Un fermier sincer şi integru, care ajunsese să se îndoiască de autoritatea divină a Scripturilor, dar care dorea totuşi sincer să cunoască adevărul, a fost bărbatul ales în mod special de Dumnezeu pentru a fi în avangarda proclamării celei de a doua veniri a lui Hristos. Ca mulţi alţi reformatori, William Miller se luptase la începutul vieţii cu sărăcia şi, astfel, învăţase marile lecţii ale hărniciei şi renunţării de sine. Membrii familiei din care provenea erau caracterizaţi de un spirit independent, iubitor de libertate, de tenacitate şi patriotism fierbinte – trăsături care predominau şi în caracterul lui. Tatăl său fusese căpitan în armata Revoluţiei, iar sărăcia familiei din prima parte a vieţii lui Miller s-a datorat sacrificiilor făcute de acesta în luptele şi suferinţele acelei perioade zbuciumate.
William Miller avea o constituţie fizică sănătoasă şi încă din copilărie dăduse dovadă de o capacitate intelectuală superioară celei obişnuite. Pe măsură ce creştea, aceasta devenea şi mai vizibilă. Mintea lui era activă şi bine dezvoltată şi avea o sete intensă de cunoaştere. Deşi nu se bucurase de avantajele unei educaţii universitare, dragostea lui pentru studiu şi deprinderea unei gândiri corecte, precum şi a unui spirit critic au făcut din el un bărbat cu o judecată sănătoasă şi cu vederi largi. Avea un caracter moral fără reproş şi o reputaţie de invidiat, fiind unanim respectat pentru integritatea, chibzuinţa şi generozitatea lui. În virtutea forţei şi perseverenţei lui, a obţinut o anumită poziţie, menţinându-şi încă neîntrerupt obiceiul de a studia. A ocupat diferite funcţii civile şi militare de încredere şi calea către bogăţie şi onoare îi părea larg deschisă.
Mama lui era o femeie de o evlavie profundă şi încă din copilărie el a fost expus influenţei religioase. Totuşi în tinereţe a ajuns în compania deiştilor, a căror influenţă era mai puternică, deoarece aceştia erau de obicei buni cetăţeni, oameni cu înclinaţii umanitare şi caritabile. Trăind printre instituţii creştine, caracterele lor fuseseră modelate până la un anumit punct de valorile din jurul lor. Calităţile deosebite care le-au câştigat respectul şi încrederea se datorau Bibliei, dar aceste daruri bune erau atât de pervertite, încât îşi exercitau influenţa împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Asociindu-se cu aceşti bărbaţi, Miller a ajuns să-şi însuşească atitudinile lor. Interpretările date Scripturii în acea perioadă prezentau dificultăţi care îi păreau de netrecut. Totuşi noua lui credinţă, deşi înlătura Biblia, nu-i oferea nimic mai bun în schimb, aşa că Miller era departe de a fi mulţumit. Cu toate acestea, timp de 12 ani, a continuat să susţină aceste concepţii. Dar pe când avea 34 de ani, Duhul Sfânt i-a impresionat inima cu simţământul stării sale păcătoase. Nu găsise în credinţa lui de până atunci nicio asigurare de fericire dincolo de mormânt. Viitorul era întunecat şi sumbru. Mai târziu, referindu-se la sentimentele sale din acea perioadă, Miller spunea:
„Dispariţia totală era un gând rece şi tăios, iar ideea de a da socoteală însemna distrugere sigură pentru toţi. Cerurile erau ca arama deasupra capului meu şi pământul era ca fierul sub picioarele mele. Veşnicia – ce însemna? Şi moartea – de ce exista? Cu cât reflectam mai mult, cu atât eram mai departe de o explicaţie. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai confuze îmi erau concluziile. Am încercat să nu mai gândesc, dar n-am putut să-mi stăpânesc gândurile. Eram cu adevărat nenorocit, dar nu înţelegeam cauza. Murmuram şi mă plângeam, dar nu ştiam contra cui. Ştiam că ceva era rău, dar nu ştiam cum şi unde să găsesc binele. Mă tânguiam, dar fără speranţă.”
A continuat în această stare câteva luni. „Deodată”, spune el, „caracterul unui Mântuitor mi-a fost întipărit viu în minte. Părea că ar putea să existe o fiinţă atât de bună şi miloasă, încât să facă ispăşire pentru păcatele noastre şi, prin aceasta, să ne salveze de pedeapsa pentru păcat. Imediat am simţit cât de iubitoare trebuie să fie o asemenea fiinţă şi mi-am imaginat că puteam să mă arunc în braţele Sale şi să mă încred în îndurarea unuia ca El. Dar s-a ridicat întrebarea: Cum se poate dovedi că există o astfel de Fiinţă? În afară de Biblie, am descoperit că nu puteam să găsesc nicio dovadă despre existenţa unui asemenea Mântuitor sau chiar a unei vieţi viitoare. (...)
Am înţeles că Biblia prezenta tocmai un asemenea Mântuitor de care aveam eu nevoie. Eram uimit să descopăr că o carte pe care o consideram neinspirată poate să conţină principii atât de perfect adaptate nevoilor unei lumi căzute. Am fost constrâns să admit că Scripturile trebuie să fie o descoperire de la Dumnezeu. Ele au devenit încântarea mea şi am găsit în Iisus un prieten. Mântuitorul a devenit pentru mine alesul între zece mii, şi Scripturile, care înainte erau întunecate şi contradictorii, au devenit acum o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea. Mintea mi s-a liniştit şi limpezit. Am descoperit că Domnul Dumnezeu este o Stâncă în mijlocul oceanului vieţii. Acum Biblia a devenit principalul meu obiect de studiu şi pot într-adevăr să spun că am cercetat-o cu mare plăcere. Am descoperit că nici jumătate din ea nu mi se spusese. Mă miram de ce nu văzusem mai înainte frumuseţea şi măreţia ei şi eram uimit că am putut să o resping. Am găsit că în ea era dezvăluit tot ce putea să-mi dorească inima şi am aflat un remediu pentru toate bolile sufletului. Am pierdut gustul pentru orice altă lectură şi mi-am dedicat inima primirii înţelepciunii de la Dumnezeu” (S. Bliss, Memoirs of W. Miller, p. 65-67).
În mod public, Miller şi-a declarat credinţa în religia pe care o dispreţuise. Dar prietenii lui necredincioşi n-au întârziat să-i prezinte toate acele argumente pe care el însuşi le susţinuse împotriva autorităţii divine a Scripturilor. Atunci nu era pregătit să le răspundă, dar a judecat că, dacă Biblia este o descoperire de la Dumnezeu, trebuie să fie consecventă cu ea însăşi şi că, întrucât a fost dată pentru instruirea omului, trebuie să fie adaptată înţelegerii lui. S-a hotărât să studieze personal Scripturile şi să certifice dacă n-ar putea fi armonizate toate aparentele contradicţii.
Străduindu-se să lase deoparte toate ideile preconcepute şi renunţând la comentarii, el a comparat verset cu verset, cu ajutorul trimiterilor şi al concordanţei. Şi-a continuat studiul într-un mod ordonat şi metodic. Începând cu Geneza şi citind verset cu verset, înainta numai în măsura în care sensul pasajelor respective era înţeles în aşa fel încât să nu mai rămână nicio neclaritate. Când găsea ceva neclar, obiceiul lui era să compare toate celelalte texte care păreau să aibă legătură cu respectiva dilemă. Fiecare cuvânt era lăsat să-şi aducă propria semnificaţie asupra subiectului şi, dacă opinia lui Miller asupra respectivului text se armoniza cu toate celelalte pasaje, atunci înceta să mai prezinte o dificultate. În felul acesta, oricând ajungea la un pasaj greu de înţeles, găsea explicaţia în alte părţi ale Scripturilor. Pe măsură ce studia cu rugăciune fierbinte pentru iluminare divină, ceea ce înainte i se păruse întunecat înţelegerii acum era clar. A simţit realitatea cuvintelor psalmistului: „Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate” (Psalmii 119:130).
A studiat cărţile Daniel şi Apocalipsa cu un interes profund, folosind aceleaşi principii de interpretare ca şi pentru celelalte cărţi ale Bibliei şi a descoperit, cu mare bucurie, că simbolurile profetice puteau fi înţelese. A constatat că profeţiile care se împliniseră până atunci se împliniseră literal, că diferitele imagini, metafore, parabole, comparaţii etc. fie erau explicate în contextul imediat, fie termenii în care erau exprimate erau definiţi în altă parte a Scripturii şi, astfel explicate, trebuiau înţelese literal. „În felul acesta, am fost mulţumit”, spunea el, „că Biblia este un sistem de adevăruri revelate, date atât de clar şi simplu, încât drumeţul, deşi nepriceput, nu are voie să se rătăcească în ea” (Bliss, p. 70). Verigă după verigă din lanţul adevărului i-au răsplătit eforturile, în timp ce pas cu pas urmărea marile linii profetice. Îngeri din ceruri îi călăuzeau mintea şi dezvăluiau Scripturile înţelegerii sale.
Considerând că modul în care se împliniseră profeţiile în trecut este un criteriu de validare a împlinirii profeţiilor care priveau viitorul, s-a convins că ideea răspândită a unei domnii spirituale a lui Hristos – un mileniu pământesc înainte de sfârşitul lumii – nu era susţinută de Cuvântul lui Dumnezeu. Această doctrină, indicând o mie de ani de neprihănire şi pace înainte de venirea personală a Domnului Hristos, amâna cu mult grozăviile zilei lui Dumnezeu. Dar, oricât de plăcută ar fi, este contrară învăţăturilor lui Hristos şi ale apostolilor Săi, care arătau că neghina şi grâul trebuie să crească împreună până la seceriş, adică sfârşitul lumii; că „oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău”; că „în zilele din urmă vor fi vremuri grele” şi că împărăţia întunericului va continua să existe până la venirea Domnului şi va fi nimicită cu suflarea gurii Sale şi distrusă cu strălucirea venirii Sale (Matei 13:30,38-41; 2 Timotei 3:13,1; 2 Tesaloniceni 2:8).
Doctrina convertirii întregii lumi şi a domniei spirituale a lui Hristos n-a fost susţinută de biserica apostolică. Ea n-a fost universal acceptată de creştini până pe la începutul secolului al XVIII-lea. Asemenea oricărei alte erori, urmările au fost negative. Oamenii erau învăţaţi să aştepte venirea Domnului într-un viitor îndepărtat şi erau astfel împiedicaţi să dea atenţie semnelor care anunţau apropierea venirii Sale. Această doctrină a indus un neîntemeiat sentiment de încredere şi siguranţă şi i-a făcut pe mulţi să neglijeze pregătirea necesară pentru a-L întâmpina pe Domnul lor.
Miller a descoperit că Scriptura prezintă în mod clar venirea lui Hristos ca pe o venire literală şi personală. Pavel spune: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer” (2 Tesaloniceni 4:16). Iar Mântuitorul declară: „Vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.” „Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului” (Matei 24:30,27). El va fi însoţit de toate oştile cerului. „Fiul omului va veni în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri” (Matei 25:31). „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui” (Matei 24:31).
La venirea Sa, morţii cei drepţi vor fi înviaţi şi drepţii cei vii vor fi schimbaţi. „Nu vom adormi toţi”, spune Pavel, „dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire” (1 Corinteni 15:51-53). Iar în Epistola sa către Tesaloniceni, după descrierea venirii Domnului, spune: „Întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:16,17).
Poporul Său nu poate primi Împărăţia înainte de a doua venire personală a lui Hristos. Mântuitorul a spus: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele, la stânga Lui. Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii»” (Matei 25:31-34). Am văzut din versetele deja citate că, atunci când vine Fiul omului, cei morţi sunt înviaţi în trupuri nedegradate, iar cei vii sunt transformaţi. Prin această mare schimbare, ei sunt pregătiţi să primească Împărăţia, deoarece Pavel afirmă: „Carnea şi sângele nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea nu poate moşteni neputrezirea” (1 Corinteni 15:50). Omul, în starea lui actuală, este muritor, supus degradării, putrezirii, dar Împărăţia lui Dumnezeu nu va fi supusă degradării, ci va exista veşnic. De aceea, omul în starea lui actuală nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar când va veni Iisus, El îi va da nemurire poporului Său şi îl va chema să primească Împărăţia, al cărei moştenitor de drept este.
Aceste texte, precum şi altele, i-au dovedit cu claritate lui Miller că evenimentele care erau aşteptate în general să aibă loc înainte de venirea lui Hristos, cum ar fi domnia universală a păcii şi întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, trebuiau să aibă loc după a doua venire. Mai mult, toate semnele timpului său şi starea lumii corespundeau cu descrierea profetică a zilelor din urmă. A fost obligat să tragă concluzia, numai pe baza studiului Scripturii, că timpul rezervat rămânerii pământului în starea lui actuală era pe punctul să se încheie.
„O altă dovadă care mi-a impresionat mintea cu putere”, spune el, „a fost cronologia Scripturilor. (...) Am constatat că evenimente prezise care se împliniseră în trecut adesea avuseseră loc într-o perioadă de timp stabilită. Cei o sută douăzeci de ani dinaintea potopului (Geneza 6:3), cele şapte zile care urmau să-l preceadă, împreună cu cele patruzeci de zile de ploaie prezise (Geneza 7:4), cei patru sute de ani de rămânere în Egipt a urmaşilor lui Avraam (Geneza 15:13), cele trei zile din visele paharnicului şi pitarului (Geneza 40:12-20), cei şapte ani ai faraonului (Geneza 41:28-54), cei patruzeci de ani din pustie (Numeri 14:34), cei trei ani şi jumătate de foamete (1 Regi 17:1) [Vezi Luca 4:25], (…) cei şaptezeci de ani de captivitate (Ieremia 25:11), cele şapte vremuri ale lui Nebucadneţar (Daniel 4:13-16) şi cele şapte săptămâni, şaizeci şi două de săptămâni şi o săptămână, totalizând şaptezeci de săptămâni hotărâte asupra iudeilor (Daniel 9:24-27) – toate evenimentele cuprinse în aceste perioade fuseseră odinioară doar profeţii, dar s-au împlinit aşa cum fusese prevestit” (Bliss, p. 74, 75).
De aceea, când a descoperit în studiul Bibliei diferite perioade cronologice care, după înţelegerea lui, se întindeau până la a doua venire a lui Hristos, nu a putut decât să le considere „vremuri dinainte rânduite”, pe care Dumnezeu le descoperise credincioşilor Săi. „Lucrurile ascunse”, spune Moise, „sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie.” Domnul declară, prin profetul Amos, că El „nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci” (Deuteronomul 29:29; Amos 3:7). Deci aceia care cercetează Cuvântul lui Dumnezeu au motive întemeiate să aştepte să găsească descoperit clar în Cuvântul adevărului cel mai uimitor eveniment din istoria omenirii.
„Când m-am convins pe deplin”, spune Miller, „că toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos (2 Timotei 3:16), că n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu mânaţi de Duhul Sfânt (2 Petru 1:21) şi că a fost scrisă pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde (Romani 15:4), n-am putut decât să privesc părţile cronologice ale Bibliei ca fiind deopotrivă o parte a Cuvântului lui Dumnezeu – şi meritând aceeaşi atenţie din partea noastră – ca orice altă parte din Scripturi. De aceea am considerat că, în efortul de a înţelege ceea ce Dumnezeu a considerat potrivit să ne descopere, în îndurarea Sa, nu aveam dreptul să trec peste perioadele profetice” (Bliss, p. 75).
Profeţia care părea să dezvăluie în modul cel mai clar momentul celei de a doua veniri era aceea din Daniel 8:14 – „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi, apoi Sfântul Locaş va fi curăţit.” Respectând regula sa de a face din Scriptură propriul interpret, Miller a înţeles că o zi în profeţia simbolică reprezintă un an (Numeri 14:34; Ezechiel 4:6). A considerat că perioada de 2.300 de zile profetice, sau ani literali, se va extinde mult dincolo de încheierea dispensaţiunii iudaice şi deci nu se putea referi la sanctuarul acelei dispensaţiuni. Miller a adoptat concepţia unanim acceptată că, în era creştină, pământul este Sanctuarul şi, ca urmare, a înţeles că această curăţare a Sanctuarului, prezisă în Daniel 8:14, reprezintă purificarea pământului cu foc la a doua venire a lui Hristos. Dacă ar putea fi găsit punctul corect de la care încep cele 2.300 de zile, a concluzionat el, momentul celei de-a doua veniri ar putea fi stabilit cu uşurinţă. Astfel ar fi găsit momentul exact al acelui mare final, punctul pe axa timpului când starea actuală, cu „toată mândria şi puterea ei, pompa şi vanitatea ei, nelegiuirea şi apăsarea ei îşi va găsi sfârşitul”, când blestemul va fi „îndepărtat de pe pământ, moartea va fi distrusă, răsplata le va fi dată slujitorilor lui Dumnezeu, profeţilor şi sfinţilor, şi celor care se tem de Numele Său, iar cei care distrug pământul vor fi distruşi” (Bliss, p. 76).
Miller a continuat să cerceteze profeţiile cu un zel nou şi mai profund, zile şi nopţi întregi fiind devotate studiului a ceea ce i se părea acum de o importanţă extraordinară şi de un interes care îl absorbea cu totul. În capitolul 8 din Daniel n-a găsit niciun indiciu pentru punctul de început al celor 2.300 de zile. Îngerul Gabriel, cu toate că i se poruncise să-l facă pe Daniel să înţeleagă viziunea, i-a dat numai o explicaţie parţială. Când persecuţia teribilă care urma să se abată asupra bisericii i-a fost revelată profetului, puterea fizică l-a părăsit. El n-a putut să mai suporte şi îngerul a plecat pentru un timp. Daniel „a leşinat şi a fost bolnav mai multe zile”. „Eram uimit de vedenia aceasta”, spune el, „şi nimeni n-a înţeles-o” (Daniel 8:27).
Însă Dumnezeu i-a poruncit trimisului Său: „Tâlcuieşte-i vedenia aceasta.” Acea misiune trebuia îndeplinită. Dând curs acestei porunci, îngerul s-a întors la Daniel, spunându-i: „Am venit acum să-ţi luminez mintea... Ia aminte, dar, la cuvântul acesta şi înţelege vedenia” (Daniel 8:16; 9:22,23,25-27). Viziunea din capitolul 8 conţinea un punct important care fusese lăsat neexplicat, şi anume acela referitor la timp – perioada de 2.300 de zile. De aceea îngerul, reluându-şi explicaţia, a insistat în mod deosebit asupra acestui subiect: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte... Să ştii dar şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi, timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit şi nu va avea nimic... El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare.”
Îngerul fusese trimis la Daniel cu scopul precis de a-i explica punctul neînţeles din viziunea din capitolul 8, declaraţia referitoare la timp – „până vor trece 2.300 de zile; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit”. După ce i s-a poruncit lui Daniel: „Ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia”, primele cuvinte ale îngerului sunt: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte.” Cuvântul tradus aici prin „hotărâte” înseamnă literal „tăiate”. Şaptezeci de săptămâni, reprezentând 490 de ani, sunt declarate de înger a fi tăiate, ca aparţinând în mod special iudeilor. Însă din ce au fost tăiate? Întrucât perioada celor 2.300 de zile era singura menţionată în capitolul 8, aceasta trebuie să fie perioada din care au fost tăiate cele 70 de săptămâni. Ele trebuie, prin urmare, să fie o parte din cele 2.300 de zile, iar cele două perioade trebuie să înceapă în acelaşi timp. Îngerul a declarat că cele 70 de săptămâni încep de la darea poruncii pentru restaurarea şi reconstruirea Ierusalimului. Dacă putea fi găsită data acestei porunci, atunci putea fi stabilit punctul de plecare pentru marea perioadă de 2.300 de zile.
Decretul se găseşte în Ezra 7:12-26. În forma lui completă a fost emis de Artaxerxes, împăratul Persiei, în anul 457 î.Hr. Însă în Ezra 6:14 se spune că a fost clădită Casa Domnului din Ierusalim, „după porunca lui Cirus, Darius şi Artaxerxe, împăratul Persiei”. Aceşti trei împăraţi, prin iniţierea, confirmarea şi completarea decretului, l-au adus în forma prevăzută de profeţie pentru a marca începutul celor 2.300 de ani. Considerând că anul 457 î.Hr. – anul când a fost adus la îndeplinire decretul – reprezintă data poruncii, s-a putut vedea că s-au împlinit toate condiţiile profeţiei referitoare la cele 70 de săptămâni.
„De la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni, apoi... şaizeci şi două de săptămâni” – adică 69 de săptămâni, sau 483 de ani. Decretul lui Artaxerxe a intrat în vigoare în toamna anului 457 î.Hr. Începând cu această dată, cei 483 de ani se întind până în toamna anului 27 d.Hr. (Vezi Apendicele.) Atunci s-a împlinit această profeţie. Cuvântul „Mesia” înseamnă „Cel Uns”. În toamna anului 27 d.Hr., Hristos a fost botezat de Ioan şi a primit ungerea Duhului. Apostolul Petru dă mărturie că „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Iisus din Nazaret” (Faptele 10:38). Mântuitorul Însuşi a declarat: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia” (Luca 4:18). După botez, Iisus a mers în Galileea „şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: «S-a împlinit vremea»” (Marcu 1:14,15).
„El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână.” Săptămâna amintită aici este ultima dintre cele 70. Ea reprezintă ultimii 7 ani din perioada alocată în mod special iudeilor. În acest răstimp, care se întinde de la anul 27 până la anul 34 d.Hr., Hristos, mai întâi personal şi apoi prin ucenicii Săi, a adresat invitaţia Evangheliei în special iudeilor. Când apostolii au pornit să ducă vestea bună a Împărăţiei, îndrumarea Mântuitorului a fost: „Să nu mergeţi pe calea neamurilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor, ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10:5,6).
„La jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare.” În anul 31 d.Hr., la trei ani şi jumătate după botez, Domnul Iisus a fost răstignit. Odată cu marea jertfă de pe Calvar, s-a sfârşit acel sistem al jertfelor care Îl prefigurase timp de patru mii de ani pe Mielul lui Dumnezeu. Simbolul întâlnise Persoana simbolizată şi toate jertfele şi darurile de mâncare ale sistemului ceremonial trebuiau să înceteze.
Cele 70 de săptămâni, sau 490 de ani, rezervate în mod special iudeilor s-au încheiat, aşa cum am văzut, în anul 34 d.Hr. La acea dată, prin acţiunea Sinedriului iudeilor, naţiunea a pecetluit respingerea Evangheliei prin uciderea lui Ştefan şi persecutarea urmaşilor lui Hristos. Apoi mesajul mântuirii, nemaifiind limitat la poporul ales, i-a fost adresat lumii. Ucenicii, constrânşi de persecuţie să fugă din Ierusalim, „mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul”. „Filip s-a coborât în cetatea Samariei şi le-a propovăduit pe Hristos.” Petru, prin călăuzire divină, i-a făcut cunoscută Evanghelia centurionului din Cezareea, Corneliu cel temător de Dumnezeu, iar înflăcăratul Pavel, câştigat la credinţa în Hristos, a primit misiunea să ducă vestea bună „departe, la neamuri” (Faptele 8:4,5; 22:21).
Până în acest punct, toate elementele precise ale profeţiei s-au împlinit în mod remarcabil şi începutul celor 70 de săptămâni este fără îndoială anul 457 î.Hr., iar încheierea lor, anul 34 d.Hr. Având aceste date, nu mai este nicio dificultate pentru aflarea sfârşitului celor 2.300 de zile. Cele 70 de săptămâni – 490 de zile – fiind tăiate din cele 2.300, mai rămân 1.810 zile. După sfârşitul celor 490 de zile, trebuiau să se împlinească încă 1.810 zile. De la anul 34 d.Hr., cei 1.810 ani se întind până în anul 1844. Ca urmare, cele 2.300 de zile din Daniel 8:14 se termină în anul 1844. La încheierea acestei mari perioade profetice, potrivit mărturiei îngerului lui Dumnezeu, „Sfântul Locaş va fi curăţat”. Astfel, momentul curăţării Sanctuarului – despre care se credea în mod aproape unanim că va avea loc la a doua venire – era stabilit cu precizie.
Miller şi colaboratorii lui au crezut la început că cele 2.300 de zile se vor încheia în primăvara anului 1844, cu toate că profeţia indică toamna acelui an. (Vezi Apendicele pentru p. 269.) Înţelegerea greşită a acestui punct le-a adus dezamăgire şi nedumerire celor care fixaseră mai devreme data venirii Domnului. Dar acest lucru n-a afectat câtuşi de puţin greutatea argumentului, care arăta că cele 2.300 de zile se încheiau în anul 1844 şi că marele eveniment reprezentat prin curăţarea Sanctuarului trebuia să aibă loc atunci.
Când a început studiul Sfintelor Scripturi pentru a dovedi că ele erau o descoperire de la Dumnezeu, Miller nu se aşteptase să ajungă la concluzia la care a ajuns acum. Lui însuşi abia îi venea să creadă rezultatele cercetării sale. Dar dovada Scripturii era prea clară şi convingătoare pentru a nu fi luată în seamă.
Dedicase deja doi ani studiului Bibliei când, în anul 1818, a ajuns la convingerea solemnă că, în aproximativ 25 de ani, Hristos Se va arăta pentru răscumpărarea poporului Său. „Nu este nevoie să vorbesc”, spune Miller, „despre bucuria care mi-a umplut inima la vederea perspectivei încântătoare, nici despre dorinţa arzătoare a sufletului meu de a lua parte la bucuriile celor răscumpăraţi. Biblia era acum pentru mine o carte nouă. Era, într-adevăr, o delectare a minţii. Tot ce fusese pentru mine întunecat, tainic sau neclar în învăţăturile ei se risipise în faţa luminii clare care răsărea acum de pe paginile ei sfinte. Cât de strălucitor şi măreţ apărea adevărul! Toate contradicţiile şi inconsecvenţele pe care le găsisem înainte în Cuvânt se spulberaseră şi, cu toate că mai erau încă multe părţi de care nu eram satisfăcut, pentru că nu aveam o înţelegere deplină, atât de multă lumină izvora din ea pentru a ilumina mintea mea atât de întunecată înainte, încât simţeam în studiul Scripturii o încântare care nu bănuisem că poate să rezulte din învăţăturile ei” (Bliss, p. 76, 77).
„Împreună cu solemna convingere că evenimente atât de importante prezise în Scripturi urmau să se împlinească într-un interval de timp atât de scurt, s-a născut puternică în mintea mea întrebarea cu privire la datoria mea faţă de lume, având în vedere dovada care mi-a luminat mintea” (Idem, p. 81). Miller nu putea să nu simtă că era datoria lui să împartă cu alţii lumina pe care o primise. Se aştepta să întâmpine opoziţie din partea necredincioşilor, dar avea încredere că toţi creştinii se vor bucura de speranţa întâlnirii cu Mântuitorul pe care declarau că Îl iubesc. Singura lui teamă era că, în marea lor bucurie produsă de perspectiva glorioasei eliberări care urma să aibă loc atât de curând, mulţi vor accepta doctrina fără să cerceteze suficient Scripturile pentru demonstrarea acestui adevăr. Din acest motiv a ezitat să o prezinte, ca nu cumva el să fi greşit şi astfel să devină un mijloc de a-i conduce greşit şi pe alţii. De aceea s-a hotărât să reexamineze dovezile în sprijinul concluziilor la care ajunsese şi să ia în consideraţie cu grijă toate dificultăţile pe care le întâmpinase mintea lui. A constatat că obiecţiile dispăreau înaintea luminii Cuvântului lui Dumnezeu ca ceaţa dinaintea razelor soarelui. Cinci ani petrecuţi astfel l-au convins pe deplin de corectitudinea poziţiei sale.
Acum, datoria de a le face cunoscut şi altora ceea ce el credea a fi atât de clar susţinut de Scripturi persista în mintea lui cu o putere reînnoită. „În timp ce îmi desfăşuram activităţile obişnuite”, povesteşte el, „îmi suna continuu în urechi: «Du-te şi spune lumii despre pericolul în care se găseşte.» Îmi venea mereu în minte următorul text: «Când zic celui rău: Răule, vei muri negreşit! şi tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui şi el nu se va întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul» (Ezechiel 33:8,9). Consideram că, dacă ar putea fi eficient avertizaţi, mulţi dintre nelegiuiţi se vor pocăi, dar dacă nu erau avertizaţi, sângele lor urma să fie cerut din mâna mea” (Bliss, p. 92).
A început să-şi prezinte concepţiile în particular, când avea ocazia, rugându-se ca vreun predicator să le simtă forţa şi să se dedice proclamării lor. Dar nu putea să alunge convingerea că era datoria lui personală aceea de a se implica în rostirea avertizării. Îi reveneau mereu în minte cuvintele: „Mergi şi spune-le oamenilor! Voi cere sângele lor din mâna ta.” A aşteptat nouă ani cu povara încă apăsând asupra sufletului său, până când, în 1831, a prezentat pentru prima dată în public motivele credinţei sale.
După cum Elisei fusese chemat de la coarnele plugului de pe câmp pentru a primi mantia consacrării în slujba de profet, tot la fel William Miller a fost chemat să-şi lase plugul şi să le prezinte oamenilor tainele Împărăţiei lui Dumnezeu. A început această lucrare tremurând, conducându-şi ascultătorii pas cu pas prin perioadele profetice, până la a doua venire a lui Hristos. Cu fiecare efort făcut, câştiga putere şi curaj, văzând interesul general trezit de cuvintele sale.
Miller a consimţit să-şi prezinte vederile în public numai la solicitarea fraţilor lui, în ale căror cuvinte a recunoscut chemarea lui Dumnezeu. Era acum în vârstă de 50 de ani, neobişnuit cu vorbitul în public şi apăsat de simţământul incapacităţii în raport cu activitatea care îi stătea în faţă. Dar eforturile lui au fost binecuvântate de la început într-un mod deosebit pentru mântuirea sufletelor. Prima lui prezentare a fost urmată de o înviorare religioasă prin care au fost convertite 13 familii în întregime, cu excepţia a două persoane. Imediat a fost chemat să vorbească în alte locuri şi aproape pretutindeni predicarea lui avea ca urmare o reînviorare a lucrării lui Dumnezeu. Păcătoşii se converteau, creştinii se trezeau la o consacrare mai mare, iar deiştii şi necredincioşii erau făcuţi să recunoască adevărurile Bibliei şi religia creştină. Cei în mijlocul cărora lucra declarau: „El a atins o categorie de minţi pe care alţi oameni nu au putut să le influenţeze” (Idem, p. 138). Modul lui de a predica avea ca scop să trezească interesul publicului asupra marilor teme ale religiei şi să stopeze spiritul lumesc aflat în creştere şi senzualitatea din acea epocă.
În aproape fiecare oraş erau zeci, iar în altele, sute de oameni convertiţi ca urmare a predicilor sale. În multe locuri, bisericile protestante de aproape toate confesiunile îi erau larg deschise, iar invitaţiile de a predica veneau, de obicei, de la pastorii anumitor biserici. Regula lui era să nu predice în niciun loc unde nu era invitat, dar a constatat curând că nu era în stare să facă faţă nici la jumătate dintre cererile care îi erau adresate. Mulţi care n-au acceptat vederile sale cu privire la timpul exact al celei de a doua veniri erau totuşi convinşi de certitudinea şi apropierea venirii lui Hristos şi de nevoia lor de pregătire. În unele oraşe mari, activitatea lui a generat o impresie pregnantă. Comercianţii de băuturi alcoolice renunţau la comerţul lor şi îşi transformau magazinele în locuri de adunare. Casele de jocuri de noroc erau desfiinţate. Necredincioşii, deiştii, universaliştii şi chiar cei mai josnici depravaţi erau transformaţi, unii dintre ei fără să mai fi intrat într-o casă de rugăciune de ani de zile. Diferite confesiuni organizau adunări de rugăciune în diferite cartiere, aproape în fiecare oră, iar oamenii de afaceri se adunau la amiază pentru rugăciune şi laudă. Nu era o exaltare ieşită din comun, ci domnea o solemnitate aproape generală asupra minţii oamenilor. Ceea ce făcea Miller, ca şi ceea ce făcuseră primii reformatori, tindea mai degrabă să convingă mintea şi să trezească conştiinţa, decât doar să stârnească emoţiile.
În anul 1833, Miller a primit de la Biserica Baptistă, al cărei membru era, autorizaţia de a predica. Un mare număr de pastori ai acestei biserici şi-au manifestat aprobarea faţă de activitatea lui şi el şi-a continuat activitatea cu acceptul lor oficial. A călătorit şi a predicat neîntrerupt, deşi activitatea lui personală era limitată în principal la New England şi statele centrale. Timp de câţiva ani, cheltuielile au fost în întregime suportate din propriul buget, iar după aceea n-a primit niciodată suficient pentru a acoperi complet cheltuielile de călătorie către locurile în care era invitat. Astfel, activitatea lui publică, departe de a-i aduce un câştig bănesc, era o povară grea asupra stării sale materiale, care treptat a scăzut în această perioadă a vieţii. Era tatăl unei familii mari, dar pentru că toţi erau economi şi harnici, ferma sa era suficientă pentru întreţinerea familiei.
În 1833, la doi ani după ce Miller începuse să prezinte în public dovezile apropiatei reveniri a lui Hristos, a apărut ultimul dintre semnele care fuseseră prezise de Mântuitorul ca indicii ale revenirii Sale. Iisus a spus: „Stelele vor cădea din cer” (Matei 24:29). Iar Ioan, în Apocalipsa, declara că a văzut în viziune semnele care urmau să vestească Ziua Domnului: „Stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic” (Apocalipsa 6:13). Această profeţie şi-a găsit o impresionantă împlinire în marea ploaie meteoritică din 13 noiembrie 1833. A fost cea mai întinsă şi magnifică ploaie de stele căzătoare înregistrată vreodată. „Întregul firmament de deasupra Statelor Unite a fost atunci, timp de ore, într-un freamăt de foc. Niciun fenomen ceresc n-a avut loc în această ţară de la prima colonizare încoace care să fi fost privit cu o admiraţie atât de intensă, de o categorie de oameni, sau cu o aşa de mare groază şi panică, de altă categorie.” „Frumuseţea sublimă şi splendoarea ei cutremurătoare încă persistă în multe minţi. (...) Niciodată n-a căzut o ploaie mai densă decât atunci când au căzut meteorii pe pământ. La est, la vest, la sud şi la nord era la fel. Într-un cuvânt, tot cerul părea în mişcare. (...) Fenomenul, aşa cum a fost descris în publicaţia profesorului Silliman, a fost observat în toată America de Nord. (...) De la ora două noaptea până la ziuă, cerul fiind perfect senin, un joc neîncetat de lumini strălucitoare şi orbitoare a continuat să apară pe întreg firmamentul” (R. M. Devens, American Progress; or, The Great Events of the Greatest Century, cap. 28, par. 1-5).
„Într-adevăr, nicio limbă nu poate să descrie splendoarea acelui spectacol magnific. Niciun om care nu l-a văzut nu poate să-şi formeze o imagine adecvată despre măreţia lui. Toate stelele cerului păreau că se adunaseră într-un punct aproape de zenit, de unde porneau simultan cu viteza fulgerului spre toate părţile orizontului. Şi totuşi nu se epuizau – mii veneau cu repeziciune în urma altor mii, ca şi când ar fi fost create pentru acea ocazie” (F. Reed, în The Christian Advocate and Journal, 13 decembrie 1833). „Nu se poate ilustra mai fidel peisajul decât printr-un smochin căruia îi cad smochinele când este scuturat de un vânt puternic” („The Old Countryman”, în Portland Evening Advertiser, 26 noiembrie 1833).
În Journal of Commerce, New York, din 14 noiembrie 1833, a apărut un articol lung cu privire la acest fenomen miraculos, conţinând următoarea declaraţie: „Cred că niciun filosof sau savant n-a vorbit şi nici n-a scris despre un eveniment ca acela de ieri dimineaţă. Acum 1.800 de ani, un profet l-a prezis cu exactitate, dacă nu ne va fi greu să înţelegem că stelele care cad înseamnă stele căzătoare... în singurul sens în care este posibil să fie literalmente adevărat.”
Astfel s-a manifestat ultimul dintre semnele venirii Sale, în legătură cu care Iisus i-a avertizat pe ucenicii Săi: „Când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” (Matei 24:33). După aceste semne, Ioan a văzut următorul mare eveniment iminent: cerurile se strâng ca un sul, în timp ce pământul se cutremură, munţii şi insulele sunt mutate din locurile lor, iar nelegiuiţii îngroziţi caută să fugă dinaintea Fiului omului (Apocalipsa 6:12-17).
Mulţi care au fost martori ai căderii de stele au considerat-o un vestitor al judecăţii viitoare, „un simbol înspăimântător, un înainte-mergător sigur, un semn îndurător al acelei zile mari şi înfricoşătoare” („The Old Countryman”, în Portland Evening Advertiser, 26 noiembrie 1833). Astfel, atenţia oamenilor a fost îndreptată spre împlinirea profeţiei şi mulţi au fost determinaţi să ia în serios avertizarea în legătură cu cea de-a doua venire.
În 1840, o altă împlinire remarcabilă a profeţiei a trezit interesul general. Cu doi ani înainte, Josiah Litch, unul dintre principalii pastori care predicau despre a doua venire, a publicat o expunere cu privire la Apocalipsa 9, prezicând căderea Imperiului Otoman. După calculele sale, această putere urma să fie înfrântă „în anul 1840 d.Hr., cândva în luna august”. Cu doar câteva zile înainte de împlinirea ei, a scris: „Admiţând că prima perioadă, cea de 150 ani, s-a împlinit exact înainte ca Deacozes să urce pe tron cu aprobarea turcilor şi ţinând cont că cei 391 de ani şi 15 zile au început la încheierea primei perioade, aceştia se vor încheia la 11 august 1840, când puterea otomană din Constantinopol se poate aştepta să fie zdrobită. Şi cred că aşa se va întâmpla” (Josiah Litch, în Signs of the Times, and Expositor of Prophecy, 1 august 1840).
Chiar la data specificată, Turcia, prin ambasadorii ei, a acceptat protectoratul puterilor aliate ale Europei, plasându-se astfel sub controlul naţiunilor creştine. Evenimentul a împlinit cu exactitate prezicerea. (Vezi Apendicele.) Când s-a aflat, mulţimile s-au convins de corectitudinea principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller şi colaboratorii săi, iar mişcarea adventistă* a primit un excepţional impuls. Bărbaţi de cultură şi cu influenţă i s-au alăturat lui Miller atât în activitatea de predicare, cât şi în cea de publicare a principiilor sale, iar între anii 1840 şi 1844, fenomenul s-a extins cu rapiditate. (*În capitolul de faţă şi în cele care urmează, termenul „adventist/adventistă” este folosit cu sensul de bază –„acţiune sau persoană care are legătură cu aşteptarea revenirii lui Hristos” –, prin apelativul „adventist” fiind numiţi toţi cei care aşteptau a doua venire a lui Hristos, indiferent de biserica din care făceau parte. Sensul folosit în prezent – „persoană care aparţine Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” – a apărut după întemeierea acestei biserici şi adoptarea oficială a acestei titulaturi [1 octombrie 1860] – n.red.)
William Miller avea un intelect puternic, disciplinat prin meditaţie şi studiu. El a adăugat la acestea înţelepciune din cer, punându-se în legătură cu Izvorul înţelepciunii. Era un bărbat de valoare, care nu putea decât să inspire respect oriunde erau apreciate integritatea caracterului şi superioritatea morală. Îmbinând o bunătate reală a inimii cu umilinţa creştină şi cu puterea stăpânirii de sine, era manierat şi amabil cu toată lumea, gata să asculte părerile altora şi să le cântărească argumentele. Fără patimă sau iritare, el verifica toate teoriile şi doctrinele prin Cuvântul lui Dumnezeu, iar judecata lui sănătoasă şi o cunoaştere temeinică a Scripturilor îl făceau în stare să respingă erorile şi să demaşte falsitatea.
Totuşi Miller nu şi-a îndeplinit misiunea fără să se confrunte cu o opoziţie înverşunată. Ca şi în cazul reformatorilor de dinainte, adevărurile pe care le prezenta nu au fost privite favorabil de învăţătorii religioşi populari. Deoarece nu puteau să-şi susţină poziţia cu Scripturile, aceştia erau obligaţi să recurgă la afirmaţiile şi teoriile oamenilor, la tradiţiile sfinţilor părinţi. Dar Cuvântul lui Dumnezeu era singura mărturie acceptată de predicatorii adevărului adventist. „Biblia, şi numai Biblia” era cuvântul lor de ordine. Din lipsă de argumente biblice, adversarii apelau la ridiculizare şi ironie. Timp, mijloace şi talente au fost folosite pentru a-i denigra pe cei a căror singură vină era că aşteptau cu bucurie revenirea Domnului lor, se străduiau să ducă o viaţă sfântă şi să-i îndemne şi pe alţii să se pregătească pentru întâmpinarea Sa.
S-au depus eforturi serioase pentru a le abate oamenilor mintea de la a doua venire. Studierea profeţiilor care aveau legătură cu revenirea lui Hristos şi cu sfârşitul lumii a fost făcută să pară un păcat, ceva de care oamenilor să le fie ruşine. Astfel, predicatorii bisericilor populare subminau credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu. Învăţăturile lor îi făceau pe oameni necredincioşi, iar mulţi îşi luau libertatea să meargă după poftele lor rele. Apoi autorii răului aruncau toată vina asupra adventiştilor.
Deşi atrăgea mulţimi de ascultători atenţi şi inteligenţi, numele lui Miller era rar menţionat în presa religioasă, exceptând cazul când era ridiculizat şi acuzat. Cei nepăsători şi necredincioşi, încurajaţi de poziţia învăţătorilor religioşi, recurgeau la epitete jignitoare şi la glume josnice şi blasfematoare în efortul de a-l copleşi cu insulte pe Miller şi ceea ce făcea el. Omul cu părul cărunt care plecase dintr-o casă confortabilă pentru a călători pe propria cheltuială din oraş în oraş şi din sat în sat, străduindu-se fără încetare să ducă lumii avertizarea solemnă a apropierii judecăţii, era acuzat în mod batjocoritor că este fanatic, mincinos, escroc îndrăzneţ.
Ridiculizarea, neadevărurile şi abuzul faţă de el au provocat un protest plin de indignare chiar din partea presei laice. „Faptul de a trata un subiect de o măreţie atât de copleşitoare şi având consecinţe atât de înfricoşătoare” cu uşurătate şi trivialitate era declarat de oamenii din lume „nu numai o batjocură faţă de sentimentele propagatorilor şi apărătorilor lui”, ci „se ironizează Ziua Judecăţii, Dumnezeu Însuşi este batjocorit şi se dispreţuiesc grozăviile barei Sale de judecată” (Bliss, p. 183).
Cel care instigă la toate relele căuta nu numai să contracareze mesajul adventist, ci şi să-l distrugă pe mesager. Miller aplica în mod practic adevărul Scripturii la inima ascultătorilor, mustrându-le păcatele şi scuturându-le mulţumirea de sine, dar cuvintele lui clare şi tăioase le trezeau ura. Opoziţia manifestată de membrii bisericii a încurajat clasele de jos să meargă şi mai departe. Oponenţii lui au complotat să-i ia viaţa când avea să plece de la locul de întâlnire. Dar îngeri sfinţi erau în mulţime şi unul dintre ei, cu înfăţişare de om, l-a luat de braţ pe slujitorul Domnului şi l-a scos în siguranţă din mijlocul gloatei înfuriate. Misiunea lui nu era încă îndeplinită, iar Satana şi emisarii lui au fost dezamăgiţi de eşecul planului lor.
În ciuda opoziţiei, interesul faţă de mişcarea adventistă a continuat să crească. De la zeci şi sute, numărul ascultătorilor a crescut la mii. Numeroşi credincioşi intraseră în diferite biserici, însă după un timp, atitudinea de opoziţie s-a manifestat şi împotriva acestor convertiţi, iar bisericile au început să ia măsuri disciplinare faţă de cei care adoptaseră principiile lui Miller. Această acţiune cerea o reacţie scrisă din partea lui Miller, care, printr-o scrisoare deschisă adresată creştinilor din toate confesiunile, cerea ca, în cazul în care se considera că doctrinele lui sunt false, eroarea să-i fie dovedită cu Scripturile.
„Ce credem noi”, spunea el, „care să nu ne fi fost poruncit să credem prin Cuvântul lui Dumnezeu – despre care voi înşivă recunoaşteţi că este singura regulă de credinţă şi practică? Ce anume din ceea ce facem noi provoacă acuzaţii atât de violente la adresa noastră de la amvon şi în presă şi vă determină să ne excludeţi [pe noi, adventiştii] din biserici şi din mijlocul frăţiei?” „Dacă suntem rătăciţi, vă rugăm arătaţi-ne în ce constă greşeala. Arătaţi-ne din Cuvântul lui Dumnezeu că greşim. Am fost ridiculizaţi destul. Aceasta nu ne va convinge niciodată că suntem rătăciţi. Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate să ne schimbe concepţiile. Concluziile noastre s-au format în mod conştient şi cu rugăciune, când am văzut dovezile din Scripturi” (Idem, p. 250, 252).
Avertizările transmise de Dumnezeu prin intermediul slujitorilor Săi din secol în secol au fost primite cu acelaşi scepticism şi necredinţă. Când nelegiuirea antediluvienilor L-a determinat să aducă potopul pe pământ, El le-a făcut cunoscută intenţia Sa, pentru ca ei să aibă ocazia să se întoarcă de pe căile lor rele. Timp de 120 de ani a răsunat în urechile lor avertizarea să se pocăiască, astfel ca nu cumva mânia lui Dumnezeu să se manifeste prin distrugerea lor. Dar mesajul li s-a părut o poveste născocită şi nu l-au crezut. Încurajaţi în răutatea lor, şi-au bătut joc de trimisul lui Dumnezeu, au tratat superficial apelurile lui şi chiar l-au acuzat de încumetare. Cum îndrăzneşte un om să se ridice împotriva tuturor marilor oameni ai pământului? Dacă mesajul lui Noe e adevărat, de ce nu-l înţelege şi nu-l crede toată lumea? Ce înseamnă afirmaţiile unui om în comparaţie cu înţelepciunea a mii de oameni? Aşa că n-au crezut avertizarea şi nu au căutat adăpost în corabie.
Scepticii făceau referire la natură – la succesiunea invariabilă a anotimpurilor, la cerul albastru din care nu plouase niciodată, la câmpiile verzi înviorate de roua delicată a nopţii – şi strigau: „Nu cumva ne spune poveşti?” Cu mult dispreţ, l-au etichetat „fanatic înverşunat” pe predicatorul dreptăţii şi au continuat mai aprig goana după plăceri, mai absorbiţi de căile lor rele. Dar necredinţa lor n-a împiedicat împlinirea evenimentului prezis. Dumnezeu a răbdat îndelung răutatea lor, dându-le ocazii suficiente pentru pocăinţă. Dar, la timpul stabilit, judecăţile Sale au căzut peste cei care respinseseră îndurarea Sa.
Hristos declară că o necredinţă asemănătoare se va manifesta faţă de a doua Sa venire. După cum oamenii din zilele lui Noe „n-au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa”, după cuvintele Mântuitorului nostru, „va fi şi la venirea Fiului omului” (Matei 24:39). Când pretinsul popor al lui Dumnezeu se uneşte cu lumea, trăind aşa cum trăieşte ea şi asociindu-se cu ea în plăceri interzise, când extravaganţa lumii devine extravaganţa bisericii, când clopotele de nuntă sună şi toţi aşteaptă mulţi ani de prosperitate lumească, atunci, brusc, aşa cum fulgerul străluceşte din cer, va veni şi sfârşitul visurilor lor măreţe şi al speranţei lor deşarte.
Aşa cum Dumnezeu l-a trimis pe slujitorul Lui să avertizeze lumea despre venirea potopului, tot aşa i-a trimis pe mesagerii Săi aleşi să vestească apropierea judecăţii finale. După cum contemporanii lui Noe au râs batjocoritor de cuvintele predicatorului dreptăţii, tot astfel, în zilele lui Miller, mulţi, chiar din pretinsul popor al lui Dumnezeu, şi-au bătut joc de cuvintele de avertizare.
Dar de ce doctrina şi prezentarea celei de a doua veniri a lui Hristos au fost atât de nedorite de biserici? În timp ce acelora care sunt nelegiuiţi venirea Domnului le aduce nenorocire şi pustiire, celor neprihăniţi le aduce bucurie şi speranţă. Acest mare adevăr a reprezentat o încurajare pentru credincioşii lui Dumnezeu din toate timpurile. De ce devenise el, asemenea Autorului lui, „o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere” pentru pretinsul Său popor? Domnul Însuşi le promisese ucenicilor Săi: „După ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine” (Ioan 14:3). Mântuitorul, plin de compasiune, anticipând singurătatea şi tristeţea urmaşilor Săi, a trimis îngeri să-i încurajeze cu asigurarea că El va veni din nou, personal, în acelaşi fel în care S-a înălţat la cer. În timp ce ucenicii stăteau cu ochii fixaţi pe cer pentru a-L vedea cât mai mult pe Cel pe care Îl iubeau, atenţia le-a fost atrasă de cuvintele: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Iisus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Faptele 1:11). Mesajul îngerilor le-a reaprins speranţa. Ucenicii „s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie; şi tot timpul stăteau în Templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu” (Luca 24:52,53). Nu se bucurau pentru că Iisus se despărţise de ei şi fuseseră lăsaţi să se lupte cu încercările şi ispitele lumii, ci datorită asigurării îngerilor că El va veni din nou.
Proclamarea revenirii lui Hristos ar trebui să fie acum, ca şi atunci când a fost adusă de îngeri păstorilor din Betleem, o veste bună şi generatoare de bucurie. Aceia care Îl iubesc cu adevărat pe Mântuitorul nu pot decât să salute bucuroşi înştiinţarea din Cuvântul lui Dumnezeu că Acela în care stau toate speranţele lor de viaţă veşnică vine din nou, nu ca să fie insultat, dispreţuit şi respins, aşa cum a fost la prima venire, ci cu putere şi slavă, ca să-Şi răscumpere poporul. Cei care nu Îl iubesc pe Mântuitorul vor ca El să stea departe şi nu poate exista o dovadă mai evidentă că bisericile s-au îndepărtat de Dumnezeu decât iritarea şi ostilitatea provocate de acest mesaj trimis de Cer.
Cei care au acceptat doctrina adventistă simţeau nevoia de pocăinţă şi umilinţă înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oscilaseră timp îndelungat între Hristos şi lume. Dar acum simţeau că a venit timpul să ia atitudine. „Considerau lucrurile veşnice o realitate extraordinară. Cerul era adus aproape şi ei se simţeau vinovaţi înaintea lui Dumnezeu” (Bliss, p. 146). Creştinii erau treziţi la o nouă viaţă spirituală. Îşi dădeau seama că timpul era scurt şi ceea ce aveau de făcut pentru semenii lor trebuia făcut repede. Pământul se îndepărta, veşnicia părea că se deschide înaintea lor, iar sufletul, cu tot ce ţinea de fericirea sau durerea lui eternă, eclipsa orice scop trecător. Duhul lui Dumnezeu era asupra lor şi conferea putere apelurilor adresate atât confraţilor lor, cât şi păcătoşilor, să se pregătească pentru ziua lui Dumnezeu. Mărturia tacită a vieţii lor zilnice era o mustrare continuă pentru membrii formalişti şi neconsacraţi ai bisericii. Aceştia nu doreau să fie deranjaţi din preocuparea lor pentru plăceri, din pasiunea pentru câştigarea de bani şi din ambiţia lor după onoare lumească. De aici proveneau ura şi opoziţia atât faţă de credinţa adventistă, cât şi faţă de cei care o promovau.
Cum argumentele din pasajele profetice nu puteau fi combătute, adversarii încercau să descurajeze cercetarea subiectului, susţinând că profeţiile sunt cifrate. Astfel, protestanţii călcau pe urmele catolicilor. În timp ce Biserica Romano-Catolică îi interzicea poporului să citească Biblia (vezi Apendicele), bisericile protestante pretindeau că o parte importantă a Cuvântului Sfânt – şi anume aceea care aduce la cunoştinţă adevăruri special aplicabile vremii noastre – nu putea fi înţeleasă.
Pastorii şi poporul declarau că profeţiile din Daniel şi Apocalipsa erau taine de nepătruns. Însă Hristos a îndreptat atenţia ucenicilor Săi la cuvintele profetului Daniel referitoare la evenimentele care urmau să aibă loc în timpul lor şi a spus: „Cine citeşte să înţeleagă!” (Matei 24:15). Iar afirmaţia că Apocalipsa este o taină care nu poate fi înţeleasă este contrazisă de însuşi titlul cărţii: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. (...) Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:1-3).
Profetul declară: „Ferice de cine citeşte!” – unii nu vor citi, iar binecuvântarea nu este pentru ei. „Şi de cei ce ascultă” – alţii, de asemenea, refuză să asculte orice lucru referitor la profeţii, iar binecuvântarea nu este nici pentru această categorie. „Şi păzesc lucrurile scrise în ea” – mulţi refuză să ia în serios avertizările şi instrucţiunile cuprinse în Apocalipsa. Niciunul dintre aceştia nu poate să ceară binecuvântarea promisă. Toţi cei care ridiculizează subiectele profeţiei şi îşi bat joc de simbolurile date aici cu solemnitate, toţi cei care refuză să facă o reformă în viaţa lor şi să se pregătească pentru venirea Fiului omului, toţi aceştia vor rămâne nebinecuvântaţi.
Având în vedere mărturia Inspiraţiei, cum îndrăznesc oamenii să afirme că Apocalipsa este un mister dincolo de capacitatea de înţelegere a minţii umane? Ea este o taină descoperită, o carte deschisă. Studiul cărţii Apocalipsa îndreaptă mintea spre profeţiile lui Daniel şi amândouă prezintă cele mai importante instrucţiuni date de Dumnezeu oamenilor în legătură cu evenimentele care vor avea loc la încheierea istoriei acestei lumi.
Lui Ioan i-au fost prezentate scene din experienţa bisericii de un interes profund şi emoţionant. A văzut situaţia, pericolele, conflictele şi eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu. El consemnează mesajele finale care vor coace secerişul pământului, fie ca snopi pentru grânarul ceresc, fie ca vreascuri pentru focul nimicirii. I-au fost dezvăluite subiecte de o importanţă majoră în special pentru ultima biserică, astfel ca aceia care se vor întoarce de la erezie la adevăr să fie pregătiţi pentru pericolele şi conflictele care îi aşteaptă. Nimeni nu trebuie să fie în necunoştinţă de cauză cu privire la ceea ce va veni asupra pământului.
Atunci de ce această larg răspândită ignoranţă faţă de o parte importantă a Sfintelor Scripturi? De ce această rezistenţă generală de a cerceta învăţăturile ei? Nu este altceva decât rezultatul unui efort studiat al prinţului întunericului de a ascunde de oameni ceea ce demască amăgirile lui. Din acest motiv, Hristos, Descoperitorul, prevăzând lupta care se va duce împotriva studierii cărţii Apocalipsa, a pronunţat o binecuvântare asupra tuturor acelora care vor citi, vor asculta şi vor păzi cuvintele profeţiei.