Înainte de Reformă, au fost vremuri când nu au existat decât foarte puţine copii ale Bibliei, însă Dumnezeu n-a permis ca sfântul Său Cuvânt să fie distrus complet. Adevărurile Scripturii nu aveau să rămână ascunse pentru totdeauna. Lui Dumnezeu I-a fost la fel de uşor să rupă lanţurile care ţineau ascunse cuvintele vieţii, pe cât de uşor I-a fost să deschidă uşile închisorilor şi să descuie porţi de fier pentru a-i elibera pe slujitorii Săi. În diferite ţări din Europa, anumiţi bărbaţi au fost impulsionaţi de Duhul lui Dumnezeu să caute adevărul ca pe o comoară ascunsă. Conduşi în mod providenţial către Biblie, i-au studiat paginile sfinte cu un interes deosebit. Erau dispuşi să accepte lumina ei, oricât de mult i-ar fi costat acest lucru. Deşi nu înţelegeau toate lucrurile în mod clar, au fost capabili să discearnă numeroase adevăruri care fuseseră mult timp îngropate. Şi-au făcut apariţia ca nişte mesageri trimişi de Cer, rupând lanţurile rătăcirii şi ale superstiţiei, îndemnându-i pe cei care fuseseră înrobiţi atât de multă vreme să se ridice şi să-şi afirme libertatea.
Cu excepţia valdenzilor, Cuvântul lui Dumnezeu fusese zăvorât secole la rând în limbi cunoscute numai de cei învăţaţi, dar venise timpul ca Scriptura să fie tradusă şi dată oamenilor din diferite ţări în limba lor maternă. Lumea trecuse de miezul nopţii ei. Ceasurile de întuneric erau aproape de sfârşit şi în multe ţări au apărut semne ale zorilor care se apropiau.
În secolul al XIV-lea, s-a ridicat în Anglia „luceafărul Reformei”, John Wycliffe, a cărui lucrare anunţa reformarea nu numai a Angliei, ci a întregii creştinătăţi. Marele protest împotriva Romei pe care i s-a îngăduit să-l rostească nu avea să mai fie adus la tăcere niciodată. Acel protest a deschis lupta care urma să ducă la emanciparea oamenilor, a bisericilor şi a naţiunilor.
Wycliffe primise o educaţie nerestrictivă şi, pentru el, temerea de Dumnezeu era începutul înţelepciunii. Era cunoscut în colegiu pentru evlavia lui arzătoare, precum şi pentru talentele lui remarcabile şi erudiţia lui temeinică. În setea lui de cunoaştere, a căutat să se iniţieze în toate ramurile ştiinţei. A studiat filosofia scolastică, canoanele bisericii şi legea civilă, în special cea a ţării lui. În lucrările lui de mai târziu, s-a văzut valoarea acestei educaţii timpurii. Cunoaşterea aprofundată a filosofiei speculative din vremea lui l-a ajutat să-i demaşte erorile, iar, prin studiul legilor ecleziastice şi naţionale, s-a pregătit să se angajeze în marea luptă pentru libertate civilă şi religioasă. Pe lângă faptul că putea mânui armele Cuvântului lui Dumnezeu, el îşi însuşise şi disciplina intelectuală din şcoli şi cunoştea tacticile filosofilor scolastici. Puterea geniului său, precum şi vastitatea şi profunzimea cunoştinţelor sale le impuneau respect atât prietenilor, cât şi duşmanilor. Adepţii lui vedeau cu satisfacţie cum apărătorul cauzei lor era primul între minţile strălucite ale naţiunii şi cum duşmanii lui erau astfel împiedicaţi să facă de ruşine lucrarea de reformă scoţând în evidenţă ignoranţa sau slăbiciunea iniţiatorului ei.
Pe când era încă în colegiu, Wycliffe a început să studieze Scriptura. În timpurile acelea, când Biblia era scrisă numai în limbi vechi, învăţaţii puteau găsi uşor drumul către izvorul adevărului, care era inaccesibil celor lipsiţi de educaţie. Astfel, fusese deja pregătită calea pentru lucrarea viitoare de reformator a lui Wycliffe. Oameni de cultură studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu şi descoperiseră revelat în el marele adevăr cu privire la harul Său fără plată. În învăţăturile lor, ei răspândiseră acest adevăr şi îi făcuseră şi pe alţii să se îndrepte spre descoperirile vii ale Bibliei.
Când atenţia i-a fost îndreptată către Scripturi, Wycliffe a început să le cerceteze cu aceeaşi conştiinciozitate care făcuse din el un erudit în ce priveşte educaţia pe care o primise în şcoli. Până atunci, el simţise un mare gol, pe care nici studiile sale academice, nici învăţătura bisericii nu-l putuseră umple. În Cuvântul lui Dumnezeu a găsit ceea ce mai înainte căutase în zadar. Aici a descoperit Planul de Mântuire şi faptul că Iisus este singurul Apărător al omului. S-a consacrat slujirii lui Hristos şi s-a hotărât să vestească adevărurile pe care le descoperise.
Asemenea reformatorilor de mai târziu, Wycliffe n-a prevăzut, la începutul lucrării sale, unde avea să ajungă. El nu a intenţionat să se opună Romei. Dar devotamentul lui faţă de adevăr nu putea decât să-l aducă în conflict cu minciuna. Cu cât vedea mai clar erorile papalităţii, cu atât prezenta cu mai multă insistenţă învăţătura Bibliei. El a văzut că Roma renunţase la Cuvântul lui Dumnezeu în favoarea tradiţiei omeneşti; îi acuza neînfricat pe preoţi că au interzis Scripturile şi cerea ca Biblia să fie redată poporului, iar autoritatea ei să fie restabilită în biserică. Era un învăţător capabil şi zelos şi un predicator elocvent, iar viaţa lui zilnică era o ilustrare a adevărurilor pe care le predica. Cunoştinţele din Scriptură, forţa raţionamentului, curăţia vieţii, integritatea şi curajul lui ferm i-au câştigat încrederea şi respectul general. Mulţi oameni nu mai erau mulţumiţi cu credinţa lor de mai înainte, văzând nelegiuirea care predomina în Biserica Romano-Catolică, şi salutau cu o bucurie nedisimulată adevărurile arătate de Wycliffe, dar conducătorii papali s-au umplut de mânie când şi-au dat seama că acest reformator avea o influenţă mai mare decât a lor.
Wycliffe era un abil detector al erorii şi demasca neînfricat multe dintre abuzurile încurajate de autoritatea Romei. Pe vremea când era capelan al regelui, a luat o poziţie îndrăzneaţă împotriva plătirii tributului pretins de papă de la monarhul englez, arătând că pretenţia papală la autoritate peste conducătorii seculari este în contradicţie atât cu raţiunea, cât şi cu Biblia. Cerinţele papei provocaseră multă indignare, iar învăţăturile lui Wycliffe aveau influenţă asupra minţilor strălucite ale naţiunii. Regele şi nobilii s-au unit într-o acţiune comună de respingere a pretenţiei pontifului la autoritate pământească şi au refuzat plata tributului. În felul acesta, s-a dat o adevărată lovitură supremaţiei papale în Anglia.
Un alt rău împotriva căruia reformatorul a dus o luptă îndelungată şi hotărâtă a fost ordinul călugărilor cerşetori. Aceştia roiau peste tot prin Anglia, fiind o pată pe măreţia şi prosperitatea naţiunii. Hărnicia, educaţia, morala – toate resimţeau influenţa lor distrugătoare. Viaţa de lenevie şi cerşetorie a călugărilor nu numai că secătuia de resurse poporul, ci arunca şi dispreţ asupra muncii folositoare. Tineretul era depravat şi corupt. Prin influenţa călugărilor, mulţi au fost convinşi să intre într-o mănăstire şi să se consacre vieţii monastice, şi asta nu numai fără consimţământul părinţilor lor, ci chiar fără ştirea lor şi împotriva dorinţei lor. Unul dintre părinţii timpurii ai Bisericii Romano-Catolice, punând pretenţiile monahismului mai presus de obligaţiile datoriei şi dragostei filiale, declarase: „Chiar dacă tatăl tău ar zăcea în faţa uşii plângând şi văitându-se, iar mama ta ţi-ar arăta trupul care te-a purtat şi sânul care te-a alăptat, să-i calci în picioare şi să mergi drept înainte spre Hristos.” Prin această „neomenie monstruoasă”, aşa cum a calificat-o Luther mai târziu, „mirosind mai mult a lup şi a tiran decât a creştin şi a om”, inimile copiilor erau împietrite faţă de părinţii lor (Barnas Sears, The Life of Luther, p. 70, 69). În felul acesta, conducătorii papali, asemenea fariseilor din vechime, anulau porunca lui Dumnezeu prin tradiţia lor. În felul acesta, casele erau pustiite, iar părinţii erau lipsiţi de compania fiilor şi fiicelor lor.
Chiar şi studenţii din universităţi erau înşelaţi de argumentele false ale călugărilor şi ademeniţi să se alăture ordinelor lor. După aceea, mulţi regretau pasul făcut, văzând că îşi distruseseră vieţile şi că le produseseră durere părinţilor, dar, odată prinşi în cursă, le era imposibil să-şi mai recapete libertatea. Mulţi părinţi, temându-se de influenţa călugărilor, refuzau să-şi trimită copiii în universităţi. S-a înregistrat o scădere substanţială a numărului de studenţi din marile centre universitare. Şcolile stagnau, iar ignoranţa predomina.
Papa îi învestise pe aceşti călugări cu puterea de a primi spovedanii şi de a acorda iertare. Lucrul acesta a devenit sursa unui mare rău. Hotărâţi să-şi mărească profitul, călugării erau atât de binevoitori să acorde iertare, încât criminali de toate soiurile apelau la ei şi, ca urmare, viciile cele mai josnice s-au înmulţit cu repeziciune. Bolnavii şi săracii erau lăsaţi să sufere, în timp ce darurile ce ar fi trebuit să le împlinească nevoile mergeau la călugări, care, sub ameninţări, cereau milostenii de la popor, denunţându-i ca necredincioşi pe cei care nu ofereau daruri ordinelor lor. Deşi pretindeau că sunt săraci, bogăţia călugărilor creştea continuu, iar edificiile lor măreţe şi mesele lor copioase scoteau şi mai mult în evidenţă sărăcia crescândă a naţiunii. Şi, în timp ce-şi petreceau timpul în belşug şi plăceri, trimiteau în locul lor oameni ignoranţi, care nu puteau spune altceva decât poveşti miraculoase, legende şi anecdote pentru a-i distra pe oameni şi a face din ei şi mai mult victimele călugărilor. Cu toate acestea, călugării au continuat să-şi menţină controlul asupra mulţimilor superstiţioase şi i-au făcut pe oameni să creadă că toată datoria lor religioasă se rezuma la a recunoaşte supremaţia papei, a-i adora pe sfinţi şi a oferi daruri ordinelor călugăreşti şi că toate aceste lucruri erau suficiente pentru a le asigura un loc în cer.
Oameni de cultură evlavioşi se străduiseră zadarnic să reformeze aceste ordine călugăreşti, dar Wycliffe, având o viziune mai clară, a lovit chiar la rădăcina răului, declarând că sistemul în sine este fals şi că trebuie desfiinţat. Lucrul acesta a dat naştere la discuţii şi întrebări. În timp ce călugării străbăteau ţara, comercializând indulgenţele papei, mulţi începeau să se îndoiască de posibilitatea de a-şi cumpăra iertarea cu bani şi se întrebau dacă nu cumva ar trebui să caute iertare mai degrabă la Dumnezeu decât la pontiful Romei. (Vezi Apendicele pentru p. 47.) Nu puţini erau alarmaţi de lăcomia călugărilor, ale căror pofte păreau că nu pot fi satisfăcute niciodată. „Călugării şi preoţii Romei”, spuneau ei, „ne devorează ca un cancer. Dumnezeu trebuie să ne elibereze, altfel poporul va pieri” (D’Aubigné, cartea 17, cap. 7). Pentru a-şi ascunde avariţia, aceşti călugări cerşetori pretindeau că urmează exemplul Mântuitorului, declarând că Iisus şi ucenicii Săi fuseseră susţinuţi din milosteniile poporului. Această afirmaţie era în detrimentul cauzei lor, căci ea îi conducea pe mulţi la Biblie în dorinţa de a înţelege ei înşişi adevărul – consecinţă pe care Roma şi-a dorit-o cel mai puţin. Minţile oamenilor erau îndreptate către Sursa adevărului, pe care ei doreau să o ascundă.
Wycliffe a început să scrie şi să publice broşuri împotriva călugărilor, căutând însă nu atât de mult să intre în conflict cu ei, cât să le atragă atenţia oamenilor la învăţăturile Bibliei şi la Autorul ei. El declara că puterea de a ierta şi de a excomunica nu-i aparţine papei într-o măsură mai mare decât preoţilor obişnuiţi şi că niciun om nu poate fi în realitate excomunicat până când, mai întâi, nu şi-a atras condamnarea lui Dumnezeu. Într-adevăr, Wycliffe nu putea găsi un mod mai eficient de a încerca să răstoarne acel sistem gigantic de dominare spirituală şi materială pe care îl înălţase papa şi în care erau ţinute captive sufletele şi trupurile a milioane de oameni.
Wycliffe a fost chemat din nou să apere drepturile coroanei engleze împotriva abuzurilor Romei şi, fiind numit ambasador regal, a petrecut doi ani în Ţările de Jos, în dezbateri cu trimişii papei. Aici a intrat în contact cu clerici din Franţa, Italia şi Spania şi a avut ocazia să privească în spatele cortinei şi să afle multe lucruri care i-ar fi rămas ascunse în Anglia. A înţeles multe aspecte care urmau să dea o direcţie lucrărilor lui de mai târziu. În aceşti reprezentanţi ai curţii papale, el a citit adevăratul caracter şi adevăratele scopuri. S-a întors în Anglia pentru a-şi repeta învăţăturile de mai înainte şi mai făţiş şi cu un zel şi mai mare, declarând că lăcomia, mândria şi înşelăciunea erau idolii Romei.
Într-una dintre scrierile sale, vorbind despre papă şi perceptorii lui, spunea: „Ei scot din ţara noastră hrana săracilor şi multe mii de mărci pe an din banii regelui pentru sacramente şi lucruri spirituale, fapt ce este blestemat ca erezie a simoniei, şi fac ca toată creştinătatea să aprobe şi să menţină această erezie. Cu siguranţă că, dacă ţara noastră ar avea un munte imens de aur şi niciun alt om n-ar lua din el decât perceptorii acestui preot lumesc şi mândru, cu trecerea timpului acest munte s-ar consuma; căci el ia toţi banii din ţara noastră şi nu ne trimite nimic altceva decât blestemul lui Dumnezeu pentru simonia lui” (John Lewis, History of the Life and Sufferings of J. Wiclif, p. 37).
La scurt timp după reîntoarcerea sa în Anglia, Wycliffe a primit de la rege conducerea rectoratului din Lutterworth. Aceasta era asigurarea că monarhului cel puţin nu-i displace vorbirea lui deschisă. Influenţa lui Wycliffe se simţea atât în modul în care acţiona curtea regală, cât şi în felul în care se modela credinţa poporului.
Curând, tunetele papale au fost năpustite asupra lui. Trei bule au fost trimise în Anglia – universităţii, regelui şi prelaţilor – toate poruncind măsuri imediate şi hotărâte pentru a-l aduce la tăcere pe învăţătorul eretic (Augustus Neander, General History of the Christian Religion and Church, periodul 6, secţiunea 2, par. 8; vezi şi Apendicele). Înainte de sosirea bulelor, episcopii, în zelul lor, îl convocaseră de urgenţă pe Wycliffe în faţa lor pentru judecată. Dar doi dintre cei mai puternici prinţi ai regatului l-au însoţit înaintea tribunalului, iar poporul a înconjurat clădirea şi, pătrunzând înăuntru, i-a intimidat atât de mult pe judecători, încât, la momentul respectiv, dezbaterile au fost suspendate şi i s-a îngăduit să plece liber. La scurtă vreme, Edward al III-lea, pe care, la bătrâneţe, prelaţii au căutat să-l influenţeze împotriva reformatorului, a murit, iar fostul protector al lui Wycliffe a devenit regentul regatului.
Bulele papale au impus însă aplicarea în întreaga Anglie a unui ordin categoric pentru arestarea şi întemniţarea ereticului. Aceste măsuri arătau direct spre rug. Părea sigur că Wycliffe avea să cadă curând pradă răzbunării Romei. Dar Acela care-i spusese unui patriarh din vechime: „Nu te teme… Eu sunt scutul tău” (Geneza 15:1) Şi-a întins din nou mâna ca să-l ocrotească pe slujitorul Său. Moartea a venit, dar nu pentru reformator, ci pentru pontiful care-i decretase distrugerea. Grigore al XI-lea a murit, iar prelaţii care se adunaseră pentru judecarea lui Wycliffe s-au împrăştiat.
Providenţa lui Dumnezeu a condus mai departe evenimentele pentru ca Reforma să aibă oportunitatea de a se dezvolta. Moartea Papei Grigore a fost urmată de alegerea a doi papi rivali. Două puteri aflate în conflict, fiecare declarându-se infailibilă, pretindeau acum ascultare (vezi Apendicele pentru p. 46 şi 70). Fiecare dintre cei doi îi chema pe credincioşi să-l ajute în războiul împotriva celuilalt, întărindu-şi cererile cu anateme teribile împotriva adversarilor şi cu promisiunea unor recompense cereşti pentru susţinători. Această situaţie a slăbit mult puterea papalităţii. Facţiunile rivale făceau tot ce puteau pentru a se ataca una pe alta şi, datorită acestui lucru, Wycliffe a avut linişte pentru o vreme. Anatemele şi acuzaţiile zburau de la un papă la celălalt şi torente de sânge curgeau pentru a susţine pretenţiile lor contradictorii. Crimele şi scandalurile au inundat biserica. Între timp, reformatorul, retras în liniştea parohiei sale din Lutterworth, lucra intens pentru a muta atenţia oamenilor de la papii care se luptau la Iisus, Prinţul păcii.
Schisma, cu toată lupta şi corupţia pe care le-a provocat, a pregătit calea pentru Reformă, dându-le oamenilor ocazia să vadă ce era în realitate papalitatea. Într-o lucrare de-a sa, On the Schism of the Popes (Cu privire la schisma papilor), Wycliffe îi îndemna pe oameni să se gândească dacă nu cumva aceşti doi pontifi spuneau adevărul atunci când se acuzau unul pe altul că sunt antihrist. „Dumnezeu”, spunea el, „n-a mai suportat ca Diavolul să domnească numai peste un singur astfel de preot, ci… a produs o separare între ei, pentru ca oamenii, în Numele lui Hristos, să-i poată învinge mai uşor pe amândoi” (R. Vaughan, Life and Opinions of John de Wycliffe, vol. 2, p. 6).
Wycliffe, asemenea Domnului său, le predica Evanghelia celor săraci. Nefiind mulţumit să răspândească lumina doar în casele sărăcăcioase din parohia sa din Lutterworth, s-a hotărât să o ducă în orice colţ al Angliei. Pentru a realiza acest lucru, el a organizat un grup de predicatori, oameni simpli şi devotaţi, care iubeau adevărul şi nu aveau nicio dorinţă mai mare decât aceea de a-l face cunoscut şi altora. Aceşti oameni mergeau pretutindeni, învăţând în pieţe, pe străzile marilor oraşe şi pe drumurile de ţară. Îi căutau pe bătrâni, pe bolnavi şi pe săraci şi le descopereau vestea bună a harului lui Dumnezeu.
În calitatea sa de profesor de teologie la Oxford, Wycliffe predica din Cuvântul lui Dumnezeu în sălile universităţii. Cu atâta credincioşie le prezenta adevărurile studenţilor săi, încât a primit titlul de „doctor în Evanghelie”. Dar cea mai mare lucrare a vieţii lui a fost traducerea Bibliei în limba engleză. În lucrarea On the Truth and Meaning of Scripture (Cu privire la adevărul şi semnificaţia Scripturii), el şi-a exprimat intenţia de a traduce Biblia, pentru ca fiecare om din Anglia să poată citi, în limba lui maternă, despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu.
Deodată, activitatea lui a fost oprită. Deşi nu avea nici 60 de ani, munca neîntreruptă, studiul şi atacurile duşmanilor şi-au pus amprenta asupra puterii lui şi l-au îmbătrânit înainte de vreme. A fost lovit de o boală ameninţătoare. Vestea le-a adus mare bucurie călugărilor. „Acum”, gândeau ei, „se va pocăi cu amar de răul pe care l-a făcut bisericii”, aşa că s-au grăbit să ajungă în camera lui pentru a-i asculta mărturisirea. Reprezentanţi a patru ordine călugăreşti, împreună cu patru funcţionari civili, s-au adunat în jurul presupusului muribund. „Ai moartea pe buze”, i-au spus ei, „regretă-ţi greşelile şi retractează în faţa noastră toate ofensele aduse.” Reformatorul a ascultat în tăcere; apoi l-a rugat pe slujitorul lui să-l ridice pe pat şi, fixându-i stăruitor cu privirea, în timp ce aşteptau retractarea, a spus cu glasul acela puternic şi hotărât care atât de des îi făcuse să tremure: „Nu voi muri, ci voi trăi şi voi demasca mai departe faptele rele ale călugărilor” (D’Aubigné, cartea 17, cap. 7). Uluiţi şi ruşinaţi, călugării au părăsit în grabă camera.
Cuvintele lui Wycliffe s-au împlinit. A trăit suficient de mult încât să pună în mâinile concetăţenilor săi arma cea mai puternică dintre toate împotriva Romei – Biblia, mijlocul rânduit de Cer pentru a-i elibera, a-i lumina şi a-i evangheliza pe oameni. Pentru a îndeplini această lucrare, a trebuit să învingă multe obstacole mari. Era împovărat de infirmităţi şi ştia că-i mai rămăseseră doar câţiva ani de lucru. A văzut opoziţia căreia trebuia să-i facă faţă, dar, încurajat de făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu, a mers înainte neînfricat. În deplină vigoare a puterilor sale intelectuale, cu o experienţă bogată, Wycliffe a fost păstrat şi pregătit de providenţa specială a lui Dumnezeu pentru cea mai mare dintre lucrările lui. În timp ce toată creştinătatea era în frământare, reformatorul, în parohia sa din Lutterworth, neacordând atenţie furtunii care se dezlănţuise, s-a dedicat sarcinii lui alese.
În cele din urmă, şi-a finalizat lucrarea – prima traducere a Bibliei în limba engleză. Cuvântul lui Dumnezeu a fost oferit Angliei. Reformatorul nu se mai temea acum de închisoare sau de rug. Pusese în mâinile poporului englez o lumină care nu avea să mai fie stinsă niciodată. Faptul că le-a dat concetăţenilor săi Biblia a fost o contribuţie majoră a lui Wycliffe la ruperea cătuşelor ignoranţei şi ale viciului şi la eliberarea şi ridicarea patriei sale, mai mult decât se realizase vreodată prin cele mai strălucite victorii pe câmpul de luptă.
Deoarece tiparul nu fusese încă inventat, Biblia a fost multiplicată numai prin muncă migăloasă şi obositoare. Atât de mare era interesul pentru această carte, încât mulţi se angajau în mod voluntar în lucrarea de transcriere a ei, dar copiştii cu greu puteau face faţă cererilor. Unii dintre cumpărătorii mai bogaţi doreau întreaga Biblie, alţii cumpărau numai părţi din ea. De multe ori, câteva familii se uneau pentru a cumpăra un exemplar. În felul acesta, Biblia lui Wycliffe şi-a croit repede drum spre casele oamenilor.
Apelul la raţiune i-a trezit pe oameni din supunerea pasivă faţă de dogmele papale. Wycliffe predica acum doctrinele distinctive ale protestantismului – mântuirea prin credinţa în Hristos şi infailibilitatea exclusivă numai şi numai a Scripturilor. Predicatorii pe care îi trimisese răspândiseră Biblia şi scrierile lui cu un aşa succes, încât credinţa cea nouă a fost acceptată de aproape jumătate din populaţia Angliei.
Apariţia Scripturilor a produs consternare în rândul autorităţilor bisericeşti. Preoţii trebuiau să facă faţă acum unei forţe mai puternice decât Wycliffe – o forţă împotriva căreia armele lor erau neputincioase. La data aceea, nu exista în Anglia nicio lege care să interzică Biblia, deoarece niciodată până atunci nu fusese tradusă în limba poporului. Astfel de legi au fost emise şi aplicate cu stricteţe după aceea. Între timp, în ciuda eforturilor preoţilor, pentru o vreme, Cuvântul lui Dumnezeu a circulat liber.
Conducătorii papali au complotat din nou să aducă la tăcere glasul reformatorului. A fost somat să se prezinte înaintea a trei tribunale pentru a fi judecat, dar fără niciun rezultat. Mai întâi, un sinod de episcopi a declarat scrierile lui eretice şi, câştigându-l de partea lor pe tânărul rege Richard al II-lea, episcopii au obţinut un decret regal care îi condamna la închisoare pe toţi cei care aveau să susţină doctrinele condamnate.
Wycliffe a cerut atunci transferarea cazului său de la sinod la parlament, unde a acuzat fără teamă ierarhia papală înaintea consiliului naţional şi a cerut o reformă în faţa uriaşelor abuzuri autorizate de biserică. Cu o putere convingătoare, el a descris uzurparea şi corupţia de care se făcea vinovat Scaunul papal. Duşmanii lui au fost puşi în încurcătură. Prietenii şi susţinătorii lui Wycliffe fuseseră constrânşi să cedeze şi toţi erau acum convinşi că însuşi reformatorul, la vârsta lui înaintată, singur şi fără prieteni, se va pleca înaintea autorităţii unite a coroanei şi a mitrei. Dar, în loc de aceasta, adepţii papei s-au văzut înfrânţi. Parlamentul, trezit de apelurile mişcătoare ale lui Wycliffe, a revocat edictul care-l persecuta şi reformatorul a fost pus iarăşi în libertate.
Pentru a treia oară a fost adus la judecată, de data aceasta înaintea celui mai înalt tribunal bisericesc al regatului. Aici nu trebuia să se facă nicio concesie în favoarea ereziei. Aici, în sfârşit, Roma avea să triumfe, iar lucrarea reformatorului avea să fie oprită. Aşa credeau susţinătorii papalităţii. Dacă şi-ar fi putut aduce la îndeplinire planul, Wycliffe ar fi fost obligat să-şi renege public doctrinele, altfel avea să părăsească tribunalul numai pentru a merge la flăcări.
Dar Wycliffe n-a retractat nimic; nu voia să se prefacă. Şi-a menţinut fără teamă convingerile şi a respins acuzaţiile persecutorilor săi. Pierzând din vedere propria persoană, poziţia lui şi ocazia respectivă, el i-a chemat (convocat) pe ascultători înaintea tribunalului divin şi le-a cântărit sofismele şi înşelăciunile în balanţa adevărului veşnic. Puterea Duhului Sfânt s-a făcut resimţită în sala de judecată. Influenţa lui Dumnezeu plana asupra întregii audienţe. Nimeni nu părea să mai aibă puterea să părăsească sala. Ca nişte săgeţi din tolba lui Dumnezeu, cuvintele reformatorului le străpungea inima. Cu mare putere de convingere, el a întors împotriva lor acuzaţia de erezie pe care ei o formulaseră la adresa lui. „De ce”, întreba el, „îndrăzniţi să vă răspândiţi rătăcirile? Pentru câştig? Pentru a face negustorie cu harul lui Dumnezeu?”
„Cu cine credeţi voi că vă luptaţi”, a spus el în cele din urmă, „cu un bătrân aflat pe marginea mormântului? Nu! Cu Adevărul, care este mai puternic decât voi şi care vă va învinge” (Wylie, vol. 2, cap. 13). Spunând acestea, s-a retras din adunare şi niciunul dintre adversarii lui n-a încercat să-l oprească.
Lucrarea lui Wycliffe era aproape de final. Stindardul adevărului, pe care îl purtase atât de multă vreme, urma să-i cadă în curând din mâini; dar trebuia să mai dea încă o dată mărturie pentru Evanghelie. Adevărul trebuia proclamat chiar din citadela împărăţiei rătăcirii. Wycliffe a fost somat să se prezinte înaintea tribunalului papal din Roma, care atât de des vărsase sângele sfinţilor. Nu era orb faţă de pericolul care-l ameninţa şi ar fi răspuns somaţiei, dacă un atac de paralizie nu i-ar fi făcut călătoria imposibilă. Cu toate că glasul nu-i putea fi auzit la Roma, putea comunica în scris şi s-a hotărât să facă lucrul acesta. Din parohia lui, reformatorul i-a trimis papei o scrisoare care, deşi respectuoasă în ton şi creştinească în spirit, a fost o mustrare puternică pentru pompa şi mândria Scaunului papal.
„Mă bucur cu adevărat”, spunea el, „să fac cunoscut oricărui om, şi îndeosebi Episcopului de Roma, credinţa pe care o am şi pe care, dacă este – după cum o consider eu – dreaptă şi sănătoasă, mi-o va confirma şi el din toată inima, iar, dacă este greşită, o va corecta.
Mai întâi, consider că Evanghelia lui Hristos este întruparea deplină a Legii lui Dumnezeu… Cred şi susţin că Episcopul de Roma, întrucât este locţiitorul lui Hristos pe pământ, trebuie să fie, dintre toţi oamenii, cel mai mult legat de această lege a Evangheliei. Căci mărirea, printre ucenicii lui Hristos, n-a constat în demnitate sau onoruri lumeşti, ci în imitarea fidelă a lui Hristos în viaţă şi comportament. (…) În timpul peregrinării Sale pe pământ, Hristos a fost omul cel mai sărac, dispreţuind şi renunţând la orice onoare şi demnitate pământească...
Niciun credincios n-ar trebui să-l urmeze pe papă sau pe vreunul dintre sfinţi decât în acele puncte în care acesta Îl urmează pe Domnul Iisus Hristos; căci Petru şi fiii lui Zebedei, dorind să aibă onoruri lumeşti, în loc să calce pe urmele lui Hristos, au greşit şi de aceea ei nu trebuie urmaţi în aceste greşeli…
Papa ar trebui să lase pe seama puterii civile toată stăpânirea şi conducerea vremelnică şi să îndemne şi să îndrume întregul cler în această direcţie; căci aşa au făcut Hristos şi, în special, apostolii Săi. De aceea, dacă am greşit în vreunul dintre aceste puncte, mă voi supune cu umilinţă îndreptării, chiar şi prin moarte, dacă este necesar acest lucru. Dacă ar fi după voia sau dorinţa mea, m-aş prezenta cu siguranţă înaintea Episcopului de Roma, dar Domnul m-a cercetat şi m-a învăţat să ascult mai degrabă de El decât de oameni.”
În încheiere a spus: „Să ne rugăm Dumnezeului nostru ca El să îl mişte pe al nostru Papă Urban al VI-lea ca, împreună cu tot clerul lui, să-L imite pe Domnul Iisus Hristos în viaţă şi în acţiuni şi ca preoţii să-i înveţe şi pe oameni să facă acest lucru, pentru ca aceştia, la rândul lor, să le urmeze exemplul” (John Foxe, Acts and Monuments, vol. 3, p. 49, 50).
Astfel, Wycliffe le-a prezentat papei şi cardinalilor lui blândeţea şi umilinţa lui Hristos, arătând nu numai lor, ci întregii creştinătăţi contrastul dintre ei şi Stăpânul ai cărui reprezentanţi pretindeau că sunt.
Wycliffe credea că va plăti cu viaţa pentru credincioşia lui. Regele, papa şi episcopii se uniseră să-l distrugă şi părea cert că, în cel mult câteva luni, va ajunge pe rug. Dar curajul lui era de neclintit. „De ce se spune că departe trebuie căutată coroana martiriului?” spunea el. „Predică Evanghelia lui Hristos prelaţilor aroganţi, şi moartea de martir nu va întârzia. Cum aş putea eu să trăiesc şi să tac? (…) Niciodată! Să cadă lovitura, o aştept să vină” (D’Aubigné, cartea 17, cap. 8).
Însă Dumnezeu, în providenţa Sa, încă îl ocrotea pe slujitorul Său. Omul care, cât trăise, apărase plin de curaj adevărul, punându-şi zilnic în pericol viaţa, nu trebuia să cadă pradă urii duşmanilor lui. Wycliffe nu căutase niciodată să se apere singur, însă Dumnezeu fusese ocrotitorul lui; iar acum, când duşmanii lui păreau siguri de prada lor, mâna lui Dumnezeu l-a scos de sub puterea lor. În biserica lui din Lutterworth, pe când era gata să împartă Cina Domnului, a căzut lovit de paralizie şi, la scurt timp, s-a stins din viaţă.
Dumnezeu îi încredinţase lui Wycliffe lucrarea pe care acum o încheiase. El i-a pus cuvântul adevărului în gură şi l-a protejat ca să le poată oferi oamenilor acest cuvânt. Viaţa i-a fost ocrotită şi activitatea i-a fost prelungită până când s-a pus temelia pentru marea lucrare a Reformei.
Wycliffe venea din întunericul Evului Mediu. Înaintea lui nu mai fusese nimeni de la care să se fi inspirat în modelarea sistemului său de reforme. Ridicat, asemenea lui Ioan Botezătorul, pentru a îndeplini o misiune specială, el a fost vestitorul unei ere noi. Cu toate acestea, în sistemul de adevăruri pe care el le-a susţinut, era o unitate şi o desăvârşire pe care reformatorii care i-au urmat nu le-au depăşit, iar alţii nu le-au atins, nici măcar la o sută de ani după aceea. Atât de bine fusese pusă temelia, atât de solidă şi de sigură era structura, încât n-a mai fost necesar să fie refăcute de cei care au venit după el.
Marea mişcare pe care a inaugurat-o Wycliffe – aceea de a dezrobi conştiinţa şi mintea şi de a elibera naţiunile care, timp de secole, fuseseră legate de carul triumfal al Romei – şi-a avut izvorul în Biblie. Aceasta a fost sursa acelui torent de binecuvântări care, asemenea apei vieţii, a început să se reverse din secolul al XIV-lea. Wycliffe a acceptat Sfintele Scripturi încredinţat fiind că ele sunt descoperirea inspirată a voinţei lui Dumnezeu, o regulă suficientă de credinţă şi de practică. El fusese educat să privească Biserica Romană ca pe o autoritate divină şi infailibilă şi să accepte, cu respect şi fără să pună întrebări, învăţăturile şi obiceiurile stabilite în decurs de o mie de ani; dar s-a îndepărtat de toate acestea pentru a asculta de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta era autoritatea pe care el îndemna oamenii să o recunoască. În locul bisericii care vorbea prin papă, el declara că singura autoritate adevărată este glasul lui Dumnezeu, care vorbeşte prin Cuvântul Său. Wycliffe afirma nu numai că Biblia este descoperirea desăvârşită a voinţei lui Dumnezeu, ci şi că Duhul Sfânt este singurul ei interpret şi că orice om trebuie să afle, prin studiul învăţăturilor ei, care este datoria sa. Astfel, el întorcea minţile oamenilor de la papă şi de la Biserica Romano-Catolică către Cuvântul lui Dumnezeu.
Wycliffe a fost unul dintre cei mai mari reformatori. În ce priveşte puterea intelectului, claritatea gândirii, hotărârea de a păstra adevărul şi îndrăzneala de a-l apăra, a fost egalat doar de puţini dintre cei care au venit după el. Puritatea vieţii, stăruinţa neobosită în studiu şi în muncă, integritatea incoruptibilă, iubirea creştină şi credincioşia în lucrare l-au caracterizat pe primul dintre reformatori. Şi aceasta în ciuda întunericului intelectual şi a degradării morale a epocii din care s-a ridicat.
Caracterul lui Wycliffe este o mărturie despre puterea transformatoare şi educativă a Sfintelor Scripturi. Biblia l-a făcut ceea ce era. Efortul de a înţelege marile adevăruri ale revelaţiei dă prospeţime şi vigoare tuturor capacităţilor intelectuale, dezvoltă mintea, ascute înţelegerea şi maturizează judecata. Studiul Bibliei va înnobila orice gând, sentiment şi aspiraţie cum niciun alt studiu nu o poate face. El ne dă un scop stabil, răbdare, curaj şi tărie, rafinează caracterul şi sfinţeşte sufletul. Un studiu al Scripturilor întreprins în mod serios şi cu respectul cuvenit ar aduce mintea cercetătorului în legătură directă cu Mintea Infinită şi ar da lumii oameni cu un intelect mai puternic şi mai activ şi cu principii mai nobile decât a produs vreodată cea mai aleasă educaţie pe care o poate oferi filosofia omenească. „Descoperirea cuvintelor Tale”, spune psalmistul, „dă lumină, dă pricepere” (Psalmii 119:130).
Învăţăturile care fuseseră predicate de Wycliffe au continuat pentru un timp să se răspândească. Urmaşii lui, cunoscuţi sub numele de lollarzi, n-au străbătut numai Anglia, ci s-au răspândit şi în alte ţări, ducând cu ei cunoştinţa Evangheliei. Acum, când conducătorul lor îi părăsise, predicatorii lucrau cu un zel şi mai mare decât înainte, iar mulţimile se adunau să le asculte învăţăturile. Printre convertiţi se numărau şi unii nobili şi chiar soţia regelui. În multe locuri s-a văzut o reformă remarcabilă în comportamentul oamenilor, iar simbolurile idolatre ale romano-catolicismului au fost îndepărtate din biserici. Curând însă, furtuna nemiloasă a persecuţiei a izbucnit peste cei care îndrăzniseră să accepte Biblia drept ghid al lor. Monarhii englezi, dornici să-şi întărească puterea cu sprijinul Romei, n-au ezitat să-i sacrifice pe reformatori. Astfel că, pentru prima dată în istoria Angliei, s-a decretat arderea pe rug a ucenicilor Evangheliei. Martirajele au urmat unul după altul. Apărătorii adevărului, proscrişi şi torturaţi, nu puteau să-şi înalţe strigătele decât la urechile Domnului oştirilor. Vânaţi ca duşmani ai bisericii şi trădători de ţară, ei au continuat să predice în locuri ascunse, găsind adăpost, atât cât se putea, în casele umile ale săracilor şi ascunzându-se adeseori chiar în peşteri şi grote.
În ciuda furiei persecuţiei, un protest liniştit, evlavios, perseverent şi răbdător a continuat să fie rostit secole la rând împotriva corupţiei care predomina în credinţa religioasă. Creştinii acelor zile de început nu înţelegeau decât parţial adevărul, dar ei învăţaseră să iubească şi să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu şi sufereau cu răbdare de dragul lui. Ca şi ucenicii din zilele apostolice, mulţi şi-au sacrificat bunurile pământeşti pentru cauza lui Hristos. Cei cărora li se îngăduise să mai locuiască în casele lor îi adăposteau cu bucurie pe fraţii lor surghiuniţi, iar, când şi ei erau alungaţi, împărtăşeau cu bucurie soarta celor proscrişi. Este adevărat că mii de oameni, îngroziţi de furia persecutorilor, şi-au câştigat libertatea cu preţul credinţei lor şi au ieşit din închisori, îmbrăcaţi în haine de penitenţi, pentru a-şi face publică retractarea. Dar n-au fost puţini la număr cei care – atât bărbaţi de origine nobilă, cât şi oameni săraci şi umili – au dat o mărturie neînfricată pentru adevăr, în celulele închisorii, în „turnurile lollarzilor”, în mijlocul torturii şi al flăcărilor, bucurându-se că au fost găsiţi vrednici să cunoască „părtăşia suferinţelor Lui” (Filipeni 3:10).
Susţinătorii papalităţii nu-şi putuseră aduce la îndeplinire planul pe care-l aveau cu Wycliffe în timpul vieţii lui, iar ura lor nu putea fi stinsă cât timp trupul lui se odihnea liniştit în mormânt. Printr-un decret al Conciliului de la Konstanz, după mai bine de 40 de ani de la moarte, oasele i-au fost deshumate şi arse în public, iar cenuşa a fost aruncată într-un pârâu din apropiere. „Acest pârâu”, spune un vechi scriitor, „a dus cenuşa în Avon, Avonul în Severn, Severnul în mări, iar mările în oceanul cel mare. Şi, în felul acesta, cenuşa lui Wycliffe a devenit un simbol al doctrinei lui, care este răspândită acum în toată lumea” (T. Fuller, Church History of Britain, vol. 4, secţiunea 2, par. 54). Prea puţin şi-au dat seama duşmanii lui de semnificaţia faptei lor pline de răutate.
Scrierile lui Wycliffe au fost cele care l-au convins pe Jan Hus, din Boemia, să renunţe la multe dintre erorile catolicismului şi să înceapă lucrarea de reformă. În felul acesta, în cele două ţări, atât de îndepărtate una de alta, s-a semănat sămânţa adevărului. Din Boemia, lucrarea s-a întins în alte ţări. Minţile oamenilor au fost îndreptate către Cuvântul lui Dumnezeu, atât de mult timp uitat. O mână divină pregătea calea pentru Marea Reformă.