Printre cei chemaţi să conducă biserica din întunericul papalităţii la lumina unei credinţe mai curate, cel mai de seamă a fost Martin Luther. Zelos, înfocat şi devotat, necunoscând altă frică decât frica de Dumnezeu şi nerecunoscând altă bază pentru credinţă decât Sfânta Scriptură, Luther a fost omul timpului său. Prin el, Dumnezeu a reformat biserica şi a iluminat lumea.
Asemenea primilor vestitori ai Evangheliei, Luther s-a ridicat din rândurile celor săraci. Copilăria şi-a petrecut-o în căminul umil al unui ţăran german. Tatăl său a câştigat mijloacele necesare pentru educaţia lui, trudind zilnic în mină. Intenţiona să-l facă jurist, dar Dumnezeu a plănuit ca el să devină constructor în marele templu care se înălţa, încet, peste veacuri. Lipsurile şi disciplina severă au fost şcoala în care Înţelepciunea Infinită l-a pregătit pe Luther pentru importanta misiune a vieţii lui.
Tatăl lui Luther era un bărbat cinstit, hotărât şi sincer, cu o minte puternică şi activă şi de o mare tărie de caracter. Era loial convingerilor pe care le avea cu privire la datoria sa, oricare ar fi fost consecinţele. Judecata lui sănătoasă l-a făcut să privească sistemul monahal cu neîncredere. A fost foarte nemulţumit când Luther, fără consimţământul său, a intrat într-o mănăstire; a trebuit să treacă doi ani înainte ca tatăl să se împace cu fiul, însă chiar şi atunci, convingerile i-au rămas aceleaşi.
Părinţii lui Luther au manifestat o mare grijă pentru educarea şi instruirea copiilor lor. S-au străduit să-i instruiască în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în practicarea virtuţilor creştine. Rugăciunile tatălui se înălţau adesea în auzul fiului său, rugăciuni în care cerea ca acest copil să-şi amintească de Numele Domnului şi, într-o zi, să ajute la proclamarea adevărului Său. Orice ocazie de dezvoltare morală sau intelectuală de care viaţa lor de trudă le îngăduia să se bucure era folosită cu zel de aceşti părinţi. Eforturile lor de a-şi pregăti copiii pentru o viaţă evlavioasă şi folositoare erau serioase şi stăruitoare. Cu fermitatea şi tăria lor de caracter, uneori dădeau dovadă de severitate excesivă, dar însuşi reformatorul, conştient că în unele privinţe greşeau, a găsit totuşi în disciplina lor mai multe lucruri de aprobat decât de condamnat.
În şcoala la care a fost trimis de la o vârstă destul de fragedă, Luther a fost tratat cu asprime şi chiar cu violenţă. Sărăcia părinţilor lui era atât de mare, încât, atunci când a plecat de acasă la şcoală în alt oraş, a fost obligat pentru un timp să-şi câştige pâinea cântând din poartă în poartă şi deseori a suferit de foame. Ideile întunecate şi superstiţioase ale religiei dominante îl umpleau de teamă. Se culca seara cu inima întristată, aşteptând îngrozit un viitor întunecat şi trăind într-o teroare continuă la gândul că Dumnezeu este un judecător sever, necruţător, un tiran crud, şi nu un Tată ceresc plin de bunătate.
Cu toate că dezamăgirile erau mari şi multe, Luther înainta hotărât spre ţinta înaltă a desăvârşirii intelectuale şi morale către care se simţea atras. El înseta după cunoştinţă, iar mintea lui caracterizată de seriozitate şi spirit practic l-a condus să dorească mai degrabă ceea ce era statornic şi folositor decât ce era atrăgător şi superficial.
La vârsta de optsprezece ani, când a intrat la Universitatea din Erfurt, situaţia lui era mai bună şi perspectivele mai strălucitoare decât în anii anteriori. Părinţii lui, dobândind prin economie şi hărnicie o situaţie materială bună, îi puteau oferi acum ajutorul necesar. În acelaşi timp, influenţa prietenilor serioşi a ameliorat cumva efectele sumbre ale educaţiei lui anterioare. S-a dedicat studiului celor mai buni autori, culegând cu sârguinţă cele mai importante idei ale lor şi însuşindu-şi înţelepciunea înţelepţilor. Chiar sub disciplina aspră a primilor săi dascăli, promitea de timpuriu că se va distinge, iar, sub influenţele pozitive, mintea i s-a dezvoltat repede. Memoria bună, imaginaţia vie, gândirea logică şi munca neobosită l-au situat curând în fruntea colegilor săi. Disciplina intelectuală i-a maturizat înţelegerea şi a dat naştere unei activităţi intelectuale şi unei înţelegeri agere care l-au pregătit pentru luptele vieţii.
În inima lui Luther era temerea de Domnul, ceea ce-l făcea în stare să-şi menţină cu fermitate scopul şi îl conducea la o adâncă umilinţă înaintea lui Dumnezeu. Avea un constant sentiment al dependenţei de ajutorul divin şi nu neglija să înceapă fiecare zi cu rugăciune, iar inima îi şoptea încontinuu cereri pentru călăuzire şi sprijin. „O rugăciune bună”, zicea el, „înseamnă mai mult de jumătate din studiu” (D’Aubigné, vol. 2, cap. 2).
Într-o zi, pe când cerceta cărţile din biblioteca universităţii, Luther a descoperit o Biblie latină. Niciodată nu mai văzuse o asemenea carte. Nici măcar nu ştia de existenţa ei. Auzise părţi din Evanghelii şi din Epistole, care erau citite poporului la slujbe, şi crezuse că acelea formau toată Biblia. Acum vedea pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu întreg. Întorcea paginile sfinte cu veneraţie şi uimire, citea cuvintele vieţii cu pulsul accelerat şi inima bătându-i de emoţie şi se oprea din când în când pentru a exclama: „O, dacă mi-ar da Dumnezeu o astfel de carte!” (Idem, vol. 2, cap. 2). Îngeri din cer erau alături de el şi raze de lumină de la tronul lui Dumnezeu descopereau înţelegerii lui comorile adevărului. Întotdeauna se temuse să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu, dar acum, ca niciodată mai înainte, a pus stăpânire pe el o conştientizare profundă a stării lui de om păcătos.
Dorinţa sinceră de a fi eliberat de păcat şi de a se împăca cu Dumnezeu l-a determinat, în cele din urmă, să intre într-o mănăstire şi să se consacre vieţii monahale. Aici i s-a cerut să îndeplinească cele mai umile corvezi şi să cerşească din casă în casă. Era la o vârstă când omul îşi doreşte din tot sufletul să aibă parte de respect şi apreciere, iar aceste îndatoriri de servitor îi călcau în picioare sentimentele, dar a suferit cu răbdare această umilinţă, crezând că era necesară din cauza păcatelor lui.
Fiecare clipă în care era liber de datoriile zilnice o folosea pentru studiu, privându-se de somn şi părându-i rău chiar şi de timpul petrecut cu mesele lui sărăcăcioase. În studiul Cuvântului lui Dumnezeu găsea desfătarea lui supremă. Descoperise o Biblie legată cu lanţ de peretele mănăstirii şi deseori se retrăgea acolo. Pe măsură ce i se adâncea sentimentul că e păcătos, căuta să obţină iertare şi pace prin propriile fapte. Ducea o viaţă foarte severă, străduindu-se să-şi supună, prin post, priveghiuri şi biciuiri, relele din caracter, de care viaţa monahală nu-i adusese nicio eliberare. Nu se dădea înapoi de la niciun sacrificiu prin care ar fi putut să ajungă la acea curăţie de inimă care să-l facă să fie aprobat de Dumnezeu. „Am fost, într-adevăr, un călugăr pios”, spunea el mai târziu, „şi am urmat regulile ordinului meu mai strict decât pot spune. Dacă vreun călugăr ar putea obţine vreodată cerul prin eforturi călugăreşti, cu siguranţă că eu aş fi îndreptăţit la aceasta. (...) Dacă ar fi durat mai mult, chinurile acelea mi-ar fi adus moartea” (Idem, vol. 2, cap. 3). Ca urmare a acestei discipline dureroase, sănătatea i s-a şubrezit şi a suferit crize de leşin, de pe urma cărora nu s-a refăcut niciodată pe deplin. Însă, cu toate eforturile, sufletul lui împovărat n-a găsit alinare. A ajuns în cele din urmă în pragul disperării.
Când credea că totul este pierdut, Dumnezeu i-a trimis un prieten şi un ajutor. Piosul Staupitz l-a ajutat să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu şi l-a îndemnat să-şi întoarcă privirea de la el însuşi, să înceteze să se mai gândească la pedeapsa veşnică pentru călcarea Legii lui Dumnezeu şi să privească la Iisus, Mântuitorul lui, care iartă păcatele. „În loc să te chinuieşti din cauza păcatelor tale, aruncă-te în braţele Răscumpărătorului. Încrede-te în El, în neprihănirea vieţii Lui, în moartea Lui ispăşitoare. (…) Ascultă de Fiul lui Dumnezeu. El S-a făcut om ca să-ţi asigure favoarea divină. Iubeşte-L pe Acela care te-a iubit mai întâi” (Idem, vol. 2, cap. 4). Astfel i-a vorbit acest sol al milei. Cuvintele lui au făcut o impresie adâncă asupra minţii lui Luther. După multe lupte cu erori îndelung cultivate, a ajuns în stare să înţeleagă adevărul şi peste sufletul lui tulburat a venit pacea.
Luther a fost hirotonit ca preot şi transferat de la mănăstire la Universitatea din Wittenberg, ca profesor. Aici s-a dedicat studiului Scripturilor în limbile originale. A început să ţină prelegeri din Biblie; Psalmii, Evangheliile şi Epistolele erau deschise înţelegerii mulţimilor de ascultători încântaţi. Staupitz, prietenul şi superiorul lui, l-a îndemnat să urce la amvon şi să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Luther a ezitat, simţindu-se nevrednic să le vorbească oamenilor în locul lui Hristos. Numai după o luptă îndelungată a cedat stăruinţelor prietenilor lui. Era deja tare în Scripturi şi harul lui Dumnezeu se odihnea asupra lui. Elocvenţa lui îi captiva pe ascultători, claritatea şi puterea cu care prezenta adevărul le convingea mintea, iar zelul lui le mişca inimile.
Luther era încă un fiu devotat al Bisericii Romano-Catolice şi n-avea nicio intenţie să ajungă vreodată altceva. Dumnezeu, în providenţa Sa, l-a condus să viziteze Roma. A făcut călătoria pe jos, cerând găzduire la mănăstirile din drumul său. La o mănăstire din Italia s-a umplut de uimire la vederea bogăţiei, măreţiei şi luxului de acolo. Înzestraţi cu venituri princiare, călugării locuiau în apartamente splendide, se îmbrăcau în cele mai bogate şi mai costisitoare robe şi se ospătau la mese somptuoase. Cu durere, Luther a comparat această scenă cu sacrificiile şi lipsurile din propria viaţă. În minte i s-a cuibărit nedumerirea.
În cele din urmă, a zărit în depărtare cetatea celor şapte coline. Cu o emoţie adâncă s-a aruncat la pământ exclamând: „Sfântă Romă, te salut!” (Idem, vol. 2, cap. 6). A intrat în oraş, a vizitat bisericile, a ascultat povestirile miraculoase repetate de preoţi şi călugări şi a îndeplinit toate ceremoniile cerute. Pretutindeni privea scene care-l umpleau de uimire şi de oroare. A văzut că nelegiuirea predomina în rândul clerului. A auzit glume indecente din gura prelaţilor şi s-a umplut de dezgust la auzul vorbelor lor profane, rostite chiar în timpul liturghiei. Amestecându-se printre călugări şi orăşeni, a întâlnit risipă şi destrăbălare. Oriunde se întorcea, în loc de sfinţenie găsea profanare. „Nimeni nu-şi poate închipui”, scria el, „ce păcate şi fapte infame se comit la Roma. Trebuie să le vezi şi să le auzi ca să crezi. Astfel, oamenii au obiceiul să spună: «Dacă există un iad, Roma este clădită pe el: ea este un abis de unde ies tot felul de păcate»” (Idem, vol. 2, cap. 6).
Printr-o hotărâre recentă, papa promisese o indulgenţă tuturor celor care vor urca în genunchi „scara lui Pilat”, pe care se spunea că a coborât Mântuitorul nostru când a părăsit sala de judecată romană şi care fusese adusă, în mod miraculos, de la Ierusalim la Roma. Într-o zi, Luther urca cu evlavie aceste trepte, când, deodată, un glas ca de tunet a părut să-i spună: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Romani 1:17). A sărit în picioare şi s-a grăbit să părăsească acel loc, cuprins de ruşine şi de oroare. Versetul acesta nu şi-a pierdut niciodată influenţa asupra sufletului său. Din acel moment, a înţeles mai clar ca niciodată eroarea de a te încrede în fapte omeneşti pentru a obţine mântuirea şi a înţeles nevoia de o credinţă statornică în meritele lui Hristos. Ochii îi fuseseră deschişi şi nu aveau să mai fie închişi niciodată în faţa înşelăciunilor papalităţii. Când şi-a întors faţa de la Roma, s-a întors şi cu inima, iar din acel moment, separarea s-a mărit până când Luther a rupt toate legăturile cu Biserica Romano-Catolică.
După întoarcerea de la Roma, Luther a primit din partea Universităţii din Wittenberg titlul de doctor în teologie. Acum avea libertatea de a se consacra, ca niciodată mai înainte, studiului Scripturilor, pe care le iubea. Făcuse un legământ solemn să studieze cu atenţie şi să predice cu credincioşie, în toate zilele vieţii lui, Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu părerile şi doctrinele papilor. Nu mai era un simplu călugăr sau profesor, ci un mesager al Bibliei. Fusese chemat ca păstor, să hrănească turma lui Dumnezeu care flămânzea şi înseta după adevăr. El declara hotărât că, în ce priveşte credinţa, creştinii nu trebuie să accepte alte doctrine decât cele care se întemeiază pe autoritatea Sfintelor Scripturi. Aceste cuvinte loveau chiar la baza supremaţiei papale. Ele cuprindeau principiul vital al Reformei.
Luther a înţeles pericolul de a pune teoriile omeneşti mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. A atacat fără teamă necredinţa speculativă a scolasticilor şi s-a împotrivit filosofiei şi teologiei care, timp îndelungat, avuseseră o influenţă covârşitoare asupra oamenilor. A denunţat asemenea studii ca fiind nu numai fără valoare, ci şi fatale, căutând să întoarcă minţile ascultătorilor săi de la sofismele filosofilor şi ale teologilor la adevărurile veşnice proclamate de profeţi şi apostoli.
Valoros era mesajul pe care el îl aducea mulţimilor nerăbdătoare, care îi sorbeau cuvintele. Astfel de învăţături nu ajunseseră niciodată la urechile lor. Vestea bună despre iubirea unui Mântuitor, siguranţa iertării şi a păcii prin sângele Său ispăşitor le înveselea inimile şi le inspira o speranţă veşnică. La Wittenberg a fost aprinsă o lumină ale cărei raze trebuiau să pătrundă până în cele mai îndepărtate locuri ale pământului şi care urma să crească în strălucire până la sfârşitul timpului.
Însă lumina şi întunericul nu pot să stea împreună. Între adevăr şi eroare este o prăpastie de netrecut. A susţine şi a apăra unul dintre concepte înseamnă a-l distruge pe celălalt. Însuşi Mântuitorul nostru a declarat: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34). La câţiva ani după începutul Reformei, Luther spunea: „Dumnezeu nu numai că mă conduce, ci mă împinge înainte. Mă trage după El. Eu nu sunt stăpân pe mine. Doresc să trăiesc în linişte, dar sunt aruncat în mijlocul frământărilor şi al revoluţiilor” (D’Aubigné, vol. 5, cap. 2). Acum era constrâns să intre în luptă.
Biserica Romano-Catolică făcuse din harul lui Dumnezeu o marfă. Mesele schimbătorilor de bani (Matei 21:12) erau aşezate lângă altarele ei şi aerul răsuna de strigătele cumpărătorilor şi ale vânzătorilor. Sub pretextul strângerii de fonduri pentru construirea Bisericii „Sf. Petru” din Roma, se vindeau în public, cu autorizarea papei, indulgenţe pentru păcat. Cu preţul nelegiuirii urma să se construiască un templu pentru închinarea la Dumnezeu – piatra din capul unghiului avea să fie pusă cu plata pentru fărădelege! Dar chiar mijloacele adoptate de Roma pentru a se înălţa au dat cea mai teribilă lovitură puterii şi măreţiei ei. Tocmai acest comerţ a dat naştere celui mai hotărât şi mai eficient dintre adversarii papalităţii şi a dus la bătălia care a zguduit tronul papal şi a clătinat coroana întreită de pe capul pontifului.
Delegatul însărcinat să supravegheze vânzarea indulgenţelor în Germania – pe nume Tetzel – fusese condamnat pentru cele mai josnice crime împotriva societăţii şi împotriva Legii lui Dumnezeu, dar, scăpând de pedeapsa cuvenită pentru infracţiunile lui, a fost folosit la îndeplinirea proiectelor mercantile şi lipsite de scrupule ale papei. El repeta cu mare neruşinare cele mai evidente minciuni şi relata poveşti miraculoase pentru a înşela un popor ignorant, credul şi superstiţios. Dacă oamenii ar fi avut Cuvântul lui Dumnezeu, n-ar fi fost amăgiţi în felul acesta. Biblia le fusese interzisă pentru a putea fi menţinuţi sub controlul papalităţii, ca astfel, puterea şi bogăţia prelaţilor ambiţioşi să crească. (Vezi John C. L. Gieseler, A Compendium of Ecclesiastical History, sec. I, par. 5, p. 4.)
Când Tetzel intra într-un oraş, un sol mergea înaintea lui anunţând: „Harul lui Dumnezeu şi al sfântului părinte este la porţile voastre” (D’Aubigné, vol. 3, cap. 1). Oamenii îl salutau pe prefăcutul hulitor ca şi când ar fi fost Însuşi Dumnezeu coborât din cer la ei. Infamul comerţ a fost instaurat în biserică şi Tetzel, urcând la amvon, proslăvea indulgenţele ca pe cel mai preţios dar al lui Dumnezeu. El declara că, graţie certificatelor sale de iertare, toate păcatele pe care cumpărătorul ar dori să le facă după aceea îi vor fi iertate şi că „nici pocăinţa nu mai este necesară” (Idem, vol. 3, cap. 1). Mai mult decât atât, el îi asigura pe ascultători că indulgenţele aveau putere să-i mântuiască nu numai pe cei vii, ci şi pe cei morţi şi că, în clipa în care banii atingeau fundul lăzii, sufletul pentru care fuseseră plătiţi scăpa din purgatoriu şi pleca spre ceruri. (Vezi K. R. Hagenbach, History of the Reformation, vol. 1, p. 96.)
Când Simon Magul s-a oferit să cumpere de la apostoli puterea de a face minuni, Petru i-a răspuns: „Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea cumpăra cu bani!” (Faptele 8:20). Însă oferta lui Tetzel era primită cu bucurie de mii de oameni. Aurul şi argintul curgeau în lăzile lui. O mântuire care putea fi cumpărată cu bani era mai uşor de obţinut decât aceea care cerea pocăinţă, credinţă şi efort perseverent pentru a rezista şi a învinge păcatul. (Vezi Apendicele pentru p. 47.)
Împotriva doctrinei indulgenţelor s-au ridicat oameni învăţaţi şi evlavioşi din Biserica Romano-Catolică, deoarece mulţi nu credeau în pretenţii care erau contrare atât raţiunii, cât şi Bibliei. Însă niciun prelat n-a îndrăznit să-şi ridice glasul împotriva acestui comerţ nelegiuit, cu toate că pe oameni îi tulburau şi îi nelinişteau aceste lucruri, iar mulţi se întrebau cu sinceritate dacă Dumnezeu nu va interveni cumva pentru a-Şi purifica biserica.
Deşi era încă un partizan foarte zelos al papei, Luther s-a umplut de oroare la auzul pretenţiilor blasfematoare ale vânzătorilor de indulgenţe. Mulţi dintre enoriaşii săi cumpăraseră certificate de iertare şi, curând, au început să vină la duhovnicul lor mărturisindu-şi diferitele păcate şi aşteptând iertarea, nu pentru că erau pocăiţi şi doreau să se schimbe, ci în baza indulgenţei. Luther le-a refuzat iertarea şi i-a avertizat că, dacă nu se pocăiesc şi nu-şi schimbă vieţile, vor pieri în păcatele lor. Nespus de nedumeriţi, s-au întors la Tetzel cu plângerea că duhovnicul lor le-a refuzat certificatele, iar unii au cerut cu îndrăzneală să li se restituie banii. Călugărul s-a umplut de furie. A rostit cele mai groaznice blesteme, a poruncit să fie aprinse focuri în pieţele publice şi a declarat că „primise ordin de la papă să-i ardă pe toţi ereticii care s-ar încumeta să se opună preasfintelor lui indulgenţe” (D’Aubigné, vol. 3, cap. 4).
Acum, Luther şi-a asumat cu îndrăzneală rolul de apărător al adevărului. Vocea lui a fost auzită de la amvon rostind o avertizare serioasă şi solemnă. El le explica oamenilor caracterul ofensator al păcatului şi îi învăţa că omului îi este imposibil ca, prin propriile fapte, să-şi micşoreze vina sau să scape de pedeapsă. Nimic altceva nu poate să-l mântuiască pe păcătos decât pocăinţa înaintea lui Dumnezeu şi credinţa în Hristos. Harul divin nu poate fi cumpărat – el este un dar. Luther îi sfătuia pe oameni să nu cumpere indulgenţe, ci să privească în credinţă la Răscumpărătorul răstignit. Le-a povestit experienţa lui chinuitoare, când căuta zadarnic să obţină mântuirea prin umilire şi penitenţe, şi i-a asigurat pe ascultători că a găsit pacea şi bucuria atunci când şi-a întors privirea de la el însuşi şi a crezut în Hristos.
Deoarece Tetzel îşi continua comerţul şi pretenţiile nelegiuite, Luther s-a hotărât să protesteze mai energic împotriva acestor abuzuri strigătoare la cer. Curând s-a ivit şi ocazia. Biserica de la castelul din Wittenberg deţinea multe relicve care, la anumite sărbători, erau expuse înaintea oamenilor şi se acorda iertare deplină tuturor celor care vizitau atunci biserica şi îşi mărturiseau păcatele. În consecinţă, în acele zile, oamenii se duceau acolo în număr mare. Una dintre cele mai importante ocazii, Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, se apropia. Cu o zi înainte, Luther, alăturându-se mulţimii care se îndrepta spre biserică, a afişat pe uşa ei o listă care conţinea 95 de teze împotriva doctrinei indulgenţelor. El s-a declarat dispus să apere aceste teze în ziua următoare la universitate, împotriva tuturor celor care ar găsi cu cale să le atace.
Afirmaţiile au atras atenţia generală. Au fost citite, recitite şi repetate în toate părţile. O mare agitaţie s-a creat la universitate şi în tot oraşul. Prin aceste teze se arăta că puterea de a acorda iertare de păcat şi de a îndepărta pedeapsa n-a fost niciodată încredinţată nici papei, nici vreunui alt om. Tot acest sistem era o farsă, un artificiu pentru a stoarce bani profitând de superstiţiile oamenilor, un plan al lui Satana de a distruge sufletele tuturor celor care se încredeau în aceste pretenţii mincinoase. De asemenea, se arăta clar că Evanghelia lui Hristos este cea mai preţioasă comoară a bisericii şi că harul lui Dumnezeu, revelat în ea, este revărsat fără plată peste toţi cei ce-l caută în pocăinţă şi credinţă.
Tezele lui Luther provocau la discuţie, dar nimeni n-a îndrăznit să accepte provocarea. Problemele pe care el le-a ridicat s-au răspândit în câteva zile în toată Germania şi, în câteva săptămâni, au fost cunoscute de întreaga creştinătate. Mulţi catolici devotaţi, care văzuseră şi deplânseseră nelegiuirea teribilă din sânul bisericii, dar care nu ştiuseră cum să o oprească, citeau tezele cu mare bucurie, recunoscând în ele glasul lui Dumnezeu. Simţeau că Domnul Îşi întinsese îndurător mâna ca să pună capăt valului de corupţie care izvora din scaunul papal. Prinţi şi magistraţi se bucurau în ascuns că urma să se pună capăt puterii arogante care nega dreptul de a protesta împotriva hotărârilor ei.
Dar mulţimile de oameni superstiţioşi, care ţineau la păcatele lor, s-au îngrozit atunci când afirmaţiile false care le liniştiseră temerile au fost spulberate. Preoţi vicleni, văzându-şi lucrarea de aprobare a păcatului întreruptă, iar câştigurile primejduite, s-au înfuriat şi s-au unit pentru a-şi susţine pretenţiile. Reformatorul urma să stea faţă în faţă cu acuzatori înverşunaţi. Unii îl acuzau că acţionează pripit şi din impuls. Alţii îl acuzau de încumetare, declarând că nu era condus de Dumnezeu, ci lucra din mândrie şi din exces de zel. „Cine nu ştie”, le-a răspuns el, „că un om rareori susţine o idee nouă fără să pară mândru şi fără să fie acuzat că provoacă certuri? (...) De ce au fost omorâţi Hristos şi toţi martirii? Deoarece păreau să dispreţuiască plini de aroganţă înţelepciunea timpului lor şi pentru că aduceau noutăţi, fără să ceară mai întâi, în umilinţă, sfatul oracolelor vechilor păreri.”
Apoi a afirmat: „Orice fac eu va fi îndeplinit nu prin înţelepciune omenească, ci prin sfatul lui Dumnezeu. Dacă lucrarea aceasta este de la Dumnezeu, cine o va putea opri? Dar, dacă nu este de la Dumnezeu, cine o poate face să meargă înainte? Nu voia mea, nici a lor, nici a noastră să se facă, ci voia Ta, sfinte Tată, care eşti în ceruri!” (Idem, vol. 3, cap. 6).
Deşi fusese îndemnat de Duhul lui Dumnezeu să-şi înceapă lucrarea, Luther nu urma să o ducă mai departe fără lupte grele. Reproşurile duşmanilor lui, modul denaturat în care îi prezentau scopurile şi discreditarea nedreaptă şi maliţioasă a caracterului şi motivelor lui l-au copleşit ca un torent şi n-au rămas fără efect. Avusese încredere că liderii poporului, atât din cadrul bisericii, cât şi din şcoli, se vor uni bucuroşi cu el în eforturile sale de reformă. Cuvintele de încurajare din partea celor aflaţi în poziţii înalte îi inspiraseră bucurie şi speranţă. Anticipase deja ivirea unei zile mai strălucitoare pentru biserică. Dar încurajarea se transformase în reproşuri şi acuze. Mulţi demnitari, atât ai bisericii, cât şi ai statului, erau convinşi de adevărul tezelor sale, dar au înţeles rapid că acceptarea acestor adevăruri va implica schimbări mari. A-i ilumina şi a-i reforma pe oameni ar fi însemnat, practic, a submina autoritatea Romei, a opri mii de şuvoaie care acum curgeau în tezaurul ei şi, astfel, a restrânge în mare măsură extravaganţa şi luxul conducătorilor catolici. Mai mult decât atât, a-i învăţa pe oameni să gândească şi să acţioneze ca fiinţe responsabile, privind numai la Hristos pentru mântuire, ar fi răsturnat tronul pontifului şi, în cele din urmă, i-ar fi distrus autoritatea. Din acest motiv, ei au refuzat cunoştinţa oferită de Dumnezeu şi, opunându-se celui pe care El îl trimisese, s-au aliniat împotriva lui Hristos şi a adevărului.
Luther tremura când se uita la el – un singur om împotriva celor mai mari puteri ale lumii. Uneori se îndoia, nu era sigur dacă fusese într-adevăr condus de Dumnezeu când se ridicase împotriva autorităţii bisericii. „Cine sunt eu”, scria el, „să mă împotrivesc maiestăţii papei înaintea căruia... regii pământului şi întreaga lume tremură? Nimeni nu ştie cât a suferit inima mea în aceşti doi ani de început şi în ce mâhnire, aş putea spune în ce disperare, am căzut” (Idem, vol. 3, cap. 6). Dar n-a fost lăsat să ajungă complet descurajat. Când din partea oamenilor nu a mai primit sprijin, a privit numai la Dumnezeu şi a înţeles că poate să se încreadă în deplină siguranţă în braţul Lui atotputernic.
Luther îi scria unui prieten al Reformei: „Nu putem ajunge să înţelegem Scripturile nici prin studiu, nici prin inteligenţă. Prima ta datorie este să începi printr-o rugăciune. Roagă-L pe Domnul să-ţi acorde, în marea Sa îndurare, adevărata înţelegere a Cuvântului Său. Nu există alt interpret al Cuvântului lui Dumnezeu decât Autorul lui, după cum El Însuşi a spus: «Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu» (Ioan 6:45). Nu-ţi pune speranţele în eforturile proprii, în raţiunea ta, ci încrede-te numai în Dumnezeu şi în puterea Duhului Său. Crede acest lucru, căci ţi-l spune un om care a trecut prin această experienţă” (Idem, vol. 3, cap. 7). Aici este o lecţie de o importanţă vitală pentru cei care simt că Dumnezeu i-a chemat să le prezinte şi altora adevărurile solemne pentru timpul acesta, adevăruri care vor trezi duşmănia lui Satana şi a oamenilor cărora le plac născocirile lui. În lupta cu puterile răului, este nevoie de ceva mai mult decât de putere intelectuală şi de înţelepciune omenească.
Când duşmanii lui Luther au apelat la datină şi la tradiţie sau la afirmaţiile şi autoritatea papei, el i-a întâmpinat cu Biblia, şi numai cu Biblia. În ea găsea argumente cărora ei nu puteau să le răspundă. De aceea, sclavii formalismului şi ai superstiţiei cereau sângele lui, după cum iudeii ceruseră sângele lui Hristos. „Este un eretic”, strigau adepţii fanatici ai Romei. „A-i permite unui eretic atât de oribil să mai trăiască măcar o oră înseamnă înaltă trădare împotriva bisericii. Să fie înălţat imediat eşafodul pentru el!” (Idem, vol. 3, cap. 9). Dar Luther n-a căzut pradă furiei lor. Dumnezeu avea pentru el o lucrare de îndeplinit şi îngeri din cer au fost trimişi să-l ocrotească. Totuşi mulţi care primiseră de la Luther lumina preţioasă au devenit obiectul mâniei lui Satana şi au suferit fără teamă tortura şi moartea pentru cauza adevărului.
Învăţăturile lui Luther au atras atenţia minţilor luminate din toată Germania. Din predicile şi din scrierile lui izvorau raze de lumină care trezeau şi iluminau mii de oameni. O credinţă vie lua locul formalismului mort în care fusese ţinută biserica timp îndelungat. Oamenii îşi pierdeau zilnic încrederea în superstiţiile romano-catolicismului. Barierele prejudecăţii se prăbuşeau. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care Luther testa orice doctrină şi orice afirmaţie, era ca o sabie cu două tăişuri, croindu-şi drum spre inimile oamenilor. Pretutindeni se trezea o dorinţă după creştere spirituală. Pretutindeni erau o foame şi o sete după neprihănire cum nu mai fuseseră de secole. Ochii oamenilor, îndreptaţi atât de mult spre ritualuri omeneşti şi mijlocitori pământeşti, se întorceau acum, în pocăinţă şi credinţă, spre Hristos cel răstignit.
Interesul larg răspândit a făcut să crească şi mai mult temerile autorităţilor papale. Luther a primit somaţia să meargă la Roma pentru a răspunde acuzaţiei de erezie. Această poruncă i-a umplut de groază pe prietenii lui. Ei cunoşteau prea bine pericolul care-l ameninţa în acel oraş corupt, care era deja îmbătat de sângele martirilor lui Iisus. Aşa că au protestat împotriva plecării lui la Roma şi au cerut să fie cercetat în Germania.
În cele din urmă, cererea lor s-a aprobat şi legatul papei a fost numit să cerceteze cazul. În instrucţiunile pe care pontiful i le dăduse se specifica faptul că Luther deja fusese declarat eretic. De aceea legatul era însărcinat „să-l judece şi să-l aresteze fără întârziere”. Dacă Luther avea să rămână statornic, iar legatul nu putea pune mâna pe el, acesta era împuternicit „să-l proscrie în toate părţile Germaniei şi să-i exileze, să-i blesteme şi să-i excomunice pe toţi aceia care sunt de partea lui” (Idem, vol. 4, cap. 2). Mai mult, pentru a dezrădăcina complet erezia otrăvitoare, papa îi dăduse ordin legatului său ca, în afară de împărat, indiferent de rangul bisericesc sau civil al persoanelor în cauză, să îi excomunice pe toţi cei care vor neglija să-l aresteze pe Luther şi pe adepţii lui şi să-i predea răzbunării Romei.
Aici se vede adevăratul spirit al papalităţii. Nicio urmă de principiu creştinesc sau chiar de dreptate elementară nu se află în tot acest document. Luther se găsea la mare depărtare de Roma. Nu avusese ocazia să se explice sau să-şi apere poziţia. Cu toate acestea, înainte de a fi fost cercetat cazul său, fusese deja declarat eretic şi, în aceeaşi zi, avertizat, acuzat, judecat şi condamnat. Toate acestea, din partea celui care pretindea că este sfântul părinte, singura autoritate supremă şi infailibilă în biserică sau stat!
În acest timp, când Luther avea atât de mare nevoie de înţelegerea şi de sfatul unui prieten adevărat, Dumnezeu, în providenţa Lui, i l-a trimis la Wittenberg pe Melanchthon. Era un tânăr modest şi sfios în maniere. Judecata sănătoasă, cunoştinţele vaste şi elocvenţa impresionantă, alături de cinstea şi curăţia de caracter i-au câştigat admiraţia şi respectul general. Deşi talentat, era în aceeaşi măsură şi amabil. Curând, a devenit un ucenic zelos al Evangheliei, prietenul cel mai de încredere şi susţinătorul cel mai preţuit al lui Luther. Amabilitatea, prudenţa şi precizia lui erau complementare curajului şi energiei lui Luther. Unirea lor în lucrare a adăugat forţă Reformei şi a fost o sursă de mare încurajare pentru Luther.
Oraşul Augsburg fusese stabilit ca loc al procesului şi reformatorul a pornit pe jos până acolo. Apropiaţii lui se temeau pentru el. Fusese ameninţat în mod deschis că va fi prins şi ucis pe cale, iar prietenii l-au implorat să nu se expună. Au insistat pe lângă el să părăsească Wittenbergul pentru un timp şi să-şi găsească un adăpost sigur la persoane care l-ar fi ocrotit cu bucurie. Dar el nu şi-a părăsit locul în care îl aşezase Dumnezeu. Trebuia să apere în continuare adevărul cu credincioşie, în ciuda furtunilor care-l loveau. Luther spunea: „Sunt ca Ieremia, un om al luptei şi al discordiei, dar, cu cât ameninţările lor se înmulţesc, cu atât îmi sporeşte bucuria... Mi-au distrus deja onoarea şi reputaţia. Mi-a rămas un singur lucru: trupul acesta ticălos. Să-l ia! Astfel îmi vor scurta viaţa cu câteva ore. Dar, în ce priveşte sufletul, nu mi-l pot lua. Cel ce doreşte să predice cuvântul lui Hristos lumii trebuie să se aştepte la moarte în orice moment” (Idem, vol. 4, cap. 4).
Vestea sosirii lui Luther în Augsburg i-a adus o mare satisfacţie legatului papal. Ereticul turbulent care atrăgea atenţia lumii întregi părea să se afle acum în puterea Romei şi legatul s-a hotărât să nu-l lase să scape. Reformatorul nu reuşise să facă rost de bilet de liberă trecere. Prietenii l-au sfătuit să nu apară înaintea legatului fără acest bilet şi ei înşişi s-au angajat să i-l procure de la împărat. Legatul intenţiona, pe cât posibil, să-l constrângă pe Luther să retracteze sau, dacă nu reuşea, să facă să fie dus la Roma pentru a împărtăşi soarta lui Hus şi a lui Ieronim. De aceea, prin agenţii lui, s-a străduit să-l convingă pe Luther să apară fără bilet de liberă trecere şi să se încreadă în îndurarea lui. Reformatorul a refuzat categoric să facă acest lucru. Până când n-a primit documentul care-i garanta protecţia împăratului, n-a apărut în faţa ambasadorului papal.
Din motive diplomatice, adepţii Romei au hotărât să încerce să-l câştige pe Luther printr-o aparentă amabilitate. În întrevederile cu el, legatul a avut o atitudine prietenoasă, însă i-a cerut să se supună necondiţionat autorităţii bisericii şi să renunţe la toate afirmaţiile sale, fără argumentare sau discuţii. Însă el nu apreciase corect caracterul celui cu care avea de-a face. În răspunsul lui, Luther şi-a exprimat respectul faţă de biserică, dorinţa de adevăr, dispoziţia de a răspunde tuturor obiecţiilor faţă de ceea ce predicase şi de a supune doctrinele lui deciziei anumitor universităţi renumite. În acelaşi timp însă, a protestat împotriva procedeului cardinalului de a-i cere să retracteze fără să-i fi dovedit că greşea.
Singurul răspuns pe care l-a primit a fost: „Retractează, retractează!” Luther a arătat că poziţia lui era susţinută de Scripturi şi a declarat ferm că nu poate să renunţe la adevăr. Legatul, nefiind în stare să răspundă argumentelor sale, l-a copleşit cu o furtună de reproşuri, batjocuri şi linguşiri, presărate cu citate din tradiţie şi din declaraţiile sfinţilor părinţi, neacordându-i reformatorului nicio ocazie să vorbească. Văzând că întrevederea, dacă avea să fie continuată astfel, urma să fie cu totul inutilă, Luther a obţinut în cele din urmă, nu fără opoziţie, permisiunea să-şi prezinte răspunsul în scris.
„Făcând astfel”, îi scria el unui prieten, „cel oprimat are un dublu câştig: mai întâi, ceea ce este scris poate fi supus şi judecăţii altora şi, în al doilea rând, cel care scrie are o şansă mai bună de a avea influenţă asupra temerilor, dacă nu chiar a conştiinţei unui despot arogant şi vorbăreţ, care, altfel, ar domina prin vorbirea lui tiranică” (Martyn, The Life and Times of Luther, p. 271, 272).
La întrevederea următoare, Luther a prezentat o expunere clară, concisă şi convingătoare a concepţiilor sale, susţinută pe deplin cu multe citate din Scriptură. După ce a citit această expunere cu voce tare, i-a înmânat-o cardinalului, care a aruncat-o cu dispreţ deoparte, declarând că este o înşiruire de cuvinte fără rost şi de citate irelevante. Luther, profund indignat, l-a întâmpinat acum pe înfumuratul prelat pe propriul lui teren – tradiţiile şi învăţăturile bisericii – şi i-a demolat complet pretenţiile.
Când a văzut că nu poate răspunde argumentaţiei lui Luther, prelatul şi-a pierdut stăpânirea de sine şi, plin de furie, a strigat: „Retractează sau te trimit la Roma, ca să apari înaintea judecătorilor care au fost numiţi să ia cunoştinţă de cazul tău. Te voi excomunica pe tine, iar pe toţi partizanii tăi şi pe toţi cei care te vor sprijini vreodată îi voi da afară din biserică.” Şi, în cele din urmă, a declarat pe un ton îngâmfat şi plin de mânie: „Retractează sau nu te mai întorci acasă!” (D’Aubigné, London ed., vol. 4, cap. 8).
Reformatorul s-a retras imediat împreună cu prietenii lui, declarând astfel clar că nu avea să facă nicio retractare. Nu aceasta intenţionase cardinalul. El se măgulise cu ideea că, prin violenţă, ar putea să-l înspăimânte pe Luther şi să-l determine să se supună. Acum, rămas singur cu susţinătorii lui, îi privea când pe unul, când pe altul, plin de ciudă din cauza neaşteptatului eşec al planurilor sale.
Eforturile lui Luther n-au rămas fără rezultate pozitive. Cei care au fost de faţă au avut ocazia să-i compare pe cei doi bărbaţi şi să judece singuri ce spirit manifestase fiecare, precum şi forţa şi veridicitatea poziţiilor lor. Ce contrast izbitor! Reformatorul – simplu, modest, hotărât – stătea în puterea lui Dumnezeu, având adevărul de partea lui. Reprezentantul papei – plin de sine, arogant, înfumurat şi iraţional –, neavând niciun argument din Scripturi, striga totuşi cu vehemenţă: „Retractează sau vei fi trimis la Roma pentru a fi pedepsit!”
Deşi Luther obţinuse un bilet de liberă trecere, trimişii papei complotau să-l prindă şi să-l întemniţeze. Deoarece era inutil să mai rămână acolo, prietenii l-au sfătuit să se întoarcă imediat la Wittenberg şi să ia toate măsurile de precauţie pentru a-şi ascunde intenţiile. Ca urmare, a părăsit Augsburgul înainte de revărsatul zorilor, călare, însoţit numai de o călăuză pusă la dispoziţie de magistratul oraşului. A străbătut în taină străzile întunecate şi tăcute ale oraşului, plin de presimţiri rele. Duşmanii, vigilenţi şi cruzi, puneau la cale distrugerea lui. Avea să scape oare de cursele care îi fuseseră pregătite? Acelea au fost momente de îngrijorare şi de rugăciune serioasă. A ajuns la o poartă mică în zidul oraşului. I s-a deschis şi a trecut împreună cu călăuza fără nicio piedică. Odată aflaţi în siguranţă afară, fugarii au grăbit pasul şi, înainte ca legatul să afle despre plecarea lui, Luther era departe de persecutorii săi. Satana şi emisarii lui au fost înfrânţi. Omul pe care-l credeau în mâna lor fugise, scăpase ca o pasăre din laţul păsărarului.
La primirea veştii că Luther a scăpat, legatul a fost copleşit de surprindere şi de mânie. Se aşteptase să primească mari onoruri pentru înţelepciunea şi fermitatea cu care tratase acest perturbator al bisericii, dar speranţele i se năruiseră. El şi-a exprimat mânia într-o scrisoare către Frederic, electorul de Saxonia, acuzându-l cu înverşunare pe Luther şi cerându-i principelui să-l trimită pe reformator la Roma sau să-l expulzeze din Saxonia.
În apărarea sa, Luther a cerut ca legatul sau papa să-i arate din Cuvântul lui Dumnezeu erorile, angajându-se în modul cel mai solemn să renunţe la învăţăturile lui dacă se va arăta că sunt în contradicţie cu Scripturile. El şi-a exprimat recunoştinţa faţă de Dumnezeu, care îl socotise vrednic să sufere pentru o cauză atât de sfântă.
Până atunci, prinţul elector cunoştea foarte puţin doctrinele reformate, dar a fost profund impresionat de sinceritatea, forţa şi claritatea cuvintelor lui Luther, aşa că s-a hotărât să-l protejeze până când avea să se demonstreze că reformatorul greşise. Ca răspuns la cererea legatului papal, el i-a scris: „Întrucât dr. Martin a apărut înaintea domniei voastre la Augsburg, ar trebui să fiţi mulţumit. Nu ne-am aşteptat să vă străduiţi să-l faceţi să retracteze fără să-l fi convins de greşelile lui. Niciunul dintre învăţaţii din principatul nostru nu m-a informat că doctrina lui Martin este nelegiuită, anticreştină sau eretică.” Mai mult, prinţul a refuzat să-l trimită pe Luther la Roma sau să-l expulzeze din ţinuturile lui (D’Aubigné, vol. 4, cap.10).
Electorul vedea că există o decădere generală a valorilor morale în societate. Era necesară o mare acţiune de reformă. Reglementările complicate şi costisitoare pentru a ţine sub control şi a pedepsi infracţiunile n-ar fi fost necesare dacă oamenii ar fi recunoscut şi ar fi ascultat de cerinţele lui Dumnezeu şi de îndemnurile unei conştiinţe luminate. El a văzut că acţiunile lui Luther aveau tocmai acest scop şi, în ascuns, se bucura că în biserică se făcea simţită o influenţă mai bună.
El vedea şi că, în calitatea sa de profesor la universitate, Luther avea un succes remarcabil. Trecuse doar un an de când reformatorul îşi afişase tezele pe uşa bisericii castelului şi se vedea deja o mare scădere a numărului de pelerini care vizitau biserica la Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Roma fusese sărăcită de închinători şi de darurile lor, dar locul acestora a fost luat de o altă categorie de oameni care veneau acum la Wittenberg, nu ca pelerini care să-i adore relicvele (moaştele), ci ca studenţi care să-i umple sălile de curs. Scrierile lui Luther stârniseră pretutindeni un interes nou pentru Sfintele Scripturi şi studenţii veneau la universitate nu numai din toate părţile Germaniei, ci şi din alte ţări. Tineri care veneau pentru prima dată să vadă Wittenbergul „îşi ridicau mâinile spre cer şi-L lăudau pe Dumnezeu, care făcuse ca lumina adevărului să strălucească din acest oraş, cum strălucise în vechime, din Sion, şi de aici să se răspândească în ţările cele mai îndepărtate” (Idem, vol. 4, cap. 10).
Luther era doar parţial convins de erorile romano-catolicismului. Dar, când compara Sfintele Scripturi cu decretele şi constituţiile papale, se umplea de uimire. „Citesc”, scria el, „decretele pontifilor şi... nu ştiu dacă papa este însuşi antihristul sau apostolul lui, atât de greşit este reprezentat şi atât de mult este răstignit Hristos în ele” (Idem, vol. 5, cap. 1). Totuşi, în tot acest timp, Luther era încă un susţinător al Bisericii Romano-Catolice şi nici nu-i trecea prin gând că se va separa vreodată de ea.
Scrierile şi doctrina reformatorului se răspândeau pretutindeni în creştinătate. Lucrările lui au ajuns în Elveţia şi în Olanda. Exemplare ale scrierilor lui au pătruns în Franţa şi în Spania. În Anglia, învăţăturile lui au fost primite ca fiind cuvântul vieţii. Adevărul se răspândise, de asemenea, în Belgia şi în Italia. Mii de oameni se trezeau din letargia de moarte la bucuria şi speranţa unei noi vieţi de credinţă.
Roma devenea din ce în ce mai iritată de atacurile lui Luther, iar unii dintre adversarii săi fanatici, chiar şi doctori la universităţi catolice, declarau că cel care îl va ucide pe călugărul răzvrătit va fi fără păcat. Într-o zi, un străin cu un pistol ascuns sub mantie s-a apropiat de reformator şi l-a întrebat de ce umblă singur. „Sunt în mâna lui Dumnezeu”, i-a răspuns Luther. „El este tăria mea şi scutul meu. Ce poate să-mi facă omul?” (Idem, vol. 6, cap. 2). Auzind aceste cuvinte, omul s-a îngălbenit şi a luat-o la fugă ca din faţa îngerilor cerului.
Roma era hotărâtă să-l distrugă pe Luther, însă Dumnezeu îl apăra. Învăţăturile lui ajungeau pretutindeni – „în colibe şi mănăstiri, (…) în castelele nobililor, în universităţi şi în palatele regilor” – şi oameni nobili se ridicau din toate părţile pentru a-i susţine eforturile (Idem, vol. 6, cap. 2).
Cam în această perioadă, citind lucrările lui Hus, Luther a descoperit că marele adevăr al îndreptăţirii prin credinţă, pe care el însuşi îl susţinea şi îl predica, fusese deja afirmat de reformatorul din Boemia. „Toţi”, spunea Luther, „Pavel, Augustin şi eu însumi, am fost husiţi fără să ştim!” „Cu siguranţă că Dumnezeu va pedepsi lumea”, a continuat el, „întrucât adevărul i-a fost predicat acum un secol, dar a fost ars!” (Wylie, vol. 6, cap. 1).
Într-un apel adresat împăratului şi nobilimii din Germania pentru reformarea creştinătăţii, Luther scria cu privire la papă: „Este un lucru oribil să-l vezi pe omul care se pretinde a fi locţiitorul lui Hristos etalând un lux pe care niciun împărat nu-l poate egala. Se aseamănă el cu Iisus cel sărac sau cu Petru cel umil? Se spune că el este stăpânul lumii! Dar Hristos, al cărui vicar se laudă că este, spunea: «Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.» Pot oare domeniile unui vicar să se întindă dincolo de acelea ale superiorului său?” (D’Aubigné, vol. 6, cap. 3).
Despre universităţi scria astfel: „Tare mi-e teamă că universităţile se vor dovedi a fi marile porţi ale iadului, dacă în ele nu se lucrează cu stăruinţă ca Sfintele Scripturi să fie explicate şi întipărite în inimile tinerilor. Nu sfătuiesc pe nimeni să-şi dea copilul în şcolile unde Scripturilor nu li se acordă primul loc. Orice instituţie în care oamenii nu se ocupă neîncetat de Cuvântul lui Dumnezeu devine inevitabil coruptă” (Idem, b. 6, cap. 3).
Acest apel s-a răspândit cu repeziciune în toată Germania şi a exercitat o influenţă puternică asupra oamenilor. Întreaga naţiune a fost pusă în mişcare, iar mulţimile s-au trezit şi s-au adunat în jurul steagului Reformei. Adversarii lui Luther, arzând de dorinţa de răzbunare, au insistat pe lângă papă să ia măsuri energice împotriva lui. S-a decretat ca învăţăturile lui să fie imediat condamnate. Reformatorului şi adepţilor lui le-au fost acordate 60 de zile, după care, dacă nu retractau, urmau să fie excomunicaţi.
A urmat o criză teribilă pentru Reformă. Secole la rând, sentinţa de excomunicare a Romei răspândise teroare în rândul unor monarhi potenţaţi; ea umpluse imperii puternice de nenorociri şi pustiiri. Aceia peste care cădea condamnarea erau priviţi de întreaga lume cu spaimă şi groază, li se tăia orice legătură cu semenii lor şi erau trataţi ca proscrişi, fiind vânaţi până la exterminare. Luther nu era orb în faţa furtunii care era gata să izbucnească împotriva lui, dar a rămas ferm, având încredere că Hristos urma să-i fie sprijin şi scut. Cu credinţa şi curajul unui martir, el scria: „Nu ştiu ce se va întâmpla, nici nu mă interesează să ştiu... Cadă lovitura oriunde, nu mă tem. Nicio frunză nu cade fără voia Tatălui nostru. Cu cât mai mult se va îngriji El de noi! Este uşor să mori pentru Cuvânt, întrucât Însuşi Cuvântul care S-a făcut trup a murit. Dacă murim împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El şi, trecând prin ceea ce a trecut El înaintea noastră, vom fi acolo unde este El şi vom locui împreună cu El pe vecie” (Idem, 3rd London ed., Walther, 1840, vol. 6, cap. 9).
Când bula papală a ajuns la el, Luther a spus: „O dispreţuiesc şi o denunţ ca nelegiuită, falsă... Însuşi Iisus Hristos este condamnat în ea... Mă bucur să îndur o asemenea nedreptate pentru cea mai bună dintre cauze. Simt deja o mai mare libertate în inima mea, căci ştiu, în sfârşit, că papa este antihristul şi că tronul lui este chiar tronul lui Satana” (D’Aubigné, vol. 6, cap. 9).
Totuşi ordinul papal n-a rămas fără efect. Închisoarea, tortura şi sabia erau armele puternice, care impuneau ascultare. Cei slabi şi superstiţioşi tremurau înaintea decretului papei şi, deşi exista o simpatie generală pentru Luther, mulţi considerau că viaţa era prea scumpă ca să o rişte pentru cauza Reformei. Totul părea să arate că lucrarea reformatorului era aproape de încheiere.
Dar Luther era încă neînfricat. Roma îşi aruncase asupra lui anatemele, iar lumea privea, neîndoindu-se câtuşi de puţin că el va pieri sau va fi forţat să cedeze. Dar el a întors sentinţa de condamnare cu toată puterea împotriva Romei, anunţându-şi public hotărârea de a o părăsi pentru totdeauna. În prezenţa unei mulţimi de studenţi, doctori şi orăşeni de toate categoriile, Luther a ars bula papală, împreună cu legile canonice, colecţia de decrete şi edicte papale şi anumite scrieri care susţineau autoritatea papală. „Arzându-mi cărţile”, a spus el, „duşmanii mei au prejudiciat cauza adevărului în mintea oamenilor de rând şi le-au distrus sufletele. Din acest motiv, am ars şi eu cărţile lor. Lupta serioasă abia a început. Până acum m-am jucat doar cu papa. Am început această lucrare în numele lui Dumnezeu; se va încheia fără mine, dar prin puterea Sa” (Idem, vol. 6, cap. 10).
La acuzaţiile adversarilor săi care luau în derâdere slăbiciunea cauzei lui, Luther răspundea: „Cine ştie dacă nu Dumnezeu m-a ales şi m-a chemat şi dacă ei n-ar trebui cumva să se teamă că, dispreţuindu-mă pe mine, Îl dispreţuiesc pe Dumnezeu Însuşi? Moise era singur când a plecat din Egipt, Ilie era singur în timpul domniei lui Ahab, Isaia era singur în Ierusalim, Ezechiel era singur în Babilon... Dumnezeu n-a ales niciodată ca profet nici pe marele-preot, nici vreun alt personaj mare! De obicei, El a ales oameni umili şi dispreţuiţi, odată chiar pe păstorul Amos. În toate timpurile, sfinţii au trebuit să-i mustre pe cei mari – regi, prinţi, preoţi şi oameni înţelepţi – cu primejdia vieţii lor... Eu nu spun că sunt profet, dar spun că ar trebui să se teamă, tocmai pentru că eu sunt singur, iar ei sunt mulţi. Sunt sigur că de partea mea este Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu de partea lor” (Idem, vol. 6, cap. 10).
Totuşi Luther s-a hotărât să se separe definitiv de biserică numai după o luptă teribilă cu sine. Cam în timpul acesta, el scria: „Simt în fiecare zi, din ce în ce mai mult, cât de greu este să dai la o parte scrupulele cu care ai fost îmbibat din copilărie. Cu toate că aveam Scripturile de partea mea, câtă durere mi-a produs convingerea că trebuie să îndrăznesc să mă ridic singur împotriva papei şi să-l denunţ ca antihrist! Cât de mare a fost mâhnirea inimii mele! De câte ori nu mi-am pus cu amărăciune aceeaşi întrebare pe care o auzeam atât de des pe buzele reprezentanţilor papalităţii: «Numai tu singur eşti înţelept? Toţi ceilalţi greşesc oare? Şi ce ar fi dacă, după toate acestea, tu însuţi ai greşi şi ai atrage în rătăcirea ta atâtea suflete care vor fi pe veci condamnate?» Aşa m-am luptat cu mine şi cu Satana până când Hristos, prin Cuvântul Său infailibil, mi-a întărit inima în faţa acestor îndoieli” (Martyn, p. 372, 373).
Papa îl ameninţase pe Luther cu excomunicarea dacă nu retracta, şi acum ameninţarea a devenit realitate. A fost emisă o nouă bulă, care anunţa separarea definitivă a reformatorului de Biserica Romano-Catolică şi îl denunţa ca fiind blestemat de cer, cuprinzându-i în aceeaşi condamnare pe toţi cei care aveau să primească învăţăturile lui. Marea luptă începuse.
Toţi aceia pe care Dumnezeu îi foloseşte pentru a prezenta adevărurile care se aplică în mod special timpului lor au parte numai de opoziţie. În zilele lui Luther exista un adevăr prezent – un adevăr de o deosebită importanţă pentru timpul acela; există un adevăr prezent şi pentru biserica de astăzi. Acela care face totul după sfatul voii Sale (Efeseni 1:11) a găsit cu cale să-i pună pe oameni în diferite circumstanţe şi să le încredinţeze îndatoriri speciale pentru timpurile în care trăiesc. Dacă vor preţui lumina care le-a fost dată, li se va descoperi o perspectivă mai largă a adevărului. Majoritatea oamenilor nu doresc astăzi adevărul mai mult decât l-au dorit adepţii papalităţii care i s-au împotrivit lui Luther. Astăzi, ca şi în secolele trecute, există aceeaşi dispoziţie de a accepta teoriile şi tradiţiile oamenilor în locul Cuvântului lui Dumnezeu. Cei ce prezintă adevărul pentru timpul acesta să nu se aştepte să fie primiţi mai bine decât reformatorii de mai înainte. Marea luptă dintre adevăr şi eroare, dintre Hristos şi Satana, urmează să crească în intensitate spre încheierea istoriei acestei lumi.
Iisus le-a spus ucenicilor Săi: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei, dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: «Robul nu este mai mare decât stăpânul său.» Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15:19,20). Pe de altă parte, Domnul a declarat clar: „Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii mincinoşi!” (Luca 6:26). Spiritul lumii nu este mai în armonie astăzi cu spiritul lui Hristos decât pe timpuri, iar cei care predică Scriptura în curăţia ei nu vor fi primiţi mai bine acum decât atunci. Modalităţile de manifestare a opoziţiei faţă de adevăr se pot schimba, duşmănia ar putea fi mai puţin făţişă deoarece este mai subtilă, dar există acelaşi antagonism, iar acesta se va da pe faţă la sfârşitul timpului.