„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte” (Daniel 12:1).
După ce mesajul îngerului al treilea se încheie, harul nu mai mijloceşte pentru locuitorii vinovaţi ai pământului. Trimişii lui Dumnezeu şi-au îndeplinit misiunea. Au primit, „ploaia târzie”, înviorarea care vine de la Domnul, şi sunt pregătiţi pentru ceasul încercării care îi aşteaptă (Deuteronomul 11:14; Faptele 3:19). Îngerii se grăbesc în toate direcţiile în ceruri. Unul dintre îngeri, întorcându-se de pe pământ, anunţă că şi-a încheiat misiunea. Testul final a venit asupra lumii şi toţi cei care s-au dovedit devotaţi principiilor divine au primit „pecetea Dumnezeului celui viu” (Apocalipsa 7:2). Atunci, Iisus Îşi încetează activitatea de mijlocire în Sanctuar. El Îşi ridică mâinile şi spune cu voce puternică: „S-a isprăvit!” Toţi îngerii îşi scot coroanele când El anunţă solemn: „Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe, cine este întinat să se întineze şi mai departe, cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană, şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!” (Apocalipsa 21:6; 22:11). În dreptul fiecărui caz s-a hotărât: viaţa sau moartea. Hristos a făcut ispăşire pentru credincioşii Săi şi le-a şters păcatele. Numărul supuşilor Săi s-a completat, iar „domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri” sunt pregătite pentru a le fi date moştenitorilor mântuirii şi Iisus va domni ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.
Când El iese din Sanctuar, întunericul îi acoperă pe locuitorii pământului. În acel timp înfricoşător, cei neprihăniţi trebuie să trăiască fără mijlocitor înaintea unui Dumnezeu sfânt. Limitele impuse celor răi sunt ridicate, iar Satana are controlul total asupra celor care au rămas până la urmă nepocăiţi. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu s-a sfârşit. Lumea I-a respins harul, I-a dispreţuit iubirea şi I-a călcat în picioare Legea. Cei răi au trecut limita timpului lor de probă. Duhul lui Dumnezeu, căruia I s-au împotrivit continuu, a fost în cele din urmă retras. Neprotejaţi de harul divin, ei nu au nicio apărare în faţa celui rău. Satana îi va arunca atunci pe locuitorii pământului într-o ultimă şi mare perioadă de criză. Când îngerii lui Dumnezeu încetează să mai ţină în frâu vânturile aprige ale patimii omeneşti, toate elementele de luptă se vor dezlănţui. Întreaga lume va fi cuprinsă de un dezastru mai teribil decât cel care a venit peste Ierusalimul din vechime.
Un singur înger i-a omorât pe toţi primii născuţi ai egiptenilor şi a umplut ţara de jale. Când David a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, prin numărarea poporului, un singur înger a adus la îndeplinire acea cumplită distrugere prin care i-a fost pedepsit păcatul. Aceeaşi putere de distrugere exercitată de îngerii sfinţi atunci când porunceşte Dumnezeu va fi exercitată de îngerii răi atunci când tot El le va permite. În prezent, există forţe gata pregătite care aşteaptă doar permisiunea divină să răspândească dezastrul pretutindeni.
Cei care respectă Legea lui Dumnezeu sunt acuzaţi că au atras aceste pedepse asupra lumii şi sunt consideraţi cauza calamităţilor teribile ale naturii, cauza luptei şi a vărsării de sânge dintre oameni, care umplu pământul de nenorocire. Puterea care a însoţit ultima avertizare îi înfurie pe cei răi. Mânia lor se aprinde împotriva tuturor celor care au acceptat mesajul, iar Satana va provoca şi mai mult spiritul de ură şi de persecuţie.
Când prezenţa lui Dumnezeu a fost retrasă, în cele din urmă, din dreptul naţiunii iudaice, preoţii şi poporul n-au ştiut nimic. Deşi erau sub stăpânirea lui Satana şi erau mânaţi de patimile cele mai îngrozitoare şi mai dăunătoare, ei încă se considerau aleşii lui Dumnezeu. Slujba la Templu continua; jertfele erau aduse pe altarele lui profanate şi zilnic era invocată binecuvântarea divină asupra unui popor vinovat de sângele scumpului Fiu al lui Dumnezeu, popor care acum căuta să-i ucidă pe slujitorii şi pe apostolii Săi. În acelaşi fel, locuitorii pământului nu vor şti când se va pronunţa sentinţa irevocabilă în Sanctuarul ceresc şi când soarta lumii va fi decisă pentru totdeauna. Formele religioase vor fi continuate de un popor căruia i-a fost retras, în final, Duhul lui Dumnezeu. Zelul satanic, pe care prinţul răului îl va insufla oamenilor în vederea împlinirii planurilor lui malefice, se va asemăna cu zelul pentru Dumnezeu.
Pentru că Sabatul va deveni punctul special de dispută în lumea creştină, iar autorităţile religioase şi civile se vor uni să impună păzirea duminicii, refuzul persistent al unei mici minorităţi de a se supune cerinţei generale va face din ea obiectul repulsiei universale. Se va susţine că puţinii oameni care se opun unei instituţii a bisericii şi unei legi a statului nu mai trebuie toleraţi, că este mai bine ca ei să sufere decât ca ţări întregi să fie aruncate în anarhie şi confuzie. Acelaşi argument a fost adus acum 20 de secole împotriva lui Hristos de către „mai-marii poporului”. „Oare nu vă gândiţi că este în folosul nostru”, a spus vicleanul Caiafa, „să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul?” (Ioan 11:50). Acest argument va părea convingător. În cele din urmă, se va emite un decret împotriva celor care sfinţesc Sabatul conform poruncii a patra, decret prin care se va stabili că merită pedeapsa cea mai severă şi care le va da oamenilor libertatea ca, după un anumit timp, să-i omoare. Catolicismul din Lumea Veche şi protestantismul apostat din Lumea Nouă vor adopta poziţii similare împotriva celor care respectă toate principiile divine.
Poporul lui Dumnezeu va fi atunci cufundat în acele scene de chin şi suferinţă descrise de profet drept „timpul strâmtorării lui Iacov”. „Aşa vorbeşte Domnul: «Auzim strigăte de groază; e spaimă, nu este pace!... S-au îngălbenit toate feţele. Vai! Căci ziua aceea este mare. Niciuna n-a fost ca ea? Este o vreme de necaz pentru Iacov, dar Iacov va fi izbăvit din ea»” (Ieremia 30:5-7).
Noaptea de chin sufletesc a lui Iacov, când s-a luptat în rugăciune pentru a fi eliberat din mâna lui Esau (Geneza 32:24-30), ilustrează experienţa poporului lui Dumnezeu din timpul marii crize finale. Din cauza înşelăciunii la care recursese pentru a obţine binecuvântarea pe care tatăl său intenţiona să i-o dea lui Esau, Iacov fugise ca să-şi scape viaţa, speriat de ameninţările cu moartea din partea fratelui său. După mulţi ani petrecuţi în exil, la porunca lui Dumnezeu a pornit cu soţiile şi copiii, cu turmele şi cirezile, spre ţara natală. Ajungând la hotarele ţării, s-a îngrozit la vestea apropierii lui Esau, care era la conducerea unei cete de războinici, hotărât, fără îndoială, să se răzbune. Caravana lui Iacov, neînarmată şi fără apărare, părea victima sigură şi neajutorată a violenţei şi măcelului. La povara neliniştii şi fricii se adăuga greutatea zdrobitoare a remuşcării că propriul păcat generase acest pericol. Singura lui speranţă era în harul lui Dumnezeu; singura lui apărare trebuia să fie rugăciunea. Cu toate acestea, a făcut tot ce a putut pentru a repara răul cauzat fratelui său şi a îndepărta pericolul care îl ameninţa. La fel şi urmaşii lui Hristos, când se vor apropia de „vremea de strâmtorare”, vor depune toate eforturile pentru a se prezenta într-o lumină adecvată înaintea oamenilor, pentru a dezarma prejudecata şi a elimina pericolul care ameninţă libertatea de conştiinţă.
Trimiţându-şi familia mai departe, ca să nu fie martoră la suferinţa lui, Iacov a rămas singur pentru a mijloci pe lângă Dumnezeu. El şi-a mărturisit păcatul şi a recunoscut îndurarea lui Dumnezeu faţă de el, în timp ce, cu umilinţă adâncă, a invocat legământul încheiat de Dumnezeu cu părinţii lui şi promisiunile care i-au fost făcute în viziunea din noaptea de la Betel şi în ţara exilului său. Criza din viaţa lui sosise; totul era în joc. A continuat să se roage şi să se smerească înaintea lui Dumnezeu, în singurătate şi întuneric. Deodată, o mână i-a fost pusă pe umăr. Crezând că un duşman încearcă să-i ia viaţa, s-a luptat cu agresorul lui cu toată energia pe care i-o dădea disperarea. Când s-a crăpat de ziuă, străinul şi-a dovedit puterea supraomenească. La atingerea lui, vigurosul bărbat a rămas ca paralizat şi a căzut neputincios, plângând pe umărul misteriosului său adversar. Iacov ştia acum că se luptase cu Îngerul legământului. Deşi infirm şi îndurând cele mai tăioase dureri, el nu a renunţat la scopul pe care îl urmărea. De foarte mult timp avusese frământări, remuşcări şi necazuri din cauza păcatului său; acum trebuia să primească asigurarea că este iertat. Vizitatorul divin părea gata să plece, dar Iacov s-a agăţat de El, implorând binecuvântarea. Îngerul a insistat: „Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile”, dar patriarhul a exclamat: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.” Câtă încredere, câtă fermitate şi perseverenţă sunt manifestate aici! Dacă aceasta ar fi fost o cerere arogantă şi obraznică, Iacov ar fi fost distrus pe loc, dar el a primit asigurarea dată celui care îşi mărturiseşte slăbiciunea şi lipsa de merite şi se încrede în îndurarea unui Dumnezeu care Îşi respectă legământul.
El „s-a luptat cu îngerul şi a fost biruitor” (Osea 12:4). Prin umilinţă, pocăinţă şi predare de sine, acest muritor păcătos şi vinovat a reuşit să iasă câştigător în lupta cu Maiestatea cerului. S-a prins cu putere tremurândă de promisiunile lui Dumnezeu şi inima Iubirii Infinite n-a putut să refuze cererea păcătosului. Ca o dovadă a triumfului său şi ca o încurajare pentru alţii să-i urmeze exemplul, numele i-a fost schimbat, dintr-un nume care îi amintea de păcatul său într-un nume care îi comemora victoria. Faptul că Iacov a avut câştig de cauză la Dumnezeu era o asigurare că va câştiga şi în lupta cu oamenii. El nu s-a mai temut să ţină piept mâniei fratelui său, pentru că Domnul era apărarea lui.
Satana îl acuzase pe Iacov în faţa îngerilor lui Dumnezeu, pretinzând că are dreptul să-l distrugă din cauza păcatului său. Satana fusese cel care îl determinase pe Esau să pornească împotriva lui. În timpul lungii nopţi de luptă a patriarhului, Satana s-a străduit să-l apese cu sentimentul vinovăţiei, pentru a-l descuraja şi a-i rupe legătura cu Dumnezeu. Iacov a ajuns aproape de disperare, ştiind că fără ajutor din cer avea să piară. El se pocăise sincer de păcatul lui şi a apelat la harul, la îndurarea lui Dumnezeu. N-a putut fi abătut de la ţinta lui, ci s-a ţinut cu tărie de Înger şi a insistat în cererea lui cu strigăte arzătoare, în agonie, până când a învins.
Aşa cum l-a influenţat pe Esau să pornească împotriva lui Iacov, Satana îi va provoca pe cei răi să distrugă poporul lui Dumnezeu în timpul marii crize finale. După cum l-a acuzat pe Iacov, la fel va acuza şi poporul lui Dumnezeu. El îi consideră pe locuitorii lumii supuşii lui, dar mica grupă care păzeşte poruncile lui Dumnezeu opune rezistenţă în faţa supremaţiei lui. Dacă ar putea să-i şteargă pe cei credincioşi de pe faţa pământului, victoria lui ar fi deplină. El vede că îngeri sfinţi îi ocrotesc şi deduce că păcatele le-au fost iertate, dar nu ştie că situaţia lor a fost hotărâtă în Sanctuarul de sus. El cunoaşte exact păcatele pe care el i-a ispitit să le comită şi le prezintă înaintea lui Dumnezeu într-o lumină exagerată, acuzându-i că merită, exact ca şi el, să nu mai beneficieze de harul lui Dumnezeu. Tot el declară că, potrivit dreptăţii, Domnul nu poate să le ierte lor păcatele, în timp ce pe el şi pe îngerii lui îi distruge. Îi pretinde ca pradă a lui şi cere să fie daţi în mâinile sale ca să-i elimine.
În timp ce Satana îi acuză pe cei din poporul lui Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul îi permite să-i încerce până la extrem. Încrederea lor în Dumnezeu, credinţa şi perseverenţa lor vor fi crunt testate. Când îşi examinează trecutul, speranţele lor scad, deoarece în întreaga lor viaţă nu văd aproape nimic bun. Sunt pe deplin conştienţi de starea lor nedemnă şi de neputinţa lor. Satana se străduieşte să-i sperie cu gândul că situaţia lor este fără speranţă, că petele lor nu vor fi şterse niciodată. El speră astfel să le distrugă credinţa, ca ei să cedeze ispitelor lui şi să renunţe la loialitatea lor faţă de Dumnezeu.
Deşi copiii lui Dumnezeu vor fi înconjuraţi de inamici decişi să-i anihileze, ei nu sunt îngroziţi de persecuţia pe care s-ar putea să o suporte pentru adevăr, ci se tem că nu s-au pocăit de toate păcatele şi că, din cauza vreunui defect din caracterul lor, nu se va împlini făgăduinţa Mântuitorului: „Te voi păzi... de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă” (Apocalipsa 3:10). Dacă ar avea siguranţa iertării, nu s-ar da înapoi de la tortură sau moarte, dar, în cazul în care s-ar dovedi nedemni şi şi-ar pierde viaţa din cauza propriilor defecte de caracter, atunci Numele sfânt al lui Dumnezeu ar fi incriminat.
Din toate părţile aud veşti despre comploturi, trădări şi văd cum acţionează spiritul de revoltă. În inima lor se naşte o dorinţă intensă, arzătoare, ca această mare apostazie să înceteze, iar nelegiuirii celor răi să i se pună capăt. Dar, în timp ce se roagă lui Dumnezeu să oprească mişcarea de revoltă, ei îşi reproşează cu durere că nu au mai multă putere să se opună şi să respingă valul teribil al răului. Îşi dau seama că, dacă şi-ar fi folosit întotdeauna întreaga capacitate în slujba lui Hristos, mergând înainte din reuşită în reuşită, forţele lui Satana ar avea acum mai puţină putere să triumfe asupra lor.
Ei îşi amărăsc sufletul înaintea lui Dumnezeu, arătând spre pocăinţa lor din trecut pentru numeroasele lor păcate şi invocând în favoarea lor promisiunea Mântuitorului: „Dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Isaia 27:5). Credinţa lor nu cedează, în ciuda faptului că rugăciunile lor nu sunt ascultate imediat. Deşi simt la mare intensitate neliniştea, groaza şi tristeţea, nu încetează să se roage. Se prind de puterea lui Dumnezeu cum s-a prins şi Iacov de Înger. Cuvintele sufletului lor sunt: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.”
Dacă Iacov nu ar fi fost deja pocăit de fapta păcătoasă prin care a obţinut dreptul de întâi născut prin înşelăciune, Dumnezeu nu i-ar fi ascultat rugăciunea şi nu l-ar fi lăsat în viaţă. În acelaşi fel, în „vremea de strâmtorare” – în marea criză finală –, dacă ar mai avea păcate nemărturisite care să le vină în minte în timp ce sunt torturaţi de teamă şi chin, cei din poporul lui Dumnezeu ar fi copleşiţi; disperarea le-ar reteza credinţa şi n-ar mai avea curaj să se roage la Dumnezeu pentru eliberare. Deşi au un profund sentiment că nu sunt adecvaţi pentru cer, ei nu au păcate ascunse pe care să le scoată la iveală. Păcatele lor au mers înainte la judecată şi au fost şterse, iar ei nu le mai pot aduce în discuţie.
Satana îi face pe mulţi să creadă că Dumnezeu va trece cu vederea lipsa lor de cinste în lucrurile mici ale vieţii, dar, după cum a procedat cu Iacov, Domnul arată că El nu va aproba şi nu va tolera în niciun fel păcatul. Toţi cei care încearcă să-şi scuze sau să-şi ascundă păcatele – lăsându-le în felul acesta neşterse din cărţile din cer, nemărturisite şi neiertate – vor fi învinşi de Satana. Cu cât profesia lor este mai onorabilă şi cu cât poziţia pe care o deţin este mai înaltă, cu atât mai jalnică este starea lor în faţa lui Dumnezeu şi cu atât mai sigur este triumful marelui lor adversar. Cei care amână pregătirea pentru ziua lui Dumnezeu n-o vor putea dobândi nici în timpul crizei finale, nici după aceea. Cazul tuturor acestora este fără speranţă.
Creştinii doar cu numele, care vor rămâne nepregătiţi până la acel ultim conflict înfricoşător, în disperarea lor îşi vor mărturisi păcatele în cuvinte care exprimă un cumplit chin sufletesc, în timp ce nelegiuiţii vor jubila de situaţia lor tragică. Aceste mărturisiri au acelaşi caracter cu mărturisirea lui Esau sau a lui Iuda. Cei care le fac deplâng urmările păcatului, dar nu şi vinovăţia lui. Ei nu simt o remuşcare adevărată, nici scârbă de păcat. Îşi recunosc păcatul de teama pedepsei, dar, ca şi faraonul din timpul lui Moise, ar continua să sfideze Cerul dacă pedepsele nu s-ar mai manifesta.
Experienţa lui Iacov este, în acelaşi timp, o asigurare că Dumnezeu nu-i va respinge pe cei care au fost păcăliţi, ispitiţi şi duşi în păcat, dar care s-au întors la El cu o pocăinţă adevărată. În timp ce Satana caută să-i distrugă pe aceşti oameni, Dumnezeu îi va trimite pe îngerii Lui să-i încurajeze şi să-i protejeze în timp de pericol. Asalturile lui Satana sunt furioase şi hotărâte, amăgirile lui sunt teribile, dar ochiul Domnului este asupra copiilor Săi şi urechea Lui le aude strigătele. Suferinţa lor este mare, flăcările cuptorului par gata să-i mistuie, dar Maestrul topitor îi va scoate ca aur purificat în foc. Iubirea lui Dumnezeu pentru copiii Săi, în timpul celei mai aspre încercări a lor, este la fel de puternică şi de delicată ca în zilele celei mai înfloritoare prosperităţi, dar este necesar ca ei să fie puşi în cuptorul de foc. Ceea ce este pământesc în ei trebuie să fie ars, astfel încât chipul lui Hristos să poată fi reflectat perfect.
Perioada de suferinţă şi chin care ne aşteaptă va necesita o credinţă care să suporte oboseala, amânarea şi foamea – o credinţă care nu va slăbi, deşi va fi aspru încercată. Timpul de har, sau de probă, este acordat tuturor ca să se pregătească pentru timpul de criză. Iacov a ieşit învingător pentru că a fost perseverent şi hotărât. Biruinţa lui este o dovadă a puterii rugăciunii insistente. Toţi cei care se vor prinde de făgăduinţele lui Dumnezeu aşa cum s-a prins el şi vor fi hotărâţi şi perseverenţi cum a fost el vor reuşi aşa cum a reuşit el. Cei care nu sunt dispuşi să se renege pe ei înşişi, să se lupte în rugăciune cu Dumnezeu şi să implore mult şi insistent binecuvântarea Sa nici nu o vor primi. A te lupta cu Dumnezeu – cât de puţini ştiu ce înseamnă acest lucru! Cât de puţini şi-au îndreptat sufletul către Dumnezeu cu o dorinţă atât de intensă încât toate puterile să le fie încordate! Când valurile disperării, a căror putere nicio limbă nu o poate exprima, se revarsă peste cel care se roagă, cât de puţini se prind cu credinţă fermă de promisiunile lui Dumnezeu!
Cei care acum nu manifestă decât puţină credinţă sunt în cel mai mare pericol de a cădea victime puterii amăgirilor satanice şi decretului de constrângere a conştiinţei. Şi chiar dacă vor rezista când vor fi încercaţi, se vor afunda într-o suferinţă şi într-un chin mai adânci în timpul crizei, pentru că nu şi-au format niciodată obiceiul să se încreadă în Dumnezeu. Lecţiile de credinţă pe care le-au neglijat vor fi obligaţi să le înveţe sub teribila apăsare a descurajării.
Acum trebuie să ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, punând la încercare promisiunile Sale. Îngerii înregistrează orice rugăciune arzătoare şi sinceră. Trebuie mai degrabă să renunţăm la satisfacţiile egoiste decât să neglijăm comuniunea cu Dumnezeu. Cea mai lucie sărăcie, cea mai mare renunţare la sine, dacă sunt cu voia Sa, sunt mai bune decât bogăţii, onoruri, confort şi mulţi prieteni, dar fără voia Sa. Trebuie să ne luăm timp să ne rugăm. Dacă ne lăsăm mintea să fie exclusiv preocupată de interese lumeşti, Domnul poate să ne mai acorde timp, luându-ne idolii pe care ni i-am făcut din aur, din case sau din pământuri fertile.
Tinerii n-ar fi ademeniţi să păcătuiască dacă ar refuza să meargă pe căile pe care nu pot să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu. Dacă trimişii care prezintă lumii ultima avertizare solemnă s-ar ruga pentru binecuvântarea lui Dumnezeu nu într-un mod rece, apatic şi indiferent, ci cu ardoare şi credinţă, ca şi Iacov, ei ar găsi multe situaţii despre care ar putea spune: „Am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă” (Geneza 32:30). Ar fi consideraţi de Cer prinţi, având putere să triumfe în lupta cu Dumnezeu şi cu oamenii.
„Vremea de strâmtorare cum n-a mai fost” niciodată va veni curând peste noi. Vom avea nevoie de o experienţă pe care acum n-o avem şi pe care mulţi sunt prea comozi să o dobândească. De obicei, încercarea la care te aştepţi pare mai mare decât este în realitate, dar acest lucru nu este valabil şi în ceea ce priveşte criza care ne aşteaptă. Nici cea mai bogată imaginaţie nu poate concepe amploarea acelui chin cumplit. Atunci, în timpul acelei mari încercări, fiecare suflet va trebui să stea singur înaintea lui Dumnezeu. Chiar dacă „ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea – zice Domnul Dumnezeu – că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor” (Ezechiel 14:20).
Acum, în timp ce Iisus, ca Mare-Preot al nostru, face ispăşire pentru noi, trebuie să încercăm să devenim desăvârşiţi în El. Mântuitorul nostru n-a putut fi determinat să cedeze puterii ispitei nici măcar printrun gând. Satana găseşte în inimile omeneşti câte un loc pe unde poate să intre; o anumită dorinţă păcătoasă este nutrită şi, prin intermediul ei, ispitele lui pot să-şi manifeste puterea. Hristos a declarat despre Sine: „Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Satana n-a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-i ofere posibilitatea să câştige confruntarea. El păzise poruncile Tatălui Său şi în El nu era niciun păcat pe care Satana să-l fi putut folosi în avantajul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiţi cei care vor rezista în timpul crizei viitoare.
Încă de pe acum trebuie să ne despărţim de păcat, prin credinţa în sângele ispăşitor al lui Hristos. Mântuitorul nostru drag ne invită să ne alăturăm Lui, să unim slăbiciunea noastră cu tăria Lui, neştiinţa noastră, cu înţelepciunea Lui, nevrednicia noastră, cu meritele Lui. Providenţa lui Dumnezeu este şcoala în care trebuie să învăţăm blândeţea şi smerenia lui Iisus. Domnul ne pune mereu înainte nu calea pe care am alege-o noi – care pare mai uşoară şi mai plăcută –, ci adevăratele ţinte ale vieţii. Depinde de noi dacă vom coopera sau nu cu mijloacele pe care le foloseşte Cerul în procesul de formare a caracterului nostru după Modelul divin. Nimeni nu poate neglija sau amâna acest proces decât cu riscul de a-şi pune sufletul în pericol.
Apostolul Ioan a auzit în viziune o voce din cer exclamând: „Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apocalipsa 12:12). Teribile sunt scenele care provoacă această exclamaţie din partea vocii cereşti! Mânia lui Satana creşte pe măsură ce timpul i se scurtează, iar amăgirea şi distrugerea pe care le produce vor atinge apogeul în perioada de criză.
Ca dovadă a puterii demonilor de a face minuni, vor avea loc scene supranaturale cutremurătoare. Spirite de demoni vor merge la conducătorii pământului şi la întreaga lume ca să le consolideze poziţia în amăgire şi să-i îndemne să se alieze cu Satana în ultima lui luptă contra guvernării Cerului. Prin aceste mijloace vor fi păcăliţi atât conducătorii, cât şi cei care îi urmează. Vor apărea oameni care vor pretinde că sunt Însuşi Hristos şi vor revendica titlul şi închinarea care Îi aparţin Răscumpărătorului lumii. Vor face minuni uimitoare de vindecare şi vor pretinde că au descoperiri din cer care vor contrazice dovezile Scripturilor.
Ca punct culminant în marea dramă de amăgire, Satana însuşi se va da drept Hristos. Biserica a declarat mult timp că aşteaptă venirea Mântuitorului ca împlinire a speranţelor ei. Acum, marele amăgitor va face să pară că Hristos a şi venit. În diferite părţi ale globului, Satana se va prezenta între oameni ca o fiinţă maiestuoasă, de o strălucire orbitoare, care va semăna cu descrierea făcută Fiului lui Dumnezeu de către Ioan în Apocalipsa (Apocalipsa 1:13-15). Gloria care îl va învălui nu va fi întrecută de nimic din ce au văzut vreodată ochii muritori. Atmosfera va răsuna de strigătul de triumf: „A venit Hristos! A venit Hristos!” Oamenii se vor pleca în adorare înaintea lui, în timp ce el îşi va ridica mâinile şi le va adresa o binecuvântare, aşa cum îi binecuvânta Hristos pe ucenicii Săi când era pe pământ. Vocea lui va fi plăcută, liniştită şi melodioasă. Cu un ton blând şi plin de compasiune, va prezenta o parte din adevărurile cereşti pline de har pe care le rostea Mântuitorul. Îi va vindeca pe bolnavi şi apoi, în rolul asumat al lui Hristos, va pretinde că a schimbat Sabatul în duminică şi le porunceşte tuturor să sfinţească ziua pe care el a binecuvântat-o. Va declara că aceia care se încăpăţânează să păzească ziua a şaptea comit o blasfemie la adresa lui, deoarece refuză să asculte de îngerii trimişi la ei cu lumină şi adevăr. Aceasta va fi amăgirea cea mai puternică, aproape convingătoare. Ca şi samaritenii, care au fost amăgiţi de Simon Magul, masele, de la cel mai mic până la cel mai mare, vor da atenţie acestor vrăjitorii, exclamând: „Aceasta este puterea cea mare a lui Dumnezeu!” (Faptele 8:10).
Dar poporul lui Dumnezeu nu va fi indus în eroare. Învăţăturile acestui fals hristos nu sunt în acord cu Scripturile. Binecuvântarea lui va fi rostită pentru închinătorii la fiară şi la chipul ei, exact acea categorie de oameni peste care Biblia declară că se va revărsa mânia neamestecată a lui Dumnezeu.
În plus, lui Satana nu-i va fi permis să contrafacă modul în care va veni Hristos. Mântuitorul Şi-a avertizat poporul în legătură cu amăgirea privind acest eveniment şi a precizat clar cum va veni a doua oară. „Se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi şi vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi... Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în odăiţe ascunse», să nu credeţi! Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului” (Matei 24:24-27; vezi şi Matei 25:31; Apocalipsa 1:7; 1 Tesaloniceni 4:16,17). Falsificarea acestei veniri nu este posibilă. Ea va fi universal recunoscută şi văzută.
Numai cercetătorii conştiincioşi ai Scripturilor care au iubit adevărul vor fi feriţi de această puternică amăgire ce va cuceri lumea. Prin mărturia Bibliei, aceştia îl vor identifica pe amăgitorul deghizat. În dreptul tuturor va veni vremea punerii la probă. Creştinul autentic va ieşi în evidenţă ca urmare a selecţiei făcute în virtutea acestei ispite. Sunt cei din poporul lui Dumnezeu atât de ferm bazaţi în prezent pe Cuvântul Său, încât să nu cedeze dovezilor date de simţuri? Vor rămâne ei devotaţi, într-o asemenea criză, Bibliei şi numai Bibliei? Satana îi va împiedica, dacă va fi posibil, să dobândească pregătirea necesară pentru a rezista în ziua aceea. El va aranja lucrurile în aşa fel încât să le pună piedici în cale, să-i încurce cu valori pământeşti, să-i facă să poarte poveri grele şi apăsătoare, pentru ca inima lor să fie supraîncărcată cu preocupările vieţii acesteia, iar ziua încercării să vină peste ei ca un hoţ.
Deoarece legea dată de diferiţi conducători din creştinism împotriva păzitorilor poruncilor îi va priva pe aceştia de protecţia statului şi îi va lăsa la dispoziţia celor care le doresc sfârşitul, copiii lui Dumnezeu vor fugi din oraşe şi sate, vor forma comunităţi şi vor locui în cele mai pustii şi mai singuratice locuri. Mulţi îşi vor găsi refugiul în fortăreţele munţilor. Asemenea creştinilor din văile Piemontului, ei vor face din înălţimile pământului adăpostul lor şi Îi vor mulţumi lui Dumnezeu pentru „stâncile întărite” (Isaia 33:16). Mulţi însă, din toate ţările şi din toate clasele, de sus şi de jos, bogaţi şi săraci, negri şi albi, vor cădea pradă celei mai nedrepte şi mai crunte robii. Cei dragi ai lui Dumnezeu vor trece prin zile grele, legaţi în lanţuri, închişi după gratiile închisorilor, condamnaţi la moarte, unii în aparenţă lăsaţi să moară de foame în temniţe întunecoase şi dezgustătoare. Nicio ureche umană nu va fi deschisă să audă gemetele lor şi nicio mână de om nu va fi dispusă să-i ajute.
Îşi va uita Domnul poporul în acest ceas al încercării? L-a uitat El pe credinciosul Noe când pedepsele lui Dumnezeu s-au abătut peste lumea antediluviană? L-a uitat El pe Lot când a căzut foc din cer pentru a distruge cetăţile din câmpie? L-a uitat El pe Iosif când era înconjurat de idolatrii din Egipt? L-a uitat El pe Ilie când jurământul Izabelei îl ameninţa cu soarta profeţilor lui Baal? L-a uitat El pe Ieremia în groapa întunecoasă şi deprimantă din curtea temniţei? I-a uitat El pe cei trei tineri în cuptorul de foc? Sau pe Daniel în groapa leilor?
„Sionul zicea: «M-a părăsit Domnul şi m-a uitat Domnul!» Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecului ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip: iată că te-am săpat pe mâinile Mele” (Isaia 49:14-16). „Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui»” (Zaharia 2:8).
Chiar dacă inamicii lor îi aruncă în închisoare, zidurile ei nu pot întrerupe comunicarea dintre sufletul lor şi Hristos. Cel care le înţelege toate slăbiciunile şi care ştie ce înseamnă toate încercările este mai presus de toate puterile pământeşti. Îngeri vor veni la ei în celulele singuratice, aducându-le lumină şi pace din cer. Închisoarea va fi ca un palat, căci acolo locuiesc cei bogaţi în credinţă, iar zidurile întunecate vor fi luminate de lumină cerească, aşa cum s-a întâmplat când Pavel şi Sila se rugau şi cântau laude la miezul nopţii, în temniţa din Filipi.
Pedepsele lui Dumnezeu vor veni peste cei care caută să-I oprime şi să-I distrugă poporul. Îndelunga Sa răbdare cu cei răi îi încurajează pe oameni să păcătuiască, dar pedeapsa lor nu este mai puţin certă şi mai puţin de temut doar pentru că este îndelung amânată. „Căci Domnul Se va scula ca la muntele Peraţim şi Se va mânia ca în valea Gabaonului, ca să-Şi facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată, ca să-Şi împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit” (Isaia 28:21). Pentru Dumnezeul nostru milos, pedeapsa este un act ciudat. „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului” (Ezechiel 33:11). „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie..., iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat.” „Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie şi nu lasă nepedepsit pe cel rău” (Exodul 34:6,7; Naum 1:3). Prin fapte teribile îndeplinite cu dreptate, El va reabilita autoritatea Legii Sale călcate în picioare. Severitatea pedepsei care îi aşteaptă pe călcătorii Legii poate fi dedusă din neplăcerea cu care Domnul aduce la îndeplinire judecata. Naţiunea faţă de care El are îndelungă răbdare şi pe care nu o va lovi până când nu va fi umplută cupa nelegiuirii în ochii lui Dumnezeu, acea naţiune va bea în cele din urmă cupa mâniei neamestecate cu milă.
Când Domnul Hristos Îşi va înceta mijlocirea în Sanctuar, atunci va fi vărsată mânia neamestecată cu milă cu care au fost ameninţaţi cei care se închină fiarei şi icoanei ei şi care primesc semnul ei (Apocalipsa 14:9,10). Calamităţile cu care a fost lovit Egiptul, când Dumnezeu era pe punctul să-l elibereze pe Israel, au fost de aceeaşi natură cu pedepsele mai cumplite ce vor cădea pe o arie mai largă asupra lumii cu puţin înainte de eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu. Descriind acele plăgi înspăimântătoare, profetul spune: „O rană rea şi dureroasă i-a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei... Marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare... Râurile şi izvoarele apelor... s-au făcut sânge.” Oricât ar fi de teribile aceste suferinţe, dreptatea lui Dumnezeu este pe deplin justificată. Îngerul lui Dumnezeu declară: „Drept eşti Tu, Doamne, (...) pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici” (Apocalipsa 16:2-6). Condamnându-i pe copiii lui Dumnezeu la moarte, ei s-au făcut vinovaţi de sângele lor ca şi când ar fi fost vărsat de mâinile lor. În acelaşi fel i-a declarat Hristos vinovaţi pe iudeii din timpul Său de tot sângele sfinţilor care fusese vărsat din zilele lui Abel, deoarece erau stăpâniţi de acelaşi spirit şi căutau să facă acelaşi lucru ca ucigaşii profeţilor.
În plaga următoare, soarelui i se dă puterea „să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare” (Apocalipsa 16:8,9). Iată cum au descris profeţii starea pământului în acea perioadă catastrofală: „Pământul este întristat..., căci bucatele de pe câmp sunt pierdute..., toţi pomii de pe câmp s-au uscat... şi s-a dus bucuria de la copiii oamenilor!” „S-au uscat seminţele sub bulgări; grânarele stau goale... Cum gem vitele! Cirezile de boi umblă buimace, căci nu mai au păşune..., căci au secat pâraiele şi a mâncat focul islazurile pustiei.” „În ziua aceea, cântecele Templului se vor preface în gemete, zice Domnul Dumnezeu; pretutindeni vor arunca în tăcere o mulţime de trupuri moarte” (Ioel 1:17-20; Ioel 1:10-12; Amos 8:3).
Aceste calamităţi nu au o răspândire generală, altfel locuitorii pământului ar fi decimaţi. Totuşi vor fi cele mai îngrozitoare catastrofe cunoscute vreodată de muritori. Toate pedepsele care au venit peste oameni până la încheierea timpului de har fuseseră amestecate cu milă. Sângele mijlocitor al lui Hristos îl ferise pe păcătos să nu primească măsura deplină pentru vinovăţia lui, dar, la pedeapsa finală, mânia este vărsată neamestecată cu îndurare.
În ziua aceea, oamenii vor dori adăpostul harului lui Dumnezeu, pe care l-au dispreţuit timp îndelungat. „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviţi încoace şi încolo, ca să caute Cuvântul Domnului, şi tot nu-l vor găsi” (Amos 8:11,12).
Poporul lui Dumnezeu nu va fi scutit de suferinţă. Dar, când va fi persecutat şi chinuit, când va îndura privaţiuni şi va suferi de foame, nu va fi lăsat să piară. Dumnezeul care a avut grijă de Ilie nu va trece pe lângă niciunul dintre copiii Săi care se sacrifică. Cel care le numără „perii din cap” (Luca 12:7) va avea grijă de ei şi, pe timp de foamete, vor fi săturaţi. Pe măsură ce nelegiuiţii mor de foame şi de epidemii, îngerii îi vor ocroti pe cei drepţi şi le vor împlini nevoile. Pentru „cel ce umblă în neprihănire” promisiunea este: „I se va da pâine şi apa nu-i va lipsi.” „Cei nenorociţi şi cei lipsiţi caută apă şi nu este; li se usucă limba de sete. Eu, Domnul, îi voi asculta; Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi părăsi” (Isaia 33:15,16; 41:17).
„Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” (Habacuc 3:17,18).
„Domnul este Păzitorul tău, Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă. De aceea nu te va bate soarele ziua, nici luna noaptea. Domnul te va păzi de orice rău, îţi va păzi sufletul.” „Da, El te scapă de laţul vânătorului, de ciumă şi de pustiirile ei. El te va acoperi cu penele Lui şi te va ascunde sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este credincioşia Lui! Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua în amiaza mare. O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii şi vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost!» şi faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău” (Psalmii 121:5-7; 91:3-10).
Din punct de vedere omenesc, se va părea că cei din poporul lui Dumnezeu vor fi nevoiţi în scurt timp să-şi sigileze mărturia cu sânge, aşa cum au făcut martirii dinaintea lor. Ei înşişi vor începe să se teamă că Domnul i-a lăsat să cadă în mâna duşmanilor lor. Va fi o perioadă de cutremurătoare agonie. Zi şi noapte ei strigă către Dumnezeu pentru eliberare. Cei răi jubilează şi se aude strigătul batjocoritor: „Unde este acum credinţa voastră? De ce nu vă salvează Dumnezeu din mâinile noastre, dacă sunteţi, într-adevăr, poporul Său?” Dar cei care aşteaptă îşi amintesc de Iisus murind pe crucea de pe Calvar, de mai-marii preoţilor şi de conducători strigând în bătaie de joc: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce şi vom crede în El!” (Matei 27:42). Toţi se luptă cu Dumnezeu, asemenea lui Iacov. Înfăţişarea lor exprimă lupta pe care o duc în ei înşişi. Paloarea se poate observa pe toate feţele. Dar ei nu încetează să se roage fierbinte.
Dacă ar putea privi cu ochi cereşti, oamenii ar observa grupuri de îngeri care excelează în putere stând în jurul acelora care au păzit cuvântul răbdării lui Hristos. Cu o grijă plină de compasiune, aceşti îngeri au fost martorii chinului lor şi le-au auzit rugăciunile. Acum aşteaptă cuvântul Comandantului lor ca să-i smulgă pe cei credincioşi din mijlocul pericolului. Dar trebuie să mai aştepte puţin. Poporul lui Dumnezeu trebuie să bea paharul şi să fie botezat cu botezul. Această amânare, în sine atât de dureroasă pentru ei, este cel mai bun răspuns la cererile lor. În timp ce fac eforturi să aştepte cu încredere ca Domnul să intervină, ei sunt făcuţi să-şi manifeste credinţa, speranţa şi răbdarea, pe care le-au exercitat prea puţin în timpul experienţei lor religioase. Totuşi, datorită celor aleşi, perioada aceea de criză – „vremea de strâmtorare” – va fi scurtată. „Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El?... Vă spun că le va face dreptate în curând” (Luca 18:7,8). Sfârşitul va veni mai repede decât se aşteaptă oamenii. Grâul va fi adunat şi legat în snopi pentru grânarul lui Dumnezeu, iar neghina va fi legată în snopi pentru focul distrugerii.
Gărzile cereşti, devotate misiunii lor, continuă să fie vigilente. Deşi o lege generală a stabilit data când păzitorii poruncilor lui Dumnezeu vor fi omorâţi, inamicii lor vor devansa ultimatumul şi vor încerca să le ia viaţa înainte de data fixată. Dar nimeni nu va putea să treacă de gărzile puternice cantonate în jurul fiecărui suflet credincios. Unii vor fi atacaţi în timpul fugii lor din oraşe şi sate, dar armele ridicate împotriva lor se vor frânge şi vor cădea neputincioase, ca paiele. Alţii vor fi apăraţi de îngeri cu înfăţişare de soldaţi.
De-a lungul istoriei, Dumnezeu a intervenit prin îngeri pentru ajutorarea şi eliberarea poporului Său. Fiinţe cereşti au luat parte activă la problemele oamenilor. Au apărut îmbrăcate în haine strălucitoare ca fulgerul; au venit în haine de călători. Îngerii au apărut în formă umană înaintea oamenilor lui Dumnezeu. Ei s-au odihnit, ca şi cum ar fi fost obosiţi, sub stejari, la amiază. Au acceptat găzduire în case. Le-au servit drept călăuze unor călători pe care noaptea i-a prins pe drum. Au aprins cu mâinile lor focul pe altare. Au deschis uşile închisorilor şi i-au eliberat pe slujitorii Domnului. Îmbrăcaţi cu armura cerului, au venit să îndepărteze piatra de pe mormântul Mântuitorului.
Îngeri cu aspect de oameni sunt adesea prezenţi când se întâlnesc cei drepţi. Ei vizitează şi adunările celor răi, aşa cum a fost la Sodoma, pentru a întocmi un raport despre faptele lor, pentru a stabili dacă au întrecut limita răbdării lui Dumnezeu. Domnului Îi place îndurarea şi, datorită câtorva care Îi slujesc cu adevărat, El ţine în frâu calamităţile şi prelungeşte liniştea maselor. Cei care păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu nu-şi dau seama că îşi datorează viaţa puţinilor credincioşi pe care le face plăcere să-i ridiculizeze şi să-i chinuie.
Deşi conducătorii lumii acesteia nu ştiu, adesea în consiliile lor îngerii au fost purtători de cuvânt. Ochi omeneşti i-au văzut, urechi omeneşti le-au ascultat apelurile, buze omeneşti s-au opus propunerilor lor şi le-au ridiculizat sfaturile, mâini omeneşti i-au întâmpinat cu insulte şi abuzuri. În sălile de întruniri şi în tribunale, aceşti mesageri cereşti au demonstrat o cunoaştere detaliată a istoriei umane, dovedindu-se mai capabili să apere cauza celor apăsaţi decât ar fi fost cei mai competenţi şi mai elocvenţi apărători ai lor. Au dejucat planuri şi au stopat rele care ar fi întârziat mult lucrarea lui Dumnezeu şi ar fi provocat mari suferinţe poporului Său. În ceasul primejdiei şi al necazului, „îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie” (Psalmii 34:7).
Poporul lui Dumnezeu aşteaptă cu o dorinţă arzătoare semnele venirii Împăratului său. Când străjerii sunt întrebaţi: „Cât mai este din noapte?”, este dat răspunsul ferm: „Vine dimineaţa şi este tot noapte” (Isaia 21:11,12). Lumina licăreşte în norii de deasupra vârfurilor munţilor. Slava Sa se va descoperi curând. Soarele Neprihănirii este gata să răsară. Atât dimineaţa, cât şi noaptea sunt aproape – începutul unei zile fără sfârşit pentru cei drepţi şi căderea unei nopţi veşnice peste cei nelegiuiţi.
În timp ce aceia care se luptă îşi trimit cererile înaintea lui Dumnezeu, vălul care îi desparte de lumea nevăzută pare aproape tras la o parte. Cerurile strălucesc de zorii zilei eterne şi, asemenea armoniei imnurilor îngereşti, în urechi le răsună cuvintele: „Rămâneţi fermi în loialitatea voastră! Vine ajutorul!” Hristos, Biruitorul atotputernic, le oferă luptătorilor Săi obosiţi o coroană de glorie eternă. Vocea Lui se aude prin porţile întredeschise: „Iată, Eu sunt cu voi. Nu vă temeţi! Ştiu toate durerile voastre. Am purtat suferinţele voastre. Nu luptaţi împotriva unor duşmani neîncercaţi. Dar Eu am dus lupta în favoarea voastră şi, în numele Meu, sunteţi mai mult decât biruitori.”
Scumpul nostru Salvator va trimite ajutor chiar atunci când vom avea nevoie de el. Calea spre cer este sfinţită de urmele Sale. Orice spin care ne răneşte picioarele le-a rănit şi pe ale Sale. Orice cruce pe care suntem chemaţi să o purtăm, El a purtat-o înaintea noastră. Domnul permite să trecem prin conflicte ca să ne pregătească sufletul pentru pace. Cumplita criză finală va fi o încercare teribilă pentru poporul lui Dumnezeu, dar va fi şi ocazia ca fiecare credincios autentic să privească în sus şi, prin credinţă, să se vadă învăluit în curcubeul făgăduinţei.
„Astfel, cei răscumpăraţi de Domnul se vor întoarce, vor veni în Sion cu cântări de biruinţă şi o bucurie veşnică le va încununa capul; îi va apuca veselia şi bucuria, iar durerea şi gemetele vor fugi. Eu, Eu vă mângâi. Dar cine eşti tu ca să te temi de omul cel muritor şi de fiul omului, care trece ca iarba, şi să uiţi pe Domnul, care te-a făcut? (...) De ce să tremuri necontenit toată ziua, înaintea mâniei asupritorului, când umblă să te nimicească? Unde este mânia asupritorului? În curând cel încovoiat sub fiare va fi dezlegat; nu va muri în groapă şi nu va duce lipsă de pâine. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care stârnesc marea şi fac să-i urle valurile şi al cărui Nume este Domnul oştirilor. Eu pun cuvintele Mele în gura ta şi te acopăr cu umbra mâinii Mele” (Isaia 51:11-16).
„De aceea, nenorocitule, beat ce eşti, dar nu de vin, ascultă: «Aşa vorbeşte Domnul tău, Domnul Dumnezeul tău, care apără pe poporul Lui: Iată că îţi iau din mână potirul ameţelii, potirul mâniei Mele, ca să nu mai bei din el! Şi îl voi pune în mâna asupritorilor tăi, care îţi ziceau: ’Îndoaie-te, ca să trecem peste tine!’ Îţi făceai atunci spinarea ca un pământ şi ca o uliţă pentru trecători»” (Isaia 51:21-23).
Ochiul lui Dumnezeu, privind de-a lungul secolelor, s-a oprit asupra crizei cu care se va confrunta poporul Său, când puterile pământeşti se vor alinia să lupte împotriva lui. Ca şi robii din exil, ei se vor teme de moartea prin înfometare sau prin violenţă. Dar Cel Sfânt, care a despărţit Marea Roşie înaintea lui Israel, Îşi va manifesta puterea cea mare şi va pune capăt robiei lor. „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte” (Maleahi 3:17). Dacă sângele martorilor credincioşi ai lui Hristos ar fi vărsat acum, în această perioadă, n-ar mai fi ca sângele martirilor – o sămânţă care să aducă o recoltă pentru Dumnezeu. Loialitatea lor n-ar mai fi o dovadă pentru a-i convinge pe alţii de adevăr, deoarece inima împietrită a respins valurile îndurării până când acestea nu se mai întorc. Dacă cei drepţi ar fi lăsaţi acum să cadă în mâna duşmanilor lor, aceasta ar însemna un triumf pentru prinţul întunericului. Psalmistul spune: „Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui” (Psalmii 27:5). Hristos a spus: „Du-te, poporul Meu, intră în odaia ta şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului” (Isaia 26:20,21). Glorioasă va fi eliberarea celor care I-au aşteptat cu răbdare venirea şi ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii!