„Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui, era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roţile lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile” (Daniel 7:9,10).
Astfel i-a fost prezentată profetului în viziune ziua aceea mare şi solemnă în care caracterul şi viaţa oamenilor vor trece prin faţa Judecătorului întregului pământ şi fiecare om va fi răsplătit „după faptele lui”. Cel Îmbătrânit de zile este Dumnezeu Tatăl. Psalmistul spune: „Înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!” (Psalmii 90:2). El, care este izvorul întregii existenţe şi sursa a tot ce este lege, prezidează acţiunea de judecată. Îngerii sfinţi, în număr de „zece mii de ori zece mii şi mii de mii”, participă la procesele desfăşurate în acest mare tribunal ca agenţi şi martori.
„Şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum” (Daniel 7:13,14). Venirea lui Hristos descrisă aici nu este a doua Sa venire pe pământ. El vine la Cel Îmbătrânit de zile, în ceruri, pentru a primi stăpânirea, slava şi împărăţia care Îi vor fi date la încheierea lucrării Sale de Mijlocitor. Această venire, şi nu a doua Sa venire pe pământ, a fost prezisă de profeţie că va avea loc la sfârşitul celor 2.300 de zile, în anul 1844. Iisus, Marele-Preot, a intrat în Locul Preasfânt însoţit de îngeri cereşti şi S-a prezentat înaintea lui Dumnezeu pentru a Se angaja în ultima fază a misiunii Sale în favoarea omului – pentru a efectua judecata de cercetare şi a face ispăşire pentru toţi cei care vor dovedi că au dreptul să beneficieze de ea.
În cadrul sistemului de slujbe simbolice, numai cei care veneau înaintea lui Dumnezeu cu mărturisire şi pocăinţă şi ale căror păcate fuseseră transferate asupra Sanctuarului prin sângele jertfei pentru păcat luau parte la ceremoniile Zilei de Ispăşire. În acelaşi fel, în marea Zi a Ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, sunt luate în considerare numai cazurile celor care formează poporul lui Dumnezeu. Judecarea celor răi este un proces distinct şi separat şi are loc mai târziu. „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?” (1 Petru 4:17).
Cărţile din ceruri, în care sunt consemnate numele şi faptele oamenilor, vor determina hotărârile care se vor lua la judecată. Profetul Daniel spune: „S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” Apostolul Ioan, descriind aceeaşi scenă, adaugă: „Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apocalipsa 20:12).
Cartea vieţii cuprinde numele celor care au intrat vreodată în serviciul lui Dumnezeu. Iisus îi îndemna pe ucenicii Săi: „Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10:20). Pavel vorbeşte despre colaboratorii lui credincioşi, „ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii” (Filipeni 4:3). Daniel, referindu-se la „o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile”, declară că poporul lui Dumnezeu va fi mântuit, „şi anume oricine va fi găsit scris în carte”. Iar Ioan spune că în cetatea lui Dumnezeu vor intra numai cei al căror nume este scris „în cartea vieţii Mielului” (Daniel 12:1; Apocalipsa 21:27).
„O carte de aducere-aminte” este scrisă înaintea lui Dumnezeu, în care sunt înregistrate faptele bune ale celor „ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui” (Maleahi 3:16). Cuvintele lor de credinţă şi faptele lor de iubire sunt consemnate în ceruri. La aceasta se referă Neemia când spune: „Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeule,... şi nu uita faptele mele evlavioase făcute pentru Casa Dumnezeului meu” (Neemia 13:14). În cartea de aducere-aminte a lui Dumnezeu este imortalizată orice faptă de dreptate. Acolo se consemnează cu fidelitate orice ispită căreia i s-a rezistat, orice păcat biruit, orice cuvânt de milă exprimat. Acolo se înregistrează orice gest de sacrificiu, orice suferinţă şi necaz îndurate pentru Hristos. Psalmistul spune: „Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău: nu sunt ele scrise în cartea Ta?” (Psalmii 56:8).
Există, de asemenea, un raport al păcatelor oamenilor. „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:14). „Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit.” Mântuitorul spune: „Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12:36,37). Planurile şi motivele ascunse apar în acest registru precis, deoarece Dumnezeu „va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor” (1 Corinteni 4:5). „Iată, sunt scrise înaintea Mea... nelegiuirile voastre şi nelegiuirile părinţilor voştri, zice Domnul” (Isaia 65:6,7, tr. engl. KJV).
Faptele fiecărui om sunt aduse în atenţia lui Dumnezeu şi sunt înregistrate ca o dovadă fie de loialitate, fie de neloialitate. În dreptul fiecărui nume din cărţile cerului sunt trecute cu o exactitate extraordinară orice cuvânt rău, orice faptă egoistă, orice datorie neîndeplinită, orice păcat ascuns şi orice prefăcătorie vicleană. Neglijarea avertizărilor sau mustrărilor trimise de Cer, momentele irosite, ocaziile nefolosite, influenţa exercitată spre bine sau spre rău, cu rezultatele ei pe termen lung, toate sunt consemnate de îngerul raportor.
Legea lui Dumnezeu este standardul în funcţie de care vor fi analizate caracterul şi viaţa oamenilor la judecată. Înţeleptul spune: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată” (Eclesiastul 12:13,14). Apostolul Iacov îi îndemna pe fraţii săi: „Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei” (Iacov 2:12).
Cei care la judecată sunt „găsiţi vrednici” vor avea parte de învierea celor drepţi. Iisus a spus: „Cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi... vor fi ca îngerii; şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Luca 20:35,36). El declară din nou că „cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă” (Ioan 5:29). Neprihăniţii morţi nu vor fi înviaţi decât după judecata care îi va găsi demni să „învieze pentru viaţă”. Aşadar, ei nu vor fi prezenţi în persoană la tribunal, când rapoartele lor sunt examinate şi cazurile lor, hotărâte.
Iisus Se va prezenta ca avocat, să pledeze în favoarea lor înaintea lui Dumnezeu. „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Iisus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). „Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.” „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 9:24; 7:25).
Când rapoartele sunt deschise la judecată, viaţa celor care au crezut în Iisus este examinată de Dumnezeu. Avocatul nostru prezintă cazurile fiecărei generaţii, succesiv, începând cu primii oameni care au trăit pe pământ şi încheind cu cei în viaţă. Fiecare nume este amintit, fiecare caz este cercetat în detaliu. Unele sunt acceptate, altele sunt respinse. Numele celor care au păcate rămase în rapoarte, păcate de care nu s-au pocăit şi deci nu sunt iertate, sunt şterse din cartea vieţii, iar raportul faptelor lor bune este şters din cartea de amintire a lui Dumnezeu. Domnul i-a spus lui Moise: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea” (Exodul 32:33). Iar profetul Ezechiel a declarat: „Însă dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea..., toată neprihănirea lui va fi uitată” (Ezechiel 18:24).
În dreptul tuturor acelora care s-au pocăit cu adevărat de păcat şi au revendicat, prin credinţă, sângele lui Hristos, ca jertfă ispăşitoare, s-a scris „iertare” în cărţile din ceruri. Şi pentru că au devenit părtaşi la neprihănirea lui Hristos şi caracterul lor a fost găsit în acord cu Legea lui Dumnezeu, păcatele lor vor fi şterse, iar ei vor fi consideraţi demni de viaţa veşnică. Domnul declară prin profetul Isaia: „Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43:25). Iisus a spus: „Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” „De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Apocalipsa 3:5; Matei 10:32,33).
Nici cel mai profund interes manifestat de oameni faţă de deciziile tribunalelor pământeşti nu poate egala interesul arătat în curţile cereşti când numele scrise în cartea vieţii ajung să fie analizate înaintea Judecătorului întregului pământ. Mijlocitorul divin pledează ca toţi cei care au biruit prin credinţa în sângele Său să fie iertaţi de păcate, să fie readuşi în căminul din Eden şi să fie încoronaţi împreună-moştenitori cu El la „vechea stăpânire” (Mica 4:8). Satana a crezut că, prin amăgirea şi ispitirea omenirii, va dejuca planul divin urmărit prin crearea omului, dar acum, Hristos cere ca acest plan să fie adus la îndeplinire ca şi cum omul n-ar fi căzut niciodată. El cere pentru poporul Său nu numai iertare şi disculpare totală şi definitivă, ci şi dreptul de a împărţi cu El gloria şi tronul Său.
În timp ce Iisus mijloceşte pentru supuşii harului Său, Satana îi acuză înaintea lui Dumnezeu că sunt călcători ai Legii. Marele amăgitor a încercat să-i ducă la scepticism, să-i facă să-şi piardă încrederea în Dumnezeu, să se despartă de dragostea Sa şi să calce Legea Sa. Acum, el arată către raportul vieţii lor, către defectele lor de caracter şi lipsa de asemănare dintre ei şi Hristos, fapt care Îl dezonorează pe Răscumpărătorul lor, face referire la toate păcatele pe care el i-a ispitit să le comită. Din cauza tuturor acestora, el îi pretinde ca supuşi ai lui.
Iisus nu le scuză păcatele, ci face trimitere la pocăinţa şi credinţa lor şi, cerând iertare în numele lor, Îşi înalţă mâinile rănite înaintea Tatălui şi a sfinţilor îngeri, spunând: „Îi cunosc pe nume, i-am săpat pe palmele Mele”. „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită” (Psalmii 51:17). Iar acuzatorului poporului Său îi spune: „Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El, care a ales Ierusalimul! Nu este el…un tăciune scos din foc?” (Zaharia 3:2). Hristos îi îmbracă atunci cu propria neprihănire pe cei care i-au rămas devotaţi, pentru a prezenta înaintea Tatălui o „Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5:27). Numele lor sunt scrise în cartea vieţii şi despre ei este scris: „Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici” (Apocalipsa 3:4).
În acest fel se va împlini în totalitate făgăduinţa noului legământ: „Le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” „În zilele acelea, în vremea aceea, zice Domnul, se va căuta nelegiuirea lui Israel şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda şi nu se va mai găsi” (Ieremia 31:34; 50:20). „În vremea aceea, odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi slavă, şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi «sfânt», oricine va fi scris printre cei vii, la Ierusalim” (Isaia 4:2,3).
Procesul de cercetare şi de ştergere a păcatelor trebuie încheiat înainte de a doua venire a Domnului. Deoarece morţii trebuie judecaţi după cele scrise în cărţi, este imposibil ca păcatele oamenilor să fie şterse înainte de judecata la care sunt cercetate cazurile lor. Apostolul Petru declară clar că păcatele credincioşilor vor fi şterse când vor veni „de la Domnul vremurile de înviorare” şi va fi trimis Iisus Hristos (Faptele 3:19,20). Când se va încheia faza de investigare din cadrul judecăţii, Hristos va veni şi răsplata Sa va fi cu El, ca să dea fiecăruia după faptele sale.
În ceremonialul simbolic, după ce făcea ispăşirea pentru Israel, marele-preot ieşea şi binecuvânta poporul. În acelaşi fel, la încheierea misiunii Sale de mijlocire, Hristos Se va arăta „nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea” (Evrei 9:28), pentru a binecuvânta cu viaţă veşnică pe poporul Său care Îl aşteaptă. După cum preotul, îndepărtând păcatele din Sanctuar, le mărturisea pe capul ţapului de trimis, la fel şi Hristos va aşeza toate aceste păcate asupra lui Satana, iniţiatorul şi instigatorul la păcat. Ţapul care purta păcatele lui Israel era trimis într-un ţinut pustiu (Leviticul 16:22). În acelaşi fel, Satana, care poartă vina pentru toate păcatele pe care poporul lui Dumnezeu le-a comis din cauza lui, va fi izolat timp de o mie de ani pe planeta Pământ, care în acel răstimp va fi pustie, fără locuitori, şi, în final, va suporta întreaga pedeapsă pentru păcat în focul care îi va distruge pe toţi cei răi. Astfel, marele plan de răscumpărare va fi definitiv îndeplinit prin eradicarea finală a păcatului şi eliberarea tuturor celor care au fost dispuşi să renunţe la rău.
La timpul stabilit pentru judecată – finalul celor 2.300 de zile, în anul 1844 – a început acţiunea de cercetare şi ştergere a păcatelor. Toţi cei care au luat vreodată asupra lor numele lui Hristos trebuie să treacă prin această examinare minuţioasă. Atât cei vii, cât şi cei morţi vor fi judecaţi „după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţi”.
Păcatele de care cel în cauză nu s-a pocăit şi pe care nu le-a eliminat din viaţa lui nu vor fi iertate şi şterse din rapoarte, ci vor rămâne ca mărturie împotriva lui în ziua Domnului. Indiferent că a comis fapte rele la lumina zilei sau în întunericul nopţii, acestea sunt cunoscute şi descoperite înaintea Celui care ne va trage la răspundere. Îngerii lui Dumnezeu au fost martori la fiecare păcat şi l-au înregistrat în acele rapoarte infailibile. Păcatul poate fi mascat, negat, ascuns de tată, de mamă, de soţie, de copii şi de prieteni; nimeni nu are nici cea mai mică bănuială despre răul comis, în afară de făptaşul vinovat. Dar în faţa fiinţelor cereşti, fapta este descoperită. Întunericul celei mai negre nopţi, tăinuirea prin cele mai amăgitoare scheme nu sunt suficiente să ascundă nici măcar un gând de cunoştinţa Celui Veşnic. Dumnezeu are o evidenţă exactă a oricărei fapte nedrepte, a oricărui procedeu incorect. El nu este indus în eroare de aparenţa de pietate. El nu face greşeli în aprecierea caracterului. Oamenii pot fi înşelaţi de cei cu inima plină de vicii, dar Dumnezeu vede dincolo de toate prefăcătoriile şi citeşte viaţa interioară.
Cât de grav sună! Una după alta, zilele trec în eternitate, ducându-şi povara de rapoarte pentru cărţile din ceruri. Cuvintele odată spuse şi faptele odată comise nu mai pot fi retrase niciodată. Îngerii au înregistrat atât binele, cât şi răul. Cel mai mare cuceritor de pe pământ nu poate să anuleze consemnările nici măcar unei singure zile. Faptele noastre, cuvintele noastre, chiar şi cele mai ascunse motive, toate au greutatea lor în hotărârea destinului nostru spre fericire sau spre dezastru. Deşi de noi s-ar putea să fie uitate, ele vor depune mărturie pentru dezvinovăţirea sau pentru condamnarea noastră.
După cum trăsăturile feţei sunt reproduse cu acurateţe pe placa fotografică, la fel caracterul este redat cu fidelitate în cărţile de sus. Totuşi, cât de puţină atenţie i se acordă acelui raport ce va fi cercetat de fiinţele cereşti! Dacă ar putea fi dat la o parte vălul care desparte lumea văzută de cea nevăzută, şi oamenii ar vedea îngerul care înregistrează orice cuvânt şi faptă cu care vor trebui să se confrunte la judecată, câte cuvinte care se rostesc zilnic ar rămâne nerostite, câte fapte ar rămâne nefăcute!
La judecată, va fi analizat modul în care a fost întrebuinţat fiecare talant. Cum am folosit noi capitalul împrumutat de Cer? Când va veni, va primi Domnul cu dobândă ceea ce Îi aparţine? Am valorificat noi, spre slava lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea lumii, capacităţile fizice sau intelectuale, care ne-au fost încredinţate? Cum am folosit timpul, condeiul, vocea, banii, influenţa? Ce am făcut pentru Hristos în persoana săracului, suferindului, orfanului sau văduvei? Dumnezeu ne-a făcut depozitarii Cuvântului Său sfânt; ce am făcut cu lumina şi cu adevărul date nouă pentru a-i face pe oameni înţelepţi spre mântuire? Numai declararea credinţei în Hristos nu are nicio valoare, ci doar iubirea dovedită prin fapte este autentică. Aşadar, în faţa Cerului, iubirea este cea care conferă valoare faptei. Orice este făcut din iubire, indiferent cât de mic ar părea în aprecierea oamenilor, este primit şi răsplătit de Dumnezeu.
În cărţile din ceruri este dezvăluit egoismul ascuns al oamenilor. Acolo sunt scrise datoriile neîndeplinite faţă de semenii lor, neglijarea cerinţelor Mântuitorului. Acolo se va vedea cât de des i-au fost cedate lui Satana timpul, mintea şi puterea, care Îi aparţineau lui Hristos. Trist este raportul pe care îl duc îngerii în ceruri. Fiinţe inteligente care pretind că Îl urmează pe Hristos sunt preocupate de achiziţionarea de bunuri pământeşti sau de delectarea în plăceri lumeşti. Bani, timp şi energie sunt sacrificate pentru ostentaţie şi îngăduinţă de sine; puţine momente sunt însă devotate rugăciunii, cercetării Scripturilor, smeririi sufletului şi mărturisirii păcatelor.
Satana inventează nenumărate stratageme ca să ne ocupe mintea în aşa măsură, încât să nu medităm chiar asupra acelei lucrări pe care ar trebui să o cunoaştem cel mai bine. Arhiamăgitorul urăşte marile adevăruri care aduc în atenţie o jertfă ispăşitoare şi un Mijlocitor atotputernic. El ştie că succesul lui depinde de abaterea minţii oamenilor de la Iisus şi de la adevărul Său.
Cei care vor să beneficieze de mijlocirea Mântuitorului nu trebuie să permită ca ceva să stea în calea procesului lor de sfinţire în temere de Dumnezeu. Orele preţioase, în loc să fie dedicate plăcerii, etalării sau căutării de câştig, ar trebui devotate studiului serios şi cu rugăciune al Cuvântului adevărului. Subiectul Sanctuarului şi al judecăţii de cercetare trebuie clar înţeles de poporul lui Dumnezeu. Toţi oamenii au nevoie să cunoască personal poziţia şi misiunea Marelui-Preot. Altfel le va fi imposibil să manifeste acea credinţă care este absolut necesară în această perioadă sau să ocupe locul hotărât de Dumnezeu pentru ei. Fiecare om are un suflet, pe care poate să-l salveze sau să-l piardă. Fiecare are un caz care îşi aşteaptă rândul înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să-L întâlnească faţă în faţă pe marele Judecător. Cât de important este deci ca fiecare om să contemple deseori scena solemnă a începerii judecăţii şi a deschiderii cărţilor, când, odată cu Daniel, fiecare mântuit îşi va primi partea de moştenire la sfârşitul timpului.
Cei care au fost edificaţi asupra acestor subiecte trebuie să dea mărturie despre marile adevăruri încredinţate de Dumnezeu. Sanctuarul din ceruri este centrul lucrării lui Hristos în favoarea oamenilor şi îl priveşte pe fiecare om care trăieşte pe pământ. Sanctuarul ne dezvăluie planul de răscumpărare, conducându-ne până la sfârşitul timpului şi descoperindu-ne deznodământul triumfal al luptei dintre neprihănire şi păcat. Este fundamental ca toţi oamenii să analizeze în profunzime aceste subiecte şi să fie în stare să dea un răspuns oricui le cere să-şi motiveze speranţa pe care o au.
Medierea pe care o face Hristos din Sanctuarul de sus în favoarea omului este la fel de importantă pentru Planul de Mântuire ca moartea Sa pe cruce. Prin jertfa Sa, El a început această lucrare pe care, după înviere, S-a înălţat la cer pentru a o continua şi încheia. Trebuie să intrăm, prin credinţă, dincolo de perdea, „unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte-mergător” (Evrei 6:20). Acolo se reflectă lumina crucii de pe Calvar. Acolo ajungem să înţelegem mai clar misterele răscumpărării. Mântuirea omului a fost realizată cu un preţ infinit pentru cer. Sacrificiul făcut satisface cele mai înalte exigenţe ale Legii lui Dumnezeu călcate de om. Iisus a deschis calea către tronul Tatălui şi, prin mijlocirea Sa, pot să fie prezentate înaintea lui Dumnezeu dorinţele sincere ale tuturor acelora care vin la El prin credinţă.
„Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare” (Proverbele 28:13). Dacă cei care îşi ascund şi îşi scuză greşelile ar vedea cum triumfă Satana datorită lor, cum, pentru comportamentul lor, Îl ia în derâdere pe Hristos şi pe sfinţii îngeri, aceşti păcătoşi s-ar grăbi să-şi mărturisească păcatele şi să înceteze să le mai comită. Prin intermediul defectelor de caracter, Satana acţionează pentru a deţine controlul asupra minţii în întregime, ştiind că, dacă aceste defecte sunt cultivate, el va avea succes. De aceea caută încontinuu să-i înşele pe urmaşii lui Hristos cu sofismul lui fatal că este imposibil să iasă învingători. Dar Iisus pledează în favoarea lor cu mâinile Sale rănite, cu trupul Său zdrobit. El le spune tuturor urmaşilor Săi: „Harul Meu îţi este de ajuns” (2 Corinteni 12:9). „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară” (Matei 11:29,30). Nimeni deci să nu considere că propriile defecte sunt iremediabile. Dumnezeu va furniza credinţă şi har pentru a fi învinse.
Trăim acum în marea Zi a Ispăşirii. În ceremoniile simbolice, în timp ce marele-preot făcea ispăşire pentru Israel, tuturor li se cerea să-şi plece sufletele în pocăinţă şi în smerenie înaintea Domnului, ca să nu fie nimiciţi din poporul lui Dumnezeu. În acelaşi fel, toţi cei care vor ca numele lor să rămână în cartea vieţii trebuie ca acum, în puţinele zile de har care au mai rămas, să-şi umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu în regret pentru păcate şi în autentică pocăinţă. Trebuie să aibă loc o profundă şi sinceră cercetare a inimii. Atitudinea uşuratică şi frivolă în care se complac atât de mulţi pretinşi creştini trebuie să înceteze. O luptă aprigă îi aşteaptă pe cei care vor să-şi supună tendinţele rele ce caută supremaţia. Pregătirea este o acţiune personală. Nu suntem mântuiţi în grup. Puritatea şi consacrarea unuia nu vor compensa lipsa acestor calităţi la altul. Deşi toate popoarele trebuie să se prezinte la judecată înaintea lui Dumnezeu, El va examina cazul fiecărei persoane cu o aşa minuţiozitate de parcă n-ar mai exista altă fiinţă pe pământ. Toţi oamenii trebuie să fie analizaţi şi găsiţi „fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5:27).
Scenele legate de încheierea lucrării de ispăşire sunt solemne. Mizele sunt copleşitoare. Judecata se desfăşoară în prezent în Sanctuarul din cer. Acest proces se continuă de mulţi ani. Curând – nimeni nu ştie cât de curând – se va ajunge la cazurile celor vii. Viaţa noastră trebuie cercetată în prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu. Datoria oricărui om în această perioadă este să acorde atenţie, mai presus de orice, avertizării lui Hristos: „Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea” (Marcu 13:33). „Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine” (Apocalipsa 3:3).
Când se va încheia cercetarea, destinul tuturor oamenilor va fi fost hotărât pentru viaţă sau moarte. Timpul de har se va încheia cu puţin înainte de venirea Domnului pe norii cerului. Hristos, privind în viitor la acel timp, declară în Apocalipsa: „Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe! Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta Lui” (Apocalipsa 22:11,12).
Cei drepţi şi cei răi vor trăi încă pe pământ în starea lor muritoare – oamenii vor sădi şi vor clădi, vor mânca şi vor bea, neştiind că sentinţa finală şi irevocabilă a fost pronunţată în Sanctuarul de sus. Înainte de potop, după ce Noe a intrat în corabie, Dumnezeu a închis uşa după el, iar nelegiuiţii au rămas afară. Dar timp de şapte zile, oamenii, neştiind că soarta lor a fost pecetluită, şi-au continuat viaţa nepăsătoare şi iubitoare de plăceri şi şi-au bătut joc de avertismentele privind judecata iminentă. „Tot aşa”, spune Mântuitorul, „va fi şi la venirea Fiului omului” (Matei 24:39). În mod tăcut şi neobservat, ca hoţul la miezul nopţii, va veni ora decisivă care va stabili destinul fiecărui om, retragerea finală a harului din dreptul oamenilor vinovaţi.
„Vegheaţi dar... ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind” (Marcu 13:35,36). Este periculoasă starea acelora care, obosind de atâta vigilenţă şi atenţie, se întorc la atracţiile lumii. În timp ce omul de afaceri este absorbit de căutarea câştigului, în timp ce iubitorul de plăceri caută satisfacerea poftelor, în timp ce fiica modei îşi aranjează accesoriile – poate chiar în ora aceea, Judecătorul întregului pământ va pronunţa sentinţa: „Ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor” (Daniel 5:27).