Reformatorii englezi, deşi renunţaseră la doctrinele Bisericii Romano-Catolice, au păstrat totuşi multe dintre formele ei. Astfel, cu toate că autoritatea şi crezul Romei fuseseră respinse, multe dintre obiceiurile şi ceremoniile ei rămăseseră încorporate în slujbele religioase ale Bisericii Anglicane. Se pretindea că aceste lucruri nu creau probleme de conştiinţă şi că – deşi nu erau poruncite în Scriptură, prin urmare nu erau esenţiale, dar nici interzise – nu erau rele în ele însele. Păzirea lor tindea să micşoreze prăpastia care despărţea bisericile reformate de Roma şi se susţinea că ele vor încuraja acceptarea credinţei protestante de către romano-catolici.
Pentru conservatori şi pentru cei înclinaţi spre compromis, aceste argumente păreau convingătoare. Dar era şi o altă categorie de oameni care nu judecau aşa. Faptul că aceste obiceiuri „tindeau să arunce un pod peste abisul dintre Roma şi Reformă” (Martyn, vol. 5, p. 22) era, după părerea lor, un argument convingător împotriva menţinerii lor. Ei le priveau ca simboluri ale servituţii din care fuseseră eliberaţi şi la care nu erau dispuşi să se mai întoarcă. Ei considerau că Dumnezeu stabilise în Cuvântul Său reguli după care să fie condus serviciul divin şi că oamenii nu sunt liberi să adauge sau să scoată ceva din ele. Începutul marii apostazii a constat în încercarea de a înlocui autoritatea lui Dumnezeu cu cea a bisericii. Roma a început prin a porunci ceea ce Dumnezeu nu interzisese şi a sfârşit prin a interzice ceea ce El poruncise în mod clar.
Mulţi doreau cu sinceritate să se întoarcă la puritatea şi simplitatea care caracterizaseră biserica primară. Ei priveau multe dintre obiceiurile practicate de Biserica Anglicană drept monumente ale idolatriei şi nu puteau să participe la serviciul ei de închinare având conştiinţa curată. Dar biserica, fiind susţinută de autoritatea civilă, nu permitea nicio abatere de la formele ei. Participarea la slujbe era cerută prin lege, iar adunările de închinare neautorizate erau interzise sub ameninţarea cu închisoarea, cu exilul sau cu moartea.
La începutul secolului al XVII-lea, monarhul care tocmai urcase pe tronul Angliei şi-a făcut cunoscută decizia de a-i face pe puritani „să se conformeze sau… să fie expulzaţi din ţară sau altceva şi mai rău” (George Bancroft, History of the United States of America, partea 1, cap. 12, par. 6). Urmăriţi, persecutaţi şi întemniţaţi, ei nu puteau să discearnă în viitor perspectiva unor zile mai bune şi mulţi s-au convins că, pentru cei care doreau să-L slujească pe Dumnezeu conform conştiinţei lor, „Anglia încetase pentru totdeauna să mai fie o ţară de locuit” (J. G. Palfrey, History of New England, cap. 3, par. 43). În cele din urmă, unii s-au hotărât să caute refugiu în Olanda. Au avut de înfruntat greutăţi, pierderi şi închisoare. Planurile lor au fost dejucate şi au fost trădaţi în mâna duşmanilor lor. Dar perseverenţa fermă a învins în cele din urmă şi au găsit adăpost pe ţărmurile prielnice ale Republicii Olandeze.
În fuga lor, şi-au părăsit casele, bunurile şi mijloacele de trai. Erau străini într-o ţară străină, în mijlocul unui popor cu o limbă şi obiceiuri deosebite. Au fost obligaţi să recurgă la ocupaţii noi şi nepracticate înainte, pentru a-şi câştiga pâinea. Bărbaţi de vârstă mijlocie care îşi petrecuseră viaţa lucrând pământul au trebuit acum să înveţe diverse meserii. Dar au acceptat cu bucurie situaţia şi n-au pierdut timpul în lenevie sau proteste. Deşi erau deseori chinuiţi de sărăcie, Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru binecuvântările care le erau încă oferite şi îşi găseau bucuria în comuniunea spirituală nestingherită. „Ei ştiau că sunt peregrini şi nu priveau prea mult la cele pământeşti, ci îşi înălţau ochii către cer, ţara lor dragă, şi se linişteau” (Bancroft, pt. 1, cap. 12, par. 15).
În mijlocul exilului şi al greutăţilor, dragostea şi credinţa lor se întăreau. Îşi puneau încrederea în făgăduinţele Domnului, iar El nu i-a părăsit la nevoie. Îngerii Săi erau lângă ei pentru a-i încuraja şi sprijini. Când mâna lui Dumnezeu a părut să-i îndrume peste ocean, către un ţinut unde ar fi putut să-şi găsească o ţară şi să le lase copiilor lor moştenirea preţioasă a libertăţii religioase, au mers înainte pe calea providenţei, fără să dea înapoi.
Dumnezeu a îngăduit să vină greutăţi peste copiii Săi pentru a-i pregăti în vederea împlinirii planului Său îndurător cu ei. Biserica a fost smerită, ca să poată fi înălţată. Dumnezeu era gata să-Şi manifeste puterea în favoarea ei, pentru a-i da lumii o altă dovadă că El nu-i părăseşte pe aceia care cred în El. Dumnezeu condusese evenimentele în aşa fel încât furia lui Satana şi intrigile oamenilor răi să contribuie la creşterea gloriei Sale şi să îl aducă pe poporul Său într-un loc unde să fie în siguranţă. Persecuţia şi exilul deschideau drumul libertăţii.
Când au fost obligaţi să se separe prima dată de Biserica Anglicană, puritanii se uniseră printr-un legământ solemn, ca popor liber al Domnului, „să meargă împreună în toate căile Lui, care le fuseseră descoperite sau care le vor fi descoperite” (J. Brown, The Pilgrim Fathers, p. 74). Aici era adevăratul spirit al Reformei, principiul vital al protestantismului. Cu scopul acesta au plecat peregrinii din Olanda pentru a găsi o casă în Lumea Nouă. John Robinson, pastorul lor, care a fost reţinut în mod providenţial să nu-i însoţească, în cuvântarea de rămas-bun către exilaţi, a spus:
„Fraţilor, peste scurt timp ne vom despărţi şi Domnul ştie dacă voi trăi ca să vă mai văd vreodată faţa. Dar fie că Domnul a rânduit aceasta sau nu, vă îndemn, înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Lui binecuvântaţi, să mă urmaţi în măsura în care eu L-am urmat pe Hristos. Dacă Dumnezeu vă va descoperi altceva, prin oricare alt instrument al Său, fiţi tot atât de dispuşi să-l primiţi, cum aţi primit întotdeauna orice adevăr în timpul lucrării mele. Căci sunt încredinţat că Domnul mai are adevăr şi lumină pe care să le descopere din sfântul Său Cuvânt” (Martyn, vol. 5, p. 70).
„În ce mă priveşte, nu pot să deplâng îndeajuns starea bisericilor reformate, care au ajuns la o limită în religie şi nu merg mai departe decât iniţiatorii reformei lor. Luteranii nu pot fi făcuţi să vadă mai departe decât a văzut Luther… şi calviniştii, precum vedeţi, au rămas acolo unde au fost lăsaţi de acel mare bărbat al lui Dumnezeu, care totuşi n-a înţeles toate lucrurile. Acesta este un lucru nefericit şi demn de a fi deplâns, căci, deşi au fost lumini care au strălucit la timpul lor, ei n-au pătruns întru totul planul lui Dumnezeu. Însă, dacă ar trăi acum, ar fi la fel de dispuşi să primească în continuare lumină, cum au primit-o la început” (D. Neal, History of the Puritans, vol. 1, p. 269).
„Amintiţi-vă de legământul bisericii voastre, prin care aţi consimţit să umblaţi în toate căile Domnului, cunoscute sau care vă vor fi cunoscute. Amintiţi-vă de promisiunea făcută lui Dumnezeu şi de legământul vostru cu El şi unul cu altul, şi anume acela de a accepta orice lumină şi adevăr care vă vor fi făcute cunoscut din Cuvântul Său scris. De asemenea, vă implor să luaţi aminte la ceea ce primiţi ca adevăr, să cântăriţi şi să comparaţi cu alte texte din Scripturi înainte de a accepta. Căci nu este posibil ca lumea creştină, care a ieşit recent dintr-un întuneric anticreştin atât de dens, să ajungă dintr-odată la cunoştinţa desăvârşită” (Martyn, vol. 5, p. 70, 71).
Dorul după libertatea de conştiinţă i-a inspirat pe peregrini să înfrunte pericolele unei călătorii lungi peste ocean, să suporte greutăţile şi pericolele pustietăţii şi, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, să pună temelia unei naţiuni puternice pe coastele Americii. Totuşi, aşa cinstiţi şi temători de Dumnezeu cum erau, peregrinii nu înţelegeau încă marele principiu al libertăţii religioase. Ei n-au fost la fel de dispuşi să le acorde şi altora libertatea pentru care ei înşişi sacrificaseră atât de mult. „Foarte puţini, chiar şi dintre gânditorii şi moraliştii de prim rang ai secolului al XVII-lea, aveau o concepţie corectă despre acest mare principiu, un produs al Noului Testament, care Îl recunoaşte pe Dumnezeu ca singurul judecător al credinţei omeneşti” (Idem, vol. 5, p. 297). Doctrina că Dumnezeu i-a încredinţat bisericii dreptul de a stăpâni conştiinţa şi de a defini şi pedepsi erezia este una dintre erorile papale cel mai adânc înrădăcinate. Cu toate că au respins crezul Romei, reformatorii nu s-au eliberat cu totul de spiritul ei de intoleranţă. Întunericul dens în care papalitatea învăluise întreaga creştinătate de-a lungul secolelor lungii ei domnii nu fusese încă risipit în totalitate. Unul dintre pastorii conducători ai coloniei Massachusetts Bay spunea: „Toleranţa a făcut ca lumea să fie anticreştină, şi biserica n-a suferit nicio pagubă prin pedepsirea ereticilor” (Idem, vol. 5, p. 335). Coloniştii au adoptat un regulament prin care numai membrii bisericii puteau să aibă un cuvânt în conducerea civilă. S-a format un fel de biserică de stat, tuturor oamenilor cerându-li-se să contribuie la întreţinerea clerului, iar magistraţii au fost autorizaţi să suprime erezia. În felul acesta, puterea civilă era în mâinile bisericii. Nu după mult timp, aceste măsuri au dus la rezultatul inevitabil – persecuţia.
La unsprezece ani după întemeierea primei colonii, a sosit în Lumea Nouă Roger Williams. Asemenea primilor peregrini, el a venit să se bucure de libertate religioasă, dar, spre deosebire de ei, el a înţeles – ceea ce atât de puţini din vremea lui înţeleseseră – că această libertate era dreptul inalienabil al tuturor, oricare le-ar fi fost crezul. El era un cercetător zelos al adevărului, susţinând, ca şi Robinson, că este imposibil să fi fost primită deja toată lumina din Cuvântul lui Dumnezeu. Williams „a fost prima persoană în creştinismul modern care a întemeiat guvernarea civilă pe doctrina libertăţii de conştiinţă şi a promovat egalitatea opiniilor în faţa legii” (Bancroft, partea 1, cap. 15, par. 16). El a declarat că autoritatea civilă are datoria de a pedepsi crima, dar nicidecum de a stăpâni conştiinţa. „Poporul sau autoritatea civilă poate să hotărască”, spunea el, „care este datoria omului faţă de om. Dar când încearcă să prescrie datoriile omului faţă de Dumnezeu, îşi depăşeşte competenţa şi nu mai este nicio siguranţă. Căci este clar că, dacă are puterea, magistratul poate să legifereze o serie de păreri sau doctrine astăzi şi altă serie mâine, aşa cum au făcut în Anglia diferiţi regi şi regine şi diferiţi papi şi concilii în Biserica Catolică, astfel încât credinţa s-ar umple de lucruri contradictorii” (Martyn, vol. 5, p. 340).
Participarea la slujbele bisericii oficiale era impusă sub ameninţarea cu amendă sau închisoare. „Williams a condamnat această lege. Cea mai gravă prevedere din codul de legi englez a fost cea care impunea participarea la slujbele de la biserica parohiei. Williams considera că este o încălcare clară a drepturilor lor naturale să-i constrângi pe unii oameni să se adune cu alţii de o credinţă diferită, iar să-i târăşti la slujba religioasă pe cei nereligioşi şi pe cei care nu vor să participe înseamnă să-i obligi la făţărnicie. (…) «Nimeni nu trebuie obligat să se închine», spunea el, «sau să practice o închinare împotriva consimţământului său.» «Cum!» exclamau adversarii lui, uimiţi de doctrinele sale, «nu este vrednic lucrătorul de plata lui?» «Ba da», răspundea el, dar «de la cei care l-au angajat»” (Bancroft, partea 1, cap. 15, par. 2).
Roger Williams era respectat şi iubit ca pastor credincios, fiind un bărbat cu daruri deosebite, o integritate de neclintit şi o bunătate autentică. Totuşi faptul că nega categoric dreptul conducătorilor civili la autoritate asupra bisericii şi faptul că cerea libertate religioasă nu au putut fi tolerate. Se susţinea că aplicarea acestei noi concepţii va „submina principiile fundamentale ale statului şi guvernului ţării” (Idem, par. 10). El a fost condamnat la expulzare din colonii şi, în cele din urmă, pentru a evita arestarea, a fost obligat să fugă, prin gerul şi viscolul iernii, într-o pădure neumblată.
„Timp de paisprezece săptămâni”, spunea el, „am rătăcit într-o vreme aspră, neştiind ce înseamnă pâinea sau patul.” Dar „corbii m-au hrănit în pustie” şi un copac scorburos i-a servit deseori drept adăpost (Martyn, vol. 5, p. 349, 350). În felul acesta, şi-a continuat fuga istovitoare prin zăpadă şi păduri neumblate, până când a găsit refugiu la un trib de indieni, cărora le-a câştigat încrederea şi afecţiunea, încercând în acelaşi timp să-i înveţe adevărurile Evangheliei.
În cele din urmă a ajuns, după luni de schimbări şi pribegiri, pe ţărmul golfului Narragansett, unde a întemeiat primul stat al timpurilor moderne care a recunoscut în sensul deplin dreptul la libertate religioasă. Principiul fundamental al coloniei lui Roger Williams era acela „că orice om trebuie să aibă libertatea de a se închina lui Dumnezeu potrivit propriei conştiinţe” (Idem, p. 354). Micul său stat, Rhode Island, a devenit adăpostul celor oprimaţi, crescând şi prosperând până când principiile lui fundamentale – libertatea civilă şi religioasă – au devenit temelia Republicii Americane.
În acel vechi şi măreţ document pe care strămoşii noştri l-au considerat carta drepturilor lor – Declaraţia de Independenţă – ei s-au pronunţat astfel: „Susţinem aceste adevăruri ca de la sine înţelese că toţi oamenii sunt creaţi egali, că sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii.” Iar Constituţia garantează, în termenii cei mai expliciţi, inviolabilitatea conştiinţei: „Niciodată nu se va pune vreo condiţie religioasă pentru ocuparea vreunei funcţii de încredere publică în Statele Unite.” „Congresul nu va face nicio lege privind recunoaşterea vreunei religii sau interzicerea exercitării libere a vreunei alte religii.”
„Cei care au elaborat Constituţia au recunoscut principiul etern, conform căruia relaţia omului cu Dumnezeul său este mai presus de legislaţia omenească, iar drepturile conştiinţei lui sunt inalienabile. Nu au fost necesare argumente pentru stabilirea acestui adevăr. Suntem conştienţi de el în adâncul sufletului nostru. Această convingere, în ciuda legilor omeneşti, i-a susţinut pe atât de mulţi martiri în torturi şi flăcări. Ei au înţeles că datoria lor faţă de Dumnezeu era mai presus de legile umane şi că omului nu-i este permis să exercite nicio autoritate asupra conştiinţei lor. Acesta este un principiu înnăscut, pe care nimic nu-l poate desfiinţa” (Documente aparţinând Congresului SUA, seria 200, documentul 271).
Când s-a răspândit în ţările Europei vestea despre o ţară în care orice om poate să se bucure de rodul muncii lui şi poate să acţioneze conform propriei conştiinţe, mii de oameni s-au îndreptat spre ţărmurile Lumii Noi. Coloniile s-au înmulţit repede. „Massachusetts, printr-o lege specială, le oferea o primire binevoitoare şi ajutor, din fondurile publice, creştinilor de orice naţionalitate care puteau să fugă peste Atlantic «pentru a scăpa de războaie, de foamete sau de oprimarea persecutorilor lor». În felul acesta, fugarii şi oprimaţii erau făcuţi prin lege oaspeţi ai statului” (Martyn, vol. 5, p. 417). În timpul celor douăzeci de ani de după prima debarcare de la Plymouth, mii de peregrini se stabiliseră în Noua Anglie.
Pentru a-şi atinge scopul urmărit, „se mulţumeau să câştige atât cât să supravieţuiască, printr-o viaţă de economie şi trudă. Nu cereau de la pământul lor decât o răsplată rezonabilă pentru munca lor. Nicio perspectivă de îmbogăţire nu-şi arunca aureola amăgitoare în calea lor. (…) Se mulţumeau cu un progres încet, dar continuu, al stării lor sociale. Suportau cu răbdare privaţiunile sălbăticiei, udând pomul libertăţii cu lacrimile lor şi cu sudoarea frunţii, până când acesta şi-a înfipt adânc rădăcinile în pământ.”
Biblia era considerată temelia credinţei, sursa înţelepciunii şi carta libertăţii. Principiile ei erau învăţate cu fidelitate acasă, la şcoală şi la biserică, iar roadele se vedeau în prosperitate, în inteligenţă, în puritate şi în cumpătare. Puteai trăi ani de zile într-o comunitate puritană „fără să vezi un beţiv, fără să auzi un blestem sau să întâlneşti un cerşetor” (Bancroft, partea 1, cap. 19, par. 25). S-a demonstrat astfel că principiile Bibliei constituie cele mai sigure garanţii ale măreţiei naţionale. Coloniile slabe şi izolate au devenit o federaţie de state puternice, iar lumea privea cu uimire pacea şi prosperitatea unei „biserici fără papă şi a unui stat fără rege”.
Un număr din ce în ce mai mare de oameni era continuu atras de ţărmurile Americii, mânaţi de motive cu totul diferite de ale primilor peregrini. Deşi credinţa şi curăţia de la început exercitau o putere larg răspândită şi decisivă, influenţa lor a devenit din ce în ce mai mică, pe măsură ce creştea numărul acelora care căutau numai avantaje materiale.
Regulamentul adoptat de primii colonişti, şi anume acela de a le permite numai membrilor bisericii să voteze sau să deţină funcţii publice, a avut cele mai dăunătoare consecinţe. Această măsură fusese adoptată ca mod de a asigura puritatea statului, dar a avut ca urmare corupţia bisericii. Întrucât practicarea religiei era condiţia de obţinere a dreptului la vot şi de deţinere a unei funcţii, aceasta i-a determinat pe mulţi, care erau mânaţi numai de motive politice seculare, să intre în biserică fără ca inima lor să fie schimbată. Astfel bisericile au ajuns să fie formate în mare măsură din persoane neconvertite. Chiar în clerul bisericii erau unii care nu numai că susţineau erori de doctrină, dar nu cunoscuseră puterea înnoitoare a Duhului Sfânt. Astfel, s-au demonstrat din nou consecinţele nefaste – văzute atât de des în istoria bisericii, începând din timpul lui Constantin până în prezent – ale încercării de a folosi ajutorul statului pentru consolidarea bisericii, de a apela la puterea seculară pentru sprijinirea Evangheliei Aceluia care a declarat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36). Unirea bisericii cu statul, în măsură cât de mică, deşi poate părea că aduce lumea mai aproape de biserică, în realitate aduce biserica mai aproape de lume.
Marele principiu apărat cu atâta nobleţe de Robinson şi de Roger Williams, conform căruia adevărul este în continuu progres şi creştinii trebuie să accepte fără ezitare toată lumina care ar putea străluci din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, a fost pierdut din vedere de urmaşii lor. Bisericile protestante din America – precum şi cele din Europa – atât de favorizate de primirea binecuvântărilor Reformei, n-au mai înaintat pe calea schimbării. Deşi, din timp în timp, s-au ridicat oameni credincioşi care să vestească adevăruri noi şi să demaşte rătăciri cultivate timp îndelungat, majoritatea oamenilor, ca şi iudeii din zilele lui Hristos sau ca adepţii papalităţii din timpul lui Luther, s-au mulţumit să creadă ceea ce au crezut părinţii lor şi să trăiască aşa cum au trăit ei. De aceea, religia a degenerat din nou în formalism, iar erorile şi superstiţiile care ar fi fost eliminate dacă biserica ar fi continuat să meargă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu au fost păstrate şi cultivate. Astfel, spiritul inspirat de Reformă a dispărut treptat, până când a ajuns să fie nevoie de o reformă tot atât de mare în bisericile protestante ca şi în biserica Romei din timpul lui Luther. Exista acelaşi spirit lumesc, aceeaşi letargie spirituală, o veneraţie asemănătoare pentru părerile oamenilor şi o înlocuire cu teorii umane a învăţăturilor din Cuvântul lui Dumnezeu.
Răspândirea largă a Bibliei în prima parte a secolului al XIX-lea şi marea lumină revărsată astfel asupra lumii n-au fost urmate de o înaintare corespunzătoare în cunoaşterea adevărului revelat sau în religia practică. Satana n-a mai putut, ca în secolele trecute, să ţină Cuvântul lui Dumnezeu departe de oameni. El fusese pus la dispoziţia tuturor, dar, pentru a-şi aduce planul la îndeplinire, i-a făcut pe mulţi să-i acorde o mică importanţă. Oamenii au neglijat cercetarea Scripturilor şi în felul acesta au continuat să accepte interpretări false şi să cultive doctrine care nu aveau o bază în Biblie.
Văzând nereuşita eforturilor lui de a zdrobi adevărul prin persecuţie, Satana recursese din nou la planul de compromis care dusese la marea apostazie şi la formarea Bisericii Romano-Catolice. El îi convinsese pe creştini să se unească, de data aceasta nu cu păgânii, ci cu aceia care, prin devotamentul lor faţă de lucrurile acestei lumi, se dovedeau la fel de idolatri ca închinătorii la chipuri cioplite. Şi urmările acestei alianţe nu au fost acum mai puţin dăunătoare decât în secolele trecute. Mândria şi extravaganţa erau cultivate sub masca religiei, iar bisericile au ajuns corupte. Satana a continuat să pervertească doctrinele Bibliei, şi tradiţiile care urmau să ducă la ruină milioane de oameni prindeau rădăcini adânci. Biserica susţinea şi apăra aceste tradiţii în loc să lupte pentru „credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna”. În felul acesta, au fost coborâte principiile pentru care luptaseră şi suferiseră atât de mult reformatorii.