Încă de la începuturile istoriei omenirii, Satana a depus eforturi ca să-i înşele pe oameni. El, care a instigat la revoltă în ceruri, a dorit să-i facă pe locuitorii pământului să treacă de partea lui în războiul împotriva lui Dumnezeu. Adam şi Eva fuseseră pe deplin fericiţi ascultând de Legea lui Dumnezeu, iar faptul acesta era un argument permanent împotriva pretenţiei pe care Satana o ridicase în ceruri, şi anume că Legea lui Dumnezeu este despotică şi nu urmăreşte binele fiinţelor create. Mai mult decât atât, căminul minunat pregătit pentru perechea fără păcat i-a stârnit lui Satana invidia. Aşa că s-a hotărât să-i determine pe cei doi să păcătuiască, pentru ca, despărţiţi de Dumnezeu şi ajunşi sub puterea sa, el să câştige stăpânire asupra pământului şi să-şi întemeieze aici împărăţia, în opoziţie faţă de Cel Preaînalt.
Dacă şi-ar fi dezvăluit adevăratul caracter, Satana ar fi fost respins imediat, deoarece Adam şi Eva fuseseră avertizaţi cu privire la acest duşman periculos, dar el a acţionat în întuneric, ascunzându-şi planul, ca să şi-l poată aduce la îndeplinire. Folosind ca medium şarpele, pe atunci o făptură cu înfăţişare fermecătoare, i s-a adresat Evei: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?” (Geneza 3:1). Dacă n-ar fi început dialogul cu ispititorul, Eva ar fi fost în siguranţă, dar s-a aventurat să discute cu el şi a căzut pradă vicleniei lui. Şi astăzi mulţi sunt învinşi în acelaşi fel. Pun la îndoială cerinţele lui Dumnezeu şi, în loc să asculte de poruncile divine, acceptă teorii omeneşti, care nu sunt altceva decât idei ale lui Satana.
„Femeia i-a răspuns şarpelui: «Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar, despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ’Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.’» Atunci, şarpele a zis femeii: «Hotărât că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul»” (Geneza 3:2-5). Satana a declarat că vor fi ca Dumnezeu, că vor fi mai înţelepţi decât înainte şi vor atinge un nivel superior al existenţei. Eva a cedat ispitei şi, prin influenţa ei, Adam a păcătuit şi el. Ei l-au crezut pe şarpe, care i-a convins că Dumnezeu nu vorbise serios când le-a spus că vor muri. N-au avut încredere în Creatorul lor, închipuindu-şi că El le îngrădeşte libertatea şi că, dacă Îi vor încălca Legea, vor ajunge mai înţelepţi şi mai fericiţi.
Care era însă semnificaţia cuvintelor pe care Dumnezeu i le spusese lui Adam: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:17)? Urma Adam să fie ridicat la un nivel superior al existenţei? Atunci, într-adevăr, prin păcătuire, ar fi obţinut un mare avantaj, iar Satana s-ar fi dovedit un binefăcător al omenirii. Dar Adam, după ce a păcătuit, a descoperit că nu acesta era înţelesul sentinţei divine. Dumnezeu a declarat că omul se va întoarce în pământul din care a fost luat, ca pedeapsă pentru păcat: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3:19). Cuvintele lui Satana: „Vi se vor deschide ochii” s-au dovedit adevărate numai în sensul că, după neascultarea lor, lui Adam şi Eva li s-au deschis ochii şi şi-au văzut prostia. Au cunoscut într-adevăr răul şi au gustat din rodul amar al păcatului.
În mijlocul Edenului, creştea pomul vieţii, al cărui fruct avea puterea să perpetueze viaţa. Dacă ar fi ascultat de Dumnezeu, Adam ar fi continuat să aibă acces la acest pom şi ar fi trăit veşnic, dar, după ce a păcătuit, i s-a interzis să mai mănânce din pomul vieţii şi a devenit supus morţii. Sentinţa divină: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” indică dispariţia completă.
Nemurirea, promisă omului cu condiţia ascultării, fusese pierdută prin păcătuire. Adam nu putea să le transmită urmaşilor lui ceva ce nu avea şi n-ar fi existat nicio speranţă pentru omenirea decăzută dacă Dumnezeu, prin jertfa Fiului Său, nu le-ar fi oferit din nou oamenilor nemurirea. Deşi „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”, Hristos „a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie” (Romani 5:12; 2 Timotei 1:10). Nemurirea poate fi obţinută numai prin Hristos. Iisus a spus: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa” (Ioan 3:36). Orice om poate intra în posesia acestei binecuvântări preţioase dacă împlineşte condiţiile. Toţi cei care, „prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea” vor primi „viaţa veşnică” (Romani 2:7).
Cel care i-a promis lui Adam viaţa în ciuda neascultării a fost marele amăgitor. Declaraţia şarpelui din Eden: „Hotărât că nu veţi muri” a fost prima predică despre nemurirea sufletului. Totuşi declaraţia aceasta, care se bazează numai pe autoritatea lui Satana, răsună de la amvoane şi este acceptată de majoritatea oamenilor tot atât de uşor cum a fost acceptată de primii noştri părinţi. Sentinţa divină: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezechiel 18:20) este făcută să însemne: „Sufletul care păcătuieşte nu va muri, ci va trăi veşnic.” Nu putem să nu fim surprinşi de orbirea ciudată care îi face pe oameni să creadă cu atâta naivitate cuvintele lui Satana şi să respingă cu atâta necredinţă cuvintele lui Dumnezeu.
Dacă omul, după cădere, ar fi avut acces la pomul vieţii, păcatul s-ar fi perpetuat veşnic. Însă nişte heruvimi cu o sabie în flăcări au păzit „drumul care duce[a] la pomul vieţii” (Geneza 3:24) şi nimănui din familia lui Adam nu i-a fost permis să mănânce din fructul dătător de viaţă. De aceea nu există niciun păcătos nemuritor.
După cădere, Satana le-a poruncit îngerilor lui să răspândească pe scară largă credinţa în nemurirea naturală a omului. După ce aveau să-i convingă pe oameni să accepte această eroare, trebuiau să-i conducă la concluzia că păcătosul va trăi în chinuri veşnice. Acum prinţul întunericului, acţionând prin intermediul instrumentelor lui, Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un tiran răzbunător, care îi aruncă în iad pe toţi cei ce nu-L mulţumesc, făcându-i să-I simtă mânia pentru eternitate, şi care, în timp ce aceştia îndură chinuri de nedescris şi se zvârcolesc în flăcările veşnice, priveşte la ei cu satisfacţie.
În felul acesta, arhiamăgitorul Îi atribuie Creatorului şi Binefăcătorului omenirii propriile trăsături de caracter. Cruzimea este satanică. Dumnezeu este iubire şi tot ceea ce a creat El a fost curat, sfânt şi plăcut, până când primul mare răzvrătit a adus păcatul. Satana este duşmanul care îl ispiteşte pe om să păcătuiască şi care, dacă poate, îl distruge. Apoi, când este sigur de victimă, priveşte cu încântare dezastrul pe care l-a produs. Dacă i s-ar permite, ar prinde toţi oamenii în plasa lui. Dacă n-ar interveni Dumnezeu, niciun urmaş al lui Adam n-ar scăpa.
Satana încearcă să-i învingă pe oameni astăzi aşa cum i-a învins pe primii noştri părinţi – slăbindu-le încrederea în Creatorul lor şi făcându-i să se îndoiască de înţelepciunea guvernării Sale şi de justeţea legilor Sale. Pentru a-şi justifica duşmănia şi rebeliunea, Satana şi trimişii lui Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind mai rău decât ei. Marele amăgitor se străduieşte să-I atribuie înfiorătoarea lui cruzime de caracter Tatălui nostru ceresc, pentru ca astfel el să pară foarte nedreptăţit atunci când a fost expulzat din cer deoarece n-a vrut să se supună unui conducător atât de abuziv. El prezintă libertatea de care s-ar putea bucura lumea sub domnia lui blândă, punând-o în contrast cu sclavia impusă de legile severe ale lui Iehova. În felul acesta, reuşeşte să înşele oamenii şi să-i facă să nu Îi mai fie loiali lui Dumnezeu.
Cât de incompatibilă cu dragostea, îndurarea şi chiar cu instinctul nostru de dreptate este doctrina că morţii nelegiuiţi sunt chinuiţi veşnic în iad, în foc şi pucioasă, că, pentru păcatele unei vieţi scurte pe acest pământ, trebuie să fie torturaţi cât timp va trăi Dumnezeu! Totuşi această doctrină a fost mult timp predicată şi este inclusă în multe dintre crezurile creştine. Un erudit doctor în teologie spunea: „Priveliştea chinurilor iadului va spori continuu fericirea sfinţilor de-a lungul veşniciei. Când vor vedea că alţii, născuţi cu aceeaşi natură şi în aceleaşi împrejurări, sunt aruncaţi într-o asemenea suferinţă, iar ei sunt trataţi atât de diferit, îşi vor da seama cât de fericiţi sunt.” Altul se exprima în modul următor: „În timp ce sentinţa de condamnare se execută veşnic asupra vaselor mâniei [cei răi], fumul chinului lor se ridică veşnic înaintea vaselor îndurării [cei buni], care, în loc să împărtăşească soarta acestor fiinţe nenorocite, vor spune: «Amin, Aleluia! Lăudaţi pe Domnul!»”
Unde se găseşte o astfel de învăţătură pe paginile Cuvântului lui Dumnezeu? În ceruri, va dispărea oare orice sentiment de milă şi de compasiune, chiar şi sentimentele fireşti de omenie, din inima celor răscumpăraţi? Vor fi acestea înlocuite cu indiferenţa stoicului sau cu cruzimea sălbaticului? Nu, în niciun caz. Aceasta nu este învăţătura Cărţii lui Dumnezeu. Deşi e posibil ca aceia care susţin concepţiile de mai sus să fie oameni culţi şi chiar de bună-credinţă, ei sunt induşi în eroare de raţionamentele false ale lui Satana, care îi face să interpreteze greşit anumite afirmaţii dure ale Scripturii, dând limbajului o nuanţă de asprime şi răutate, trăsături care îl caracterizează pe el, nu pe Creatorul nostru. „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi?” (Ezechiel 33:11).
Ce ar câştiga Dumnezeu dacă am admite că El Se delectează privind aceste torturi fără sfârşit, că este fermecat de gemetele, ţipetele şi blestemele fiinţelor chinuite pe care le ţine în flăcările iadului? Pot aceste sunete înspăimântătoare să constituie o muzică pentru urechea Iubirii infinite? Se afirmă că pedepsirea păcătoşilor într-un chin veşnic ar arăta ura lui Dumnezeu pentru păcat, acest rău care distruge pacea şi ordinea universului. Ce blasfemie teribilă! Ca şi când ura Lui faţă de păcat este motivul pentru care Dumnezeu îl perpetuează, căci, potrivit învăţăturilor acestor teologi, tortura continuă, fără speranţa unui sfârşit, înfurie victimele nenorocite şi, pentru că ele îşi exprimă mânia în blesteme şi hulă, îşi măresc continuu povara de vinovăţie. Gloria lui Dumnezeu nu este amplificată de perpetuarea păcatului de-a lungul veşniciei.
Mintea umană nu este capabilă să evalueze răul pe care l-a produs erezia chinului veşnic. Religia Bibliei, plină de iubire, bunătate şi milă, este întunecată de superstiţie şi învăluită în teroare. Când vedem în ce culori false a zugrăvit Satana caracterul lui Dumnezeu, să ne mai mirăm că oamenilor le este frică şi chiar Îl urăsc pe îndurătorul nostru Creator? Concepţiile înspăimântătoare despre Dumnezeu care s-au răspândit în toată lumea, fiind predicate de la amvoane, au dat naştere la milioane de sceptici şi necredincioşi.
Chinul veşnic este una dintre doctrinele false care constituie „vinul desfrânării” pe care Babilonul îl dă tuturor naţiunilor să-l bea (Apocalipsa 14:8; 17:2). Este, într-adevăr, un mister cum de au acceptat slujitorii lui Hristos această erezie şi au şi predicat-o de la amvoane. Ca şi sabatul fals, au preluat-o tot de la Roma şi, deşi este adevărat că a fost predicată de oameni mari şi de bună-credinţă, asupra acestui subiect ei nu au avut lumina pe care o avem noi, ei fiind răspunzători numai pentru lumina care a strălucit în timpul lor, pe când noi suntem responsabili pentru lumina care străluceşte în zilele noastre. Dacă renunţăm la Cuvântul lui Dumnezeu şi acceptăm doctrine false doar pentru că părinţii noştri le-au susţinut, cădem sub sentinţa care a fost pronunţată împotriva Babilonului şi bem din „vinul desfrânării lui”.
Mulţi oameni, pe care doctrina torturii veşnice îi revoltă, sunt conduşi spre eroarea opusă. Ei văd că Scripturile Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o fiinţă iubitoare şi compătimitoare şi nu pot crede că El Îşi va arunca propria creaţie în flăcările unui iad veşnic. Susţinând că sufletul este înzestrat cu o nemurire naturală, nu văd altă soluţie decât să tragă concluzia că toţi oamenii vor fi, în cele din urmă, salvaţi. Mulţi consideră că ameninţările Bibliei au doar scopul de a-i îngrozi pe oameni şi a-i face să asculte şi că nu vor fi împlinite literal. Astfel, păcătoşii pot să trăiască în plăceri egoiste, desconsiderând cerinţele lui Dumnezeu, şi totuşi să se bucure la final de favoarea Sa. O astfel de doctrină, care se bazează pe îndurarea lui Dumnezeu, dar care Îi ignoră dreptatea, este pe placul inimii netransformate şi îi încurajează pe cei păcătoşi în nelegiuirea lor.
Pentru a vedea cum cei care cred într-o mântuire universală răstălmăcesc Scripturile ca să-şi susţină dogmele care distrug suflete, este suficient doar să le cităm declaraţiile. La înmormântarea unui tânăr ateu, care murise pe loc într-un accident, un pastor universalist a ales ca text pe baza căruia să predice declaraţia din Scriptură cu privire la David: „Se mângâiase de moartea lui Amnon” (2 Samuel 13:39).
„Sunt întrebat deseori”, a spus vorbitorul, „care va fi soarta celor care părăsesc lumea aceasta plini de păcate: mor, poate, în stare de ebrietate, mor cu hainele nespălate de petele roşii ale crimei sau mor aşa cum a murit acest tânăr, fără să fi făcut vreo mărturisire de credinţă sau să fi avut vreo experienţă religioasă. Ne mulţumim cu ceea ce ne spune Scriptura; răspunsul ei va rezolva această problemă teribilă. Amnon era peste măsură de păcătos. Nu se pocăise, se îmbătase şi fusese ucis pe când era beat. David era profet al lui Dumnezeu. El trebuie să fi ştiut dacă soarta lui Amnon avea să fie rea sau bună în lumea viitoare. Care a fost simţământul inimii lui? «Împăratul David a încetat să mai urmărească pe Absalom, căci se mângâiase de moartea lui Amnon» (2 Samuel 13:39).
Şi ce putem deduce din acest text? Nu cumva că suferinţa veşnică nu făcea parte din credinţa lui? Noi aşa credem. Aici descoperim un argument triumfător în sprijinul unei ipoteze mai plăcute, mai luminoase, mai bune cu privire la puritatea şi pacea universală finală. David a fost mângâiat văzând că fiul lui era mort. De ce? Pentru că, prin ochiul profeţiei, el a putut să privească înainte la un viitor glorios, a putut să vadă că fiul lui, scăpat de toate ispitele, eliberat din robia păcatului şi purificat de corupţia lui, a fost primit, după ce a fost făcut suficient de sfânt şi iluminat, în adunarea spiritelor fericite. Singura lui mângâiere a fost că, fiind mutat din lumea aceasta a păcatului şi a suferinţei, iubitul lui fiu se dusese acolo unde cele mai sublime adieri ale Duhului Sfânt vor fi revărsate peste sufletul lui întunecat, unde mintea lui va fi deschisă înţelepciunii cerului şi binecuvântărilor iubirii eterne şi unde va fi astfel pregătit ca, într-o natură sfinţită, să se bucure de odihnă în compania moştenirii cereşti.
Din aceste gânduri, am dori să se înţeleagă faptul că noi credem că mântuirea oferită de Dumnezeu nu depinde de nimic din ce am putea face noi în această viaţă: nici de schimbarea inimii, nici de credinţa noastră, nici de religia pe care declarăm că o avem.”
În felul acesta, pretinsul slujitor al lui Hristos repetă minciuna rostită de şarpe în Eden: „Hotărât că nu veţi muri, dar (…) în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu.” El declară că cei mai josnici dintre păcătoşi (criminalii, hoţii sau adulterinii) se vor bucura după moarte de fericire veşnică.
Cum ajunge acest falsificator al Scripturilor la asemenea concluzii? Dintr-o singură propoziţie, care exprimă supunerea lui David în faţa hotărârii Providenţei? „David a încetat să mai urmărească pe Absalom, căci se mângâiase de moartea lui Amnon.” Durerea sfâşietoare fiind alinată, cu trecerea timpului, gândurile lui David s-au îndreptat de la fiul mort la cel viu, care fugise de frica pedepsei pe care o merita pentru crima lui. Aceasta este dovada că Amnon cel beţiv şi incestuos a fost dus imediat după moarte în locuinţele fericirii, pentru a fi curăţat şi pregătit să trăiască în compania îngerilor fără păcat? Într-adevăr, o poveste plăcută, numai bună pentru a satisface inima neschimbată! Aceasta este exact doctrina lui Satana şi este foarte eficientă. Când oamenii cred astfel de lucruri, ar trebui să ne mai mire faptul că răul abundă?
Metoda folosită de acest învăţător fals este utilizată de foarte mulţi predicatori. Scot din context câteva cuvinte ale Scripturii, context care în multe cazuri ar arăta că înţelesul lor este exact opus interpretării date, şi apoi denaturează sensul acestor pasaje, folosindu-le pentru a demonstra unele doctrine care n-au niciun fundament în Cuvântul lui Dumnezeu. Argumentul citat ca dovadă că beţivul Amnon se află în ceruri este o simplă deducţie, contrazisă în mod direct de declaraţia clară şi categorică a Scripturii, care spune că niciun beţiv nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:10). Astfel, scepticii şi necredincioşii transformă adevărul în minciună. Mulţi sunt înşelaţi de raţionamentele lor false şi adormiţi în leagănul poftelor lor.
Dacă ar fi adevărat că sufletele tuturor oamenilor merg direct în cer în momentul morţii, atunci am dori mai degrabă moartea decât viaţa. Pe mulţi, această convingere i-a făcut să-şi pună capăt vieţii. Copleşiţi de necazuri, încurcături şi dezamăgiri, li se pare mai uşor să-şi curme firul delicat al existenţei şi să zboare spre fericirea lumii eterne.
Dumnezeu a oferit în Cuvântul Său dovezi clare că îi va pedepsi pe cei care Îi încalcă Legea. Este El prea îndurător pentru a pune în aplicare o sentinţă corectă în dreptul vreunui păcătos? Priviţi atunci la crucea de pe Calvar! Moartea Fiului nevinovat al lui Dumnezeu este o dovadă a faptului că „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23), că orice violare a Legii lui Dumnezeu trebuie să fie pedepsită. Hristos cel fără păcat a devenit păcat pentru om. A purtat vina călcării Legii şi a trăit durerea de a vedea că Tatăl Îşi ascunde faţa, până când inima I-a fost frântă, iar viaţa, zdrobită – toate acestea pentru ca păcătoşii să poată fi răscumpăraţi. Omul nu putea fi eliberat de pedeapsa pentru păcat pe nicio altă cale. Oricine refuză iertarea obţinută cu un preţ atât de mare trebuie să suporte personal vinovăţia şi pedeapsa pentru călcarea Legii.
Să examinăm, în continuare, ce afirmă Biblia cu privire la cei nepocăiţi şi neevlavioşi, pe care universaliştii îi aşază în cer împreună cu îngerii sfinţi şi fericiţi.
„Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii” (Apocalipsa 21:6). Această promisiune este numai pentru cei cărora le este sete, numai pentru cei care simt nevoia după apa vieţii şi o caută, cu preţul pierderii tuturor celorlalte lucruri. „Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu” (Apocalipsa 21:7). Condiţiile sunt clare. Pentru a moşteni toate aceste lucruri, trebuie să ne împotrivim păcatului şi să-l învingem.
Domnul declară prin profetul Isaia: „Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine… Vai de cel rău! Lui îi va merge rău, căci va culege rodul faptelor lui” (Isaia 3:10,11). „Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul”, spune înţeleptul, „şi stăruie multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El. Dar cel rău nu este fericit” (Eclesiastul 8:12,13). Iar Pavel afirmă că păcătosul îşi adună „o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui”; „necaz şi strâmtorare vor veni peste orice suflet omenesc care face răul” (Romani 2:5,6,9).
„Niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efeseni 5:5). „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14). „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate! Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună” (Apocalipsa 22:14,15).
Dumnezeu le-a făcut cunoscute oamenilor caracterul Său şi metoda Sa de a trata păcatul. „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat” (Exodul 34:6,7). „Domnul… nimiceşte pe toţi cei răi” (Psalmii 145:20). „Dar cei răzvrătiţi sunt nimiciţi cu toţii, sămânţa celor răi este prăpădită” (Psalmii 37:38). Puterea şi autoritatea guvernării divine vor pune capăt rebeliunii, dar pedepsele drepte ale lui Dumnezeu vor fi în concordanţă cu mila, răbdarea şi bunătatea Lui.
Dumnezeu nu constrânge pe nimeni. Lui nu-I place ascultarea servilă. El doreşte ca făpturile mâinilor Sale să-L iubească pentru că este demn de iubit, să-L asculte pentru că Îi apreciază, în deplină cunoştinţă de cauză, înţelepciunea, dreptatea şi bunătatea. Toţi cei care Îi înţeleg corect aceste trăsături de caracter Îl vor iubi pentru că sunt atraşi de El din admiraţie pentru calităţile Sale.
Principiile bunătăţii, ale îndurării şi ale iubirii, predicate şi exemplificate de Salvatorul nostru, sunt o expresie a voinţei şi a caracterului lui Dumnezeu. Hristos a declarat că n-a vorbit nimic altceva decât ceea ce a primit de la Tatăl Său. Principiile conducerii divine sunt în armonie cu porunca Mântuitorului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Matei 5:44). Dumnezeu execută sentinţa Sa dreaptă asupra celor păcătoşi pentru binele universului şi chiar pentru binele celor asupra cărora cad pedepsele Sale. El i-ar face fericiţi, dar numai dacă ar putea face asta în conformitate cu legile guvernării Sale şi cu dreptatea caracterului Său. Îi înconjoară cu dovezile iubirii Sale, le-a oferit Legea Sa şi-i urmăreşte cu ofertele harului Său, dar ei Îi dispreţuiesc iubirea, Îi desfiinţează Legea şi Îi resping harul. Deşi primesc încontinuu daruri, ei Îl dezonorează pe Dătător. Îl urăsc deoarece ştiu că El are oroare de păcatele lor. Domnul le suportă îndelung răutatea, dar, în cele din urmă, va veni momentul decisiv, când soarta le va fi hotărâtă. Îi va obliga El pe aceşti răzvrătiţi să stea de partea Lui, forţându-i să facă voia Sa?
Cei care l-au ales pe Satana drept conducător şi s-au aflat sub controlul lui nu sunt pregătiţi să stea în prezenţa lui Dumnezeu. Mândria, înşelăciunea, libertinismul şi cruzimea s-au fixat în caracterul lor. Pot ei să intre în ceruri şi să locuiască veşnic împreună cu cei pe care i-au dispreţuit şi urât cât timp au fost pe pământ? Adevărul nu va deveni niciodată plăcut mincinosului, umilinţa nu va satisface orgoliul celui mândru, puritatea nu va fi pe placul celui corupt, iubirea dezinteresată nu i se va părea atrăgătoare celui egoist. Ce bucurie ar putea cerul să le ofere celor care sunt cu totul absorbiţi de interese pământeşti şi egoiste?
Ar putea cei care toată viaţa s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu să ajungă dintr-odată în ceruri şi să vadă perfecţiunea şi sfinţenia care există acolo: inimi pline de iubire, feţe strălucind de bucurie, muzică încântătoare şi melodioasă înălţându-se spre onoarea lui Dumnezeu şi a Mielului şi torente neîntrerupte de lumină revărsându-se asupra răscumpăraţilor dinspre Acela care stă pe tron? Ar putea cei ale căror inimi sunt pline de ură faţă de Dumnezeu, adevăr şi sfinţenie să se amestece cu mulţimea de fiinţe cereşti şi să se unească în cântări de laudă? Ar putea ei să suporte slava lui Dumnezeu şi a Mielului? Nu, categoric nu. Le-au fost oferiţi ani de har, în care să-şi formeze caractere pentru cer, dar ei nu şi-au educat niciodată mintea să iubească puritatea. N-au învăţat niciodată limbajul cerului, iar acum este prea târziu.
O viaţă întreagă de revoltă faţă de Dumnezeu i-a făcut incompatibili cu cerul. Puritatea, sfinţenia şi pacea lui ar fi o tortură pentru ei, iar slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Şi-ar dori să fugă din acel loc sfânt şi ar prefera distrugerea, ca să se poată ascunde de faţa Aceluia care a murit ca să-i răscumpere. Prin propriile alegeri, cei răi îşi pecetluiesc singuri soarta. Excluderea lor din ceruri este voluntară, în ce-i priveşte pe ei, şi dreaptă şi plină de îndurare, în ce-L priveşte pe Dumnezeu.
Ca şi apele potopului, focul zilei celei mari face cunoscut verdictul lui Dumnezeu că nelegiuiţii sunt irecuperabili. Şi-au exprimat voinţa sub forma revoltei, nefiind dispuşi să se supună autorităţii divine. Când viaţa s-a sfârşit, este prea târziu să-şi mai schimbe gândirea şi să mai treacă de la păcat la ascultare, de la ură la iubire.
Cruţând viaţa ucigaşului Cain, Dumnezeu a arătat lumii care sunt consecinţele deciziei de a-i permite păcătosului să trăiască în continuare într-o nelegiuire fără limite. Prin influenţa învăţăturii şi exemplului lui Cain, numeroşii lui urmaşi s-au afundat atât de mult în păcat, până când „răutatea omului era mare pe pământ şi toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. (…) Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie” (Geneza 6:5,11).
Din îndurare faţă de lume, Dumnezeu i-a distrus pe oamenii răi din timpul lui Noe. Din îndurare i-a distrus şi pe locuitorii pervertiţi ai Sodomei. Prin puterea înşelătoare a lui Satana, cei care încalcă Legea divină se bucură de simpatie şi admiraţie şi astfel îi determină permanent şi pe alţii să se răzvrătească. Aşa a fost în zilele lui Cain şi Noe, aşa a fost în zilele lui Avraam şi Lot, aşa este şi în zilele noastre. Din îndurare faţă de univers, Dumnezeu îi va distruge, în cele din urmă, pe cei care I-au respins harul.
„Plata păcatului este moartea; dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23). Moştenirea celor drepţi este viaţa, în timp ce partea celor nelegiuiţi este moartea. Moise i-a spus poporului Israel: „Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul” (Deuteronomul 30:15). Moartea la care se referă aceste texte nu este cea pronunţată asupra lui Adam, deoarece toată omenirea suferă pedeapsa pentru păcatul lui. Aceasta este „moartea a doua” pe care Apocalipsa 20:14 o pune în contrast cu viaţa veşnică.
Ca urmare a păcatului lui Adam, moartea a trecut asupra întregii omeniri. Toţi oamenii, fără deosebire, coboară în mormânt. Dar, prin Planul de Mântuire, toţi vor fi scoşi din mormintele lor. „Va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi”, căci, „după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos” (Faptele 24:15; 1 Corinteni 15:22). Se va face totuşi o distincţie între cele două categorii de oameni care vor fi înviaţi. „Toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28,29). „Cei ce vor fi găsiţi vrednici” să fie înviaţi pentru a primi viaţa veşnică sunt „fericiţi şi sfinţi”; „asupra lor, a doua moarte n-are nicio putere” (Luca 20:35; Apocalipsa 20:6). Dar cei care nu şi-au asigurat iertarea prin intermediul pocăinţei şi al credinţei trebuie să primească „plata păcatului”, o pedeapsă diferită ca durată şi intensitate, „după faptele lor”, care se va sfârşi în „moartea a doua”. Deoarece lui Dumnezeu, în dreptatea şi îndurarea Sa, Îi este imposibil să-i mântuiască pe păcătoşi în păcatele lor, El le anulează dreptul la existenţă, de care s-au privat singuri în urma nelegiuirilor lor şi de care s-au dovedit nedemni. Un scriitor inspirat spune: „Încă puţină vreme şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era şi nu va mai fi” (Psalmii 37:10). Iar un altul declară: „Şi vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată” (Obadia 16). Acoperiţi de infamie, se vor cufunda într-o uitare eternă şi fără speranţă.
Astfel se va pune capăt păcatului, cu tot blestemul şi ruina pe care le-a adus. Psalmistul spune: „Tu pedepseşti neamurile, nimiceşti pe cel rău, le ştergi numele pentru totdeauna şi pe vecie. S-au dus vrăjmaşii! N-au rămas din ei decât nişte dărâmături veşnice!” (Psalmii 9:5,6). Ioan, în Apocalipsa, anticipând viaţa veşnică de care vor avea parte cei salvaţi, aude un imn de laudă universal, neatins de nicio notă discordantă. Toate fiinţele din cer şi de pe pământ Îi dau slavă lui Dumnezeu (Apocalipsa 5:13). Acolo nu există suflete pierdute care să-L hulească pe Dumnezeu în timp ce se zvârcolesc în chinuri veşnice, nici fiinţe nenorocite în iad, ale căror ţipete de durere să se amestece cu imnurile celor mântuiţi.
Pe eroarea fundamentală a nemuririi naturale a sufletului se bazează doctrina stării conştiente în moarte, doctrină care, ca şi cea a chinului veşnic, este contrară Scripturii, raţiunii şi sentimentelor noastre de omenie.
Potrivit credinţei populare, cei răscumpăraţi care se află în ceruri sunt conştienţi de tot ce se petrece pe pământ, mai ales de tot ce se întâmplă în viaţa prietenilor de care s-au despărţit. Dar cum ar putea cei morţi să fie fericiţi ştiind necazurile celor vii, fiind martori la păcatele comise de cei dragi şi văzându-i cum trec prin atâtea suferinţe, dezamăgiri şi necazuri în viaţă? De câtă fericire cerească ar avea parte cei care plutesc deasupra prietenilor lor de pe pământ? O, cât de revoltătoare este credinţa că, îndată ce suflarea părăseşte trupul, sufletul celui nepocăit este încredinţat flăcărilor iadului! Ce suferinţă cumplită trebuie să fie pentru cei care-şi văd prietenii mergând în mormânt nepregătiţi, numai pentru a începe o veşnicie de durere şi păcat! Mulţi au ajuns în pragul nebuniei din cauza acestui gând chinuitor.
Ce spune Scriptura despre aceste lucruri? David declară că omul nu este conştient după moarte: „Suflarea lor trece, se întorc în pământ şi în aceeaşi zi le pier şi planurile” (Psalmii 146:4). Solomon afirmă acelaşi lucru: „Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic… Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor de mult au şi pierit şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare. (…) Căci, în Locuinţa morţilor în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!” (Eclesiastul 9:5,6,10)
Când, ca răspuns la rugăciune, lui Ezechia i-a fost prelungită viaţa cu 15 ani, regele recunoscător a înălţat un imn de laudă la adresa lui Dumnezeu pentru marea Sa îndurare. În această cântare, el spune motivul pentru care se bucură: „Căci nu Locuinţa morţilor Te laudă, nu moartea Te măreşte şi cei ce s-au pogorât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta; ci cel viu, da, cel viu Te laudă, ca mine astăzi” (Isaia 38:18,19). Teologia populară îi prezintă pe morţii neprihăniţi în ceruri, având parte de fericire şi lăudându-L pe Dumnezeu cu limbi nemuritoare, dar Ezechia n-a văzut în moarte o asemenea perspectivă glorioasă. Prin cuvintele lui, el este de acord cu declaraţiile psalmistului: „Căci cel ce moare nu-şi mai aduce aminte de Tine; şi cine Te va lăuda în Locuinţa morţilor?” „Nu morţii laudă pe Domnul şi nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii” (Psalmii 6:5; 115:17).
Petru, în Ziua Cincizecimii, a afirmat că patriarhul David „a murit şi a fost îngropat, şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi… Căci David nu s-a suit în ceruri” (Faptele 2:29,34). Faptul că David rămâne în mormânt până la înviere demonstrează că cei neprihăniţi nu merg în cer la moarte. Numai prin înviere şi în virtutea faptului că Iisus a înviat va putea David să stea, în cele din urmă, la dreapta lui Dumnezeu.
Pavel spunea: „Căci, dacă nu învie morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi, prin urmare, şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi” (1 Corinteni 15:16-18). Dacă, de 4.000 de ani, cei drepţi, la moartea lor, au mers direct în cer, cum putea Pavel să spună că, dacă nu este înviere, „cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi”? N-ar mai fi necesară nicio înviere.
Martirul Tyndale, referindu-se la starea celor morţi, declara: „Mărturisesc deschis că nu sunt convins că ei se află deja în slava deplină în care sunt Hristos şi îngerii aleşi ai lui Dumnezeu. Nu cred asta, căci, dacă ar fi adevărat, atunci predicarea învierii trupului ar fi un lucru zadarnic” (William Tyndale, Preface to New Testament, ed. 1534, retipărit în British Reformers – Tindal, Frith, Barnes,
p. 349).
Este un fapt cert că speranţa fericirii eterne imediat după moarte a dus la o neglijare generală a doctrinei biblice a învierii. Această tendinţă a fost remarcată de dr. Adam Clarke, care spunea: „Doctrina învierii pare să fi fost considerată mult mai importantă de către creştinii din biserica primară decât de cei de astăzi! De ce? Apostolii au insistat continuu asupra ei şi pe baza ei i-au îndemnat pe urmaşii lui Hristos la stăruinţă, ascultare şi bucurie. Urmaşii lor de astăzi rareori o mai menţionează. Aşa au predicat apostolii şi aşa au crezut creştinii bisericii primare; aşa predicăm noi şi aşa cred ascultătorii noştri. În Evanghelie nu există o doctrină asupra căreia să se pună un accent mai mare, iar în sistemul actual de predicare nu există o doctrină care să fie tratată cu mai multă neglijenţă!” (Commentary, remarci la 1 Corinteni 15, par. 3).
Această tendinţă a continuat până când adevărul glorios al învierii a ajuns aproape cu totul necunoscut şi pierdut din vedere de lumea creştină. Astfel, un autor creştin de seamă, comentând cuvintele lui Pavel din 1 Tesaloniceni 4:13-18, spunea: „Din motive practice de consolare, doctrina fericitei nemuriri a drepţilor ţine pentru noi locul oricărei doctrine îndoielnice cu privire la a doua venire a Domnului. Pentru noi, Domnul vine atunci când murim. Asta trebuie să aşteptăm noi. Morţii intră deja în slavă. Nu trebuie să mai aştepte să sune trâmbiţa pentru a fi judecaţi şi pentru a li se oferi fericirea.”
Când mai avea puţin până să Se despartă de ucenicii Săi, Iisus nu le-a spus că vor veni curând la El. „Mă duc să vă pregătesc un loc”, le-a spus, „şi, după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine” (Ioan 14:2,3). Mai mult, Pavel ne spune că „Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” Apoi adaugă: „Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4:16-18). Ce contrast izbitor între aceste cuvinte de mângâiere şi cele ale pastorului universalist citat anterior! Acesta îi consola pe prietenii întristaţi cu asigurarea că, oricât de păcătos ar fi fost cel mort când i-a venit sfârşitul, el avea să fie primit printre îngeri. Pavel, în schimb, le îndreaptă gândul fraţilor lui către venirea viitoare a Domnului, când lanţurile mormântului vor fi sfărâmate şi „cei morţi în Hristos” vor fi înviaţi pentru viaţa veşnică.
Nimeni nu poate intra în locaşurile fericirii înainte ca Dumnezeu să-i cerceteze cazul şi să-i examineze caracterul şi faptele. Toţi oamenii trebuie să fie judecaţi după ceea ce scrie în cărţi şi răsplătiţi după faptele lor. Această judecată nu are loc la moarte. Iată cum se exprimă Pavel: Dumnezeu „a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi” (Faptele 17:31). Aici apostolul declară explicit că, pentru judecarea lumii, a fost stabilit un anumit timp în viitor.
Iuda se referă la aceeaşi perioadă: „El i-a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa.” El citează mai departe cuvintele lui Enoh: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor” (Iuda 6, 14 şi 15). Ioan spune că i-a „văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise… Şi morţii au fost judecaţi… după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apocalipsa 20:12).
Dacă morţii se bucură deja de cer sau se zvârcolesc în flăcările iadului, ce nevoie mai este de o judecată viitoare? În privinţa acestui aspect important, Cuvântul lui Dumnezeu nu este nici neclar, nici nu se contrazice, ci poate fi înţeles de orice om. Dar care minte sinceră poate vedea înţelepciune sau dreptate în această teorie? Cum pot cei drepţi, după cercetarea cazului lor în cadrul judecăţii, să primească invitaţia: „Bine, rob bun şi credincios… intră în bucuria stăpânului tău!”, dacă ei locuiesc deja în prezenţa Sa de secole întregi? Vor fi păcătoşii chemaţi din locul torturii lor pentru a primi sentinţa din partea Judecătorului a tot pământul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic” (Matei 25:21,41)? Ce bătaie de joc! Ce acuzaţie neruşinată la adresa înţelepciunii şi dreptăţii lui Dumnezeu!
Teoria nemuririi sufletului a fost una dintre doctrinele false pe care Roma le-a împrumutat de la păgâni şi pe care le-a inclus în religia creştină. Martin Luther a pus-o în aceeaşi categorie cu „născocirile monstruoase care fac parte din gunoiul de decrete al Romei” (E. Petavel, The Problem of Immortality, p. 255).
Comentând cuvintele lui Solomon din Eclesiastul, că morţii nu ştiu nimic, reformatorul afirmă: „Iată un alt loc ce dovedeşte că morţii… nu ştiu nimic. El spune că acolo nu este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune. Solomon consideră că morţii dorm şi nu ştiu absolut nimic. Morţii se odihnesc, nenumărând nici zilele, nici anii, iar când vor învia li se va părea că au dormit doar un minut” (Martin Luther, Exposition of Solomon’s Book Called Ecclesiastes, p. 152).
Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se găseşte afirmaţia că cei drepţi îşi primesc răsplata sau că cei păcătoşi îşi primesc pedeapsa în momentul morţii. Patriarhii şi profeţii nu ne-au lăsat nicio astfel de asigurare. Hristos şi apostolii n-au făcut nicio aluzie la aceasta. Biblia spune clar că morţii nu merg imediat în cer. Ei sunt descrişi ca dormind până în momentul învierii (1 Tesaloniceni 4:14; Iov 14:10-12). Gândurile omului dispar chiar în ziua când „se rupe funia de argint” şi se „sfărâmă vasul de aur” (Eclesiastul 12:6). Cei care coboară în mormânt sunt în ţara tăcerii. Ei nu mai ştiu nimic din ceea ce se face sub soare (Iov 14:21; Eclesiastul 9:6). Binecuvântată odihnă pentru drepţii obosiţi! Timpul, lung sau scurt, nu este decât o clipă pentru ei. Ei dorm, apoi sunt treziţi de trâmbiţa lui Dumnezeu la o nemurire glorioasă. „Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii… Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă»” (1 Corinteni 15:52-54). Treziţi din somnul lor adânc, ei îşi reiau firul gândurilor exact de unde l-au întrerupt. Ultima senzaţie a fost chinul morţii; ultimul gând a fost că treceau sub puterea mormântului. Când se vor ridica din mormânt, primul lor gând fericit va fi exprimat de strigătul triumfal: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:55).