Când cei care păzesc Legea lui Dumnezeu nu vor mai beneficia de protecţia legilor civile, în diferite ţări va lua naştere concomitent o mişcare în vederea anihilării lor. Pe măsură ce termenul-limită stabilit de acest decret se apropie, oamenii vor complota să smulgă din rădăcini secta pe care o urăsc atât de mult. Se va lua hotărârea ca lovitura decisivă, care să-i aducă la tăcere pe cei care nu se conformează credinţei majoritare şi care sunt o continuă mustrare, să fie dată într-o anumită noapte.
Copiii lui Dumnezeu – unii în celulele închisorilor, alţii ascunşi în păduri şi munţi – se roagă pentru protecţie divină, în timp ce oameni înarmaţi, îndemnaţi de îngerii răi, se pregătesc să-i ucidă. Acum, în acest ceas de pericol extrem, Dumnezeu va interveni şi-i va scăpa pe aleşii Săi. Domnul spune: „Voi însă veţi cânta ca în noaptea când se prăznuieşte sărbătoarea, veţi fi cu inima veselă ca cel ce merge… ca să se ducă la muntele Domnului, spre Stânca lui Israel. Şi Domnul va face să răsune glasul Lui măreţ, Îşi va arăta braţul gata să lovească, în mânia Lui aprinsă, în mijlocul flăcării unui foc mistuitor, în mijlocul înecului, al furtunii şi al pietrelor de grindină” (Isaia 30:29,30).
Mulţimi de oameni răi sunt gata să se arunce asupra prăzii cu strigăte de triumf, cu batjocuri şi blesteme, când, deodată, asupra pământului cade un întuneric dens, mai adânc decât întunericul nopţii. Apoi, strălucind de slava tronului lui Dumnezeu, un curcubeu străbate cerul, părând să înconjoare fiecare grupă care se roagă. Mulţimile înfuriate se opresc dintr-odată. Strigătele batjocoritoare încetează. Ţintele furiei lor sunt pierdute din vedere. Privesc simbolul legământului lui Dumnezeu cu presimţiri sumbre şi îşi doresc să găsească un scut împotriva strălucirii lui orbitoare.
Copiii lui Dumnezeu aud o voce clară şi melodioasă spunând: „Priviţi în sus!”. Ridicându-şi ochii către ceruri, văd curcubeul făgăduinţei. Norii negri şi ameninţători se despart şi, asemenea lui Ştefan, primul martir creştin, ei privesc spre cer şi văd slava lui Dumnezeu şi pe Fiul omului stând pe tronul Său (vezi Faptele 7:55,56). Pe chipul Său divin văd semnele umilinţei, iar de pe buzele Lui aud cererea pe care El o rosteşte înaintea Tatălui şi a sfinţilor îngeri: „Vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24). Din nou se aude o voce plăcută şi triumfătoare: „Iată-i, vin! Sfinţi, nevinovaţi şi fără pată. Au păzit cuvântul răbdării Mele, aşa că vor umbla printre îngeri.” Buzele palide şi tremurânde ale celor care şi-au păstrat credinţa scot un strigăt de victorie.
La miezul nopţii, Dumnezeu Îşi manifestă puterea, eliberându-Şi poporul. Soarele apare strălucind în toată puterea lui. Se arată apoi semne şi minuni, într-o succesiune rapidă. Păcătoşii privesc această scenă cu groază şi uimire, în timp ce neprihăniţii privesc cu o solemnă bucurie semnele eliberării lor. Totul în natură pare ieşit din făgaşul normal. Râurile încetează să curgă. Nori întunecoşi şi grei se ridică şi se lovesc unul de altul. În mijlocul cerului înfuriat se află un colţ senin, de o slavă de nedescris, de unde se aude vocea lui Dumnezeu, ca sunetul multor ape, zicând: „S-a isprăvit!” (Apocalipsa 16:17).
Acea voce zguduie cerurile şi pământul. Se produce „un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare” (Apocalipsa 16:18). Cerul pare să se deschidă şi să se închidă. Slava tronului lui Dumnezeu parcă străluceşte prin el. Munţii se clatină ca o trestie bătută de vânt şi stânci colţuroase sunt împrăştiate pretutindeni. Se aude un vuiet ca de furtună. Marea se dezlănţuie cu furie. Urletul uraganului pare o voce de demon aflat într-o misiune de distrugere. Întreg pământul se ridică şi se coboară ca valurile mării. Suprafaţa lui se crapă şi pare că temeliile îi cedează. Lanţuri de munţi se scufundă. Insule populate dispar. Oraşele portuare, care au devenit ca Sodoma din cauza depravării, sunt înghiţite de apele furioase. „Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.” Pietre mari de grindină, fiecare cântărind „aproape un talant”, cad din cer şi distrug totul (Apocalipsa 16:19,21). Cele mai impozante oraşe ale pământului sunt acum culcate la pământ. Palate maiestuoase, în care bogaţii şi-au risipit averile pentru a se slăvi pe ei înşişi, se prăbuşesc înaintea ochilor lor. Zidurile închisorilor sunt spulberate, iar copiii lui Dumnezeu, închişi pentru credinţa lor, sunt eliberaţi.
Mormintele se deschid şi „mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică şi alţii, pentru ocară şi ruşine veşnică” (Daniel 12:2). Toţi cei care au murit crezând ferm în mesajul celui de-al treilea înger ies din morminte într-un corp nou, ca să audă legământul de pace al lui Dumnezeu cu cei care au păzit Legea Sa. „Cei ce L-au străpuns” (Apocalipsa 1:7), cei care au ridiculizat agonia morţii lui Hristos, precum şi cei mai violenţi oponenţi ai adevărului şi ai poporului Său sunt înviaţi ca să-L vadă în glorie şi să vadă onoarea care li se acordă celor credincioşi şi ascultători.
Nori groşi acoperă încă cerul. Totuşi soarele pătrunde din loc în loc, părând un ochi răzbunător al lui Iehova. Fulgere înspăimântătoare ţâşnesc din cer, învăluind pământul într-o pânză de flăcări. Peste zgomotul infernal al tunetului, voci misterioase şi terifiante anunţă soarta păcătoşilor. Cuvintele nu sunt inteligibile pentru toţi, dar sunt clar înţelese de învăţătorii falşi. Cei care cu puţin timp înainte erau atât de îndrăzneţi, de lăudăroşi şi de sfidători şi atât de cruzi cu credincioşii care au păzit poruncile lui Dumnezeu sunt acum copleşiţi de groază şi se cutremură de frică. Bocetele lor acoperă zgomotul elementelor naturii. Demonii Îi recunosc divinitatea lui Hristos şi tremură înaintea puterii Sale, în timp ce oamenii cer îndurare şi se târăsc într-o groază disperată.
Profeţii din vechime, când au privit în viziune sfântă ziua lui Dumnezeu, au spus: „Gemeţi, căci ziua Domnului este aproape; ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic!” (Isaia 13:6). „Intră în stânci şi ascunde-te în ţărână de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui! Omul va trebui să-şi plece privirea semeaţă şi îngâmfarea lui va fi smerită; numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea. Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă ca să fie plecat. În ziua aceea, oamenii îşi vor arunca idolii de argint şi idolii de aur pe care şi-i făcuseră ca să se închine la ei, îi vor arunca la şobolani şi la lilieci şi vor intra în găurile stâncilor şi în crăpăturile pietrelor de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui, când Se va scula să îngrozească pământul” (Isaia 2:10-12,20,21).
Printr-o deschizătură în nori luminează o stea, care, din cauza contrastului cu întunericul, străluceşte de patru ori mai intens. Ea le inspiră speranţă şi bucurie celor credincioşi, dar asprime şi groază celor care au călcat Legea lui Dumnezeu. Cei care au sacrificat totul pentru Hristos sunt acum în siguranţă, ocrotiţi în „coliba Domnului” (vezi Psalmii 27:5). Ei au fost încercaţi şi, în faţa lumii şi a celor care desconsideră adevărul, şi-au dovedit loialitatea faţă de Acela care a murit pentru ei. Situaţia celor care au rămas fermi şi integri, chiar şi în faţa morţii, s-a schimbat. Au scăpat dintr-odată de tirania întunecată şi groaznică a oamenilor transformaţi în demoni. Feţele lor, până nu demult palide, îngrijorate şi trase, strălucesc acum de uimire, credinţă şi iubire. Vocile lor se înalţă într-un cântec de triumf: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor. Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii” (Psalmii 46:1-3).
În timp ce aceste cuvinte de încredere sfântă se înalţă către Dumnezeu, norii se retrag şi se vede cerul înstelat, nespus de glorios, în contrast cu firmamentul întunecat şi ameninţător de pe ambele părţi. Slava cetăţii cereşti răzbate prin porţile întredeschise. Apoi apare pe cer o mână care ţine două table de piatră închise ca o carte. Profetul spune: „Atunci, cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu este Cel ce judecă” (Psalmii 50:6). Acea Lege sfântă, neprihănirea lui Dumnezeu, care a fost proclamată de pe Sinai în mijlocul tunetelor şi al focului, este regula pe baza căreia se face judecata. Mâna deschide tablele şi acolo se văd poruncile Decalogului, scrise parcă de o pană de foc. Cuvintele sunt atât de clare încât toţi le pot citi. Memoria este trezită, întunericul superstiţiei şi al ereziei este alungat din toate minţile şi cele zece cuvinte ale lui Dumnezeu, scurte, cuprinzătoare şi autoritare, sunt expuse privirii tuturor locuitorilor planetei Pământ.
Este imposibil de descris groaza şi disperarea celor care au călcat în picioare Legea sfântă a lui Dumnezeu, pe care El Însuşi le-a dat-o. Ar fi putut să-şi compare caracterul cu principiile ei şi să-şi descopere defectele cât încă era timp pentru pocăinţă şi schimbare, însă, ca să fie pe placul lumii, ei i-au dat la o parte normele şi i-au învăţat şi pe alţii să o încalce. Au încercat să-i forţeze pe copiii lui Dumnezeu să-I profaneze Sabatul. Acum sunt condamnaţi chiar de Legea pe care au dispreţuit-o. Cu o claritate înspăimântătoare, înţeleg că nu au nicio scuză. Ei au ales cui să slujească şi cui să se închine. „Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte” (Maleahi 3:18).
Oponenţii Legii lui Dumnezeu, de la preoţi şi pastori până la cei mai neînsemnaţi oameni, înţeleg într-un mod nou adevărul şi datoria lor. Prea târziu îşi dau seama că Sabatul din porunca a patra este sigiliul viului Dumnezeu. Prea târziu îşi dau seama de adevărata natură a sabatului lor fals şi de faptul că au clădit pe nisip şi au luptat împotriva lui Dumnezeu. Liderii religioşi conduceau sufletele la moarte veşnică în timp ce pretindeau că le îndreaptă spre porţile Paradisului. Abia în ziua socotelilor finale se va şti cât de mare este responsabilitatea clerului şi cât de teribile sunt consecinţele necredinţei lui. Numai de-a lungul eternităţii vom putea aprecia în mod corect ce înseamnă pierderea unui singur suflet. Înspăimântătoare va fi soarta celui căruia Dumnezeu îi va spune: „Pleacă de la Mine, rob rău!”
Vocea lui Dumnezeu se aude din cer, anunţând ziua şi ceasul venirii lui Iisus, precum şi legământul veşnic cu poporul Său. Cuvintele Sale se rostogolesc pe pământ ca bubuiturile unor tunete puternice. Israelul lui Dumnezeu ascultă cu ochii pironiţi în sus. Feţele le sunt luminate de gloria Lui, strălucind ca faţa lui Moise când a coborât de pe Sinai. Păcătoşii nu pot să-i privească. Când Dumnezeu rosteşte binecuvântarea asupra celor care L-au onorat sfinţindu-I Sabatul, se aude un strigăt puternic de triumf.
Curând, apare la răsărit un nor mic şi negru, cam cât o jumătate de palmă. Este norul care Îl înconjoară pe Mântuitorul şi care, de la distanţă, pare învăluit în întuneric. Copiii lui Dumnezeu ştiu că acesta este semnul Fiului omului. În tăcere solemnă, ei privesc cum se apropie de pământ, făcându-se din ce în ce mai luminos şi mai glorios, până când devine un nor mare şi alb, la baza căruia se vede o strălucire ca de foc, iar deasupra, curcubeul legământului. Iisus vine acum ca un cuceritor puternic, nu ca un „om al durerii” (Isaia 53:3), ca să bea cupa amară a ruşinii şi a suferinţei; vine biruitor în cer şi pe pământ, ca să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. „Cel ce Se cheamă «Cel credincios» şi «Cel adevărat»… judecă şi Se luptă cu dreptate”, iar „oştile din cer” Îl urmează (Apocalipsa 19:11,14). Este însoţit de o mulţime imensă de îngeri sfinţi, care intonează imnuri cereşti. Firmamentul pare plin de chipuri strălucitoare – „de zece mii de ori zece mii şi mii de mii” (Apocalipsa 5:11). Niciun om nu poate descrie acea scenă, nicio minte muritoare nu-şi poate imagina splendoarea ei. „Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui” (Habacuc 3:3,4). Când norul viu se apropie mai mult, orice ochi priveşte la Prinţul vieţii. Pe frunte nu mai are o coroană de spini care să-L rănească, ci o diademă de slavă. Strălucirea feţei Sale întrece lumina orbitoare a soarelui la amiază: „Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: «Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor»” (Apocalipsa 19:16).
Înaintea prezenţei Sale „au îngălbenit toate feţele” (Ieremia 30:6). Peste cei care au respins îndurarea lui Dumnezeu cade groaza disperării veşnice. „Inima îi e mâhnită, îi tremură genunchii… şi toate feţele au îngălbenit” (Naum 2:10). Cei drepţi strigă tremurând: „Cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6:17). Cântarea îngerilor încetează şi urmează o tăcere înfricoşătoare. Apoi, vocea lui Iisus se aude zicând: „Harul Meu vă este de ajuns.” Feţele celor drepţi se luminează şi bucuria le umple inimile. Îngerii îşi reiau cântecul pe un ton mai înalt, apropiindu-se şi mai mult de pământ.
Împăratul împăraţilor coboară pe nor, învăluit în flăcări de foc. Cerurile se strâng ca un sul, pământul se cutremură înaintea Lui şi toţi munţii şi insulele se mută din locurile lor. „Dumnezeul nostru vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor şi împrejurul Lui, o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său” (Psalmii 50:3,4).
„Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: «Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?»” (Apocalipsa 6:15-17). Ironiile au încetat. Buzele mincinoase au amuţit. Zăngănitul armelor, tumultul bătăliei, „învălmăşeala luptei şi orice haină de război tăvălită în sânge” (Isaia 9:5) au dispărut. Nu se mai aude nimic altceva decât rugăciuni şi plânsete. De pe buzele de pe care, până nu demult, ieşeau ironii, izbucneşte strigătul: „A venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” Păcătoşii se roagă ca mai degrabă să fie îngropaţi sub stâncile munţilor decât să vadă faţa Aceluia pe care L-au desconsiderat şi respins.
Ei cunosc acea voce care pătrunde acum în urechile celor morţi. De câte ori nu i-a chemat la pocăinţă tonul ei cald! De câte ori n-au auzit-o în rugăminţile stăruitoare ale unui prieten, ale unui frate sau ale Mântuitorului Însuşi! Nicio altă voce nu-i poate condamna şi acuza mai puternic pe cei care au respins harul divin ca acel glas care a insistat atât de mult timp pe lângă ei: „Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi?” (Ezechiel 33:11). O, dacă ar fi glasul unui străin! Iisus spune: „Fiindcă Eu chem şi voi vă împotriviţi, fiindcă Îmi întind mâna şi nimeni nu ia seama, fiindcă lepădaţi toate sfaturile Mele şi nu vă plac mustrările Mele” (Proverbele 1:24,25). Acea voce le trezeşte amintiri pe care ar dori să şi le şteargă din minte – avertismente ignorate, invitaţii refuzate, privilegii neluate în seamă.
Iată-i pe cei care şi-au bătut joc de Hristos în timp ce era umilit! Îi trec fiorii când le revin atât de viu în minte cuvintele Suferindului care, somat sub jurământ de marele-preot, a declarat solemn: „Vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului” (Matei 26:64). Acum Îl văd în slava Lui şi trebuie să-L vadă şi stând la dreapta lui Dumnezeu.
Cei care au luat în râs afirmaţia Sa că este Fiul lui Dumnezeu amuţesc acum. Iată-l pe arogantul Irod, care I-a dispreţuit titlul regal şi le-a poruncit soldaţilor să-L încoroneze ca împărat! Iată-i pe cei care, cu mâini profane, I-au pus pe umeri mantia de purpură, pe frunte, coroana de spini, iar în mână, acea imitaţie de sceptru; pe cei care s-au închinat înaintea Lui într-o bătaie de joc blasfematoare şi care L-au lovit şi L-au scuipat pe Prinţul vieţii! Toţi aceştia se ascund de privirea Sa pătrunzătoare şi caută să fugă din prezenţa Sa. Cei care I-au bătut cuiele în mâini şi în picioare şi soldatul care I-a străpuns coasta Îi privesc acum urmele cu groază şi remuşcare.
Preoţii şi conducătorii îşi amintesc cu o claritate înspăimântătoare evenimentele de pe Calvar. Îşi aduc aminte cu groază cum au exclamat, dând din cap cu o bucurie satanică: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce şi vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte” (Matei 27:42,43).
Îşi amintesc cu claritate parabola Mântuitorului despre îngrijitorii viei care au refuzat să-i predea stăpânului lor rodul viei, i-au bătut şi omorât robii şi i-au ucis fiul. Îşi amintesc, de asemenea, sentinţa pe care ei înşişi au pronunţat-o: Stăpânul viei „pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde” (Matei 21:33-41). În păcatul şi pedeapsa care au venit asupra acelor oameni neloiali preoţii şi bătrânii îşi văd propriile fapte şi propriul sfârşit, pe care îl merită din plin. Acum scot un ţipăt agonizant. Mai puternic decât strigătul: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”, care a răsunat pe străzile Ierusalimului, se înalţă acum bocetul disperat: „Este Fiul lui Dumnezeu! Este adevăratul Mesia!” Caută să fugă din prezenţa Împăratului împăraţilor, însă degeaba încearcă să se ascundă în peşterile adânci ale pământului, deschise de furia elementelor naturii.
În viaţa tuturor celor care au respins adevărul au fost momente când conştiinţa s-a trezit, când i-au chinuit amintirile unei vieţi de ipocrizie, iar sufletul a fost hărţuit de regrete zadarnice. Dar ce sunt acestea în comparaţie cu remuşcările acestei zile, „când vă va apuca groaza ca o furtună şi când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej” (Proverbele 1:27)?! Cei care au vrut să-i distrugă pe Hristos şi pe copiii Săi credincioşi sunt acum martorii gloriei de care aceştia sunt înconjuraţi. În toiul spaimei lor, aud vocile sfinţilor exclamând fericit: „Iată, Acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui!” (Isaia 25:9).
În mijlocul cutremurării pământului, al strălucirii fulgerelor şi al bubuitului tunetelor, se aude vocea Fiului lui Dumnezeu, care îi cheamă la viaţă pe sfinţii adormiţi. El priveşte asupra mormintelor celor drepţi, apoi, ridicând mâinile către cer, strigă: „Treziţi-vă, treziţi-vă, treziţi-vă, voi, care dormiţi în ţărână!” Pe tot cuprinsul pământului, morţii aud acea voce şi învie. Pământul întreg răsună de paşii acelei armate imense formate din oameni din orice naţiune, trib, limbă şi popor. Ei vin din închisoarea morţii îmbrăcaţi cu slavă nemuritoare, strigând: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:55). Cei drepţi care sunt în viaţă şi sfinţii înviaţi îşi unesc vocile într-un strigăt lung şi bucuros de victorie.
Toţi ies din morminte cu aceeaşi statură cu care au intrat în ele. Adam, care se află printre cei înviaţi, are o înălţime impunătoare şi o ţinută maiestuoasă, fiind cu puţin mai scund decât Fiul lui Dumnezeu. Este un contrast remarcabil între el şi oamenii din generaţiile ulterioare. Aici se vede marea degenerare a omenirii. Toţi însă învie cu prospeţimea şi vigoarea unei tinereţi veşnice. La început, omul a fost creat asemănător lui Dumnezeu nu numai în caracter, ci şi ca aspect şi trăsături. Păcatul a desfigurat şi aproape a şters imaginea divină, dar Hristos a venit să restaureze ceea ce fusese pierdut. El ne va schimba corpurile degenerate şi le va face asemenea corpului Său glorios. Trupul muritor, degradat, cândva mânjit de păcat şi lipsit de orice frumuseţe, devine perfect, frumos şi nemuritor. Toate defectele şi diformităţile sunt lăsate în mormânt. Având din nou dreptul la pomul vieţii din Edenul demult pierdut, cei răscumpăraţi „vor creşte” (Maleahi 4:2, tr. engl. KJV) până la înălţimea deplină a omenirii, în slava ei de la început. Ultimele urme ale blestemului păcatului vor fi îndepărtate şi credincioşii, în „frumuseţea Domnului Dumnezeului nostru” (Psalmii 90:17; tr. engl. KJV), vor reflecta în mintea, sufletul şi corpul lor imaginea perfectă a Domnului lor. O, minunată răscumpărare! Mult timp discutată, mult timp sperată, aşteptată cu nerăbdare, dar niciodată pe deplin înţeleasă.
Drepţii care sunt în viaţă vor fi transformaţi „într-o clipă, într-o clipeală din ochi” (1 Corinteni 15:52). La glasul lui Dumnezeu, au primit un corp nou. Acum sunt făcuţi nemuritori şi, împreună cu sfinţii înviaţi, sunt ridicaţi pentru a-L întâlni pe Domnul lor în atmosfera planetei Pământ. Îngerii îi adună „pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă” (Matei 24:31). Copilaşii sunt duşi în braţele mamelor lor. Prieteni, mult timp despărţiţi prin moarte, sunt uniţi pentru a nu se mai despărţi niciodată şi, în cântări de bucurie, se înalţă împreună spre cetatea lui Dumnezeu.
De fiecare parte a carului de nori sunt aripi şi sub el sunt roţi vii. În timp ce carul se înalţă, roţile strigă: „Sfânt!”, iar aripile, în timp ce se mişcă, strigă: „Sfânt!” şi suita de îngeri strigă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic!” (Apocalipsa 4:8). Cei răscumpăraţi strigă: „Aleluia!”, în timp ce carul triumfal înaintează către Noul Ierusalim.
Înainte de a intra în cetatea lui Dumnezeu, Mântuitorul le înmânează urmaşilor Săi emblemele victoriei şi îi învesteşte cu însemnele demnităţii lor regale. Rândurile strălucitoare se aliniază, într-un careu larg, în jurul Regelui lor, a cărui statură se înalţă cu maiestate mult deasupra sfinţilor şi a îngerilor şi a cărui faţă străluceşte asupra lor, plină de iubire binevoitoare. Privirile tuturor celor salvaţi sunt aţintite asupra Lui; toţi ochii privesc gloria Aceluia a cărui faţă a fost atât de schimonosită şi a cărui înfăţişare s-a deosebit atât de mult de cea a fiilor oamenilor (Isaia 52:14). Pe capetele învingătorilor, Iisus pune, cu propria mână, o coroană de glorie, care a fost pregătită pentru fiecare şi pe care este scris noul lor nume (Apocalipsa 2:17), alături de: „Sfinţenie Domnului”. În mâna fiecăruia sunt aşezate ramura de palmier a biruitorului şi o harpă strălucitoare. Apoi, când îngerii conducători dau tonul, toate mâinile ating coardele harpelor cu măiestrie, producând o muzică dulce, cu acorduri melodioase şi bogate. O fericire de nedescris cuprinde toate inimile şi toate vocile se înalţă într-o laudă plină de recunoştinţă: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 1:5,6).
În faţa mulţimii celor mântuiţi este cetatea sfântă. Iisus deschide larg porţile de perle, iar cei care au păzit adevărul intră în ea. Acolo văd Paradisul lui Dumnezeu, căminul lui Adam în nevinovăţia lui. Apoi se aude din nou acea voce, mai amplă decât orice muzică auzită vreodată de o ureche muritoare, spunând: „Lupta voastră s-a sfârşit.” „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25:34).
Acum se împlineşte rugăciunea Mântuitorului pentru ucenicii Săi: „Vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24). Hristos îi prezintă Tatălui pe cei pe care i-a răscumpărat prin sângele Său, „fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24), declarând: „Iată-Mă, Eu şi copiii pe care Mi i-a[i] dat!” „Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat” (Evrei 2:13; Ioan 17:12). O, minuni ale iubirii răscumpărătoare! Ce fericit va fi momentul în care Tatăl cel infinit, privind la cei răscumpăraţi, va vedea în ei chipul Său, pata păcatului fiind înlăturată, iar umanitatea fiind din nou în armonie cu Divinitatea!
Iisus îi invită pe credincioşii Săi, cu o dragoste inexprimabilă, să ia parte la bucuria Lui, care este aceea de a vedea în Împărăţia slavei sufletele care au fost salvate prin agonia şi umilinţa Sa. Cei răscumpăraţi vor lua parte la această bucurie, văzându-i pe cei care au fost câştigaţi pentru Hristos prin rugăciunile, eforturile şi sacrificiul lor iubitor. Când se vor aduna în jurul marelui tron alb, o fericire de nespus le va umple inimile văzându-i pe cei pe care ei i-au câştigat pentru Hristos şi văzând că aceştia i-au câştigat pe alţii, iar aceia, la rândul lor, pe alţii, toţi ajunşi acum la limanul odihnei, ca să îşi aşeze coroanele la picioarele lui Iisus şi să-L laude de-a lungul eternităţii.
Când celor salvaţi li se urează bun venit în Cetatea lui Dumnezeu, se aude un strigăt triumfător de adorare. Cei doi Adami sunt aproape să se întâlnească. Fiul lui Dumnezeu stă cu braţele deschise ca să-l primească pe tatăl familiei umane – cel pe care l-a creat, care a păcătuit împotriva Creatorului Său şi pentru păcatul căruia Mântuitorul poartă în trupul Său semnele răstignirii. Când zăreşte urmele cuielor, Adam nu cade pe pieptul Domnului său, ci, în umilinţă, se aruncă la picioarele Sale strigând: „Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat!” (Apocalipsa 5:12). Mântuitorul îl ridică plin de blândeţe şi îl îndeamnă să privească iarăşi la casa din Eden, din care a fost alungat cu atât de multă vreme în urmă.
Din momentul izgonirii sale din Eden, viaţa lui Adam pe pământ a fost plină de tristeţe. Fiecare frunză veştejită, fiecare animal jertfit, fiecare pată din natură şi de pe curăţia omului, toate erau noi amintiri ale păcatului său. Cumplită a fost agonia remuşcării când vedea nedreptatea răspândindu-se, iar, ca răspuns la avertizările lui, i se imputa că el este cauza păcatului. A îndurat cu umilinţă şi răbdare aproape 1.000 de ani pedeapsa neascultării. S-a pocăit cu sinceritate de păcatul său, s-a încrezut în meritele Mântuitorului promis şi a murit cu speranţa învierii. Fiul lui Dumnezeu a răscumpărat greşeala şi căderea omului, iar acum, prin ispăşirea pe care El a realizat-o, Adam este repus în poziţia lui de la început.
Entuziasmat şi plin de bucurie, el vede pomii care odinioară erau desfătarea lui şi pe ale căror roade le culesese în zilele nevinovăţiei şi bucuriei sale. Vede viţa-de-vie pe care propriile mâini au cultivat-o şi florile pe care îi plăcea cândva să le îngrijească. Mintea lui înţelege că totul este real şi că acesta este, într-adevăr, Edenul restaurat, mai frumos acum decât atunci când a fost alungat din el. Mântuitorul îl conduce la pomul vieţii, rupe fructul acestuia şi îl îndeamnă să mănânce. Apoi Adam priveşte în jur şi vede că o mulţime de oameni răscumpăraţi din familia sa stau în Paradisul lui Dumnezeu. Atunci îşi ia coroana strălucitoare, o aşază la picioarele lui Iisus şi, căzând pe pieptul Său, Îl îmbrăţişează pe Răscumpărătorul lui. Atinge harpa de aur şi bolţile cerului răsună de triumfătorul imn: „Vrednic este Mielul care a fost junghiat şi trăieşte iarăşi!” Familia lui Adam se alătură cântecului său şi îşi aşază coroanele la picioarele Mântuitorului, plecându-se înaintea Sa în adorare.
La această întâlnire sunt martori îngerii care au plâns la căderea lui Adam şi s-au bucurat când Iisus S-a înălţat la cer după înviere, deschizând mormântul pentru toţi cei care vor crede în Numele Său. Acum văd lucrarea de răscumpărare încheiată şi îşi unesc vocile în cântarea de laudă.
Pe marea de cristal din faţa tronului, acea mare de sticlă ce străluceşte atât de puternic de slava lui Dumnezeu încât pare amestecată cu foc, sunt adunaţi „biruitorii fiarei, ai icoanei ei, ai semnului ei şi ai numărului numelui ei”. Împreună cu Mielul pe Muntele Sionului, „cu alăutele lui Dumnezeu în mână”, stau cei 144.000 care au fost răscumpăraţi dintre oameni şi, ca vuietul unor ape mari şi ca bubuitul unui tunet puternic, se aude „glasul… celor ce cântă cu alăuta”. Ei cântă „o cântare nouă” înaintea tronului, o cântare pe care niciun om nu poate s-o cânte, cu excepţia celor 144.000. Este cântarea lui Moise şi a Mielului, cântarea eliberării. Nimeni în afară de cei 144.000 nu poate să înveţe acea cântare, deoarece este cântarea experienţei lor, o experienţă pe care au avut-o doar ei. „Ei… [Îl] urmează pe Miel oriunde merge El.” Fiind înălţaţi de pe pământ dintre cei vii, ei sunt consideraţi „cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel”. „Aceştia vin din necazul cel mare.” Au trecut printr-un timp de criză cum n-a mai fost de când sunt popoarele pe pământ; au rezistat groazei asemănătoare cu cea din timpul nopţii de luptă a lui Iacov şi au stat fără mijlocitor în timpul revărsării finale a pedepselor lui Dumnezeu. Dar au fost eliberaţi, căci „şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului”. „În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină” înaintea lui Dumnezeu. „Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui.” Ei au văzut pământul devastat de foamete şi epidemii, au văzut soarele dogorindu-i pe oameni cu mare putere şi au suportat necazuri, foamete şi sete. Dar „nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete, nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 15:2,3; 14:1-5; 7:14-17).
În toate timpurile, aleşii Mântuitorului au fost educaţi şi disciplinaţi în şcoala încercării. Ei au umblat pe cărările înguste ale pământului; au fost purificaţi în cuptorul suferinţei. Pentru Numele lui Iisus, au îndurat opoziţie, ură, calomnie, renunţare la sine şi amare dezamăgiri. L-au urmat pe El în mijlocul luptelor grele; au dat dovadă de abnegaţie şi au trecut prin dezamăgiri crunte. Au cunoscut, din propria experienţă dureroasă, grozăvia păcatului, puterea, vinovăţia şi nenorocirea lui, de aceea îl privesc cu silă. Înţelegerea sacrificiului infinit făcut pentru tratarea păcatului îi umileşte în propriii ochi şi le umple inima de recunoştinţă şi laudă, sentimente pe care cei care n-au păcătuit niciodată nu le pot percepe. Iubesc mult pentru că li s-a iertat mult (vezi Luca 7:47). Părtaşi la suferinţele lui Hristos, ei sunt demni să fie acum părtaşi la slava Sa.
Moştenitorii lui Dumnezeu au venit de prin podurile caselor, din cocioabe, din temniţe, de pe eşafoduri, din munţi, din pustiuri, din peşterile pământului şi din grotele mării. Pe pământ au fost „lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi” (Evrei 11:37). Milioane de oameni au coborât în mormânt acoperiţi de ruşine, pentru că au refuzat cu fermitate să accepte afirmaţiile înşelătoare ale lui Satana. Au fost condamnaţi de tribunale omeneşti drept cei mai josnici criminali. Dar acum „Dumnezeu este Cel ce judecă” (Psalmii 50:6). Acum sentinţele omeneşti sunt răsturnate. „Domnul Dumnezeu… îndepărtează… ocara poporului Său” (Isaia 25:8). „Ei vor fi numiţi «Popor sfânt, Răscumpăraţi ai Domnului»” (Isaia 62:12). El a hotărât să le dea „celor întristaţi din Sion… o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit” (Isaia 61:3). Nu mai sunt slabi, întristaţi, risipiţi şi oprimaţi. De acum înainte vor fi întotdeauna cu Domnul şi vor sta înaintea tronului îmbrăcaţi cu haine mai preţioase decât au purtat vreodată cei mai onoraţi oameni de pe pământ. Vor fi încoronaţi cu diademe mai strălucitoare decât cele puse vreodată pe fruntea monarhilor pământeşti. Zilele de durere şi de plâns s-au sfârşit pentru totdeauna. Împăratul slavei a şters lacrimile de pe toate feţele. Orice motiv de întristare a fost îndepărtat. Fluturând ramuri de palmieri, ei izbucnesc într-un cântec de laudă clar, plăcut şi armonios. Toate vocile se unesc în acest cântec până când imnul de triumf răsună prin bolţile cerului: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” şi toţi locuitorii cerului răspund în adorare: „Amin!” „Ale Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor!” (Apoc. 7:10,12).
În prezent, abia dacă putem să înţelegem minunata temă a răscumpărării. Cu mintea noastră mărginită, putem medita cu adâncă sinceritate la ruşinea şi slava, viaţa şi moartea, dreptatea şi mila care se întâlnesc la cruce. Totuşi nici cu cea mai mare încordare a puterilor noastre mintale nu vom reuşi să înţelegem deplina ei semnificaţie. Lungimea şi lăţimea, adâncimea şi înălţimea iubirii răscumpărătoare sunt înţelese doar în mod limitat. Planul de răscumpărare nu va fi pe deplin înţeles nici chiar atunci când cei mântuiţi vor vedea aşa cum sunt văzuţi şi vor cunoaşte aşa cum sunt cunoscuţi. Dar, de-a lungul veşniciei, noi adevăruri vor fi mereu dezvăluite minţilor uimite şi încântate. Deşi întristările, durerile şi ispitele pământului s-au sfârşit şi cauza lor a fost eliminată, copiii lui Dumnezeu vor avea întotdeauna o cunoaştere clară, detaliată, a preţului plătit pentru mântuirea lor.
Crucea lui Hristos va constitui obiectul studiului şi al imnurilor celor mântuiţi în toată veşnicia. În Hristos Cel glorios, ei Îl vor vedea pe Hristos Cel răstignit. Nu vor uita niciodată că El, a cărui putere a creat şi a susţinut lumile nenumărate din spaţiul infinit, iubitul Fiul al lui Dumnezeu, Maiestatea cerului, El, pe care heruvimii şi serafimii strălucitori se bucurau să-L adore, S-a umilit pentru a ridica omenirea căzută. De asemenea, nu vor uita că Iisus a suferit vina şi ruşinea pentru păcat şi că a trebuit să suporte gândul că Tatăl Său Şi-a întors faţa de la El, până când suferinţele unei lumi pierdute I-au sfâşiat inima şi I-au zdrobit viaţa pe crucea de pe Calvar. Creatorul tuturor lumilor, Judecătorul tuturor destinelor, a renunţat la slava Sa şi S-a umilit din dragoste pentru om – iată ce va provoca pentru totdeauna uimirea şi adorarea universului! Când cei mântuiţi Îl privesc pe Salvatorul lor şi văd gloria eternă a Tatălui strălucindu-I pe faţă, când privesc tronul Său veşnic şi ştiu că Împărăţia Sa nu va avea sfârşit, izbucnesc în cântarea entuziastă: „Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat şi ne-a răscumpărat prin sângele Său preţios pentru Dumnezeu!”
Taina crucii explică toate celelalte taine. În lumina care izvorăşte de la Calvar, însuşirile lui Dumnezeu, care ne umpluseră de teamă şi de groază, apar frumoase şi atrăgătoare. Îndurarea, bunătatea şi iubirea Lui părintească se împletesc cu sfinţenia, dreptatea şi puterea Lui. În timp ce privim maiestatea tronului Său, vedem manifestările pline de îndurare ale caracterului Său şi înţelegem, ca niciodată înainte, sensul acelui nume drag, Tatăl nostru.
Vom înţelege că Acela care este infinit în înţelepciune nu putea întocmi niciun plan pentru salvarea noastră care să nu includă jertfirea Fiului Său. Răsplata pentru sacrificiul Său este bucuria de a vedea pământul locuit de fiinţe răscumpărate, sfinte, fericite şi nemuritoare. Rezultatul luptei Mântuitorului cu puterile întunericului le produce bucurie celor răscumpăraţi, amplificând slava lui Dumnezeu de-a lungul veşniciei. Atât de mare este valoarea unui suflet, încât Tatăl este mulţumit cu preţul plătit. Hristos Însuşi, privind roadele marelui Său sacrificiu, este mulţumit.