Romano-catolicismul este privit în prezent de protestanţi mult mai favorabil decât în anii precedenţi. În ţările unde nu este predominant catolicismul şi unde supuşii papei adoptă o atitudine conciliantă pentru a dobândi influenţă, se manifestă o indiferenţă în creştere faţă de doctrinele care separă bisericile reformate de biserica papală. Câştigă teren ideea că, în fond, nu ne deosebim în punctele principale atât de mult cum s-a presupus şi că o concesie mică din partea noastră va duce la o mai bună înţelegere cu Roma. A fost o vreme când protestanţii puneau mare preţ pe libertatea de conştiinţă plătită atât de scump. Ei îşi învăţau copiii să aibă oroare de papalitate şi considerau că a căuta să fie în armonie cu Roma ar însemna lipsă de loialitate faţă de Dumnezeu. Dar ce sentimente diametral opuse sunt exprimate în prezent!
Apărătorii papalităţii declară că această biserică a fost calomniată, iar lumea protestantă este înclinată să accepte această idee. Mulţi susţin că este nedrept să judecăm biserica de astăzi după ororile şi absurdităţile care i-au marcat domnia în secolele de ignoranţă şi întuneric. Aceştia îi scuză cruzimea înfiorătoare, considerând-o un rezultat al barbariei acelor timpuri şi pretind că influenţa civilizaţiei moderne i-a schimbat sentimentele.
Au uitat aceste persoane pretenţia la infailibilitate susţinută timp de 800 de ani de această putere arogantă? Departe de a se fi renunţat la această pretenţie, ea a fost exprimată în secolul al XIX-lea mai categoric decât oricând înainte. Din moment ce Roma susţine că „biserica n-a greşit niciodată şi nici nu va greşi vreodată, potrivit Scripturilor” (John L. von Mosheim, Institutes of Ecclesiastical History, vol. 3, secolul 11, partea a 2-a, cap. 2, secţ. 9, nota 17), cum poate să renunţe ea la principiile care au călăuzit-o în secolele trecute?
Biserica papală nu va renunţa niciodată la ideea că este infailibilă. Ea susţine că a fost corect tot ce a făcut prin persecutarea celor care i-au respins dogmele. Nu ar repeta ea aceleaşi fapte, dacă ar avea ocazia? Să fie eliminate restricţiile impuse acum de guvernele civile, să-i fie redată Romei puterea de mai înainte şi rapid va avea loc o reînnoire a tiraniei şi persecuţiei ei!
Un scriitor bine cunoscut vorbeşte astfel despre atitudinea autorităţii papale faţă de libertatea de conştiinţă şi despre pericolele care ameninţă în special Statele Unite, din cauza succesului politicii acestei ţări:
„Sunt mulţi în Statele Unite care pun pe seama bigotismului sau a naivităţii teama de catolicism. Aceştia nu văd nimic ostil în caracterul şi atitudinea catolicismului faţă de instituţiile noastre libere şi nu văd niciun pericol în răspândirea lui. Să comparăm mai întâi unele dintre principiile fundamentale ale guvernării noastre cu acelea ale Bisericii Catolice.
Constituţia Statelor Unite garantează libertatea de conştiinţă. Nimic nu este mai scump şi mai fundamental. Papa Pius al IX-lea, în enciclica din 15 august 1854, a spus: «Doctrinele sau fanteziile absurde şi eronate aduse în sprijinul libertăţii de conştiinţă sunt ereziile cele mai periculoase – o plagă care, dintre toate celelalte, este cea mai de temut într-un stat.» Acelaşi papă, în enciclica din 8 decembrie 1864, îi anatemiza pe «cei care revendică dreptul la libertatea de conştiinţă şi la închinare religioasă», precum şi pe «toţi care susţin că bisericii nu-i este permis să folosească forţa».
Tonul paşnic al Romei în Statele Unite nu înseamnă o schimbare a atitudinii. Ea este îngăduitoare acolo unde nu are putere. Episcopul O’Connor afirma: «Libertatea religioasă este tolerată până când contrariul poate fi pus în aplicare fără vreun pericol pentru lumea catolică.» (…) Arhiepiscopul de St. Louis a spus odată: «Erezia şi necredinţa sunt infracţiuni, iar în ţări creştine ca Italia şi Spania, de exemplu, unde toţi oamenii sunt catolici şi unde religia catolică este o parte esenţială a legii ţării, acestea sunt pedepsite ca şi celelalte delicte.» (…)
Orice cardinal, arhiepiscop şi episcop din Biserica Romano-Catolică depune un jurământ de credinţă faţă de papă, în care se afirmă următoarele: «Îi voi persecuta pe ereticii, schismaticii şi rebelii faţă de numitul nostru domn (papa) sau faţă de urmaşii lui mai sus-amintiţi şi mă voi opune lor cu toate puterile mele»” (Josiah Strong, Our Country, cap. 5, par. 2-4).
Este adevărat că există creştini sinceri în comunitatea romano-catolică. Mii de credincioşi din această biserică Îl slujesc pe Dumnezeu după cea mai bună lumină pe care o au. Lor nu le este permis accesul la Cuvântul Său şi de aceea nu cunosc adevărul. Ei n-au înţeles niciodată contrastul dintre o slujire vie, din inimă, şi o serie de simple forme şi ceremonii. Dumnezeu priveşte cu blândeţe şi milă la aceste suflete educate într-o credinţă amăgitoare şi nesatisfăcătoare. El va face ca raze de lumină să pătrundă prin întunericul dens care le înconjoară. Le va dezvălui adevărul, aşa cum este el în Iisus, şi mulţi vor trece de partea poporului Său.
Romano-catolicismul, ca sistem, nu este în prezent mai fidel Evangheliei lui Hristos decât a fost în orice altă perioadă din istorie. Bisericile protestante sunt în mare întuneric, altfel ar înţelege semnele timpului. Biserica Catolică ţinteşte departe cu planurile şi metodele ei de lucru. Se foloseşte de orice mijloc pentru a-şi extinde influenţa şi a-şi mări puterea în pregătirea ei pentru o luptă cruntă şi decisivă prin care urmăreşte să recâştige stăpânirea lumii, să reinstaureze persecuţia şi să distrugă tot ce a făcut protestantismul. Catolicismul câştigă teren pretutindeni. Observaţi numărul crescând de biserici şi capele catolice din ţările protestante! Priviţi la popularitatea colegiilor şi a seminarelor catolice din America, sprijinite atât de mult de protestanţi! Urmăriţi creşterea ritualismului în Anglia şi convertirile frecvente la catolicism! Aceste lucruri ar trebui să trezească îngrijorarea tuturor celor care ţin la principiile curate ale Evangheliei.
Protestanţii s-au asociat cu papalitatea şi au sprijinit-o. Au făcut compromisuri şi concesii de care înşişi susţinătorii papalităţii sunt surprinşi când le văd şi pe care nu reuşesc să le înţeleagă. Oamenii închid ochii în faţa adevăratului caracter al catolicismului şi în faţa pericolelor de temut asociate supremaţiei lui. Ei trebuie treziţi pentru a se opune avansării celui mai periculos duşman al libertăţilor civile şi religioase.
Mulţi protestanţi presupun că religia catolică este neinteresantă şi că serviciul ei de închinare este un şir de ceremonii plictisitoare şi fără sens. Aici greşesc. Deşi are la bază amăgirea, catolicismul nu este o înşelătorie grosolană şi stângace. Slujba religioasă a Bisericii Catolice este ceremonia cea mai impresionantă. Desfăşurarea fastuoasă şi ritualurile ei solemne fascinează simţurile oamenilor şi aduc la tăcere glasul raţiunii şi al conştiinţei. Ochiul este încântat. Biserici măreţe, procesiuni impunătoare, altare de aur, racle împodobite cu pietre scumpe, picturi alese şi sculpturi minunate fac apel la iubirea de frumos. Urechea, de asemenea, este captivată. Muzica este neîntrecută. Notele ample şi profunde ale orgii, îmbinate cu armonia corului, când răsună în domurile impunătoare şi printre coloanele din marile catedrale, nu pot să nu impresioneze mintea, impunând veneraţie şi respect.
Splendoarea exterioară, pompa şi ceremonia, care nu fac decât să înşele aspiraţiile sufletului bolnav de păcat, sunt dovezi ale decăderii interioare. Religia lui Hristos nu are nevoie de astfel de atracţii care să o facă plăcută. În lumina care străluceşte de la cruce, adevăratul creştinism apare atât de curat şi de atrăgător, încât nicio împodobire exterioară nu poate să-i mărească valoarea reală. Ceea ce are preţ înaintea lui Dumnezeu este frumuseţea sfinţeniei, un duh blând şi liniştit.
Strălucirea stilului nu este neapărat indiciul unei gândiri curate şi elevate. Concepţii înalte despre artă, un gust rafinat şi subtil se întâlnesc deseori la oameni neconsacraţi şi senzuali. Ei sunt folosiţi adesea de Satana pentru a-i face pe alţii să uite nevoile sufletului, să piardă din vedere viitorul, viaţa veşnică, să-i îndepărteze de Ajutorul lor nemărginit şi să-i facă să trăiască numai pentru lumea aceasta.
O religie a formelor exterioare este atrăgătoare pentru inima netransformată. Pompa şi ritualismul slujbei catolice au o putere seducătoare, fascinantă, prin care mulţi sunt amăgiţi. Ei ajung să considere Biserica Romano-Catolică însăşi poarta cerului. Numai cei care şi-au aşezat ferm picioarele pe temelia adevărului şi a căror inimă este reînnoită de Duhul lui Dumnezeu sunt protejaţi de influenţa ei. Mii de oameni care nu Îl cunosc pe Hristos din proprie experienţă vor fi determinaţi să accepte forme de evlavie lipsite de viaţă. O astfel de religie este exact ceea ce îşi doresc masele.
Pretenţia bisericii că are dreptul să ierte păcatele îi face pe romano-catolici să se simtă liberi să păcătuiască. Ceremonialul confesiunii, sau spovedaniei, fără de care iertarea nu este acordată, tinde de asemenea să dea frâu liber răului. Acela care îngenunchează înaintea unui om păcătos şi îşi mărturiseşte gândurile şi fanteziile ascunse ale inimii se înjoseşte şi îşi degradează orice înclinaţie nobilă a sufletului. Dezvăluindu-şi păcatele în faţa unui preot – un muritor supus greşelii şi păcatului şi prea adesea corupt de alcool şi imoralitate –, idealul omului în ceea ce priveşte caracterul este coborât şi, în consecinţă, el rămâne pătat. Concepţia lui despre Dumnezeu este coborâtă la nivelul asemănării cu omenirea căzută, întrucât preotul este considerat un reprezentant al lui Dumnezeu. Această mărturisire degradantă a omului în faţa altui om este sursa ascunsă a numeroase rele care mânjesc lumea şi o pregătesc pentru distrugerea finală. Totuşi, pentru cel care se complace în îngăduinţă de sine, este mai convenabil să se mărturisească unui semen muritor decât să-şi deschidă sufletul înaintea lui Dumnezeu. Este mai acceptabil firii omeneşti să se supună canoanelor decât să renunţe la păcat. Este mai uşor să-şi chinuiască trupul, prin îmbrăcarea în sac, flagelare şi purtarea de lanţuri chinuitoare, decât să-şi răstignească poftele trupeşti. Inima neschimbată este mai dispusă să poarte un jug greu decât să se plece să ia jugul lui Hristos.
Există o asemănare remarcabilă între biserica Romei şi religia iudaică din timpul primei veniri a lui Hristos. În timp ce, în ascuns, călcau în picioare toate principiile Legii lui Dumnezeu, în exterior iudeii erau riguroşi în păzirea învăţăturilor ei, încărcându-le cu impuneri excesive riguroase şi tradiţii, care făceau ca ascultarea să fie grea şi împovărătoare. Aşa cum iudeii pretindeau că respectă Legea, şi romano-catolicii pretind că respectă crucea. Ei înalţă simbolul suferinţelor lui Hristos în timp ce, în viaţa lor, Îl reneagă pe Acela pe care Îl reprezintă crucea.
Catolicii pun cruci pe biserici, pe altare şi pe îmbrăcăminte. Pretutindeni se vede semnul crucii. Peste tot este onorată şi înălţată la exterior. Dar principiile lui Hristos sunt îngropate sub o mulţime de tradiţii fără rost, de interpretări false şi de cerinţe riguroase. Cuvintele Mântuitorului referitoare la iudeii bigoţi se aplică într-o măsură mai mare conducătorilor Bisericii Romano-Catolice: „Ei leagă sarcini grele şi anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte” (Matei 23:4). Suflete conştiincioase sunt ţinute într-o continuă groază, temându-se de mânia unui Dumnezeu ofensat, în timp ce mulţi dintre demnitarii bisericii trăiesc în lux şi plăceri senzuale.
Închinarea la icoane şi relicve (sau moaşte), invocarea sfinţilor şi înălţarea papei sunt mijloace folosite de Satana pentru a abate atenţia oamenilor de la Dumnezeu şi de la Fiul Său. Pentru a-i distruge complet, el se străduieşte să le distragă atenţia de la Singurul prin care pot găsi mântuirea. Îi va îndruma spre orice alt lucru care ar putea să-L înlocuiască pe Acela care a zis: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
Efortul permanent al lui Satana este acela de a prezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele mize ale marii lupte dintre ei. Sofismele lui minimalizează obligativitatea Legii divine şi le dau oamenilor permisiunea să păcătuiască. În acelaşi timp, îi determină să adopte concepţii greşite despre Dumnezeu, astfel încât să-L privească mai degrabă cu teamă şi ură decât cu iubire. Cruzimea inerentă propriului caracter o atribuie Creatorului. Aceasta este încorporată în sistemele religioase şi exprimată în modurile de închinare. Astfel, mintea oamenilor este orbită, iar Satana îi câştigă de partea lui în lupta împotriva lui Dumnezeu. Prin concepţii greşite privind atributele divine, popoarele păgâne au fost făcute să creadă că sunt necesare sacrificii umane pentru a obţine favoarea Divinităţii. Astfel au fost comise cruzimi oribile sub diferite forme de idolatrie.
Biserica Romano-Catolică, îmbinând creştinismul cu forme de păgânism, şi, asemenea păgânismului, reprezentând greşit caracterul lui Dumnezeu, a recurs la practici nu mai puţin crude şi revoltătoare. În zilele supremaţiei Romei existau instrumente de tortură menite să-i constrângă pe oameni să adere la doctrinele ei. Pentru cei care nu-i recunoşteau pretenţiile, era rezervat rugul. Au avut loc masacre de proporţii, care vor fi cunoscute abia când vor fi dezvăluite la judecată. Demnitarii bisericii au studiat, sub călăuzirea lui Satana, stăpânul lor, cum să inventeze mijloace care să cauzeze cel mai mare chin posibil fără să pună capăt vieţii victimei. În multe cazuri, procedeele infernale erau repetate până la limita extremă a rezistenţei umane, până când natura umană renunţa la luptă, iar victima saluta moartea ca pe o dulce eliberare.
Aceasta a fost soarta celor care se opuneau Romei. Pentru adepţii ei, avea rezervată disciplina biciului, a înfometării, a privaţiunilor fizice în toate formele imaginabile şi dezgustătoare. Pentru a obţine favoarea Cerului, penitenţii călcau legile lui Dumnezeu prin călcarea legilor naturii. Erau învăţaţi să rupă legăturile menite de Dumnezeu să binecuvânteze şi să bucure viaţa pământească a omului. Cimitirele sunt pline de milioane de victime care şi-au petrecut viaţa în eforturi inutile de a-şi supune sentimentele naturale, de a-şi reprima, sub motivul că sunt ofensatoare pentru Dumnezeu, orice gând şi manifestare de milă faţă de semeni.
Dacă vrem să înţelegem cruzimea intenţionată a lui Satana, manifestată sute de ani nu printre aceia care n-au auzit niciodată de Dumnezeu, ci în inima lumii creştine şi pe tot cuprinsul ei, trebuie numai să privim la istoria catolicismului. Prin acest sistem gigantic de amăgire, prinţul răului îşi atinge scopul de a aduce dezonoare lui Dumnezeu şi nenorocire omului. Iar când vedem cum reuşeşte să se deghizeze şi să-şi aducă la îndeplinire planurile prin conducătorii bisericii, înţelegem mai bine de ce are o antipatie atât de mare faţă de Biblie. Dacă această Carte va fi citită, oamenii vor descoperi îndurarea şi iubirea lui Dumnezeu, vor vedea că El nu pune asupra lor niciuna dintre aceste poveri grele. Tot ce ne cere El este o inimă frântă şi pocăită, un spirit ascultător.
Prin viaţa pe care a dus-o, Hristos nu a dat niciun exemplu în virtutea căruia bărbaţii şi femeile să se închidă în mănăstiri pentru a se pregăti pentru cer. El n-a predicat niciodată că dragostea şi atracţia trebuie reprimate. Inima Mântuitorului era plină de iubire. Cu cât omul se apropie mai mult de perfecţiunea morală, cu atât mai fine sunt sensibilităţile lui, cu atât mai acută este conştientizarea păcatului şi cu atât mai profundă compasiunea pentru cei nenorociţi. Papa pretinde că este vicarul lui Hristos, dar cum se poate compara caracterul lui cu acela al Mântuitorului nostru? I-a condamnat Hristos vreodată pe oameni la închisoare sau la roată pentru că nu I-au adus omagii ca Rege al cerului? S-a auzit vocea Lui condamnându-i la moarte pe cei care nu L-au acceptat? Când n-a fost primit de locuitorii unui sat din Samaria, apostolul Ioan s-a umplut de indignare şi a cerut: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Iisus a privit cu milă la ucenicul Său şi i-a mustrat spiritul aspru, zicând: „Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9:54,56). Cât de diferit de spiritul manifestat de Hristos este acela al pretinsului Său înlocuitor!
Biserica Catolică afişează acum o faţă plăcută, acoperind cu scuze istoria cruzimilor ei oribile. Ea a îmbrăcat veşminte asemănătoare cu ale lui Hristos, dar a rămas neschimbată. Toate principiile papalităţii care au existat în secolele trecute există şi astăzi. Doctrinele inventate în Evul Mediu sunt menţinute şi în prezent. Nimeni să nu se amăgească. Papalitatea, pe care protestanţii sunt acum atât de dispuşi să o onoreze, este aceeaşi care stăpânea lumea în zilele Reformei, când bărbaţi ai lui Dumnezeu s-au ridicat, cu riscul pierderii vieţii, pentru a-i demasca nelegiuirea. Manifestă aceeaşi mândrie şi îndrăzneală arogantă cu care a stăpânit peste regi şi prinţi şi prin care şi-a asumat prerogativele lui Dumnezeu. Spiritul ei nu este acum mai puţin crud şi despotic decât atunci când a zdrobit libertatea oamenilor şi i-a ucis pe sfinţii Celui Preaînalt.
Papalitatea este exact ceea ce a declarat profeţia că va fi: apostazia zilelor din urmă (2 Tesaloniceni 2:3,4). O trăsătură a politicii ei este să-şi asume rolul care va servi cel mai bine scopurilor ei, dar, sub înfăţişarea schimbătoare de cameleon, ascunde veninul neschimbat al şarpelui. „Promisiunea nu trebuie păstrată faţă de eretici, nici faţă de persoanele suspectate de erezie” (Lenfant, vol. 1, p. 516), declară ea. Poate această putere, a cărei istorie a fost scrisă timp de o mie de ani cu sângele sfinţilor, să fie acum recunoscută ca parte a bisericii lui Hristos?
Nu fără motiv s-a susţinut în ţările protestante că acum romano-catolicismul se deosebeşte mult mai puţin de protestantism decât în trecut. O schimbare a avut loc, dar nu la papalitate. Catolicismul se aseamănă într-adevăr mult cu protestantismul contemporan, deoarece protestantismul a degenerat în mare măsură faţă de ce era în zilele reformatorilor.
Pe măsură ce bisericile protestante au căutat să fie apreciate de lume, o iubire greşit înţeleasă le-a orbit ochii. Le place să creadă că răul este bun, iar urmarea inevitabilă va fi că vor ajunge să considere binele ca fiind rău. În loc să stea în apărarea credinţei date sfinţilor o dată pentru totdeauna, ele se scuză acum faţă de Roma pentru opiniile lor lipsite de dragoste faţă de ea, cerându-şi iertare pentru bigotismul lor.
Un mare număr de oameni, chiar dintre cei care nu au nicio simpatie faţă de catolicism, nu-şi dau seama de pericolul care vine dinspre puterea şi influenţa lui. Mulţi susţin că întunericul intelectual şi moral care predomina în Evul Mediu a favorizat răspândirea dogmelor, a superstiţiilor şi a oprimării, dar cultura avansată a timpurilor moderne, răspândirea generală a informaţiei şi toleranţa crescută în materie de religie nu permit reapariţia intoleranţei şi tiraniei. Chiar numai gândul că va exista o asemenea stare de lucruri în acest secol luminat este ridiculizat. Este adevărat că asupra acestei generaţii străluceşte o lumină intelectuală, morală şi religioasă mai mare. Din paginile deschise ale Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu a fost revărsată lumină din cer asupra lumii. Dar trebuie să ne amintim că întunericul acelora care falsifică şi resping adevărul este cu atât mai mare cu cât lumina revărsată asupra lor este mai mare.
Studierea cu rugăciune a Bibliei le-ar arăta protestanţilor caracterul real al papalităţii şi i-ar face să o deteste şi să se ferească de ea. Dar mulţi se consideră atât de înţelepţi, încât nu simt nevoia să-L caute cu umilinţă pe Dumnezeu ca să fie conduşi la adevăr. Deşi se mândresc cu mintea lor strălucită, ei nu cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Aceştia trebuie să-şi liniştească într-un fel conştiinţa şi atunci caută ceea ce este cel mai puţin spiritual şi umilitor. Ceea ce doresc ei este o metodă de a-L uita pe Dumnezeu, dar care să treacă drept o metodă de a-şi aminti de El. Papalitatea este bine adaptată să le îndeplinească aceste nevoi. Ea este pregătită pentru cele două categorii de oameni din care fac parte aproape toţi locuitorii lumii – cei care vor să fie salvaţi prin meritele lor şi cei care vor să fie salvaţi în păcatele lor. Iată secretul puterii ei!
S-a demonstrat că o perioadă de mare întuneric intelectual favorizează succesul papalităţii. Urmează să se demonstreze că un timp de mare lumină intelectuală îi favorizează în aceeaşi măsură succesul. În secolele trecute, când erau fără Cuvântul lui Dumnezeu şi nu cunoşteau adevărul, oamenii erau legaţi la ochi şi mii au fost prinşi în laţ, nevăzând cursa întinsă pentru picioarele lor. În generaţia actuală sunt, de asemenea, mulţi ai căror ochi sunt orbiţi de strălucirea speculaţiilor omeneşti, de „ştiinţa pe nedrept numită astfel”. Ei nu observă cursa şi intră în ea atât de uşor de parcă ar fi legaţi la ochi. Dumnezeu a intenţionat ca puterile intelectuale ale omului să fie considerate un dar de la Creatorul lui şi să fie folosite în slujba adevărului şi a dreptăţii. Dar când se cultivă mândria şi ambiţia, iar oamenii îşi înalţă propriile teorii mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, atunci cultura poate să producă un rău mai mare decât ignoranţa. Astfel, ştiinţa falsă din zilele noastre, care subminează credinţa în Biblie, se va dovedi la fel de eficientă în crearea condiţiilor pentru acceptarea papalităţii, cu formele ei agreabile, cum în Evul Mediu interzicerea cunoştinţei s-a dovedit eficientă în crearea condiţiilor pentru consolidarea autorităţii aceleiaşi papalităţi.
Prin mişcările ce se dezvoltă în prezent în Statele Unite, care urmăresc să asigure sprijinul statului pentru instituţiile şi datinile bisericii, protestanţii calcă pe urmele adepţilor papalităţii. Mai mult decât atât, creează premisele ca papalitatea să recâştige în America protestantă supremaţia pe care a pierdut-o în Lumea Veche. Şi ceea ce îi conferă o importanţă şi mai mare acestei mişcări este faptul că principalul obiectiv preconizat este impunerea păzirii duminicii – practică ce îşi are originea în Roma şi pe care ea o pretinde ca semn al autorităţii ei. Spiritul papalităţii – conformarea cu obiceiurile lumeşti, venerarea tradiţiilor omeneşti mai presus de poruncile lui Dumnezeu – pătrunde în bisericile protestante şi le determină să pornească în aceeaşi direcţie a înălţării duminicii în care a pornit papalitatea înaintea lor.
Dacă cititorul doreşte să înţeleagă ce mijloace vor fi folosite în lupta care se apropie rapid, nu are decât să revadă istoria mijloacelor utilizate de Roma în acelaşi scop, în secolele trecute. Dacă vrea să cunoască modul în care reprezentanţii papei şi protestanţii uniţi îi vor trata pe cei care le resping dogmele, să analizeze atitudinea Romei faţă de Sabat şi apărătorii lui.
Edicte regale, concilii generale şi decizii ale bisericii, toate susţinute de puterea civilă, au fost treptele prin care sărbătoarea păgână a ajuns la loc de cinste în lumea creştină. Prima măsură publică pentru impunerea păzirii duminicii a fost legea emisă de împăratul Constantin (anul 321 d.Hr.; vezi Apendicele pentru p. 42). Acest edict le cerea orăşenilor să se odihnească în „venerabila zi a Soarelui”, dar le permitea ţăranilor să continue lucrările agricole. Deşi era, de fapt, un decret păgân, a fost impus de împărat după ce acceptase în mod formal creştinismul.
Ordinul imperial dovedindu-se insuficient pentru înlocuirea autorităţii divine, Eusebiu, un episcop care căuta graţia prinţilor şi care era prieten apropiat şi un linguşitor al lui Constantin, a susţinut ideea că Hristos a schimbat Sabatul în duminică. Nu s-a adus nicio singură dovadă din Scripturi în favoarea noii doctrine. Însuşi Eusebiu, fără să vrea, recunoaşte falsitatea ei şi îi indică pe adevăraţii autori ai schimbării. „Toate lucrurile”, spune el, „care trebuiau făcute în Sabat noi le-am transferat în ziua Domnului” (Robert Cox, Sabbath Laws and Sabbath Duties, p. 538). Însă argumentul în favoarea păzirii duminicii, aşa nefondat cum e, a servit la încurajarea oamenilor să calce în picioare Sabatul Domnului. Toţi cei care doreau să fie onoraţi de lume au acceptat sărbătoarea general adoptată.
Când papalitatea s-a consolidat, acţiunea de înălţare a duminicii a continuat. Pentru un timp, oamenii se ocupau cu lucrările agricole duminica şi nu veneau la biserică, însă ziua a şaptea era încă privită ca Sabat. Dar, treptat, s-a produs schimbarea. Preoţilor le-a fost interzis să judece orice diferend civil duminica. La scurt timp după aceea, tuturor persoanelor, de orice rang, li s-a poruncit să se abţină de la munca obişnuită, sub ameninţarea amenzii, pentru oamenii liberi, şi a biciuirii, în cazul slugilor. Mai târziu, s-a decretat ca bogaţii să fie pedepsiţi cu pierderea a jumătate din avere şi, în cele din urmă, dacă sunt încăpăţânaţi, să fie făcuţi robi. Oamenii din clasele de jos urmau să fie exilaţi pentru totdeauna.
Au fost puse în circulaţie şi relatări miraculoase. Printre alte minuni, se povestea că un gospodar se pregătea să are ogorul duminica şi şi-a curăţat plugul cu un fier. Acesta i s-a lipit de mână şi, timp de doi ani, l-a purtat cu el, „spre nespus de marea lui durere şi ruşine” (Francis West, Historical and Practical Discourse on the Lord’s Day, p. 174).
Mai târziu, papa a dat îndrumări ca preoţii de parohie să-i mustre pe călcătorii duminicii şi să-i îndemne să meargă la biserică şi să-şi spună rugăciunile, ca nu cumva să atragă vreo mare calamitate asupra lor şi asupra semenilor lor. Un conciliu ecleziastic a adus argumentul, folosit de atunci la scară largă inclusiv de protestanţi, că, deoarece trăsnetul lovise nişte oameni în timp ce lucrau duminica, aceasta trebuie să fie ziua de sabat. „Este evident”, spuneau prelaţii, „cât de mare a fost neplăcerea lui Dumnezeu faţă de cei care au călcat această zi.” Apoi s-a făcut un apel ca preoţii şi slujitorii, regii, prinţii şi toţi oamenii credincioşi „să depună toate eforturile şi să manifeste toată grija ca această zi să-şi recâştige locul de cinste şi, pentru bunul nume al creştinătăţii, să fie păzită cu mai multă evlavie în viitor” (Thomas Morer, Discourse in Six Dialogues on the Name, Notion, and Observation of the Lord’s Day, p. 271).
Întrucât decretele conciliilor se dovediseră insuficiente, s-a făcut un apel ca autorităţile civile să emită un edict care să răspândească groaza în inimile oamenilor şi să-i forţeze să se abţină de la lucru duminica. La un conciliu ţinut la Roma, toate hotărârile anterioare au fost reafirmate cu mai mare putere şi solemnitate. Ele au fost incluse şi în legile bisericeşti şi impuse de autorităţile civile în aproape întreaga lume creştină (vezi Heylyn, History of the Sabbath, punctul 2, cap. 5, secţ. 7).
Totuşi lipsa autorităţii Scripturii pentru păzirea duminicii a avut nu puţine inconveniente. Oamenii puneau la îndoială dreptul învăţătorilor lor de a anula declaraţia categorică a lui Iehova: „Ziua a şaptea este Sabatul Domnului Dumnezeului tău”, şi aceasta doar pentru a cinsti Ziua Soarelui. Pentru a suplini lipsa mărturiei biblice, a fost necesar să se apeleze la alte mijloace. Un apărător fervent al duminicii, care vizita bisericile din Anglia la sfârşitul secolului al XII-lea, a întâmpinat opoziţie din partea martorilor devotaţi ai adevărului. Eforturile lui au fost atât de neroditoare, încât a părăsit ţara pentru un timp şi a căutat în toate părţile un mijloc pentru a-şi impune teoriile. Când s-a întors, lipsa a fost completată, iar în activitatea lui ulterioară a avut mai mult succes. A adus cu el un sul, despre care susţinea că este de la Însuşi Dumnezeu şi conţine porunca pentru păzirea duminicii şi ameninţări cumplite pentru a-i speria pe cei neascultători. Se spunea că acest document preţios – o contrafacere josnică, la fel ca instituţia pe care o susţinea – a căzut din cer şi a fost găsit în Ierusalim pe altarul Sfântului Simeon de pe Golgota. Dar, în realitate, locul din care provenea era palatul pontifical de la Roma. Fraudele şi falsificările, folosite pentru creşterea puterii şi prosperităţii bisericii, au fost considerate legitime de autoritatea papală în toate timpurile.
Sulul interzicea lucrul de sâmbăta de la ceasul al nouălea, adică ora trei după-amiază, până luni la răsăritul soarelui, susţinându-se că autoritatea acestui sul era confirmată de mai multe minuni. Se spunea că persoane care au lucrat în timpul pus deoparte au fost lovite de paralizie. Un morar care a încercat să-şi macine grâul a văzut curgând un şuvoi de sânge în loc de făină, iar roata morii s-a oprit, în ciuda curentului puternic de apă. O femeie care şi-a pus aluatul în cuptor l-a găsit necopt când l-a scos, deşi cuptorul era foarte fierbinte. O alta, care pregătise aluatul pentru copt în ceasul al nouălea, dar care s-a hotărât să-l lase deoparte până luni, l-a găsit a doua zi făcut pâini şi copt de puterea divină. Un bărbat care a copt pâine sâmbătă după ceasul al nouălea, când a rupt-o a doua zi dimineaţa, a constatat că din ea curgea sânge. Prin asemenea născociri absurde şi bazate pe superstiţii s-au străduit apărătorii duminicii să-i întărească sfinţenia (vezi Roger de Hoveden, Annals, vol. 2, p. 528-530).
În Scoţia, ca şi în Anglia, duminica s-a bucurat de un respect mai mare când i s-a adăugat o parte din vechiul Sabat. Însă timpul care se cerea sfinţit era altul. Un edict al regelui Scoţiei stipula că „sâmbăta, de la ora 12 ziua, ar trebui socotită sfântă” şi niciun om nu ar trebui să se angajeze în activităţi lumeşti din acel moment până luni dimineaţa (Morer, p. 290, 291).
În ciuda tuturor eforturilor de a imprima sfinţenie duminicii, înşişi susţinătorii papalităţii au mărturisit în public autoritatea divină a Sabatului şi originea umană a instituţiei prin care fusese înlocuit. În secolul al XVI-lea, un conciliu papal a declarat clar: „Toţi creştinii să-şi aducă aminte că ziua a şaptea a fost sfinţită de Dumnezeu şi a fost primită şi păzită nu numai de iudei, ci şi de toţi ceilalţi oameni care pretind că se închină lui Dumnezeu; totuşi noi, creştinii, am schimbat Sabatul lor în ziua Domnului” (Idem, p. 281, 282). Cei care au schimbat Legea divină nu au fost inconştienţi de caracterul acţiunii lor. Ei s-au aşezat în mod deliberat mai presus de Dumnezeu.
O ilustrare frapantă a politicii Romei faţă de cei care nu erau de acord cu ea o constituie persecuţia îndelungată şi sângeroasă asupra valdenzilor, dintre care unii erau păzitori ai Sabatului. Alţii au suferit într-un mod asemănător pentru devotamentul lor faţă de porunca a patra. Istoria bisericilor din Etiopia este deosebit de semnificativă. În mijlocul întunericului Evului Mediu, creştinii din Africa Centrală, pierduţi din vedere şi uitaţi de lume, s-au bucurat multe secole de libertatea exercitării credinţei lor. În cele din urmă, Roma a aflat de existenţa lor şi, curând după aceea, împăratul Etiopiei a fost momit să-l recunoască pe papă ca vicar al lui Hristos. Au urmat apoi alte concesii. A fost emis un edict care interzicea păzirea Sabatului sub ameninţarea celor mai severe pedepse (vezi Michael Geddes, Church History of Ethiopia, p. 311, 312). Dar tirania papală a devenit în scurt timp un jug atât de chinuitor, încât etiopienii s-au hotărât să scape de el. După o luptă teribilă, catolicii au fost alungaţi, iar vechea credinţă a fost reinstaurată. Bisericile s-au bucurat din nou de libertate şi n-au uitat niciodată lecţia învăţată cu privire la amăgirea, fanatismul şi puterea despotică a Romei. S-au mulţumit să rămână în ţara lor retrasă, necunoscute de restul lumii creştine.
Bisericile din Africa au păzit Sabatul aşa cum fusese păzit de biserica papală înainte de apostazia ei deplină. Deşi ţineau ziua a şaptea în ascultare de porunca lui Dumnezeu, nu lucrau nici duminica, în conformitate cu datina bisericii. După obţinerea puterii supreme, Roma a călcat în picioare Sabatul lui Dumnezeu pentru a-l înălţa pe al ei. Dar bisericile din Africa, ascunse timp de aproape 1.000 de ani, nu au luat parte la această apostazie. Când au fost aduse sub stăpânirea Romei, au fost constrânse să renunţe la adevăratul Sabat şi să-l adopte pe cel fals, însă, imediat ce şi-au recâştigat independenţa, au revenit la ascultarea de porunca a patra. (Vezi Apendicele.)
Aceste consemnări ale trecutului scot la lumină ostilitatea Romei faţă de adevăratul Sabat şi apărătorii lui, precum şi mijloacele pe care le foloseşte pentru a onora instituţia pe care a creat-o. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că aceste scene se vor repeta atunci când romano-catolicii şi protestanţii se vor uni pentru impunerea duminicii.
Profeţia din Apocalipsa 13 declară că puterea reprezentată de fiara cu coarne ca de miel va face ca „pământul şi locuitorii lui” să se închine papalităţii – simbolizată prin fiara care semăna cu un leopard. Fiara cu două coarne le va spune „locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei”. Mai mult, le va porunci tuturor, „mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi”, să primească semnul fiarei (Apocalipsa 13:11-16). S-a arătat că Statele Unite este puterea simbolizată prin fiara cu coarne de miel şi că această profeţie se va împlini atunci când Statele Unite vor impune păzirea duminicii, pe care Roma o pretinde ca pe o recunoaştere specială a supremaţiei ei. Dar, în acest omagiu faţă de papalitate, Statele Unite nu vor fi singure. Influenţa Romei în ţările care odinioară i-au recunoscut stăpânirea este departe de final. Profeţia precizează o restaurare a puterii ei. „Unul dintre capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară” (Apocalipsa 13:3). Rana mortală se referă la căderea papalităţii în anul 1798. Apoi profetul adaugă: „Rana de moarte a fost vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară.” Pavel afirmă clar că „omul fărădelegii” va dăinui până la a doua venire (2 Tesaloniceni 2:3-8). El va continua să inducă lumea în eroare până la sfârşitul timpului. Ioan, referindu-se tot la papalitate, declară: „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat” (Apocalipsa 13:8). Atât în Europa, cât şi în Lumea Nouă, papalitatea va primi închinare prin respectarea instituţiei duminicii, care are la bază numai autoritatea Bisericii Catolice.
De la mijlocul secolului al XIX-lea, în Statele Unite au existat cercetători ai profeţiei care au adus la cunoştinţa lumii această mărturie. În evenimentele care au loc în prezent, se vede o îndreptare în direcţia împlinirii acestei profeţii. Predicatorii protestanţi susţin aceeaşi idee, şi anume că păzirea duminicii are la bază autoritatea divină, dar şi lor le lipsesc dovezile din Scriptură, ca şi conducătorilor papali, care au inventat minuni pentru a ţine locul unei porunci de la Dumnezeu. Se va susţine din nou ideea că judecăţile lui Dumnezeu vin asupra oamenilor din cauza călcării sabatului duminical – şi deja a început să fie susţinută. Mişcarea pentru impunerea păzirii duminicii câştigă teren cu rapiditate.
Uimitoare este biserica Romei, cu perspicacitatea şi şiretenia ei. Ea întrevede ce va urma. Văzând că bisericile protestante îi aduc omagiu prin acceptarea sabatului fals şi că se pregătesc să-l impună prin aceleaşi mijloace pe care le-a folosit ea cândva, papalitatea aşteaptă momentul potrivit. Cei care resping lumina adevărului vor cere ajutor chiar de la această putere ce se pretinde infailibilă, cu scopul de a impune instituţia înfiinţată de ea. Nu este greu de presupus cu câtă promptitudine va veni ea în ajutorul protestanţilor în acest demers. Cine ştie mai bine decât conducătorii papali cum să procedeze cu cei care nu ascultă de biserică?
Biserica Romano-Catolică, cu toate ramificaţiile ei din lumea întreagă, formează o organizaţie vastă, sub conducerea scaunului papal, destinată să slujească intereselor acestuia. Milioanele de credincioşi din toate ţările de pe glob sunt învăţaţi să considere că este obligaţia lor să se supună faţă de papă. Oricare le-ar fi naţionalitatea sau oricare ar fi forma de guvernământ din ţara lor, ei trebuie să privească autoritatea bisericii mai presus de toate celelalte. Deşi pot depune jurământ de credinţă faţă de stat, mai presus de acesta este votul de supunere faţă de Roma, care îi dezleagă de oricare alt angajament ostil intereselor ei.
Istoria dă mărturie despre eforturile ingenioase şi perseverente ale Romei de a se infiltra în treburile interne ale ţărilor şi de a-şi promova propriile scopuri, după ce-şi va fi consolidat poziţia, chiar cu preţul ruinării conducătorilor şi poporului. În anul 1204, Papa Inocenţiu al III-lea a smuls de la Petru al II-lea, regele Aragonului, următorul jurământ extraordinar: „Eu, Petru, regele aragonezilor, mărturisesc şi promit să fiu întotdeauna credincios şi supus domnului meu, Papa Inocenţiu, urmaşilor lui catolici şi Bisericii Romane şi să păstrez cu credincioşie regatul în ascultare de el, apărând credinţa catolică şi persecutând ticăloşia eretică” (John Dowling, The History of Romanism, cartea 5, cap. 6, secţ. 55). Toate acestea sunt în armonie cu pretenţiile la putere ale pontifului roman, „pentru el [fiind] legal să-i detroneze pe împăraţi” şi „el [putând] să-i dezlege pe supuşi de loialitatea faţă de conducători nedrepţi” (Mosheim, vol. 3, cent. 11, pt. 2, cap. 2, secţ. 9, note 17; vezi şi Apendicele pentru p. 46).
Să ne amintim că Roma se mândreşte că nu se schimbă niciodată. Principiile lui Grigore al VII-lea şi ale lui Inocenţiu al III-lea încă sunt principiile Bisericii Romano-Catolice. Dacă ar avea putere, le-ar pune în practică în prezent cu tot atâta energie ca şi în secolele trecute. Protestanţii nu ştiu ce fac când îşi propun să accepte ajutorul Romei în încercarea de înălţare a duminicii. În timp ce ei sunt concentraţi asupra atingerii scopului lor, Roma aspiră să-şi redobândească puterea, să-şi refacă supremaţia pierdută. Să se adopte în Statele Unite principiul că biserica poate folosi sau controla puterea statului, că ceremoniile religioase pot fi impuse prin legi civile, pe scurt, că autoritatea bisericii şi cea a statului pot domina conştiinţa, şi atunci triumful Romei va fi asigurat în această ţară!
Cuvântul lui Dumnezeu conţine avertizări în legătură cu acest pericol iminent. Dacă nu sunt luate în considerare, lumea protestantă va afla care sunt în realitate scopurile Romei, dar atunci va fi prea târziu pentru a scăpa din cursă. Ea creşte în putere pe tăcute. Doctrinele ei îşi exercită influenţa în săli legislative, în biserici şi în inima oamenilor. Ea îşi înalţă edificiile masive şi semeţe în ale căror încăperi secrete se vor repeta persecuţiile din trecut. În secret şi pe nesimţite, îşi întăreşte forţele pentru a-şi promova propriile planuri, atunci când va veni timpul să dea lovitura. Tot ce doreşte Roma este o poziţie avantajoasă, şi aceasta îi este dată deja. Curând, vom vedea şi vom simţi care este planul Bisericii Catolice. Oricine va crede şi va asculta de Cuvântul lui Dumnezeu va atrage asupra sa ocara şi persecuţia.