Una dintre cele mai nobile mărturii aduse vreodată în favoarea Reformei a fost protestul formulat de principii creştini din Germania, la Dieta din Speier, în anul 1529. Curajul, credinţa şi fermitatea acestor bărbaţi ai lui Dumnezeu au contribuit la câştigarea libertăţii de gândire şi conştiinţă pentru secolele următoare. Protestul lor a dat bisericii reformate numele de protestantism, principiile lui fiind „însăşi esenţa protestantismului” (D’Aubigné, vol. 13, cap. 6).
O zi întunecată şi ameninţătoare venise pentru Reformă. În ciuda Edictului de la Worms, care îl declara pe Luther în afara legii şi interzicea predicarea sau credinţa în doctrinele lui, toleranţa religioasă predominase până în acel moment în imperiu. Providenţa divină ţinuse sub control forţele care se opuneau adevărului. Carol al V-lea era hotărât să zdrobească Reforma, dar ori de câte ori şi-a ridicat mâna să lovească, a fost obligat să lovească în altă parte. Distrugerea iminentă a tuturor acelora care îndrăzniseră să se împotrivească Romei părea mereu inevitabilă, dar în momentul critic apăreau ori armatele turceşti la frontiera răsăriteană, ori regele Franţei sau chiar papa însuşi, gelos pe puterea mereu crescândă a împăratului şi pornind război împotriva lui. Astfel, în mijlocul luptei şi frământării naţiunilor, Reforma a avut răgazul să se întărească şi să se extindă.
În cele din urmă însă, suveranii aflaţi de partea papalităţii au stins neînţelegerile dintre ei pentru a putea face front comun contra reformatorilor. Dieta din Speier din anul 1526 dăduse fiecărui stat libertatea deplină în materie de religie, până la întrunirea unui conciliu general. Dar abia trecuseră pericolele care facilitaseră această concesie, că împăratul a convocat o a doua Dietă la Speier, în anul 1529, cu scopul de a eradica erezia. Principii urmau să fie convinşi prin mijloace paşnice, dacă era posibil, să se alieze contra Reformei, dar, dacă nu reuşea acest lucru, Carol era hotărât să recurgă la sabie.
Susţinătorii papalităţii jubilau. Au venit la Speier într-un mare număr, manifestându-şi deschis ostilitatea faţă de reformatori şi faţă de toţi aceia care-i favorizau. Melanchthon spunea: „Suntem urâciunea şi gunoiul lumii; dar Hristos va privi asupra sărmanului Său popor şi-l va păzi” (Idem, vol. 13, cap. 5). Prinţilor evanghelici prezenţi la Dietă li s-a interzis să predice Evanghelia chiar şi în locuinţele lor. Însă în ciuda interdicţiei, oamenii din Speier, însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu, se adunau cu miile la serviciile divine ţinute în capela electorului de Saxonia.
Acest fapt a grăbit izbucnirea crizei. Un mesaj imperial a fost comunicat Dietei, şi anume că, întrucât hotărârea care acorda libertate de conştiinţă dăduse naştere la mari dezordini, împăratul cerea să fie anulată. Acest act arbitrar a provocat indignarea creştinilor evanghelici. Unul dintre ei spunea: „Hristos a căzut iarăşi în mâinile lui Caiafa şi Pilat.” Romano-catolicii au devenit mai violenţi. Un catolic fanatic declara: „Turcii sunt mai buni decât luteranii, căci turcii ţin zilele de post, pe când luteranii le calcă. Dacă ar fi să alegem între Sfintele Scripturi ale lui Dumnezeu şi vechile erori ale bisericii, ar trebui să le respingem pe primele.” Melanchthon remarca: „În fiecare zi, în plină adunare, Faber aruncă o nouă piatră în noi, evanghelicii” (Idem, vol. 13, cap. 5).
Toleranţa religioasă fusese instituită legal şi statele evanghelice erau hotărâte să se opună violării drepturilor lor. Lui Luther, care era încă sub interdicţia impusă de Edictul din Worms, nu i s-a permis să se prezinte la Speier. Locul lui a fost ţinut însă de colaboratorii şi principii pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru a apăra cauza Sa în această împrejurare critică. Nobilul Frederic de Saxonia, protectorul lui Luther din trecut, murise. Însă Ducele Johann, fratele şi succesorul lui, care salutase cu bucurie Reforma, cu toate că era adeptul păcii, a dat dovadă de mare energie şi curaj în toate problemele legate de interesele credinţei.
Preoţii au cerut ca statele care acceptaseră Reforma să se supună fără condiţii jurisdicţiei Romei. Reformatorii, pe de altă parte, pretindeau libertatea care le fusese acordată anterior. Ei n-au putut să consimtă ca Roma să aducă din nou sub stăpânirea ei acele state care primiseră cu o bucurie aşa de mare Cuvântul lui Dumnezeu.
În cele din urmă, s-a propus un compromis, ca acolo unde Reforma nu se stabilise, să fie aplicat riguros Edictul din Worms şi ca, „în statele în care oamenii s-au îndepărtat de el şi unde nu se puteau conforma lui fără pericolul revoltei, să nu se mai facă nicio nouă reformă, să nu se trateze niciun punct controversat, să nu se opună rezistenţă celebrării liturghiei, să nu se permită niciunui romano-catolic să îmbrăţişeze luteranismul” (Idem, vol. 13, cap. 5). Această măsură a fost aprobată de Dietă, spre marea satisfacţie a preoţilor şi prelaţilor papali.
Dacă acest edict ar fi fost aplicat, „Reforma nu putea nici să fie extinsă... acolo unde nu era cunoscută încă, nici să se consolideze... acolo unde deja exista” (Idem, vol. 13, cap. 5). Libertatea cuvântului ar fi fost interzisă. Nicio convertire nu ar fi fost permisă. Adepţilor Reformei li se cerea să se supună imediat acestor interdicţii şi restricţii. Speranţele lumii păreau aproape să se stingă. „Restabilirea ierarhiei Romei... avea să readucă în mod negreşit vechile abuzuri” şi cu uşurinţă urma să se găsească o ocazie pentru „a se duce la bun sfârşit distrugerea unei lucrări deja atât de violent zguduite” de fanatism şi discordie (Idem, vol. 13, cap. 5).
Când grupul evanghelicilor s-a întâlnit să se consulte, se uitau unul la altul complet descurajaţi. De la unul la altul trecea întrebarea: „Ce este de făcut?” Erau în joc mari mize pentru lume. „Se vor supune conducătorii Reformei şi vor accepta edictul? Cât de uşor ar fi putut reformatorii ca în această criză, care era cu adevărat înfricoşătoare, să se convingă pe ei înşişi să meargă într-o direcţie greşită! Cât de multe pretexte plauzibile şi motive rezonabile ar fi putut să găsească pentru supunere! Prinţilor luterani le era garantată exercitarea liberă a religiei lor. Şi acelaşi avantaj le-a fost acordat tuturor supuşilor care, înainte de aprobarea acestei măsuri, îmbrăţişaseră concepţiile reformate. Nu trebuia ca aceasta să-i mulţumească? Câte riscuri n-ar fi evitate prin supunere! În ce pericole şi conflicte necunoscute avea să-i arunce împotrivirea? Cine ştie ce ocazii poate să aducă viitorul? Să îmbrăţişăm pacea, să apucăm ramura de măslin pe care o întinde Roma şi să vindecăm rănile Germaniei. Cu argumente ca acestea, reformatorii ar fi putut să justifice adoptarea unei atitudini care ar fi dus cu siguranţă, în scurt timp, la înfrângerea cauzei lor.”
„Din fericire, ei au privit la principiul pe care se baza acest acord şi au acţionat prin credinţă. Care era acel principiu? Era dreptul Romei de a forţa conştiinţa şi de a interzice cercetarea liberă. Dar nu urma ca ei şi supuşii lor protestanţi să se bucure de libertate religioasă? Ba da, dar ca o favoare special stipulată în înţelegere, însă nu ca un drept. Pentru toţi care nu erau incluşi în acest acord, urma să se aplice marele principiu al autorităţii Romei. Conştiinţa nu era luată în consideraţie, iar Roma era judecătorul infailibil şi trebuia ascultată. Acceptarea variantei propuse urma să fie practic o recunoaştere a faptului că libertatea religioasă trebuia limitată la Saxonia reformată. Iar în ce privea restul creştinătăţii, cercetarea liberă şi mărturisirea credinţei reformate erau considerate crime şi trebuiau pedepsite cu temniţa (închisoarea) şi rugul. Puteau ei să consimtă la limitarea geografică a libertăţii religioase şi la răspândirea veştii că Reforma îşi făcuse ultimul adept? Puteau ei să consimtă că Reforma cucerise ultima palmă de pământ şi că, oriunde Roma îşi exercita autoritatea în acel moment, stăpânirea ei urma să continue? Puteau reformatorii să pretindă că erau nevinovaţi de sângele acelor sute şi mii de oameni care, în urma acestei înţelegeri, urmau să-şi dea viaţa în statele catolice? Aceasta ar fi însemnat să trădeze, în acel moment crucial, cauza Evangheliei şi a libertăţilor creştinităţii” (Wylie, vol. 9, cap. 15). Mai degrabă aveau să „sacrifice totul, chiar statele, coroanele şi vieţile lor” (D’Aubigné, vol. 13, cap. 5).
„Să respingem acest decret”, au spus principii. „În probleme de conştiinţă, majoritatea nu are nicio putere.” Deputaţii au declarat: „Pacea de care se bucură imperiul o datorăm decretului din anul 1526. Anularea lui ar umple Germania de tulburări şi dezbinări. Dieta nu are competenţa decât să menţină libertatea religioasă până când se va întruni conciliul” (Idem, vol. 13, cap. 5). Protejarea libertăţii de conştiinţă este datoria statului, aceasta fiind limita autorităţii lui în materie de religie. Orice formă de conducere seculară care încearcă să reglementeze sau să impună ritualuri religioase cu ajutorul autorităţii civile sacrifică însuşi principiul pentru care au luptat atât de nobil creştinii evanghelici.
Adepţii papalităţii erau hotărâţi să reprime ceea ce ei numeau „încăpăţânare îndrăzneaţă”. Ei au încercat să provoace dezbinări între susţinătorii Reformei şi să-i intimideze pe toţi aceia care nu se declaraseră pe faţă în favoarea ei. Reprezentanţii oraşelor libere au fost convocaţi, în cele din urmă, înaintea Dietei şi somaţi să declare dacă acceptă condiţiile propunerii. Ei au cerut o amânare, dar în zadar. Când li s-a cerut să hotărască, aproape jumătate dintre ei au trecut de partea reformatorilor. Aceia care au refuzat astfel să jertfească libertatea de conştiinţă şi dreptul de a avea opinie personală ştiau bine că poziţia lor îi expunea pe viitor criticii, condamnării şi persecuţiei. Unul dintre delegaţi a spus: „Trebuie ori să ne lepădăm de Cuvântul lui Dumnezeu, ori să fim arşi” (Idem, vol. 13, cap. 5).
Regele Ferdinand, reprezentantul împăratului la Dietă, a văzut că decretul avea să provoace dezbinări serioase dacă prinţii nu pot fi convinşi să-l accepte şi să-l susţină. De aceea a apelat la arta convingerii, ştiind bine că folosirea forţei faţă de astfel de oameni i-ar face şi mai hotărâţi. El „i-a rugat pe prinţi să accepte decretul, asigurându-i că împăratul va fi nespus de mulţumit de ei”. Dar aceşti bărbaţi credincioşi recunoşteau o autoritate mai presus de conducătorii pământeşti şi au răspuns calm: „Vom asculta de împărat în tot ce poate contribui la menţinerea păcii şi onoarei lui Dumnezeu” (Idem, vol. 13, cap. 5).
În faţa Dietei, regele i-a anunţat în cele din urmă pe elector şi pe prietenii lui că edictul „urma să fie elaborat sub forma unui decret imperial” şi că „singura soluţie care le rămânea era să se supună majorităţii”. Spunând acestea, s-a retras din adunare, fără să le mai ofere reformatorilor nicio ocazie de deliberare sau de răspuns. „În zadar au trimis o delegaţie, rugându-l pe rege să revină.” Singurul răspuns la protestul lor a fost: „Problema este hotărâtă, supunerea este tot ce vă rămâne” (Idem, vol. 13, cap. 5).
Cei aflaţi de partea împăratului erau convinşi că principii creştini vor rămâne fideli Sfintelor Scripturi ca fiind superioare doctrinelor şi cerinţelor omeneşti. Şi ştiau că, oriunde va fi adoptat acest principiu, papalitatea va fi, în ultimă instanţă, înfrântă. Dar, asemenea multor mii de oameni de atunci încoace, privind numai „la lucrurile care se văd”, s-au măgulit cu gândul că împăratul şi papa aveau o cauză puternică, pe când reformatorii aveau una slabă. Dacă ar fi depins numai de ajutorul omenesc, reformatorii ar fi fost fără putere, aşa cum şi presupuneau susţinătorii papalităţii. Dar, deşi puţini la număr şi în conflict cu Roma, ei aveau tăria lor. Ei au căutat sprijin plecând „de la raportul întocmit de Dietă la Cuvântul lui Dumnezeu şi de la împăratul Carol, la Iisus Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (Idem, vol. 13, cap. 6).
Pentru că Ferdinand refuzase să ia în considerare convingerile lor, prinţii au hotărât să nu ţină seama de absenţa lui, ci fără întârziere să aducă Protestul lor înaintea consiliului naţional. A fost întocmită o declaraţie solemnă şi prezentată Dietei:
„Declarăm solemn prin prezenta, înaintea lui Dumnezeu, singurul nostru Creator, Susţinător, Răscumpărător şi Mântuitor, care într-o zi va fi Judecătorul nostru, ca şi înaintea tuturor oamenilor şi a tuturor fiinţelor create, că noi, în numele nostru şi al poporului nostru, nu consimţim şi nici nu vom aplica în vreun fel oarecare decretul propus, în tot ceea ce este împotriva lui Dumnezeu, a Sfântului Său Cuvânt, a conştiinţei noastre curate şi a mântuirii sufletelor noastre.”
„Cum? Să ratificăm acest edict? Să afirmăm că, atunci când Dumnezeul cel Atotputernic îl cheamă pe om să-L cunoască, acestui om totuşi să nu i se permită să-L cunoască pe Dumnezeu?” „Nu există nicio doctrină sigură, decât aceea care este în acord cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. (...) Domnul interzice predarea oricărei alte doctrine. (...) Sfintele Scripturi ar trebui explicate prin alte texte mai clare. (...) Această Carte Sfântă este întru totul necesară pentru creştin, uşor de înţeles şi menită să dea la o parte întunericul. Suntem hotărâţi, prin harul lui Dumnezeu, să continuăm predicarea curată şi exclusivă a singurului Său Cuvânt, aşa cum se găseşte în cărţile biblice ale Vechiului şi Noului Testament, fără să adăugăm la acest Cuvânt ceva care ar fi în contradicţie cu el. Acest Cuvânt este singurul adevăr. El este regula sigură a oricărei doctrine şi a oricărei vieţi şi niciodată nu poate să greşească sau să ne înşele. Cel care clădeşte pe această temelie va sta tare împotriva tuturor puterilor Iadului, în timp ce toate ambiţiile omeneşti care sunt înălţate împotriva lui vor cădea în faţa lui Dumnezeu.”
„Din acest motiv, respingem jugul care ni se impune.” „În acelaşi timp, aşteptăm ca Maiestatea Sa imperială să se poarte faţă de noi ca un prinţ creştin care Îl iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice; şi ne declarăm gata să-i acordăm, ca şi vouă, onoraţi domnitori, toată dragostea şi supunerea care sunt dreapta şi legitima noastră datorie” (Idem, vol. 13, cap. 6).
O impresie profundă a fost făcută asupra Dietei. Majoritatea participanţilor s-au umplut de uimire şi de nelinişte faţă de curajul protestatarilor. Viitorul le apărea furtunos şi nesigur. Disensiunea, lupta şi vărsarea de sânge păreau inevitabile. Dar reformatorii, siguri de dreptatea cauzei lor şi bizuindu-se pe braţul Celui Atotputernic, erau „plini de curaj şi de hotărâre”.
„Principiile cuprinse în acest Protest celebru... constituie însăşi esenţa protestantismului. Acest Protest se declară împotriva a două abuzuri ale omului în materie de credinţă. Primul este amestecul puterii civile, iar al doilea este autoritatea arbitrară a bisericii. În locul acestor abuzuri, protestantismul aşază puterea conştiinţei mai presus de autoritatea civilă, şi autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, mai presus de biserica vizibilă. În primul rând, protestantismul respinge amestecul puterii civile în lucrurile sfinte şi declară, ca şi profeţii şi apostolii: «Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni» [Faptele 5:29]. În prezenţa coroanei lui Carol al V-lea, el înalţă coroana lui Iisus Hristos. Însă merge şi mai departe, stabilind principiul că orice învăţătură omenească trebuie subordonată Cuvântului lui Dumnezeu” (Idem, vol. 13, cap. 6). În plus, protestatarii îşi afirmau dreptul de a-şi exprima liber convingerile cu privire la adevăr. Ei nu voiau numai să creadă şi să asculte, ci să şi predice ceea ce prezintă Cuvântul lui Dumnezeu şi negau dreptul preoţilor sau al magistraţilor de a se amesteca. Astfel, Protestul din Speier a fost o mărturie solemnă împotriva intoleranţei religioase şi o revendicare a dreptului tuturor oamenilor de a se închina lui Dumnezeu după îndemnurile propriei conştiinţe.
Declaraţia fusese făcută. Fusese scrisă în memoria a mii de oameni şi înregistrată în cărţile cerului, de unde niciun efort omenesc nu poate să o şteargă. Întreaga Germanie evanghelică a adoptat Protestul ca o expresie a credinţei ei. Pretutindeni, oamenii vedeau în această declaraţie speranţa unei ere noi şi mai bune. Unul dintre principi le-a spus protestanţilor din Speier: „Cel Atotputernic, Acela care v-a dat harul să daţi mărturie energic, liber şi fără teamă, să vă ţină în această statornicie creştină până în ziua veşniciei” (Idem, vol. 13, cap. 6).
Dacă reformatorii, după ce obţinuseră un oarecare succes, ar fi fost de acord să încetinească lucrarea pentru a câştiga favoarea lumii, ar fi fost nesinceri faţă de Dumnezeu şi faţă de ei înşişi şi astfel ar fi cauzat distrugerea Reformei însăşi. Experienţa acestor nobili reformatori conţine o lecţie pentru toate secolele viitoare. Modul lui Satana de acţiune împotriva lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său nu s-a schimbat; tot atât de mult ca în secolul al XVI-lea, el se opune şi astăzi ca Scripturile să fie călăuza vieţii. În timpul nostru, oamenii au deviat de la doctrinele şi învăţăturile lor şi este nevoie de o reîntoarcere la marele principiu protestant – Biblia, şi numai Biblia, ca regulă a credinţei şi datoriei. Satana acţionează neîntrerupt, prin toate mijloacele de care dispune, ca să distrugă libertatea religioasă. Puterea anticreştină pe care au respins-o protestatarii din Speier caută cu o energie reînnoită să-şi recâştige supremaţia pierdută. Acelaşi ataşament ferm faţă de Cuvântul lui Dumnezeu manifestat în acea criză a Reformei este singura speranţă pentru reforma din zilele noastre.
Pentru protestanţi au apărut semne ale pericolului, dar erau, de asemenea, semne că mâna divină se întinsese să-i ocrotească pe cei credincioşi. Cam în acest timp, „Melanchthon îl conducea în grabă pe străzile din Speier pe prietenul lui, Simon Grynaeus, spre Rin, zorindu-l să traverseze fluviul. Acesta era mirat de o aşa mare grabă. «Un bătrân cu aer solemn şi grav, dar pe care nu-l cunosc», i-a spus Melanchthon, «mi s-a arătat şi mi-a spus că dintr-o clipă în alta, funcţionarii justiţiei vor fi trimişi de Ferdinand să-l aresteze pe Grynaeus.»”
În decursul aceleiaşi zile, Grynaeus se scandalizase din cauza unei predici a lui Faber, un doctor (în teologie) catolic renumit. La încheiere, l-a mustrat pentru că apărase „anumite erori detestabile”. „Faber şi-a ascuns mânia, dar imediat s-a dus la rege, de la care a obţinut un ordin împotriva profesorului incomod de la Heidelberg. Melanchthon nu se îndoia că Dumnezeu îi salvase prietenul, trimiţând unul dintre sfinţii Săi îngeri să-l avertizeze.
„A aşteptat nemişcat pe malul Rinului, până când apele fluviului l-au salvat pe Grynaeus de persecutorii lui. «În sfârşit», a strigat Melanchthon când l-a văzut pe malul celălalt, «în sfârşit este smuls din fălcile crude ale acelora care sunt setoşi de sânge nevinovat.» Când s-a întors acasă, Melanchthon a fost informat că, în căutarea lui Grynaeus, ofiţerii i-au scotocit casa de sus până jos” (Idem, vol. 13, cap. 6).
Reforma însă urma să fie pusă şi mai mult în evidenţă înaintea mai-marilor pământului. Regele Ferdinand refuzase audierea principilor evanghelici, dar acestora urma să li se ofere o altă ocazie să-şi prezinte cauza înaintea împăratului şi a adunării demnitarilor bisericii şi ai statului. Pentru a linişti neînţelegerile care tulburau imperiul, Carol al V-lea, în anul următor declaraţiei solemne de la Speier, a convocat o Dietă la Augsburg, făcându-şi cunoscută intenţia de a o prezida personal. Acolo au fost invitaţi şi conducătorii protestanţilor.
Reforma era ameninţată de mari pericole. Dar apărătorii ei I-au încredinţat lui Dumnezeu cauza lor şi s-au hotărât să stea fermi de partea Evangheliei. Electorul de Saxonia a fost sfătuit de consilierii lui să nu se ducă la Dietă. Ei i-au spus că împăratul a cerut participarea principilor pentru a-i atrage într-o cursă. „Nu înseamnă să rişti totul mergând să te închizi între zidurile unui oraş cu un duşman puternic?” Dar alţii declarau cu nobleţe: „Prinţii să fie curajoşi, cauza lui Dumnezeu va fi salvată.” „Dumnezeu este credincios, El nu ne va părăsi”, spunea Luther (Idem, vol. 14, cap. 2). Prinţul elector a plecat împreună cu suita sa la Augsburg. Toţi îşi dădeau seama de pericolele care-l ameninţau şi mulţi mergeau cu faţa întunecată şi cu inima tulburată. Dar Luther, care i-a însoţit până la Coburg, le-a înviorat credinţa slăbită, cântând imnul scris în timpul călătoriei: „Cetate tare-i Dumnezeu”. Multe presimţiri sumbre au fost alungate, multe inimi apăsate au fost uşurate la sunetul melodiei inspiratoare.
Principii reformaţi se hotărâseră să pregătească o declaraţie care să conţină convingerile lor într-o formă sistematică şi cu dovezi din Scriptură, ca s-o prezinte Dietei, iar sarcina pregătirii ei le-a fost încredinţată lui Luther, Melanchthon şi colaboratorilor lor. Această Mărturisire de credinţă a fost acceptată de protestanţi ca o expunere a credinţei lor şi s-au întrunit să semneze acest document important. Era un timp solemn şi critic. Reformatorii doreau să nu fie amestecată cauza lor cu problemele politice. Ei erau de părere că Reforma nu trebuie să exercite nicio altă influenţă decât aceea care izvorăşte din Cuvântul lui Dumnezeu. Când prinţii creştini s-au apropiat să semneze Mărturisirea de credinţă, Melanchthon a intervenit, spunând: „Misiunea de a propune aceste lucruri le revine teologilor şi pastorilor. Pentru alte chestiuni, să le lăsăm celor cu putere autoritatea de a se pronunţa.” „Ferească Dumnezeu”, a răspuns Johann de Saxonia, „să mă excludeţi. Sunt hotărât să fac ce este drept, fără să mă îngrijorez de coroana mea. Vreau să-L mărturisesc pe Domnul. Pălăria mea de elector şi mantia de hermină nu-mi sunt atât de scumpe cum îmi este crucea lui Iisus Hristos.” Spunând acestea, şi-a pus semnătura. Când a luat pana, un alt prinţ a spus: „Dacă onoarea lui Iisus Hristos, Domnul meu, o cere, sunt gata... să renunţ la bunurile mele şi chiar la viaţă.” „Mai degrabă voi renunţa la statele mele şi la supuşii mei; mai degrabă voi părăsi ţara părinţilor mei cu toiagul în mână”, a continuat el, „decât să primesc o altă învăţătură, decât aceea care este cuprinsă în această Mărturisire” (Idem, vol. 14, cap. 6). Atât de mare era credinţa şi îndrăzneala acestor bărbaţi ai lui Dumnezeu!
Timpul stabilit pentru a se înfăţişa înaintea împăratului a sosit. Carol al V-lea, stând pe tronul său, înconjurat de electori şi prinţi, le-a acordat audienţă reformatorilor protestanţi. A fost citită Mărturisirea lor de credinţă. În acea augustă adunare au fost clar prezentate adevărurile Evangheliei şi au fost expuse erorile bisericii papale. Pe drept cuvânt, ziua aceea a fost declarată „ziua cea mai mare a Reformei şi una dintre cele mai glorioase din istoria creştinătăţii şi a omenirii” (Idem, vol. 14, cap. 7).
Trecuseră doar câţiva ani de când călugărul din Wittenberg stătuse singur la Worms, în faţa consiliului naţional. Acum, în locul lui stăteau cei mai nobili şi mai puternici principi ai imperiului. Lui Luther îi fusese interzis să apară la Augsburg, dar fusese prezent prin cuvintele şi prin rugăciunile lui. „Sunt peste măsură de bucuros”, scria el, „că am trăit până în ceasul acesta, în care Hristos a fost înălţat în mod public de martori atât de iluştri şi într-o adunare atât de măreaţă” (Idem, vol. 14, cap. 7). Astfel s-a împlinit ce zice Scriptura: „Voi vorbi despre învăţăturile Tale înaintea împăraţilor” (Psalmii 119:46).
În zilele lui Pavel, Evanghelia pentru care el fusese întemniţat a fost dusă în acelaşi fel înaintea prinţilor şi nobililor cetăţii imperiale. Tot astfel, cu această ocazie, ceea ce împăratul interzisese să se predice de la amvon a fost vestit din palat. Ceea ce mulţi au considerat ca nepotrivit chiar pentru slugi să asculte a fost auzit cu uimire de către stăpânii şi demnitarii imperiului. Regi şi oameni mari formau auditoriul, prinţii încoronaţi erau predicatorii, iar predica era adevărul împărătesc al lui Dumnezeu. „Din timpul apostolilor”, spunea un scriitor, „n-a fost o lucrare mai mare sau o mărturisire mai măreaţă” (D’Aubigné, vol. 14, cap. 7).
„Tot ce au spus luteranii este adevărat, nu putem să negăm nimic”, a declarat un episcop catolic. „Puteţi să respingeţi printr-o judecată sănătoasă Mărturisirea făcută de elector şi de aliaţii lui?” l-a întrebat un altul pe dr. Eck. „Cu scrierile apostolilor şi ale prorocilor – nu!” a fost răspunsul; „dar cu acelea ale Sfinţilor Părinţi şi ale conciliilor – da!” „Înţeleg”, a răspuns cel ce întrebase. „Luteranii, după părerea dumneavoastră, sunt în cadrul Scripturii, iar noi, în afara ei” (Idem, vol. 14, cap. 8).
Unii dintre prinţii Germaniei au fost câştigaţi la credinţa reformată. Însuşi împăratul a declarat că articolele protestante erau purul adevăr. Mărturisirea de credinţă a fost tradusă în multe alte limbi şi răspândită în toată Europa şi a fost acceptată de milioane de oameni din generaţiile următoare ca expresie a credinţei lor.
Slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu nu au trudit singuri. Când puterile, stăpânirile şi duhurile rele din locurile cereşti s-au unit împotriva lor, Domnul nu l-a părăsit pe poporul Său. Dacă ochii lor ar fi fost deschişi, ar fi văzut o dovadă evidentă a prezenţei şi ajutorului divin, asemănătoare cu aceea dată unui profet din vechime. Când slujitorul i-a arătat lui Elisei armata duşmană care-i înconjura şi le tăia orice posibilitate de scăpare, profetul s-a rugat: „Doamne, deschide-i ochii să vadă” (2 Regi 6:17). Şi iată, muntele era plin cu care şi cai de foc, armata cerului era pregătită pentru a-l ocroti pe omul lui Dumnezeu. Tot astfel i-au păzit îngerii pe apărătorii cauzei Reformei.
Unul dintre principiile susţinute cel mai hotărât de Luther a fost că nu trebuie să se recurgă la puterea civilă pentru a sprijini Reforma şi nici să se apeleze la arme pentru apărarea ei. El s-a bucurat că Evanghelia a fost mărturisită de către prinţii imperiului. Dar când ei au propus să se unească într-o ligă de apărare, el a declarat că „doctrina Evangheliei trebuie să fie apărată numai de Dumnezeu. (...) Cu cât omul se amestecă mai puţin în această lucrare, cu atât mai evidentă va fi intervenţia lui Dumnezeu în favoarea ei. Toate măsurile politice de precauţie erau, după părerea lui, cauzate de frica nedemnă şi de neîncrederea păcătoasă” (D’Aubigné, London ed., vol. 10, cap. 14).
Când duşmani puternici s-au unit pentru a distruge credinţa reformată şi mii de săbii păreau gata să fie scoase din teacă împotriva ei, Luther scria: „Satana îşi arată furia. Prelaţii nelegiuiţi conspiră, iar noi suntem ameninţaţi cu război. Îndemnaţi-i pe oameni să se lupte vitejeşte înaintea tronului lui Dumnezeu, prin credinţă şi rugăciune, astfel încât duşmanii noştri, învinşi de Duhul lui Dumnezeu, să fie constrânşi la pace. Principala noastră nevoie, lucrarea noastră de seamă, este rugăciunea. Oamenii să ştie că acum sunt expuşi tăişului sabiei şi furiei lui Satana, de aceea să se roage” (D’Aubigné, vol. 10, cap. 14).
Din nou, cu o ocazie ulterioară, referindu-se la alianţa propusă de prinţii reformaţi, Luther a declarat că singura armă folosită în această luptă trebuie să fie „sabia Duhului”. El îi scria electorului de Saxonia: „Nu putem să aprobăm cu conştiinţa curată alianţa propusă. Am dori mai degrabă să murim de zece ori decât să vedem că Evanghelia noastră provoacă vărsarea unei singure picături de sânge. Partea noastră este să fim ca mieii duşi la tăiere. Crucea lui Hristos trebuie purtată. Înălţimea Voastră să fie fără teamă. Vom face mai mult prin rugăciunile noastre decât toţi vrăjmaşii noştri, prin lăudăroşiile lor. Numai să nu vă fie mânjite mâinile cu sângele fraţilor voştri. Dacă împăratul cere să fim duşi înaintea tribunalelor lui, suntem gata să ne prezentăm. Alteţa Voastră nu poate să apere credinţa noastră, fiecare trebuie să creadă şi să-şi asume propriul risc şi pericol” (Idem, vol. 14, cap. 1).
Din locul tainic al rugăciunii a venit puterea care a zguduit lumea în Marea Reformă. Acolo, cu o linişte sfântă, slujitorii lui Dumnezeu şi-au sprijinit picioarele pe stânca făgăduinţelor Sale. În timpul luptei de la Augsburg, Luther „nu a lăsat să treacă nicio zi fără să consacre pentru rugăciune cel puţin trei ore şi alegea orele cele mai favorabile pentru studiu”. În cămăruţa lui retrasă, era auzit revărsându-şi sufletul înaintea lui Dumnezeu în cuvinte „pline de adorare, teamă şi speranţă, ca atunci când cineva îi vorbeşte unui prieten”. „Ştiu că Tu eşti Tatăl nostru şi Dumnezeul nostru,” spunea el, „şi că îi vei risipi pe persecutorii copiilor Tăi, căci Tu Însuţi eşti expus împreună cu noi. Toată această problemă este a Ta şi numai pentru că Tu ne-ai constrâns am pus noi umărul la ea. Apără-ne, o, Tată!” (Idem, vol. 14, cap. 6).
Lui Melanchthon, care era zdrobit sub povara neliniştii şi a fricii, îi scria: „Har şi pace în Hristos – în Hristos zic, şi nu în lume. Amin! Urăsc nespus de mult acele griji chinuitoare care te consumă. Dacă această cauză este nedreaptă, părăseşte-o; dacă este dreaptă, de ce să dezminţim făgăduinţele Aceluia care ne porunceşte să dormim fără teamă? (...) Hristos nu va abandona lucrarea dreptăţii şi a adevărului. El trăieşte. El domneşte. De ce să ne temem?” (Idem, vol. 14, cap. 6).
Dumnezeu a ascultat strigătele slujitorilor Săi. El le-a dat prinţilor şi slujitorilor Evangheliei harul şi curajul să susţină adevărul împotriva conducătorilor întunericului acestei lumi. Domnul a zis: „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine” (1 Petru 2:6). Reformatorii protestanţi au clădit pe Hristos şi porţile iadului nu i-au putut birui.