La sfârşitul celor 1.000 de ani, Hristos Se întoarce pe pământ însoţit de mulţimea celor răscumpăraţi şi de o suită de îngeri. Coborând într-o maiestuozitate înfiorătoare, El le porunceşte morţilor nelegiuiţi să învie pentru a-şi primi pedeapsa. Din morminte iese o gloată fără număr, ca nisipul mării. Ce contrast faţă de cei care au înviat la prima înviere! Cei drepţi erau înveşmântaţi cu tinereţe şi frumuseţe nemuritoare. Cei păcătoşi poartă urmele bolii şi ale morţii.
Toţi ochii se întorc să privească slava Fiului lui Dumnezeu. Cei răi exclamă într-un singur glas: „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!” (Matei 23:39). Nu dragostea le inspiră această exclamaţie. Puterea adevărului este cea care smulge aceste cuvinte de pe buzele lor îndărătnice. Păcătoşii ies din morminte aşa cum au intrat: cu aceeaşi duşmănie faţă de Iisus şi cu acelaşi spirit de revoltă. Nu mai au un alt timp de har în care să corecteze ceva din viaţa trecută. Nu le-ar mai folosi la nimic acest lucru. O viaţă întreagă trăită în păcat nu le-a înmuiat inima. Dacă li s-ar acorda o altă perioadă de har, ar folosi-o ca şi pe prima – pentru a se sustrage cerinţelor lui Dumnezeu şi pentru a-i instiga şi pe alţii la revoltă împotriva Lui.
Hristos coboară pe Muntele Măslinilor, de unde S-a înălţat după înviere şi unde îngerii au repetat făgăduinţa revenirii Sale. Profetul spune: „Atunci va veni Domnul Dumnezeul meu şi toţi sfinţii împreună cu El.” „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc şi se va face o vale foarte mare. (…) Şi Domnul va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul domn şi Numele Lui va fi singurul nume” (Zaharia 14:5,4,9). După ce Noul Ierusalim va coborî din ceruri în splendoarea lui orbitoare, se va aşeza pe locul pregătit pentru el, apoi, împreună cu poporul Său şi cu îngerii, Hristos va intra în cetatea sfântă.
Acum, Satana se pregăteşte de ultima mare bătălie pentru supremaţie. Cât timp nu a mai avut posibilitatea să-şi pună în practică minciunile, s-a simţit nenorocit şi descurajat, dar acum, când păcătoşii învie şi el vede acele mulţimi imense de partea lui, speranţele sale prind din nou viaţă şi se hotărăşte să nu renunţe la marea luptă. Cei pierduţi vor mărşălui sub steagul lui şi, prin ei, va căuta să-şi aducă la îndeplinire planurile. Aceştia sunt prizonierii lui Satana acum. Respingându-L pe Hristos, au acceptat să fie sub controlul conducătorului rebel. Sunt gata să-i accepte sugestiile şi să-i îndeplinească ordinele. Dar, consecvent vicleniei lui de la început, el nu admite că este Satana, ci pretinde că este proprietarul de drept al acestei lumi, care i-a fost smulsă ilegal. Se prezintă ca răscumpărător, asigurându-i pe supuşii săi amăgiţi că puterea lui este cea care i-a scos din morminte şi că este pe punctul de a-i scăpa de cea mai crudă tiranie. Întrucât Hristos nu Se mai vede, Satana face minuni pentru a-şi susţine afirmaţiile. Îi întăreşte pe cei slabi şi le inspiră tuturor atitudinea şi energia lui. Le propune să-i conducă într-un asalt împotriva taberei sfinţilor, ca să cucerească cetatea lui Dumnezeu. Cu o bucurie diabolică, arată spre milioanele de oameni care au înviat din morţi, declarând că, în calitate de conducător al lor, este capabil să cucerească cetatea şi să-şi recâştige tronul şi împărăţia.
În acea mulţime imensă se află oamenii longevivi care au trăit înainte de potop, oameni înalţi şi cu o inteligenţă sclipitoare, dar care, lăsându-se controlaţi de îngerii căzuţi, şi-au pus la lucru toată priceperea şi toate cunoştinţele pentru a se înălţa pe ei înşişi. Minunatele lor lucrări de artă au făcut ca lumea să le idolatrizeze geniul, dar cruzimea şi invenţiile lor malefice, prin care au poluat pământul şi au şters imaginea divină din om, L-au determinat pe Dumnezeu să-i şteargă de pe faţa pământului. Sunt regi şi generali care au cucerit naţiuni, viteji care n-au pierdut nicio bătălie, războinici mândri şi ambiţioşi, la a căror apropiere tremurau împărăţii. Moartea nu a schimbat nimic în caracterul lor. Când ies din morminte, îşi reiau firul gândurilor exact de acolo de unde s-a întrerupt, fiind mânaţi de aceeaşi dorinţă de cucerire care-i stăpânea atunci când au murit.
Satana se consultă cu îngerii lui şi apoi cu aceşti regi, cuceritori şi oameni puternici. Estimează forţa şi numărul celor care sunt de partea lor şi ajung la concluzia că armata din cetate este mică, în comparaţie cu a lor, şi că poate fi învinsă. Îşi fac planul să pună stăpânire pe bogăţiile şi slava Noului Ierusalim. Toţi încep imediat să se pregătească de luptă. Artizani talentaţi construiesc echipamente de război. Conducători militari, renumiţi pentru succesele lor, îi organizează pe aceşti oameni antrenaţi în companii şi divizii.
În cele din urmă, se dă ordinul de înaintare şi uriaşa armată se pune în mişcare, o armată cum n-a mai fost niciodată adunată de cuceritorii pământeşti, o armată pe care forţele combinate din toate timpurile nu ar putea-o egala. Satana, cel mai puternic dintre războinici, conduce avangarda şi îngerii lui îşi unesc forţele pentru această bătălie finală. Regi şi luptători vin după el, iar mulţimile îi urmează în companii mari, fiecare sub comandantul desemnat. Se înaintează în rânduri strânse, cu o precizie militară, pe suprafaţa distrusă a pământului, către cetatea lui Dumnezeu. La porunca lui Iisus, porţile Noului Ierusalim sunt închise, iar armatele lui Satana înconjoară cetatea şi se pregătesc de atac.
Hristos apare acum din nou în faţa adversarilor Săi. Cu mult deasupra cetăţii, pe un piedestal de aur, se află un tron măreţ şi înalt. Pe acest tron stă Fiul lui Dumnezeu, iar în jurul Lui sunt cei care fac parte din Împărăţia Sa. Nicio limbă nu poate descrie, nicio pană nu poate zugrăvi puterea şi maiestatea lui Hristos. Gloria Tatălui celui veşnic Îl învăluie pe Fiul Său. Strălucirea prezenţei Sale umple cetatea lui Dumnezeu şi se răsfrânge dincolo de porţi, cuprinzând tot pământul.
Cel mai aproape de tron stau cei care, cândva, fuseseră plini de zel pentru cauza lui Satana, dar care, ca nişte tăciuni scoşi din foc, L-au urmat pe Mântuitorul lor cu un devotament profund. Următorii sunt cei care şi-au desăvârşit caracterele în mijlocul minciunii şi al necredinţei şi care au respectat Legea lui Dumnezeu atunci când lumea creştină o declara fără valoare. Apoi vin milioanele de martiri din toate secolele. După aceştia este „o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, (…) înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini” (Apocalipsa 7:9). Lupta lor a luat sfârşit, au obţinut biruinţa, şi-au sfârşit alergarea, au câştigat premiul. Ramura de palmier din mâinile lor este simbolul victoriei, iar haina albă – o emblemă a neprihănirii lui Hristos, care le aparţine acum.
Cei răscumpăraţi înalţă o cântare de laudă care răsună prin bolţile cerului: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apocalipsa 7:10). Îngerii şi serafimii îşi unesc vocile în adorare. Când văd puterea şi răutatea lui Satana, cei mântuiţi înţeleg, ca niciodată până atunci, că nicio altă putere în afară de aceea a lui Hristos nu i-ar fi putut face biruitori. În toată acea mulţime strălucitoare nu e nimeni care să-şi atribuie mântuirea lui însuşi, care să pretindă că ar fi învins prin propria putere şi bunătate. Nimeni nu spune nimic despre ceea ce a făcut sau a suferit, ci refrenul fiecărei cântări, nota dominantă a fiecărui imn, este: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru… şi a Mielului!”
În prezenţa tuturor locuitorilor pământului şi ai cerului are loc încoronarea finală a Fiului lui Dumnezeu. Acum, învestit cu maiestate şi putere supremă, Împăratul împăraţilor pronunţă sentinţa asupra celor care s-au răzvrătit contra guvernării Sale şi îi pedepseşte pe cei care I-au încălcat Legea şi I-au persecutat poporul. Profetul lui Dumnezeu spune: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apocalipsa 20:11,12).
În momentul când cărţile cu rapoartele vieţii sunt deschise şi Iisus Îşi roteşte privirea asupra păcătoşilor, ei îşi aduc aminte de fiecare păcat pe care l-au făcut vreodată. Îşi amintesc momentul în care picioarele lor s-au abătut de pe calea purităţii şi a sfinţeniei şi văd cât de departe i-au dus mândria şi revolta lor în călcarea Legii lui Dumnezeu. Ispitele seducătoare pe care le-au încurajat îngăduind păcatul în viaţa lor, binecuvântările rău folosite, cuvintele de batjocură adresate mesagerilor lui Dumnezeu, avertizările respinse, valurile de milă pe care inimile lor încăpăţânate şi nepocăite le-au refuzat – toate acestea le apar ca şi când ar fi scrise cu litere de foc.
Deasupra tronului se arată crucea. Ca într-o panoramă, apar scenele ispitirii şi căderii lui Adam şi etapele succesive ale marelui plan de răscumpărare. Naşterea umilă a Mântuitorului, viaţa de simplitate şi de ascultare pe care a dus-o, botezul în Iordan, postul şi ispitirea din pustie, activitatea publică, prin care le-a descoperit oamenilor cele mai preţioase binecuvântări ale cerului, zilele pline de fapte de iubire şi îndurare, nopţile de rugăciune şi veghere în singurătatea munţilor, uneltirile pline de invidie, de ură şi de răutate cu care a fost răsplătit pentru binefacerile Sale, agonia înspăimântătoare şi misterioasă din Ghetsimani sub greutatea zdrobitoare a păcatelor lumii întregi, trădarea Lui în mâinile gloatei ucigaşe, evenimentele teribile din acea noapte de groază (arestatul care nu a opus rezistenţă, abandonat de ucenicii Săi, târât cu brutalitate pe străzile Ierusalimului, Fiul lui Dumnezeu expus în mod triumfător în faţa lui Ana, judecat în palatul marelui-preot, în sala de judecată a lui Pilat şi înaintea lui Irod cel crud şi laş, batjocorit, insultat, torturat şi condamnat la moarte) – toate acestea sunt prezentate în culori vii.
Apoi, în faţa mulţimii impresionate se desfăşoară scenele finale: Victima răbdătoare mergând pe calea spre Calvar, Prinţul cerului atârnând pe cruce, preoţii îngâmfaţi şi gloata batjocoritoare ridiculizându-I agonia morţii, întunericul supranatural, cutremurul de pământ, stâncile despicate şi mormintele deschise, care au marcat momentul în care Răscumpărătorul lumii Şi-a dat viaţa.
Spectacolul îngrozitor este prezentat exact aşa cum a fost. Satana, îngerii şi supuşii lui nu au putere să-şi întoarcă privirile de la acest tablou. Fiecare participant îşi aminteşte rolul pe care l-a îndeplinit. Irod, care a ucis copiii nevinovaţi din Betleem ca să-L poată distruge pe Împăratul lui Israel, Irodiada cea josnică, al cărei suflet este mânjit de sângele lui Ioan Botezătorul, oportunistul şi slabul Pilat, soldaţii batjocoritori, preoţii, conducătorii şi mulţimea înfuriată, care striga: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27:25) – toţi văd enormitatea vinei lor. În zadar încearcă ei să se ascundă de grandoarea divină a feţei Sale, care întrece strălucirea soarelui, în timp ce răscumpăraţii îşi pun coroanele la picioarele Mântuitorului, exclamând: „El a murit pentru mine!”
Printre cei răscumpăraţi se numără apostolii lui Hristos: curajosul Pavel, înflăcăratul Petru, Ioan cel iubitor şi iubit, fraţii lor credincioşi şi, împreună cu ei, mulţimea vastă de martiri. În acelaşi timp, în afara zidurilor, alături de cele mai oribile şi mai josnice lucruri, sunt cei care i-au persecutat, i-au întemniţat şi i-au ucis. Acolo este Nero, acel monstru de cruzime şi viciu, care priveşte bucuria şi onoarea de care au parte cei pe care, în trecut, i-a torturat şi în a căror suferinţă găsea o plăcere satanică. Acolo este mama lui, care îşi vede propria lucrare, care vede cum trăsăturile negative de caracter transmise fiului ei şi patimile încurajate şi dezvoltate prin influenţa şi exemplul ei au avut ca rezultat crime ce au făcut lumea să se cutremure.
Acolo sunt preoţii şi prelaţii catolici, care au pretins că sunt ambasadorii lui Hristos, dar care au folosit scaunul de tortură, temniţa şi rugul pentru a-I subjuga poporul. Acolo sunt pontifii aroganţi, care s-au înălţat mai presus de Dumnezeu şi s-au încumetat să schimbe Legea Celui Preaînalt. Aceşti pretinşi părinţi ai bisericii au de dat socoteală înaintea lui Dumnezeu, însă tare bucuroşi ar fi dacă ar putea scăpa de aceasta. Ei înţeleg că Dumnezeul atotştiutor ţine la Legea Sa, dar este deja prea târziu. Află acum că în niciun caz El nu-l socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat. Înţeleg, de asemenea, că Domnul Hristos S-a identificat cu interesele copiilor Săi care suferă. Acum pricep ei semnificaţia cuvintelor Sale: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (Matei 25:40).
Toţi păcătoşii stau în faţa lui Dumnezeu şi sunt judecaţi pentru acuzaţia de înaltă trădare faţă de Cer. Nu au pe nimeni care să le pledeze cauza, nu au nicio scuză, iar împotriva lor se pronunţă sentinţa morţii veşnice.
Acum este clar pentru toţi că plata pentru păcat nu înseamnă independenţă nobilă şi viaţă eternă, ci sclavie, dezastru şi moarte. Păcătoşii văd ce au pierdut în urma răzvrătirii lor. Ei au dispreţuit greutatea veşnică de slavă (vezi 2 Corinteni 4:17) când le-a fost oferită, dar cât de demnă de dorit li se pare acum! „Toate aceste lucruri”, strigă sufletul pierdut, „puteau fi ale mele, dar am ales să mă îndepărtez de ele. O, cât de orb am fost! Am dat pacea, fericirea şi onoarea pe nefericire, ruşine şi disperare.” Toţi aceştia admit că excluderea lor din cer este corectă. Prin viaţa pe care au dus-o au declarat: „Nu vrem ca acest om [Iisus] să domnească peste noi.”
Ca fermecaţi, păcătoşii privesc încoronarea Fiului lui Dumnezeu. Văd în mâinile Sale tablele Legii divine, poruncile pe care le-au dispreţuit şi le-au călcat. Sunt martori la explozia de uimire, fericire şi adorare a celor mântuiţi; când reverberaţiile melodiei ajung la masele din afara cetăţii, toţi exclamă într-un glas: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule atotputernic! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15:3). Căzând cu faţa la pământ, ei se închină Prinţului vieţii.
Satana pare paralizat când priveşte la slava şi maiestatea lui Hristos. Cândva un heruvim ocrotitor, îşi aminteşte acum de unde a căzut. Cândva un heruvim strălucitor, un „fiu al zorilor” (Isaia 14:12), cât de schimbat, cât de decăzut a ajuns! Acum este exclus pentru totdeauna din consiliul în care odinioară era onorat. Vede acum pe altcineva stând lângă Tatăl. Un înger cu o statură impunătoare şi o înfăţişare maiestuoasă Îi pune lui Hristos coroana pe cap, iar Satana ştie că poziţia înaltă a acestui înger putea fi a lui.
Îşi aduce aminte de căminul inocenţei şi purităţii lui, de pacea şi mulţumirea pe care le-a avut până când şi-a permis să murmure împotriva lui Dumnezeu şi să-L invidieze pe Hristos. Acuzaţiile, rebeliunea şi minciunile prin care a căutat să câştige simpatia şi sprijinul îngerilor, încăpăţânarea de a nu face niciun efort de schimbare când Dumnezeu i-ar fi oferit iertarea – toate acestea îi vin cu claritate în minte. Îşi revede activitatea pe care a desfăşurat-o printre oameni şi rezultatele acesteia: duşmănia omului faţă de semenii lui, teribilele pierderi de vieţi, ridicarea şi căderea imperiilor, detronările împăraţilor, lunga succesiune a tulburărilor, conflictelor şi revoluţiilor. Îşi aminteşte eforturile permanente de a se opune lucrării lui Hristos şi de a-l afunda pe om din ce în ce mai mult. Vede că intrigile lui diabolice nu i-au putut distruge pe cei care şi-au pus încrederea în Iisus. Privindu-şi împărăţia, rodul muncii sale, vede numai eşec şi ruină. A făcut ca mulţimile să creadă că cetatea lui Dumnezeu va fi o pradă uşoară, dar el ştie că aceasta este o minciună. Pe parcursul marii lupte a fost mereu învins şi constrâns să cedeze, prin urmare cunoaşte prea bine puterea şi maiestatea Celui Veşnic.
Scopul marelui rebel a fost întotdeauna acela de a se justifica şi de a demonstra că guvernarea divină este responsabilă pentru răzvrătirea lui. În scopul acesta, a folosit toată puterea vastei sale inteligenţe. A acţionat în mod premeditat, sistematic şi cu un succes uimitor, făcându-i pe mulţi oameni să accepte versiunea lui despre marea luptă care s-a desfăşurat timp atât de îndelungat. Pe parcursul a mii de ani, acest cap al conspiraţiei a vândut minciuni drept adevăruri. Dar acum a venit timpul ca rebeliunea să fie definitiv înfrântă, ca faptele şi caracterul lui Satana să fie dezvăluite. Prin ultimul lui mare efort de a-L detrona pe Hristos, de a-I distruge poporul şi de a cuceri cetatea lui Dumnezeu, arhiamăgitorul s-a demascat complet. Cei care i s-au alăturat îşi dau seama de eşecul total al cauzei lui. Urmaşii lui Hristos şi îngerii loiali văd adevărata dimensiune a uneltirilor lui împotriva guvernării lui Dumnezeu, iar el devine obiectul repulsiei universale.
Satana înţelege că, în mod voluntar, prin propria rebeliune, a ajuns să nu mai corespundă cerului. El şi-a exersat puterile pentru a lupta împotriva lui Dumnezeu; puritatea, pacea şi armonia cerului ar fi pentru el tortura supremă. Acuzaţiile la adresa îndurării şi dreptăţii lui Dumnezeu sunt acum aduse la tăcere. Vina pe care el s-a străduit să o arunce asupra lui Iehova rămâne în întregime asupra lui. Se înclină în faţa lui Dumnezeu şi recunoaşte justeţea sentinţei pronunţate împotriva lui.
„Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” (Apocalipsa 15:4). Toate întrebările cu privire la adevăr şi eroare care s-au ivit pe parcursul îndelungatei controverse au fost acum clarificate. Consecinţele rebeliunii, efectele înlăturării poruncilor divine au fost expuse în faţa tuturor fiinţelor create. Rezultatele stăpânirii lui Satana, în contrast cu guvernarea lui Dumnezeu, au fost văzute de întregul univers. Pe Satana l-au condamnat propriile fapte. Înţelepciunea lui Dumnezeu, dreptatea şi bunătatea Lui sunt pe deplin reabilitate. Se vede că toate acţiunile Sale din cadrul marii lupte au fost canalizate spre binele veşnic al poporului Său şi spre binele tuturor lumilor create de El. „Toate lucrările Tale Te vor lăuda, Doamne! Şi credincioşii Tăi Te vor binecuvânta” (Psalmii 145:10). Istoria păcatului va fi pentru toată veşnicia o dovadă că fericirea tuturor fiinţelor create de Dumnezeu depinde de existenţa Legii Sale. Fiind clarificate toate aspectele marii lupte, întregul univers, atât fiinţele loiale, cât şi cele răzvrătite, declară în unanimitate: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15:3).
Înaintea universului a fost prezentat în mod clar marele sacrificiu făcut de Tatăl şi de Fiul în favoarea omului. A sosit ceasul ca Hristos să ocupe poziţia care I se cuvine şi să fie glorificat mai presus de orice domnie, de orice stăpânire şi de orice nume. Pentru bucuria de a le oferi cât mai multor oameni gloria cerului, El a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea. Oricât de mari au fost durerea şi ruşinea Lui, bucuria şi slava Sa sunt cu mult mai mari. Acum, El priveşte la cei răscumpăraţi, înnoiţi după chipul Său, toate inimile purtând marca perfectă a divinului, toate feţele reflectând asemănarea cu Împăratul lor. Vede în ei rodul muncii sufletului Său şi este mulţumit (vezi Isaia 53:11). Cu o voce care este auzită atât de cei drepţi, cât şi de cei nelegiuiţi, El declară: „Iată-i pe cei pe care i-am câştigat prin sângele Meu! Pentru ei am suferit, pentru ei am murit, ca să locuiască în prezenţa Mea în veşnicie.” De la cei îmbrăcaţi în haine albe din jurul tronului se înalţă imnul de laudă: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!” (Apocalipsa 5:12).
Cu toate că Satana a fost constrâns să recunoască dreptatea lui Dumnezeu şi să se plece în faţa supremaţiei lui Hristos, caracterul lui rămâne neschimbat. Spiritul de revoltă izbucneşte iarăşi ca un torent puternic. Plin de furie, el se hotărăşte să nu abandoneze marea luptă. A sosit timpul pentru ultima bătălie disperată împotriva Împăratului cerului. Se repede în mijlocul supuşilor lui şi încearcă să le insufle propria furie şi să-i instige imediat la luptă. Dar, din milioanele de oameni pe care i-a ademenit la revoltă, nimeni nu-i mai recunoaşte acum supremaţia. Puterea lui a luat sfârşit. Păcătoşii sunt plini de aceeaşi ură faţă de Dumnezeu care-l animă şi pe Satana, dar ei înţeleg că situaţia lor este lipsită de orice speranţă, că nu-L pot învinge pe Iehova. Mânia lor se aprinde împotriva lui Satana şi a celor care au acţionat ca agenţi ai lui atunci când i-au înşelat şi, cu o furie de demoni, se întorc împotriva lor.
Domnul spune: „Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu, iată că voi aduce împotriva ta nişte străini, pe cele mai asupritoare dintre popoare, care vor scoate sabia împotriva înţelepciunii tale strălucitoare şi-ţi vor pângări frumuseţea. Te vor arunca în groapă. (…) Te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare… De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor… şi te prefac în cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc… Eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!” (Ezechiel 28:6-8,16-19).
„Căci orice încălţăminte purtată în învălmăşeala luptei şi orice haină de război tăvălită în sânge vor fi aruncate în flăcări ca să fie arse de foc.” „Căci Domnul este mâniat pe toate neamurile şi plin de urgie pe toată oştirea lor. El le nimiceşte cu desăvârşire, le măcelăreşte de tot.” „Peste cei răi plouă cărbuni, foc şi pucioasă; un vânt dogoritor, iată paharul de care au ei parte” (Isaia 9:5; 34:2; Psalmii 11:6). Din cer, de la Dumnezeu, se coboară foc. Pământul este distrus. Armele ascunse în adâncurile lui sunt scoase la iveală. Flăcări izbucnesc din fiecare crater format. Chiar şi stâncile ard. A venit ziua care arde ca un cuptor. Elementele naturii se topesc de o căldură atât de mare şi pământul cu tot ce este pe el arde (Maleahi 4:1; 2 Petru 3:10). Suprafaţa pământului pare o masă topită – un uriaş lac de foc în clocot. Este timpul judecăţii şi al distrugerii păcătoşilor – „este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire şi răzbunare pentru Sion” (Isaia 34:8).
Cei răi îşi primesc răsplata pe pământ (Proverbele 11:31). „Căci, iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor” (Maleahi 4:1). Unii sunt distruşi ca într-o clipă, în timp ce alţii suferă multe zile. Păcătoşii sunt pedepsiţi „după faptele lor”. Păcatele celor drepţi fiind transferate asupra lui Satana, el trebuie să sufere nu numai pentru propria revoltă, ci pentru toate păcatele pe care copiii lui Dumnezeu le-au comis din cauza lui. Pedeapsa lui este cu mult mai mare decât a celor pe care i-a înşelat. După ce toţi cei care au decăzut în urma minciunilor lui au pierit, el încă mai trăieşte şi continuă să sufere. Cei răi sunt, în cele din urmă, distruşi în flăcări cu totul, rădăcină şi ramuri, Satana fiind rădăcina, iar cei care l-au urmat, ramurile. Pedeapsa deplină a Legii a fost aplicată; cerinţele dreptăţii divine au fost împlinite, iar fiinţele create, din cer şi de pe pământ, martore la scenă, proclamă dreptatea lui Iehova.
Dumnezeu a pus punct dezastrului adus de Satana. Mii de ani şi-a făcut voia, umplând pământul de nenorocire şi producând amărăciune în tot universul. Întreaga creaţie a suspinat şi a suferit în dureri. Acum, fiinţele pe care Dumnezeu le-a creat sunt pentru totdeauna eliberate de prezenţa şi de ispitele înşelătorului. „Tot pământul se bucură acum de odihnă şi pace; izbucnesc oamenii în cântece de veselie” (Isaia 14:7). Un strigăt de laudă şi de triumf se înalţă în tot universul loial. „Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: «Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel atotputernic a început să împărăţească!»” (Apocalipsa 19:6).
În timp ce pământul este cuprins de focul distrugerii, neprihăniţii locuiesc în siguranţă în cetatea sfântă. A doua moarte nu are nicio putere asupra celor care au avut parte de prima înviere. Pentru păcătoşi, Dumnezeu este un foc mistuitor, dar, pentru poporul Său, El este un soare şi un scut (Apocalipsa 20:6,9; Psalmii 84:11).
„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră” (Apocalipsa 21:1). Focul care îi distruge pe păcătoşi curăţă pământul. Orice urmă de blestem este îndepărtată. Niciun iad veşnic nu va păstra înaintea ochilor celor mântuiţi consecinţele îngrozitoare ale păcatului.
Rămâne o singură amintire: Răscumpărătorul nostru va purta pentru totdeauna semnele răstignirii. Pe fruntea Sa rănită, pe coasta Sa, pe mâinile şi picioarele Sale vor rămâne singurele urme ale cruzimii păcatului. Privindu-L pe Hristos în slava Sa, profetul spune: „Din mâna Lui pornesc raze şi acolo este ascunsă tăria Lui” (Habacuc 3:4). În mâinile pironite şi în coasta străpunsă, din care a curs sângele care l-a împăcat pe om cu Dumnezeu, acolo este slava Mântuitorului nostru, acolo „este ascunsă tăria Lui”. Pentru că El a avut putere să mântuiască prin jertfa Lui răscumpărătoare, de aceea are putere acum să execute sentinţa asupra celor care au dispreţuit îndurarea lui Dumnezeu. Semnele umilinţei Sale constituie distincţia Lui cea mai înaltă; rănile de pe Calvar vor proclama lauda şi puterea Sa de-a lungul veşniciei.
„Iar la tine, turn al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni şi la tine va ajunge vechea stăpânire, împărăţia fiicei Ierusalimului!” (Mica 4:8) A venit timpul către care au privit cu dor oamenii sfinţi din momentul când sabia învăpăiată a alungat prima pereche din Eden, timpul pentru „răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu” (Efeseni 1:14). Pământul, dat iniţial omului să fie împărăţia sa, predat apoi în mâinile lui Satana şi controlat timp atât de îndelungat de acest duşman puternic, i-a fost redat omului prin marele plan de răscumpărare. Hristos a recâştigat tot ce s-a pierdut prin păcat. „Căci aşa vorbeşte Domnul, (…) care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit” (Isaia 45:18). Planul iniţial al lui Dumnezeu cu planeta Pământ se împlineşte în momentul în care aceasta este transformată în locuinţa veşnică a celor răscumpăraţi. „Cei neprihăniţi vor stăpâni ţara şi vor locui în ea pe vecie” (Psalmii 37:29).
Teama de a nu face ca moştenirea viitoare să pară prea materială i-a făcut pe mulţi să spiritualizeze chiar adevărurile care pe noi ne fac să o privim ca pe viitoarea noastră casă. Hristos i-a asigurat pe ucenicii Săi că S-a dus să le pregătească „locaşuri” în casa Tatălui. Cei care acceptă afirmaţiile Cuvântului lui Dumnezeu nu vor fi cu totul în necunoştinţă de cauză cu privire la cum este căminul ceresc. Căci „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9). Limbajul omenesc nu poate descrie răsplata celor drepţi. Aceasta va fi cunoscută numai de cei care o vor vedea. Nicio minte finită nu poate cuprinde gloria Paradisului lui Dumnezeu!
În Biblie, moştenirea celor mântuiţi este numită „patrie” (Evrei 11:14-16). Acolo, Păstorul ceresc Îşi conduce turma la izvoarele apelor vieţii. Pomul vieţii îşi dă roadele în fiecare lună, iar frunzele lui servesc la vindecarea oamenilor. Acolo sunt izvoare care curg continuu, limpezi ca cristalul, de pe ale căror maluri pomi unduitori îşi aruncă umbrele pe cărările pregătite pentru cei răscumpăraţi de Domnul. Câmpii întinse sunt mărginite de dealuri frumoase, iar munţii lui Dumnezeu îşi înalţă piscurile grandioase. Pe acele câmpii paşnice, lângă acele izvoare vii, copiii lui Dumnezeu, care au fost atât de mult timp străini şi călători, vor fi acasă.
„Poporul Meu va locui în locuinţa păcii, în case fără grijă şi în adăposturi liniştite.” „Nu se va mai auzi vorbindu-se de silnicie în ţara ta, nici de pustiire şi prăpăd în ţinutul tău, ci vei numi zidurile tale «Mântuire» şi porţile tale «Laudă».” „Vor zidi case şi le vor locui; vor sădi vii şi le vor mânca rodul. Nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul… şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor” (Isaia 32:18; 60:18; 65:21,22).
Acolo, „pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul.” „În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul.” „Atunci lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul… şi le va mâna un copilaş… Nu se va face niciun rău şi nicio pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt” (Isaia 35:1; 55:13; 11:6,9).
Durerea nu poate exista în cer. Nu vor mai fi lacrimi, nici cortegii funerare, nici doliu. „Moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” „Niciun locuitor nu zice: «Sunt bolnav!» Poporul Ierusalimului capătă iertarea fărădelegilor lui” (Apocalipsa 21:4; Isaia 33:24).
Acolo este Noul Ierusalim, metropola noului pământ mai bun, „o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o diademă împărătească în mâna Dumnezeului tău”. „Lumina ei era ca o piatră preascumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul… Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea.” Domnul zice: „Eu Însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului şi Mă voi bucura de poporul Meu.” „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Isaia 62:3; Apocalipsa 21:11,24; Isaia 65:19; Apocalipsa 21:3).
În cetatea lui Dumnezeu „nu va mai fi noapte” (Apocalipsa 22:5). Nimeni nu va avea nevoie şi nu va dori odihnă. Acolo nu vom obosi să facem voia lui Dumnezeu şi să-I lăudăm Numele. Vom simţi mereu prospeţimea dimineţii, care nu se va sfârşi niciodată. „Nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina” (Apocalipsa 22:5). Lumina soarelui va fi înlocuită de o strălucire care nu este orbitoare, deşi depăşeşte foarte mult strălucirea soarelui la amiază. Slava lui Dumnezeu şi a Mielului va inunda cetatea sfântă cu o lumină care nu va apune niciodată. Cei răscumpăraţi vor umbla în slava unei zile perpetue.
„În cetate n-am văzut niciun templu; pentru că Domnul Dumnezeu cel atotputernic, ca şi Mielul sunt templul ei” (Apocalipsa 21:22). Poporul lui Dumnezeu are privilegiul să comunice deschis cu Tatăl şi cu Fiul. „Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos” (1 Corinteni 13:12). Noi vedem chipul lui Dumnezeu reflectat ca într-o oglindă în natură şi în modul în care procedează cu oamenii, dar atunci Îl vom vedea faţă în faţă, fără să fim separaţi de un văl întunecos. Vom sta în prezenţa Sa şi vom privi slava feţei Sale.
Acolo, cei răscumpăraţi vor cunoaşte aşa cum sunt cunoscuţi. Dragostea şi compasiunea pe care Însuşi Dumnezeu le-a sădit în suflet îşi vor găsi acolo manifestarea cea mai profundă şi cea mai plăcută. Comuniunea curată cu fiinţele sfinte, socializarea armonioasă cu îngerii cereşti şi cu toţi credincioşii din toate timpurile care şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului, legăturile sfinte care unesc întreaga familie din cer şi de pe pământ (vezi Efeseni 3:15) – toate acestea constituie motivul fericirii celor răscumpăraţi.
Acolo, minţi nemuritoare vor contempla, cu o încântare nesfârşită, minunile puterii creatoare şi tainele iubirii răscumpărătoare. Acolo nu va fi niciun duşman crud şi mincinos, care să-i ispitească pe oameni să-L uite pe Dumnezeu. Orice facultate mintală va fi dezvoltată, orice capacitate, mărită. Acumularea de cunoştinţe nu va obosi mintea şi nu va epuiza energia. Acolo vor fi realizate cele mai măreţe proiecte, vor fi împlinite cele mai îndrăzneţe aspiraţii şi cele mai înalte ambiţii. Şi tot vor mai exista noi culmi de urcat, noi minuni de admirat, noi adevăruri de înţeles, noi subiecte care să stimuleze puterile minţii, ale sufletului şi ale corpului.
Toate comorile universului se vor deschide în faţa celor răscumpăraţi de Dumnezeu. Eliberaţi de natura muritoare, ei se îndreaptă în zbor neobosit către lumi îndepărtate – lumi care s-au întristat la vederea scenelor nenorocirii umane şi care au intonat cântări de bucurie ori de câte ori un suflet s-a pocăit. Cu o încântare de nedescris, copiii lui Dumnezeu de pe pământ devin părtaşi la bucuria şi înţelepciunea fiinţelor necăzute în păcat şi au acces la cunoştinţele acumulate secole de-a rândul în urma contemplării lucrării mâinilor lui Dumnezeu. Ei admiră grandoarea creaţiei în toată splendoarea ei – sori, stele şi sisteme gravitând în ordinea stabilită, în jurul tronului lui Dumnezeu. Numele Creatorului este scris pe toate lucrurile, de la cel mai mic până la cel mai mare, şi în toate se manifestă bogăţiile puterii Sale.
Anii veşniciei, în desfăşurarea lor, vor aduce revelaţii mai bogate şi mai glorioase ale lui Dumnezeu şi ale lui Hristos. Cu cât cunoştinţa va creşte, cu atât vor creşte iubirea, adorarea şi fericirea. Cu cât Îl vor cunoaşte mai mult pe Dumnezeu, cu atât admiraţia oamenilor pentru caracterul Său va fi mai mare. Când Iisus le prezintă comorile răscumpărării şi victoriile uimitoare din marea luptă cu Satana, inimile celor răscumpăraţi sunt mişcate de o devoţiune şi mai arzătoare şi ating harpele de aur cu şi mai mare entuziasm; de zece mii de ori zece mii şi mii de mii de voci se unesc pentru a înălţa coruri măreţe de laudă.
„Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste locuri le-am auzit zicând: «Ale Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!»” (Apoc. 5:13).
Marea luptă s-a sfârşit. Păcatul şi păcătoşii nu mai există. Universul întreg este curat. O singură vibraţie de armonie şi bucurie pulsează prin vasta creaţie. De la Acela care a creat toate lucrurile se revarsă viaţa, lumina şi fericirea prin toate domeniile spaţiului infinit. De la atomul cel mai mic până la lumile cele mai mari, toate lucrurile, însufleţite şi neînsufleţite, în frumuseţea lor neumbrită şi cu bucurie desăvârşită, declară că Dumnezeu este iubire.