De pe creasta Muntelui Măslinilor, Iisus privea Ierusalimul. Scena care se desfăşura înaintea Lui era plăcută şi liniştită. Era timpul Sărbătorii Paştelui şi copiii lui Iacov se adunaseră acolo din toate părţile pentru a participa la marea sărbătoare naţională. În mijlocul grădinilor, viilor, pe coastele înverzite, presărate cu corturile pelerinilor, se înălţau colinele în terase, palatele impunătoare şi fortăreţele masive ale capitalei lui Israel. Fiica Sionului părea să spună în mândria ei: „Şed ca împărăteasă şi nu voi şti ce este tânguirea” (Apocalipsa 18:7). Era la fel de atrăgătoare şi de sigură de favoarea Cerului ca atunci când, cu secole în urmă, cântăreţul regal psalmodia: „Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ este muntele Sionului…, cetatea marelui Împărat” (Psalmii 48:2). În prim-plan se aflau clădirile măreţe ale Templului. Razele soarelui care apunea luminau albul ca de zăpadă al zidurilor lui de marmură şi se reflectau pe poarta de aur, pe turn şi pe ornamentele acoperişului. Templul, „întruparea frumuseţii desăvârşite” (Psalmii 50:2), stătea ca mândrie a naţiunii iudaice. Care copil al lui Israel putea să privească scena aceasta fără un simţământ de bucurie şi admiraţie? Dar mintea lui Iisus era preocupată de cu totul alte gânduri. „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Iisus a plâns pentru ea” (Luca 19:41). În mijlocul bucuriei generale a intrării triumfale, în timp ce erau fluturate ramuri de palmier, în timp ce osanale vesele trezeau ecourile colinelor şi mii de glasuri Îl declarau Împărat, Răscumpărătorul lumii era copleşit de o tristeţe neaşteptată şi misterioasă. El, Fiul lui Dumnezeu, Cel care fusese promis lui Israel, Cel a cărui putere învinsese moartea şi îi chemase din mormânt pe prizonierii ei, era în lacrimi nu din cauza unei întristări obişnuite, ci a unei agonii intense, nestăvilite.
Lacrimile nu erau pentru Sine, deşi ştia bine calea pe care picioarele Sale urmau s-o urce. Înaintea Lui era Ghetsimani, scena apropiatei Sale agonii. Se vedea şi Poarta Oilor, prin care timp de secole fuseseră conduse animalele pentru jertfă şi care urma să se deschidă pentru El, când avea să fie adus „ca un miel pe care-l duci la măcelărie” (Isaia 53:7). Nu departe era Golgota, locul răstignirii. Pe calea pe care Hristos avea să calce curând, urma să cadă groaza unui întuneric dens, în timp ce El trebuia să Se aducă pe Sine jertfă pentru păcat. Cu toate acestea, nu gândul la aceste scene arunca umbră asupra Lui în acest ceas de bucurie. Nu presimţirea chinului Său supraomenesc întuneca acest spirit neegoist. El plângea pentru miile de oameni din Ierusalim sortiţi pieirii, plângea din cauza orbirii şi a nepocăinţei celor pe care venise să-i binecuvânteze şi să-i salveze.
În faţa ochilor Lui se desfăşura istoria de peste o mie de ani a favorii deosebite a lui Dumnezeu şi a grijii Sale ocrotitoare manifestate faţă de poporul ales. Acolo era Muntele Moria, unde fiul făgăduinţei, o victimă care nu se împotrivise, fusese legat de altar ca simbol al jertfirii Fiului lui Dumnezeu. Acolo i-a fost confirmat părintelui celor credincioşi legământul binecuvântării, glorioasa făgăduinţă mesianică (Geneza 22:9,16-18). Acolo, flăcările jertfei care s-au înălţat către cer din aria lui Ornan îndepărtaseră sabia îngerului nimicitor (1 Cronici 21) – simbol potrivit al jertfei Mântuitorului şi al mijlocirii Sale pentru oamenii vinovaţi. Ierusalimul fusese onorat de Dumnezeu mai mult decât orice loc de pe pământ. Domnul „a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Lui” (Psalmii 132:13). Acolo, timp de veacuri, sfinţii profeţi îşi rostiseră mesajele lor de avertizare. Acolo, preoţii îşi legănaseră cădelniţele, iar norul de tămâie se înălţase, împreună cu rugăciunile închinătorilor, înaintea lui Dumnezeu. Acolo, sângele mieilor înjunghiaţi fusese oferit zilnic, arătând în viitor către Mielul lui Dumnezeu. Acolo, Iehova Îşi descoperise prezenţa în norul de slavă, deasupra tronului milei. Acolo, se sprijinise capătul acelei scări misterioase care unea pământul cu cerul (Geneza 28:12; Ioan 1:51), acea scară pe care îngerii lui Dumnezeu coborau şi urcau şi care deschidea lumii calea către Locul Preasfânt. Dacă Israel, ca popor, ar fi rămas credincios faţă de Cer, Ierusalimul ar fi rămas pentru totdeauna alesul Domnului (Ieremia 17:21-25). Dar istoria acestui popor favorizat n-a fost decât un raport al apostaziei şi al răzvrătirii. El s-a împotrivit harului ceresc, a abuzat de privilegiile lui şi a dispreţuit ocaziile pe care le-a avut.
Deşi israeliţii „şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele şi au râs de prorocii Lui” (2 Cronici 36:16), El S-a manifestat faţă de ei ca „un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie” (Exodul 34:6); în ciuda respingerilor repetate, îndurarea Sa a continuat să insiste pe lângă ei. Cu o iubire mai îndurătoare decât a unui tată pentru fiul său, Dumnezeu le dăduse „din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său” (2 Cronici 36:15). Când mustrarea, implorarea şi certarea n-au mai avut efect, El le-a trimis cel mai bun dar al Cerului. Mai mult chiar, El a revărsat tot cerul în acest singur dar.
Însuşi Fiul lui Dumnezeu a fost trimis să mijlocească pentru cetatea nepocăită. Hristos a fost Cel care a scos Israelul, ca pe o vie bună, din Egipt (Psalmii 80:8). Mâna Sa îi alungase pe păgâni dinaintea lui. El sădise această vie „pe o câmpie foarte mănoasă” (Isaia 5,1). Grija Sa ocrotitoare o împrejmuise. Slujitorii Săi fuseseră trimişi să o cultive. „Ce aş mai fi putut face viei Mele”, exclamă El, „şi n-am făcut?” (Isaia 5:1-4). Deşi, când aştepta să facă struguri buni, rodise struguri sălbatici, El a venit personal la via Sa cu speranţa arzătoare că a dat roade şi că, poate, o va salva de la distrugere. Şi-a săpat via, a curăţat-o şi a îngrijit-o. A fost neobosit în eforturile Sale de a salva via pe care El Însuşi o sădise.
Timp de trei ani, Domnul luminii şi al slavei umblase în mijlocul poporului Său. El „umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de Diavolul”, tămăduind pe cei cu inima zdrobită, eliberându-i pe captivi, redând vederea orbilor, făcându-i pe ologi să meargă şi pe cei surzi să audă, curăţându-i pe leproşi, înviindu-i pe morţi şi predicându-le săracilor Evanghelia (Faptele 10:38; Luca 4:18; Matei 11:5). Chemarea plină de har le-a fost adresată deopotrivă tuturor: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
Deşi au răsplătit binele cu rău şi iubirea Sa cu ură (Psalmii 109:5), El Şi-a urmărit neclintit misiunea plină de îndurare. Cei care au căutat harul Său nu au fost respinşi niciodată. Călător fără casă, având zilnic parte de dispreţ şi de lipsuri, a trăit pentru a sluji nevoilor oamenilor şi a le alina durerile, invitându-i să primească darul vieţii. Valurile de îndurare, respinse de acele inimi îndărătnice, se reîntorceau într-un torent mai puternic de iubire compătimitoare, fără seamăn. Dar Israel a întors spatele celui mai bun Prieten şi singurului său Ajutor. Implorările iubirii Sale fuseseră dispreţuite, sfaturile Sale – respinse, avertismentele Sale – luate în râs.
Ceasul speranţei şi al iertării trecea în grabă, cupa mâniei îndelung amânate a lui Dumnezeu era aproape plină. Norul care se adunase de-a lungul secolelor de apostazie şi răzvrătire, încărcat de nenorociri, era gata să se reverse peste un popor vinovat; iar Singurul care putea să-l salveze de la soarta sa inevitabilă fusese dispreţuit, insultat, renegat şi curând urma să fie răstignit. Când Hristos avea să atârne pe crucea Golgotei, timpul lui Israel ca popor favorizat şi binecuvântat de Dumnezeu urma să se sfârşească. Pierderea chiar şi a unui singur suflet este o nenorocire care cântăreşte infinit mai mult decât câştigurile şi comorile lumii întregi; dar, când Hristos privea asupra Ierusalimului, înaintea Lui se afla soarta unei cetăţi întregi, a unei naţiuni întregi – acea cetate şi acea naţiune care fuseseră odinioară alese de Dumnezeu, comoara Sa deosebită.
Profeţii deplânseseră apostazia lui Israel şi dezastrele teribile prin care fuseseră pedepsite păcatele lui. Ieremia dorise ca ochii să-i fie un izvor de lacrimi ca să-i plângă zi şi noapte pe cei ucişi ai fiicei poporului său, turma Domnului care era dusă în robie (Ieremia 9:1; 13:17). Cât de mare trebuie să fi fost atunci durerea Aceluia a cărui privire profetică cuprindea nu ani, ci secole! El îl vedea pe îngerul nimicitor cu sabia ridicată împotriva cetăţii care fusese atât de mult timp locuinţa lui Iehova. De pe culmea Muntelui Măslinilor, chiar din locul ocupat mai târziu de Titus şi armata sa, El privea dincolo de vale, la curţile şi porticurile sfinte şi, cu ochii întunecaţi de lacrimi, vedea, într-o perspectivă înspăimântătoare, zidurile înconjurate de oştile străine. Auzea zgomotul paşilor armatelor mărşăluind la război. Auzea glasul mamelor şi al copiilor strigând după pâine în cetatea asediată. Vedea casa ei sfântă şi frumoasă, palatele şi turnurile ei pradă flăcărilor şi, în locul în care stăteau ele odinioară, doar un morman de ruine fumegânde.
Privind de-a lungul secolelor, vedea poporul legământului împrăştiat în toate ţările „ca nişte naufragiaţi pe un ţărm pustiu”. În această pedeapsă temporară, gata să cadă peste locuitorii Ierusalimului, El vedea doar prima înghiţitură din cupa mâniei pe care ei trebuia să o bea până la fund, la judecata finală. Mila divină şi iubirea fierbinte şi-au găsit expresia în cuvintele îndurerate: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” O, dacă tu, popor favorizat mai presus de oricare altul, ai fi cunoscut timpul cercetării tale şi lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Am oprit îngerul dreptăţii, te-am chemat la pocăinţă, dar zadarnic. Tu nu i-ai refuzat şi nu i-ai respins doar pe slujitori, pe trimişi şi pe profeţi, ci pe Sfântul lui Israel, Răscumpărătorul tău. Dacă eşti distrus, tu singur porţi răspunderea. „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” (Matei 23:37; Ioan 5:40).
Hristos vedea în Ierusalim simbolul unei lumi împietrite în necredinţă şi răzvrătire, grăbindu-se să primească pedepsele lui Dumnezeu. Nenorocirile omenirii căzute, apăsându-i pe suflet, I-au smuls de pe buze acel strigăt nespus de amar. El vedea istoria păcatului scrisă în mizeria umană, cu lacrimi şi sânge. Inima Sa era mişcată de o milă infinită pentru cei nenorociţi şi îndureraţi de pe pământ; ardea de dorinţa de a-i despovăra pe toţi. Dar nici chiar mâna Sa nu putea să întoarcă valul nenorocirilor omeneşti; numai puţini urmau să caute singurul Izvor de ajutor. El era gata să-Şi dea sufletul la moarte pentru a le aduce mântuirea, dar puţini urmau să vină la El ca să aibă viaţă.
Maiestatea cerului, în lacrimi! Fiul Dumnezeului nemărginit, tulburat în duhul Său, încovoiat de chin sufletesc! Scena a umplut tot cerul de uimire, iar nouă ne arată păcătoşenia nespus de mare a păcatului, ne arată cât de greu este chiar pentru Puterea Infinită să-l scape pe cel vinovat de urmările călcării Legii lui Dumnezeu. Privind către generaţia din urmă, Iisus a văzut lumea cuprinsă de o amăgire asemănătoare cu aceea care a dus la distrugerea Ierusalimului. Marele păcat al iudeilor a fost renegarea lui Hristos; marele păcat al lumii creştine va fi renegarea Legii lui Dumnezeu, temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ. Preceptele lui Iehova vor fi dispreţuite şi nesocotite. Milioane de oameni aflaţi în robia păcatului, sclavi ai lui Satana, sortiţi să sufere moartea a doua, vor refuza să asculte de cuvintele adevărului în ziua cercetării lor. Teribilă orbire! Ciudată rătăcire!
Cu două zile înainte de Paşte, când plecase pentru ultima dată din Templu, după ce denunţase făţărnicia conducătorilor iudei, Hristos a ieşit din nou cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor şi S-a aşezat cu ei pe coasta înverzită care avea vedere spre cetate. S-a uitat încă o dată lung la zidurile, turnurile şi palatele ei. A privit încă o dată Templul în splendoarea lui orbitoare – o diademă a frumuseţii care încorona muntele cel sfânt.
Cu o mie de ani înainte, psalmistul preamărise îndurarea lui Dumnezeu faţă de Israel, care făcuse din Casa lui sfântă locuinţa Sa: „Cortul Lui este în Salem şi locuinţa Lui, în Sion.” El „a ales seminţia lui Iuda, Muntele Sionului, pe care-l iubeşte. Şi-a zidit sfântul locaş ca cerurile de înalt” (Psalmii 76:2; 78:68,69). Primul Templu fusese înălţat în perioada cea mai prosperă a istoriei lui Israel. Împăratul David strânsese vaste comori pentru scopul acesta, iar planurile pentru construcţie au fost făcute prin inspiraţie divină (1 Cronici 28:12,19). Solomon, cel mai înţelept dintre monarhii lui Israel, a dus la bun sfârşit lucrarea. Templul acesta era cea mai măreaţă clădire pe care o văzuse lumea vreodată. Cu toate acestea, Domnul declarase prin profetul Hagai cu privire la cel de-al doilea Templu: „Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi.” „Voi clătina toate neamurile şi Dorinţa tuturor popoarelor va veni; şi voi umple de slavă Casa aceasta, zice Domnul oştirilor” (Hagai 2:9,7, tr. engl. KJV).
După distrugerea lui de către Nebucadneţar, Templul a fost reconstruit, într-o ţară pustiită şi aproape nelocuită, cu aproape cinci sute de ani înainte de naşterea lui Hristos, de către un popor care se întorsese dintr-o robie de o viaţă întreagă. Printre cei întorşi, se aflau bătrâni care văzuseră slava Templului lui Solomon şi care au plâns la punerea temeliei noii clădiri, deoarece ea urma să fie cu mult inferioară celei dintâi. Sentimentul care predomina este descris de profet cu intensitate: „Cine a mai rămas între voi din cei ce au văzut Casa aceasta în slava ei dintâi? Şi cum o vedeţi acum? Aşa cum este, nu pare ea ca un nimic în ochii voştri?” (Hagai 2:3; Ezra 3:12) Atunci s-a făcut promisiunea că slava acestei Case de pe urmă trebuia să fie mai mare decât a celei dintâi.
Al doilea Templu însă nu l-a egalat pe primul în măreţie; nici nu a fost sfinţit prin acele semne vizibile ale prezenţei divine care s-au manifestat la primul Templu. Nu a fost nicio manifestare de putere supranaturală pentru a marca consacrarea lui. Niciun nor de slavă nu s-a văzut umplând Sanctuarul nou-înălţat. Nici foc din cer n-a coborât pentru a mistui jertfa de pe altar. Şechina nu mai exista între heruvimi, în Locul Preasfânt; chivotul, scaunul harului şi tablele mărturiei nu se mai găseau acolo. Nicio voce nu s-a auzit din cer ca să-i comunice preotului voia lui Iehova.
Iudeii se străduiseră zadarnic, timp de secole, să arate modul în care s-a împlinit făgăduinţa lui Dumnezeu dată prin Hagai, dar mândria şi necredinţa le-a orbit mintea faţă de adevăratul înţeles al cuvintelor profetului. Templul al doilea nu a fost onorat cu norul slavei lui Iehova, ci cu prezenţa vie a Aceluia în care locuia trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii, care era Dumnezeu Însuşi, manifestat în trup. „Dorinţa tuturor popoarelor” venise într-adevăr în Templul Său, când Omul din Nazaret învăţa şi vindeca în curţile sfinte. Prin prezenţa lui Hristos, şi numai prin aceasta, al doilea Templu îl întrecea în slavă pe primul. Dar Israel respinsese Darul oferit de Cer. Slava a dispărut pentru totdeauna din templu în ziua în care umilul Învăţător a ieşit prin poarta lui de aur. Cuvintele Mântuitorului: „Iată că vi se lasă casa pustie” s-au împlinit atunci (Matei 23:38).
Profeţia lui Hristos cu privire la distrugerea Templului îi umpluse de teamă şi de uimire pe ucenici, şi ei doreau să înţeleagă mai deplin sensul cuvintelor Sale. Bogăţie, muncă şi iscusinţă arhitectonică fuseseră investite timp de peste patruzeci de ani pentru a-i spori splendoarea. Irod cel Mare risipise pentru el atât bogăţii romane, cât şi comori iudaice şi chiar conducătorul imperiului îl îmbogăţise cu darurile sale. Blocuri masive de marmură albă, de dimensiuni aproape fabuloase, trimise de la Roma pentru acest scop, făceau parte din structura lui. În legătură cu acestea, ucenicii I-au atras atenţia Domnului lor, zicând: „Uită-Te ce pietre şi ce zidiri!” (Marcu 13:1).
La auzul acestor cuvinte, Iisus le-a dat răspunsul solemn şi surprinzător: „Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată” (Matei 24:2).
Ucenicii asociau distrugerea Ierusalimului cu evenimentele venirii personale a lui Hristos într-o slavă trecătoare, pentru a lua tronul imperiului universal, pentru a-i pedepsi pe iudeii nepocăiţi şi pentru a elibera naţiunea de jugul roman. Domnul le spusese că va veni a doua oară. De aceea, atunci când El a menţionat judecăţile care aveau să cadă asupra Ierusalimului, ei s-au gândit le acea venire şi, când s-au adunat în jurul Mântuitorului pe Muntele Măslinilor, au întrebat: „Când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?” (versetul 3)
Hristos, în mila Sa, a ascuns viitorul de ucenici. Dacă ar fi înţeles pe deplin, la momentul acela, cele două evenimente înspăimântătoare – suferinţele şi moartea Mântuitorului şi distrugerea cetăţii şi a Templului lor –, ei ar fi fost copleşiţi de spaimă. Hristos le-a dat o schiţă a evenimentelor importante care urmau să aibă loc înainte de încheierea timpului. Cuvintele Sale n-au fost înţelese pe deplin atunci, însă înţelesul lor urma să fie descoperit pe măsură ce poporul Său avea nevoie de învăţătura dată în ele. Profeţia pe care El a rostit-o avea o dublă aplicaţie – în timp ce prevestea distrugerea Ierusalimului, ea prefigura, de asemenea, grozăviile zilei celei mari de pe urmă.
Iisus le-a dezvăluit ucenicilor atenţi judecăţile care urmau să cadă asupra Israelului apostat şi, în special, pedeapsa care va veni peste el din cauza renegării şi răstignirii lui Mesia. Semne evidente aveau să preceadă apogeul înfricoşător. Ceasul îngrozitor urma să vină pe neaşteptate şi repede. Mântuitorul i-a avertizat pe urmaşii Săi: „De aceea, când veţi vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «aşezată în Locul Sfânt» – cine citeşte să înţeleagă! –, atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi” (Matei 24:15,16; Luca 21:20,21). Când steagurile idolatre ale romanilor aveau să fie înălţate pe pământul sfânt, care se întindea câteva sute de metri în afara zidurilor cetăţii, atunci urmaşii lui Hristos trebuia să-şi găsească scăparea fugind. Când semnalul de avertizare avea să fie văzut, cei care doreau să scape nu trebuia să mai întârzie. În toată Iudeea, ca şi în Ierusalim, semnalul pentru fugă trebuia să fie ascultat imediat. Cel care se întâmpla să fie pe acoperişul casei nu trebuia să mai coboare în casă nici chiar pentru a-şi salva cele mai valoroase comori. Cel care lucra la câmp sau la vie nu trebuia să se întoarcă să-şi ia hainele de care se dezbrăcase în timp ce lucra în arşiţa zilei. Nimeni nu trebuia să ezite vreun moment, ca nu cumva să fie prins în dezastrul general.
În timpul domniei lui Irod, Ierusalimul nu numai că fusese mult înfrumuseţat, dar, prin înălţarea de turnuri, ziduri şi fortăreţe care se adăugau la rezistenţa naturală dată de poziţia lui, fusese făcut, în aparenţă, de neînvins. Cel care, în acea perioadă, ar fi prezis public distrugerea lui ar fi fost considerat, ca şi Noe pe timpul lui, un alarmist nebun. Însă Iisus Hristos spusese: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35). Mânia lui Dumnezeu contra Ierusalimului fusese profetizată din cauza păcatelor lui, iar necredinţa lui îndărătnică i-a adus un sfârşit sigur.
Domnul declarase prin profetul Mica: „Ascultaţi dar lucrul acesta, căpetenii ale casei lui Iacov şi mai-mari ai casei lui Israel, voi, cărora vă este scârbă de dreptate şi care suciţi tot ce este drept; voi, care zidiţi Sionul cu sânge şi Ierusalimul, cu nelegiuire! Căpeteniile cetăţii judecă pentru daruri, preoţii lui învaţă pe popor pentru plată şi prorocii lui prorocesc pe bani; şi mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul şi zic: «Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nicio nenorocire!»” (Mica 3:9-11).
Aceste cuvinte îi descriau cu fidelitate pe locuitorii corupţi şi mândri ai Ierusalimului. În timp ce pretindeau că păzesc cu stricteţe preceptele Legii lui Dumnezeu, ei îi încălcau toate principiile. Îl urau pe Hristos, deoarece curăţia şi sfinţenia Sa le descopereau nelegiuirea. Îl acuzau pe El ca fiind cauza tuturor necazurilor care veniseră asupra lor ca urmare a păcatelor lor. Deşi recunoşteau că era fără păcat, au declarat că moartea Lui era necesară pentru siguranţa lor ca naţiune: „Dacă-L lăsăm aşa”, spuneau conducătorii iudei, „toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru, şi neamul” (Ioan 11:48). Dacă Hristos ar fi fost sacrificat, ei ar fi putut să devină încă o dată un popor puternic şi unit. Raţionând astfel, ei au fost de acord cu hotărârea marelui-preot că ar fi mai bine să moară un singur om decât să piară întreaga naţiune.
Astfel, conducătorii iudei clădiseră „Sionul cu sânge, şi Ierusalimul, cu nelegiuire” (Mica 3:10). Şi totuşi, în timp ce-L ucideau pe Mântuitorul pentru că le mustra păcatele, îndreptăţirea lor de sine era atât de mare, încât se considerau poporul favorizat al lui Dumnezeu şi aşteptau ca Domnul să-i elibereze de vrăjmaşii lor. „De aceea”, continuă profetul, „din pricina voastră, Sionul va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre şi muntele Templului, o înălţime acoperită de păduri” (versetul 12).
Domnul a amânat judecăţile Sale asupra cetăţii şi a naţiunii aproape patruzeci de ani după ce sentinţa asupra Ierusalimului fusese pronunţată chiar de El. Minunată a fost îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de cei care au respins Evanghelia Sa şi care L-au ucis pe Fiul Său. Parabola pomului neroditor reprezenta modul în care a procedat Dumnezeu cu naţiunea iudaică. Porunca se dăduse: „Taie-l! La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?” (Luca 13:7), dar mila divină îl cruţase pentru încă puţin timp. Printre iudei erau mulţi care nu cunoscuseră caracterul şi lucrarea lui Hristos. Iar copiii nu avuseseră oportunităţile, nici nu primiseră lumina pe care părinţii lor o dispreţuiseră. Prin predicarea apostolilor şi a colaboratorilor lor, Dumnezeu a făcut ca lumina să se reverse şi asupra copiilor; lor urma să li se permită să vadă cum s-a împlinit profeţia, nu numai la naşterea şi în viaţa lui Hristos, ci şi în moartea şi învierea Sa. Copiii nu au fost condamnaţi pentru păcatele părinţilor lor, dar când, cunoscând toată lumina dată părinţilor lor, au respins lumina mai mare revărsată asupra lor, atunci au devenit părtaşi la păcatele părinţilor lor şi au umplut măsura nelegiuirii lor.
Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de Ierusalim nu a făcut decât să-i întărească pe iudei în nepocăinţa lor încăpăţânată. În ura şi cruzimea lor faţă de ucenicii lui Iisus, ei au respins ultima ofertă de îndurare. Atunci, Dumnezeu a încetat să-i mai ocrotească şi Şi-a retras puterea care îi înfrâna pe Satana şi pe îngerii lui, iar naţiunea a fost lăsată sub stăpânirea conducătorului pe care şi l-a ales. Copiii lui Israel au dispreţuit harul lui Hristos, care i-ar fi făcut în stare să-şi învingă pornirile rele, iar acum au fost învinşi de ele. Satana a trezit cele mai cumplite şi mai josnice pasiuni ale sufletului. Oamenii nu mai judecau, erau fără raţiune, stăpâniţi de impuls şi furie oarbă. În cruzimea lor, au devenit satanici. În familie şi în societate, în rândul claselor de sus, ca şi în rândul celor de jos, existau bănuială, invidie, ură, luptă, răzvrătire, crimă. Nicăieri nu era siguranţă. Prietenii şi rudele se trădau unii pe alţii. Părinţii îşi ucideau copiii, copiii îşi ucideau părinţii. Conducătorii poporului nu aveau putere să se conducă pe ei înşişi. Pasiuni nestăpânite îi făcuseră tirani. Iudeii acceptaseră mărturii mincinoase pentru a-L condamna pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. Acum, acuzaţii false făceau ca propriile vieţi să le fie nesigure. Prin acţiunile lor, ei spuseseră de mult: „Lăsaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel” (Isaia 30:11). Acum, dorinţa lor era împlinită. Frica de Dumnezeu nu-i mai tulbura. Satana era la cârma naţiunii şi cele mai înalte autorităţi civile şi religioase se găseau sub stăpânirea lui.
Conducătorii facţiunilor rivale se uneau uneori pentru a-şi jefui şi a-şi tortura victimele nenorocite, pentru ca, apoi, să se arunce din nou unii asupra altora şi să se ucidă fără milă. Nici chiar sfinţenia Templului nu putea să tempereze cruzimea lor groaznică. Închinătorii erau loviţi chiar în faţa altarului, iar Sanctuarul era profanat cu trupurile celor ucişi. Cu toate acestea, în încumetarea lor oarbă şi hulitoare, instigatorii acestei lucrări diavoleşti declarau public că nu se temeau că Ierusalimul avea să fie distrus, deoarece era însăşi cetatea lui Dumnezeu. Pentru a-şi întări puterea şi mai mult, ei mituiau profeţi mincinoşi pentru a vesti, chiar în timp ce legiunile romane asediau Templul, că poporul trebuie să aştepte eliberarea de la Dumnezeu. Mulţimile s-au prins până în ultimul moment de credinţa că Cel Preaînalt va interveni pentru înfrângerea adversarilor lor. Dar Israelul dispreţuise ocrotirea divină şi acum nu mai avea nicio apărare. Nefericit Ierusalim! Sfâşiat de certuri interne, cu străzile înroşite de sângele copiilor lui care se ucideau unii pe alţii, în timp ce armatele străine îi distrugeau fortificaţiile şi-i ucideau oamenii de război!
Toate prevestirile făcute de Hristos cu privire la distrugerea Ierusalimului s-au împlinit la literă. Iudeii au simţit realitatea cuvintelor Sale de avertizare: „Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7:2).
Au apărut semne şi minuni care prevesteau dezastrul şi moartea. La miezul nopţii, o lumină nenaturală a strălucit deasupra Templului şi altarului. La apus, pe norii cerului, s-au arătat care şi războinici adunându-se pentru bătălie. Preoţii care slujeau noaptea în Sanctuar au fost îngroziţi de nişte sunete misterioase. Pământul s-a cutremurat şi mulţimi de glasuri au fost auzite strigând: „Să fugim de aici!” Poarta cea mare dinspre răsărit, care era atât de grea încât abia putea fi închisă de douăzeci de oameni şi care era zăvorâtă cu bare imense de fier prinse adânc în caldarâmul de piatră tare, s-a deschis fără vreo mână omenească la miezul nopţii (Milman, The History of the Jews, cartea 13).
Timp de şapte ani, un bărbat a colindat străzile Ierusalimului, anunţând nenorocirile care aveau să vină peste cetate. Zi şi noapte, el repeta cântecul straniu de jale: „Glas de la răsărit; glas de la apus; glas din cele patru vânturi; glas împotriva Ierusalimului şi împotriva Templului; glas împotriva mirilor şi a mireselor; glas împotriva întregului popor!” (Ibidem). Acest bărbat ciudat a fost întemniţat şi biciuit, dar nicio plângere nu s-a auzit de pe buzele lui. Singurul lui răspuns la insultă şi maltratare era: „Nenorocire, nenorocire pentru Ierusalim! Nenorocire, nenorocire pentru locuitorii lui!” Strigătul lui de avertizare n-a încetat decât atunci când a fost ucis în asediul pe care-l prevestise.
La distrugerea Ierusalimului n-a pierit niciun creştin. Hristos îi înştiinţase pe ucenicii Săi şi toţi cei care au crezut cuvintele Sale au aşteptat semnul promis. „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti”, spusese Iisus, „să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă din el...” (Luca 21:20,21). După ce romanii, sub conducerea lui Cestius, au înconjurat cetatea, pe neaşteptate au încetat asediul, tocmai când totul părea favorabil unui atac imediat. Asediaţii, pierzându-şi speranţa de a rezista cu succes, erau pe punctul de a se preda, când generalul roman şi-a retras forţele, aparent fără niciun motiv. Dar providenţa îndurătoare a lui Dumnezeu dirija evenimentele pentru binele poporului Său. Semnul promis le fusese dat creştinilor care aşteptau, iar acum, toţi cei care doreau aveau ocazia să asculte de avertizarea Mântuitorului. Evenimentele au fost în aşa fel conduse, încât nici iudeii, şi nici romanii nu au împiedicat fuga creştinilor. La retragerea lui Cestius, iudeii, ieşind din Ierusalim, au urmărit armata care se îndepărta. În timp ce ambele forţe erau astfel cu totul angajate în luptă, creştinii au avut ocazia să părăsească cetatea. În acelaşi timp, ţara fusese, de asemenea, eliberată de duşmanii care ar fi putut încerca să-i oprească. În timpul asediului, iudeii erau adunaţi la Ierusalim pentru Sărbătoarea Corturilor şi, astfel, creştinii din toată ţara au putut să scape fără să fie hărţuiţi. Ei au fugit fără întârziere spre un loc sigur – cetatea Pella, din ţinutul Pereea, dincolo de Iordan.
Forţele iudaice, urmărindu-i pe Cestius şi oştirea lui, au atacat ariergarda cu aşa cruzime, încât îi ameninţau cu distrugerea totală. Romanii au reuşit să se retragă cu mare greutate. Iudeii au scăpat aproape fără pierderi şi s-au întors cu prăzile, în triumf, la Ierusalim. Dar acest succes aparent le-a făcut numai rău, căci le-a insuflat un spirit de rezistenţă încăpăţânată în faţa romanilor, care a adus curând asupra cetăţii condamnate nenorociri de nedescris.
Teribile au fost calamităţile care au căzut asupra Ierusalimului când asediul a fost reluat de Titus. Oraşul a fost încercuit în timpul Paştelui, când milioane de iudei erau adunaţi în interiorul zidurilor lui. Depozitele de alimente, care, dacă ar fi fost păstrate cu grijă, le-ar fi ajuns locuitorilor lui timp de mulţi ani, fuseseră distruse mai înainte din cauza invidiei şi a răzbunării grupărilor care se luptau între ele, şi acum oamenii au suferit toate ororile foametei. O măsură de grâu se vindea cu un talant. Atât de grozave erau chinurile foamei, încât oamenii rodeau pielea cingătorilor, a sandalelor şi a scuturilor. Un mare număr de oameni se furişau în timpul nopţii să adune plante sălbatice care creşteau în afara zidurilor cetăţii, cu toate că mulţi erau prinşi şi condamnaţi la moarte în chinuri groaznice, şi deseori cei care se întorceau în siguranţă erau jefuiţi de ceea ce culeseseră cu un risc atât de mare. Torturile cele mai inumane erau aplicate de cei care deţineau puterea, pentru a stoarce de la poporul lovit de sărăcie ultimele resturi pe care putuse să le ascundă. Şi aceste cruzimi erau deseori practicate de oameni bine hrăniţi, care doreau numai să-şi asigure rezerve pentru viitor.
Mii de oameni au pierit de foame şi de ciumă. Sentimentele naturale de afecţiune păreau să fi fost nimicite. Soţii îşi jefuiau soţiile, iar acestea, la rândul lor, îşi jefuiau soţii. Copiii puteau fi văzuţi smulgând hrana din gura părinţilor lor bătrâni. Întrebarea profetului: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează?” şi-a primit răspunsul în interiorul zidurilor cetăţii condamnate. „Femeile, cu toată mila lor, îşi fierb copiii, care le slujesc ca hrană în mijlocul prăpădului fiicei poporului meu” (Isaia 49:15; Plângerile 4:10). Din nou s-a împlinit avertismentul profetic dat cu paisprezece secole mai înainte: „Femeia cea mai gingaşă şi cea mai miloasă dintre voi, care, de gingaşă şi miloasă ce era, nu ştia cum să calce mai uşor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se odihneşte la sânul ei, pe fiul şi pe fiica ei; nu le va da nimic... din copiii pe care îi va naşte, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău în cetăţile tale” (Deuteronomul 28:56,57).
Conducătorii romani s-au străduit să răspândească groaza printre iudei, pentru ca astfel să-i determine să se predea. Prizonierii care se împotriveau când erau luaţi erau biciuiţi, torturaţi şi răstigniţi în faţa zidurilor cetăţii. Sute de oameni erau zilnic executaţi în felul acesta, iar lucrarea aceasta înspăimântătoare a continuat până când, de-a lungul Văii lui Iosafat şi pe Golgota, crucile înălţate erau în număr atât de mare, încât abia mai era loc de trecere printre ele. Atât de teribil s-a împlinit blestemul acela îngrozitor rostit în faţa scaunului de judecată al lui Pilat: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25).
Titus ar fi dorit să pună capăt acestei scene îngrozitoare şi să scutească astfel Ierusalimul de măsura deplină a pedepsei lui. S-a umplut de groază la vederea cadavrelor care zăceau în grămezi pe văi. Ca fermecat, a privit de pe vârful Muntelui Măslinilor Templul măreţ şi a dat ordin ca nicio piatră să nu fie atinsă. Înainte de a începe cucerirea acestei fortăreţe, a făcut un apel insistent către conducătorii iudei să nu-l oblige să profaneze Locul Sfânt cu sânge. Dacă ei ar fi ieşit să lupte în altă parte, niciun roman n-ar fi profanat sfinţenia Templului. Însuşi Iosif Flaviu i-a implorat, prin cel mai elocvent apel, să se predea pentru a se salva pe ei, cetatea şi locul de închinare. Dar cuvintele lui au fost întâmpinate cu blesteme aprige. Au aruncat săgeţi împotriva lui, ultimul lor mijlocitor omenesc, în timp ce stăruia de ei. Iudeii respinseseră îndemnurile Fiului lui Dumnezeu, iar acum mustrarea şi implorarea i-au făcut şi mai hotărâţi să reziste până la ultimul. Inutile au fost eforturile lui Titus de a salva Templul. Cineva mai mare decât el declarase că nu va rămâne piatră pe piatră.
Încăpăţânarea oarbă a conducătorilor iudei şi crimele detestabile săvârşite în cetatea asediată au provocat oroarea şi indignarea romanilor şi, în cele din urmă, Titus s-a decis să ia Templul cu asalt. A hotărât totuşi ca, dacă va fi posibil, să fie salvat de la distrugere. Dar ordinele lui au fost ignorate. După ce se retrăsese în cortul său pentru noapte, iudeii au ieşit din Templu şi i-au atacat pe soldaţii care erau afară. În timpul luptei, o torţă aprinsă a fost aruncată de un soldat, printr-o deschizătură, în porticul Templului şi încăperile căptuşite cu lemn de cedru din jurul Locului Sfânt au fost cuprinse imediat de flăcări. Titus a alergat la faţa locului, urmat de generalii şi ofiţerii săi şi le-a poruncit soldaţilor să stingă focul. Cuvintele lui n-au fost luate în seamă. În furia lor, soldaţii au aruncat torţe aprinse în încăperile alăturate şi după aceea au ucis cu săbiile un mare număr de oameni care îşi găsiseră adăpost acolo. Sângele curgea ca apa pe treptele Templului. Mii şi mii de iudei au pierit. Pe deasupra zgomotului luptei, se auzeau glasuri strigând: „I-Cabod!” – S-a dus slava!
„Titus şi-a dat seama că este imposibil să tempereze furia soldaţilor. A intrat împreună cu ofiţerii săi şi a cercetat interiorul edificiului sacru. Splendoarea i-a umplut de uimire şi, întrucât flăcările nu pătrunseseră încă în Locul Sfânt, a făcut un ultim efort pentru a-l salva. Repezindu-se înainte, i-a îndemnat din nou pe soldaţi să oprească înaintarea incendiului. Centurionul Liberalis s-a străduit să impună ascultarea ordinului cu ajutorul corpului său de comandă, însă nici respectul faţă de împărat nu a putut să oprească furia şi ura contra iudeilor, înverşunarea cumplită a luptei şi dorinţa avidă de pradă. Soldaţii au văzut totul în jurul lor poleit cu aur care strălucea orbitor în lumina ciudată a flăcărilor şi au presupus că în Sanctuar erau strânse comori incalculabile. Fără să fie observat, un soldat a aruncat o torţă aprinsă printre balamalele uşii şi, într-o clipă, toată clădirea era în flăcări. Fumul orbitor şi flăcările i-au silit pe ofiţeri să se retragă şi nobilul edificiu a fost lăsat în voia sorţii.
Dacă pentru romani a fost o privelişte înspăimântătoare, cum va fi fost ea pentru iudei? Tot vârful dealului care domina cetatea ardea ca un vulcan. Clădirile se prăbuşeau una după alta cu un trosnet îngrozitor şi erau înghiţite într-un abis de foc. Acoperişurile de cedru erau ca o mare de flăcări, turnuleţele aurite străluceau ca nişte limbi de foc, iar turnurile porţilor aruncau coloane înalte de flăcări şi fum. Colinele învecinate erau luminate şi, prin întuneric, grupuri de oameni erau văzuţi privind cu îngrijorare şi înspăimântaţi înaintarea distrugerii; pe zidurile şi înălţimile din partea de sus a cetăţii se îngrămădeau oameni, unii cu feţele palide de agonia disperării, alţii ameninţând neputincioşi cu răzbunarea. Strigătele soldaţilor romani care alergau în toate direcţiile şi urletele răsculaţilor care piereau în flăcări se amestecau cu trosnetul focului şi cu zgomotul puternic al grinzilor care se prăbuşeau. Ecourile munţilor repetau ţipetele oamenilor de pe înălţimi; de-a lungul zidurilor răsunau gemete şi tânguiri. Oameni care piereau de foame îşi adunau ultimele puteri pentru a scoate un strigăt de groază şi disperare.
Masacrul dinăuntru a fost şi mai groaznic decât spectacolul de afară. Bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, răsculaţi şi preoţi, cei care luptau, ca şi cei care cereau îndurare, toţi au fost masacraţi fără deosebire. Numărul celor ucişi îl întrecea pe acela al ucigaşilor. A trebuit ca ostaşii să se caţere pe grămezi de morţi pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de exterminare” (Milman, The History of the Jews, cartea 16).
După distrugerea Templului, întreaga cetate a căzut repede în mâinile romanilor. Conducătorii iudeilor au abandonat turnurile lor invincibile, iar Titus le-a găsit pustii. Privind la ele cu uimire, a declarat că Dumnezeu le dăduse în mâinile lui, deoarece nicio maşină de război, oricât de puternică ar fi fost, n-ar fi reuşit să învingă acele bastioane formidabile. Atât cetatea, cât şi Templul au fost rase din temelii, iar locul pe care fusese Sfântul Locaş a fost „arat ca un ogor” (Ieremia 26:18). În timpul asediului şi al măcelului care au urmat, au pierit peste un milion de oameni. Supravieţuitorii au fost luaţi prizonieri, vânduţi ca sclavi, târâţi la Roma pentru a mări alaiul învingătorului, daţi fiarelor sălbatice în amfiteatre sau împrăştiaţi ca peregrini fără patrie pe tot pământul.
Iudeii îşi făuriseră singuri cătuşele; ei îşi umpluseră singuri cupa răzbunării. Prin distrugerea completă care a venit peste ei ca naţiune şi prin toate nenorocirile care i-au urmărit în locurile unde au fost împrăştiaţi, ei n-au cules decât recolta pe care au semănat-o cu propriile mâini. Profetul spune: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva… Celui ce te putea ajuta”; „căci ai căzut prin nelegiuirea ta” (Osea 13:9; 14:1). Suferinţele lor sunt adesea prezentate ca o pedeapsă venită asupra lor direct prin decret divin. Astfel caută marele amăgitor să-şi ascundă propria lucrare. Printr-o respingere încăpăţânată a iubirii şi îndurării divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă şi astfel lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se aşază de bunăvoie sub controlul lui.
Noi nu ştim cât de mult Îi datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm. Numai puterea restrictivă a lui Dumnezeu îl împiedică pe Satana să preia controlul total asupra omenirii. Cei neascultători şi nemulţumitori au motive temeinice să manifeste recunoştinţă pentru îndurarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ţine în frâu puterea crudă şi perfidă a celui rău. Dar, când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această restricţie este îndepărtată. Dumnezeu nu ia faţă de păcătos poziţia unui executor al sentinţei împotriva nelegiuirii, ci îi lasă pe cei ce resping îndurarea Sa să secere ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice patimă îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată, care-şi va aduce negreşit recolta. Duhul lui Dumnezeu, care a fost respins cu îndărătnicie, este în cele din urmă retras de la păcătos şi atunci nu mai rămâne nicio putere care să ţină în frâu pornirile rele ale sufletului şi nicio ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia lui Satana. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare înfricoşătoare şi solemnă pentru toţi cei care tratează cu uşurinţă ocaziile puse la dispoziţie de harul divin şi se împotrivesc chemărilor îndurării divine. Niciodată n-a fost dată o mărturie mai hotărâtă despre ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi despre pedeapsa sigură care va cădea peste cei vinovaţi.
Profeţia Mântuitorului cu privire la venirea judecăţilor lui Dumnezeu asupra Ierusalimului urmează să aibă şi o altă împlinire. În comparaţie cu ea, acea pustiire teribilă a fost doar o umbră palidă. În soarta cetăţii alese putem să vedem soarta unei lumi care a respins îndurarea lui Dumnezeu şi a călcat în picioare Legea Sa. Întunecate sunt rapoartele suferinţei umane la care a fost martor pământul în timpul îndelungatelor secole de nelegiuire. Inima se dezgustă şi mintea refuză să gândească în faţa acestor scene. Teribile au fost consecinţele respingerii autorităţii Cerului. Însă o scenă şi mai întunecată este prezentată în descoperirile referitoare la viitor. Rapoartele trecutului, procesiunea interminabilă a agitaţiilor, conflictelor şi revoluţiilor, „învălmăşeala luptei şi orice haină de război tăvălită în sânge” (Isaia 9:5) – ce sunt toate acestea, în contrast cu grozăviile acelei zile, când Duhul lui Dumnezeu va fi retras cu totul de la cei nelegiuiţi şi nu va mai ţine în frâu izbucnirea patimilor omeneşti şi furia satanică! Lumea va vedea atunci, ca niciodată mai înainte, consecinţele guvernării lui Satana.
Dar, în ziua aceea, ca şi în zilele distrugerii Ierusalimului, poporul lui Dumnezeu va fi eliberat, „oricine va fi scris printre cei vii” (Isaia 4:3). Hristos a declarat că va veni a doua oară pentru a-i strânge la Sine pe credincioşii Lui: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă” (Matei 24:30,31). Atunci, cei care nu au ascultat de Evanghelie vor fi nimiciţi cu suflarea gurii Sale şi vor fi prăpădiţi de arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 2:8). Ca şi Israelul din vechime, cei nelegiuiţi se distrug singuri – ei cad prin nelegiuirea lor. Printr-o viaţă de păcat, s-au îndepărtat atât de mult de Dumnezeu, iar natura lor a devenit atât de degradată de păcat, încât manifestarea slavei Sale este pentru ei un foc mistuitor.
Oamenii să fie atenţi ca nu cumva să neglijeze lecţia transmisă prin cuvintele lui Hristos. După cum i-a avertizat pe ucenicii Săi despre distrugerea Ierusalimului, dându-le un semn al apropierii ruinei, ca să poată scăpa, tot astfel El a avertizat lumea cu privire la ziua distrugerii finale şi a dat semne ale apropierii acestei zile, astfel încât toţi cei care vor să poată fugi de mânia viitoare. Iisus declară: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri” (Luca 21:25; Matei 24:29; Marcu 13:24-26; Apocalipsa 6:12-17). Cei ce văd aceste semne prevestitoare ale venirii Sale trebuie să ştie că „Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” (Matei 24:33). „Vegheaţi dar”, sunt cuvintele Sale de îndemn (Marcu 13:35). Cei care ţin cont de avertizare nu vor fi lăsaţi în întuneric, astfel încât ziua aceea să-i surprindă nepregătiţi. Dar, peste cei care nu vor veghea, „ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea” (1 Tesaloniceni 5:2-5).
Lumea nu este mai dispusă astăzi să creadă solia pentru acest timp decât au fost iudeii să primească avertizarea Mântuitorului cu privire la Ierusalim. Oricând ar veni, ziua Domnului va veni pe neaşteptate asupra celor nelegiuiţi. Când viaţa îşi continuă cursul ei neschimbat, când oamenii sunt absorbiţi de plăceri, de afaceri, de comerţ, sau de câştigarea de bani, când conducătorii religioşi preamăresc progresul şi cultura lumii, iar oamenii sunt legănaţi într-o siguranţă falsă, atunci, aşa cum hoţul jefuieşte la miezul nopţii locuinţa nepăzită, tot aşa o prăpădenie neaşteptată va veni peste cei nepăsători şi neevlavioşi „şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesaloniceni 5:3).