Când le-a descoperit ucenicilor Săi soarta Ierusalimului şi scenele revenirii Sale, Iisus a prezis şi experienţa poporului Său de la data când urma să fie luat de la ei până la revenirea Sa cu putere şi slavă pentru a-i elibera. De pe Muntele Măslinilor, Mântuitorul privea furtunile care erau gata să cadă peste biserica apostolică şi, pătrunzând mai adânc în viitor, ochiul Său a distins uraganele teribile şi devastatoare care aveau să se abată asupra urmaşilor Săi în secolele următoare de întuneric şi persecuţie. În câteva declaraţii scurte, de o însemnătate înfricoşătoare, El a prezis felul în care conducătorii lumii acesteia vor trata Biserica lui Dumnezeu (Matei 24:9,21,22). Urmaşii lui Hristos aveau să calce pe aceeaşi cărare a umilinţei, dispreţului şi suferinţei pe care a mers Domnul lor. Vrăjmăşia care a izbucnit împotriva Mântuitorului lumii avea să fie manifestată împotriva tuturor celor care urmau să creadă în Numele Său.
Istoria bisericii primare a fost martora împlinirii cuvintelor Mântuitorului. Puterile pământului şi ale iadului s-au raliat împotriva lui Hristos, în persoana urmaşilor Săi. Păgânismul a înţeles că, dacă Evanghelia va triumfa, templele şi altarele lui vor fi nimicite, de aceea şi-a concentrat forţele pentru a distruge creştinismul. Au fost aprinse focurile persecuţiei. Creştinii au fost deposedaţi de averi şi alungaţi din casele lor, ducând „o mare luptă de suferinţe” (Evrei 10:32). „Au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare” (Evrei 11:36). Mulţi dintre ei şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor. Nobili şi sclavi, bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neînvăţaţi au fost ucişi deopotrivă, fără milă.
Aceste persecuţii, care au început sub domnia lui Nero, cam în timpul martirajului lui Pavel, au continuat timp de secole cu o furie mai mare sau mai mică. Creştinii erau acuzaţi în mod fals de crimele cele mai odioase şi erau consideraţi pe nedrept cauza unor mari calamităţi – foamete, epidemii şi cutremure. Deoarece deveniseră obiectul urii şi al suspiciunii generale, informatorii, de dragul câştigului, erau gata să-i trădeze pe cei nevinovaţi. Au fost condamnaţi ca răzvrătiţi împotriva imperiului, ca duşmani ai religiei şi ca plagă pentru societate. Mulţi au fost aruncaţi fiarelor sau arşi de vii în amfiteatre. Unii au fost răstigniţi, alţii au fost îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi aruncaţi în arene pentru a fi sfâşiaţi de câini. Pedepsirea lor era adesea distracţia principală la serbările publice. Mari mulţimi se adunau pentru a se bucura de privelişte şi salutau moartea şi agonia lor cu râsete şi aplauze.
Oriunde căutau adăpost, urmaşii lui Hristos erau vânaţi ca animalele de pradă. Erau constrânşi să caute adăpost în locuri singuratice şi pustii. „Lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului” (Evrei 11:37,38). Catacombele au oferit adăpost pentru mii de credincioşi. Pe sub dealurile din afara cetăţii Romei, fuseseră săpate galerii lungi prin pământ şi stâncă. Reţeaua întunecoasă şi complicată de tuneluri se întindea pe kilometri întregi, dincolo de zidurile cetăţii. În aceste refugii subterane, urmaşii lui Hristos îşi înmormântau morţii şi tot aici îşi găseau locuinţa când erau suspectaţi şi proscrişi. Când Dătătorul vieţii îi va trezi la viaţă pe cei care au luptat lupta cea bună, mulţi martiri pentru cauza lui Hristos vor ieşi din aceste catacombe.
Cu toate că erau apăsaţi de cea mai cruntă persecuţie, aceşti martori ai lui Hristos şi-au păstrat credinţa curată. Deşi au fost privaţi de orice confort, lipsiţi de lumina soarelui, găsindu-şi căminul în sânul întunecos, dar prietenos, al pământului, ei nu s-au plâns. Se încurajau unii pe alţii prin cuvinte pline de credinţă, răbdare şi speranţă, pentru a rezista lipsurilor şi necazurilor. Pierderea tuturor binecuvântărilor pământeşti n-a putut să-i constrângă să renunţe la credinţa lor în Hristos. Încercările şi persecuţia erau doar paşi care-i aduceau mai aproape de odihna şi răsplata lor.
Ca şi slujitorii lui Dumnezeu din vechime, mulţi, „ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi” (Evrei 11:35). Îşi aminteau cuvintele Domnului lor, care spunea că, atunci când vor fi persecutaţi pentru Numele lui Hristos, trebuie să se bucure şi să se veselească, pentru că răsplata lor va fi mare în ceruri; căci tot aşa au fost persecutaţi şi profeţii care au fost înainte de ei. Se bucurau că erau socotiţi vrednici să sufere pentru adevăr şi, din mijlocul trosnetului flăcărilor, înălţau cântări de biruinţă. Privind prin credinţă în sus, ei îi vedeau pe Hristos şi pe îngeri aplecându-se peste crestele zidurilor cerului, urmărindu-i cu cel mai adânc interes şi privind cu aprobare statornicia lor. Un glas de la tronul lui Dumnezeu venea până la ei: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2:10).
Zadarnice au fost eforturile lui Satana de a distruge biserica lui Hristos prin violenţă. Marea luptă în care ucenicii lui Iisus şi-au dat viaţa n-a încetat nici atunci când aceşti credincioşi purtători de steag au căzut la posturile lor. Au fost înfrânţi, dar tocmai prin această înfrângere, au biruit. Lucrătorii lui Dumnezeu erau ucişi, dar lucrarea Sa mergea ferm înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepţilor ei să crească. Ea a pătruns în regiuni care erau inaccesibile chiar şi acvilelor Romei. Mustrându-i pe conducătorii păgâni care recurgeau la persecuţie, un creştin spunea: „Ne puteţi ucide, tortura, condamna. (…) Nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovaţi. (…) Nici cruzimea voastră… nu vă este de folos.” Aceasta nu era decât o invitaţie şi mai puternică ca şi alţii să adere la convingerile lor. „Cu cât suntem seceraţi mai des, cu atât mai mult creştem la număr. Sângele creştinilor este o sămânţă.” (Tertullian, Apology, paragraful 50)
Mii de oameni au fost întemniţaţi şi ucişi, dar alţii răsăreau pentru a le lua locul. Iar cei care au fost martirizaţi pentru credinţa lor erau strâns legaţi de Hristos şi socotiţi de El biruitori. Ei luptaseră lupta cea bună şi urmau să primească cununa slavei la venirea lui Hristos. Suferinţele pe care le-au îndurat i-au adus pe creştini mai aproape unul de altul şi de Răscumpărătorul lor. Exemplul vieţii şi mărturia morţii lor erau o dovadă permanentă în favoarea adevărului şi, acolo unde se aştepta mai puţin, supuşii lui Satana părăseau rândurile lui pentru a se înrola sub steagul lui Hristos.
De aceea Satana şi-a făcut planul să lupte cu mai mult succes împotriva guvernării lui Dumnezeu, înfigându-şi steagul în mijlocul bisericii creştine. Dacă putea să-i înşele pe urmaşii lui Hristos şi să-i facă să-L întristeze pe Dumnezeu, atunci puterea, tăria şi hotărârea lor ar fi slăbit, iar ei ar fi devenit o pradă uşoară.
Marele adversar s-a străduit acum să câştige prin şiretenie ceea ce nu reuşise prin forţă. Persecuţia a încetat şi a fost înlocuită de atracţiile periculoase ale prosperităţii materiale şi ale onorurilor lumeşti. Păgânii au fost convinşi să primească o parte din credinţa creştină, dar au respins alte adevăruri esenţiale. Ei mărturiseau că Îl primesc pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu şi cred în moartea şi învierea Sa, dar nu îşi conştientizau starea păcătoasă şi nu simţeau nevoia de pocăinţă sau de schimbare a inimii. Cu unele concesii din partea lor, ei au propus ca şi creştinii să facă unele concesii, ca să se poată uni cu toţii pe platforma credinţei în Hristos.
Acum, biserica se găsea într-o primejdie înfricoşătoare. Închisoarea, tortura, focul şi sabia fuseseră binecuvântări în comparaţie cu aceasta. Unii dintre creştini au rămas fermi, declarând că nu pot să facă niciun compromis. Alţii s-au pronunţat în favoarea modificării sau renunţării la unele aspecte ale credinţei lor şi a unirii cu cei care acceptaseră o parte a creştinismului, susţinând că acesta ar putea să fie mijlocul pentru deplina lor convertire. A fost un timp de mare chin pentru urmaşii credincioşi ai lui Hristos. Sub mantia unui pretins creştinism, Satana însuşi s-a strecurat în biserică pentru a corupe credinţa şi a întoarce minţile oamenilor de la Cuvântul adevărului.
Majoritatea creştinilor au consimţit, în cele din urmă, să coboare standardele şi, astfel, s-a format o unire între creştinism şi păgânism. Deşi păgânii mărturiseau că sunt convertiţi şi uniţi cu biserica, ei nu renunţaseră încă la idolatria lor, ci schimbaseră numai obiectele închinării lor cu chipul lui Iisus, al Mariei şi al sfinţilor. Aluatul putred al idolatriei, adus în felul acesta în biserică, şi-a continuat lucrarea lui dăunătoare. Învăţături eronate, ritualuri superstiţioase şi ceremonii idolatre au fost incluse în credinţă şi în serviciul de închinare. Când urmaşii lui Hristos s-au unit cu închinătorii la idoli, religia creştină s-a degradat, iar biserica şi-a pierdut curăţia şi puterea. Totuşi au fost unii care n-au fost induşi în eroare de aceste înşelăciuni. Ei şi-au păstrat credincioşia faţă de Autorul adevărului şi s-au închinat numai lui Dumnezeu.
Întotdeauna au fost două categorii de oameni printre cei care mărturisesc a fi urmaşii lui Hristos. În timp ce unii studiază viaţa Mântuitorului şi caută din toată inima să-şi corecteze defectele pentru a se conforma Modelului, ceilalţi ocolesc adevărurile clare, practice, care le descoperă greşelile. Chiar şi în cea mai bună stare a ei, biserica n-a fost formată numai din credincioşi adevăraţi, curaţi şi sinceri. Mântuitorul ne-a învăţat că cei care se complac în păcat nu trebuie primiţi în biserică, şi totuşi El Însuşi S-a asociat cu oameni care aveau defecte de caracter şi le-a oferit învăţăturile şi exemplul Său, ca să aibă ocazia să-şi vadă greşelile şi să le îndrepte. Între cei doisprezece apostoli a fost un trădător. Iuda a fost primit nu pentru defectele lui de caracter, ci în ciuda lor. El a fost acceptat între ucenici pentru ca, prin învăţătura şi exemplul lui Hristos, să înţeleagă în ce constă un caracter creştin şi, astfel, să fie ajutat să-şi vadă greşelile, să se pocăiască şi, cu ajutorul harului divin, să-şi cureţe sufletul „prin ascultarea de adevăr” (1 Petru 1:22). Dar Iuda n-a umblat în lumina lăsată atât de îndurător să strălucească asupra lui. Complăcându-se în păcat, a invitat ispitele lui Satana. Trăsăturile lui rele de caracter au ajuns predominante. Şi-a lăsat mintea sub controlul puterilor întunericului, supărându-se atunci când greşelile îi erau mustrate, şi astfel a ajuns să comită crima teribilă de trădare a Domnului său. Tot astfel, toţi cei care nutresc păcatul sub o formă de evlavie îi urăsc pe cei care le tulbură pacea şi le condamnă cursul păcătos al vieţii. Când se va ivi o ocazie favorabilă, îi vor trăda, ca şi Iuda, pe cei care, spre binele lor, au căutat să-i mustre.
Apostolii s-au confruntat în biserică cu unii care mărturiseau că sunt evlavioşi, în timp ce nutreau nelegiuirea în ascuns. Anania şi Safira au procedat ca nişte înşelători, pretinzând că îşi sacrifică pe deplin averea pentru Dumnezeu, dar reţinând cu lăcomie o parte pentru ei înşişi. Duhul adevărului le-a descoperit apostolilor adevăratul caracter al acestor creştini prefăcuţi, iar judecăţile lui Dumnezeu au scăpat biserica de această faptă ruşinoasă, care îi păta curăţia. Această dovadă evidentă a prezenţei Duhului lui Hristos care cerceta biserica a semănat groază printre ipocriţi şi făcătorii de rele. Ei n-au mai putut să rămână în legătură cu cei care, în obiceiuri şi înclinaţii, Îl reprezentau permanent pe Hristos, iar, când încercările şi persecuţia au venit asupra urmaşilor Săi, numai cei care au fost gata să renunţe la tot pentru adevăr au dorit să devină ucenici ai Săi. Astfel, persecuţia a continuat cât timp biserica a rămas relativ curată. Dar când aceasta a încetat, s-au adăugat convertiţi care erau mai puţin sinceri şi devotaţi şi s-a deschis astfel o uşă prin care Satana să pună piciorul în biserică.
Nu există însă nicio legătură între Prinţul luminii şi prinţul întunericului şi nu poate fi nici între urmaşii lor. Când au consimţit să se asocieze cu păgâni doar pe jumătate convertiţi, creştinii au păşit pe o cale care i-a dus din ce în ce mai departe de adevăr. Satana a tresăltat pentru că reuşise să înşele un număr atât de mare de urmaşi ai lui Hristos. Atunci, el şi-a exercitat şi mai mult puterea asupra lor şi i-a inspirat să-i persecute pe cei care Îi rămăseseră credincioşi lui Dumnezeu. Nimeni nu ştia atât de bine cum să se împotrivească adevăratei credinţe creştine ca aceia care odinioară fuseseră apărătorii ei. Aceşti creştini apostaziaţi, unindu-se cu tovarăşii lor pe jumătate păgâni, au început războiul contra învăţăturilor esenţiale ale lui Hristos.
Cei care au rămas credincioşi au trebuit să lupte cu disperare pentru a rămâne fermi în faţa înşelăciunilor lor şi urâciunilor care, deghizate în haine sacerdotale, erau introduse în biserică. Biblia nu a mai fost acceptată ca standard al credinţei. Doctrina libertăţii religioase a fost considerată erezie, iar susţinătorii ei au fost urâţi şi proscrişi.
După o luptă lungă şi aprigă, cei puţini care au mai rămas credincioşi s-au hotărât să rupă orice legătură cu biserica apostaziată, dacă ea refuza în continuare să se elibereze de rătăcire şi idolatrie. Ei au înţeles că despărţirea era o necesitate absolută, dacă doreau să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu şi-au permis să tolereze rătăciri fatale pentru propriile suflete şi să dea un exemplu care ar fi pus în pericol credinţa copiilor şi a copiilor copiilor lor. Pentru a asigura unitatea şi pacea, erau gata să facă orice concesie compatibilă cu credincioşia faţă de Dumnezeu, dar simţeau că însăşi pacea ar fi trebuit plătită cu preţul prea scump al sacrificării principiilor. Dacă unitatea se putea asigura numai prin compromiterea adevărului şi a dreptăţii, atunci preferau să se despartă, să fie chiar în război.
Bine ar fi pentru biserică şi pentru lume dacă principiile care au animat acele suflete statornice ar reînvia în inimile acelora care mărturisesc că sunt poporul lui Dumnezeu. Există o indiferenţă alarmantă faţă de învăţăturile care sunt stâlpii credinţei creştine. Părerea că, în fond, ele nu sunt de o importanţă vitală câştigă teren. Această degenerare întăreşte mâinile slujitorilor lui Satana, astfel încât teoriile false şi amăgirile fatale, cărora credincioşii din secolele trecute li s-au opus şi pe care le-au demascat, punându-şi viaţa în pericol, sunt privite astăzi favorabil de mii de oameni care pretind că sunt urmaşii lui Hristos.
Primii creştini au fost, într-adevăr, un popor deosebit. Comportamentul lor fără pată şi credinţa lor neclintită erau o mustrare continuă care tulbura pacea păcătoşilor. Deşi puţini la număr, fără avere, poziţie sau titluri, ei le inspirau groază păcătoşilor, oriunde se afla despre caracterul şi învăţăturile lor. De aceea erau urâţi de cei nelegiuiţi, aşa cum şi Abel a fost urât de Cain cel neevlavios. Cei care au căutat să respingă restricţiile puse de Duhul Sfânt i-au ucis pe copiii lui Dumnezeu din acelaşi motiv pentru care Cain l-a omorât pe Abel. Tot din acelaşi motiv, iudeii L-au respins şi L-au răstignit pe Mântuitorul – deoarece curăţia şi sfinţenia caracterului Său erau o mustrare continuă pentru egoismul şi corupţia lor. Din zilele lui Hristos şi până astăzi, ucenicii Săi credincioşi au provocat ura şi opoziţia celor care iubesc păcatul şi urmează căile lui.
Cum poate atunci Evanghelia să fie numită o solie a păcii? Când a prezis naşterea lui Mesia, Isaia i-a dat titlul de „Domn al păcii” (Isaia 9:6). Când le-au adus păstorilor vestea că S-a născut Hristos, îngerii au cântat deasupra câmpiilor Betleemului: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2:14). Există o contradicţie aparentă între aceste declaraţii profetice şi cuvintele lui Hristos: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34). Dar, înţelese corect, amândouă sunt în perfectă armonie. Evanghelia este o solie a păcii. Creştinismul este un sistem care, dacă ar fi primit şi ascultat, ar răspândi pace, armonie şi fericire pe tot pământul. Religia lui Hristos îi uneşte într-o frăţie strânsă pe toţi cei care îi acceptă învăţăturile. Misiunea lui Hristos a fost să-i împace pe oameni cu Dumnezeu şi, astfel, pe unul cu celălalt. Dar, în mare parte, omenirea este sub controlul lui Satana, cel mai aprig vrăjmaş al lui Hristos. Evanghelia le prezintă oamenilor principiile vieţii, care se deosebesc fundamental de obiceiurile şi dorinţele lor, şi, din cauza aceasta, ei se răzvrătesc împotriva ei. Ei urăsc curăţia care le descoperă şi le condamnă păcatele, îi persecută şi îi distrug pe cei care susţin cerinţele ei sfinte şi drepte. În sensul acesta – deoarece adevărurile înalte pe care ea le aduce provoacă ură şi luptă – Evanghelia este numită o sabie.
Misterioasa providenţă care îngăduie ca cel drept să sufere persecuţia din mâna celor răi a fost o cauză de mare nedumerire pentru mulţi care sunt slabi în credinţă. Unii sunt gata să-şi abandoneze chiar încrederea în Dumnezeu, deoarece El le îngăduie celor mai josnici oameni să prospere, în timp ce oamenii buni şi curaţi sunt apăsaţi şi chinuiţi de puterea lor crudă. „Cum”, întreabă ei, „poate Acela care este drept şi îndurător şi care este, de asemenea, nemărginit în putere să tolereze o aşa nedreptate şi apăsare?” Aceasta este o problemă care nu ne priveşte. Dumnezeu ne-a dat dovezi suficiente ale iubirii Sale şi nu trebuie să ne îndoim de bunătatea Sa pe motiv că nu putem să înţelegem lucrările providenţei Sale. Prevăzând îndoielile care urmau să le apese sufletele în zilele de încercare şi întuneric, Mântuitorul le spunea ucenicilor Săi: „Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: «Robul nu este mai mare decât stăpânul său.» Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15:20). Iisus a suferit pentru noi mai mult decât poate fi făcut să sufere oricare dintre urmaşii Săi din cauza cruzimii oamenilor nelegiuiţi. Cei care sunt chemaţi să sufere tortura şi martirajul nu fac decât să calce pe urmele scumpului Fiu al lui Dumnezeu.
„Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui” (2 Petru 3:9). El nu-i uită şi nici nu-i neglijează pe copiii Săi, dar le permite celor nelegiuiţi să-şi descopere adevăratul caracter, pentru ca niciunul dintre cei care doresc să facă voia Sa să nu se înşele în privinţa lor. Mai mult, cei neprihăniţi sunt puşi în cuptorul necazurilor ca ei înşişi să fie curăţaţi, ca exemplul lor să-i convingă pe alţii de realitatea credinţei şi a evlaviei şi, de asemenea, ca purtarea lor statornică să îi condamne pe cei care nu se tem de Dumnezeu.
Dumnezeu le îngăduie celor nelegiuiţi să prospere şi să-şi manifeste vrăjmăşia împotriva Lui, pentru ca, atunci când vor umple măsura nelegiuirii lor, toţi să vadă dreptatea şi îndurarea Sa în distrugerea lor deplină. Ziua răzbunării Sale se apropie – când toţi cei care au călcat Legea Sa şi l-au oprimat pe poporul Său vor primi o răsplată dreaptă pentru faptele lor. Atunci orice faptă de cruzime sau de nedreptate faţă de credincioşii lui Dumnezeu va fi pedepsită ca şi când I-ar fi fost făcută faţă de Hristos Însuşi.
Mai este o problemă şi mai importantă care trebuie să reţină atenţia bisericilor de astăzi. Apostolul Pavel spune că „toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Iisus Hristos vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12). Atunci, de ce persecuţia pare, în mare măsură, să fi încetat? Singurul motiv este acela că biserica s-a conformat standardelor lumii şi, prin urmare, nu mai trezeşte nicio opoziţie. Religia care se practică în zilele noastre nu are caracterul curat şi sfânt prin care se distingea credinţa creştină din zilele lui Hristos şi ale apostolilor Săi. Creştinismul pare să fi ajuns atât de popular în lume numai din cauza spiritului de compromis cu păcatul, din cauză că marile adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt privite cu atâta indiferenţă, din cauză că este atât de puţină evlavie adevărată în biserică. Dacă ar avea loc o revigorare a credinţei şi a puterii bisericii primare, atunci spiritul persecuţiei ar reînvia, iar flăcările persecuţiei ar fi reaprinse.