi pierderea puterii seculare de către pontiful roman, toate acestea au deschis drumul pătrunderii Cuvântului lui Dumnezeu. De ani de zile Biblia era vândută fără restricţii pe străzile Romei, fiind acum dusă în toate părţile locuite ale globului.
Necredinciosul Voltaire a spus odată cu îngâmfare: „M-am săturat să-i aud pe oameni repetând că doisprezece bărbaţi au întemeiat religia creştină. Voi dovedi că un singur om este destul pentru a o distruge.” Au trecut generaţii întregi de la moartea lui. Milioane de oameni s-au unit în lupta contra Bibliei. Dar este atât de departe de a fi distrusă, încât acolo unde în timpul lui Voltaire erau o sută, acum sunt zece mii, chiar mai mult, o sută de mii de exemplare ale cărţii lui Dumnezeu. Potrivit cuvintelor unui reformator timpuriu al bisericii creştine, „Biblia este o nicovală de care s-au spart multe ciocane”. Domnul zice: „Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere şi, pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta, o vei osândi” (Isaia 54:17).
„Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.” „Toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veşnicie, făcute cu credincioşie şi neprihănire” (Isaia 40:8; Psalmii 111:7,8). Tot ce este clădit pe autoritatea omului va fi distrus, dar ceea ce este întemeiat pe stânca Cuvântului neschimbător al lui Dumnezeu va rămâne pentru totdeauna.