23. Ce este Sanctuarul?

Textul din Scriptură care a constituit, mai mult decât oricare altul, atât baza, cât şi punctul central al credinţei în revenirea lui Hristos a fost acesta: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit” (Daniel 8:14). Aceste cuvinte le erau familiare tuturor celor care credeau în apropiata venire a Domnului. Profeţia era repetată de buzele a mii de oameni, ca motto al credinţei lor. Toţi simţeau că de evenimentele prezise aici depindeau cele mai luminoase aşteptări şi cele mai dragi speranţe ale lor. Se demonstrase că aceste zile profetice urmau să se încheie în toamna anului 1844. Adventiştii de atunci susţineau, la fel ca res­tul lumii creştine, că pământul (sau o parte din el) era Sanctuarul, sau Sfântul Locaş. Prin curăţirea acestuia, ei înţelegeau purificarea pământului prin focul marii zile de apoi, purificare ce urma să aibă loc la revenirea lui Hristos. De aici s-a tras concluzia că Hristos Se va întoarce pe pământ în anul 1844.

Însă timpul stabilit trecuse şi Domnul nu venise. Credincioşii ştiau că greşeala nu putea fi în Cuvântul lui Dumnezeu. În acest caz, interpretarea profeţiei trebuia să fie greşită. Dar unde era greşeala? Mulţi au tăiat repede nodul gordian, negând că cele 2.300 de zile s-au terminat în anul 1844. Nu puteau aduce nicio dovadă în sprijinul acestei afirmaţii decât faptul că Hristos n-a venit la data când ei L-au aşteptat să vină. Aceştia susţineau că, dacă perioada zilelor profetice s-ar fi încheiat în anul 1844, Hristos S-ar fi întors atunci ca să cureţe Sanctuarul, adică pământul, prin foc şi că, deoarece El n-a venit, înseamnă că cele 2.300 de zile nu s-au încheiat.

Acceptarea acestei concluzii implica renunţarea la calculul anterior al perioadelor profetice. Se descoperise că cele 2.300 de zile începuseră în toamna anului 457 î.Hr., când a intrat în vigoare decretul lui Artaxerxe pentru refacerea şi reclădirea Ierusalimului. Luând această dată ca punct de plecare, se constata o corelare perfectă a tuturor evenimentelor care au fost prezise de înger când i-a oferit profetului explicaţia acelei perioade în Daniel 9:25-27. 69 de săptămâni, adică primii 483 de ani din cei 2.300, urmau să ajungă până la Mesia, Cel Uns, iar botezul şi ungerea lui Hristos cu Duhul Sfânt în anul 27 d.Hr. împlineau exact profeţia. La mijlocul săptămânii a şaptezecea, Mesia urma să fie omorât. La trei ani şi jumătate după botez, Hristos a fost răstignit, în primăvara anului 31 d.Hr. Cele 70 de săptămâni, sau 490 de ani, au fost acordate în mod special iudeilor. La expirarea acestei perioade, naţiunea şi-a sigilat atitudinea de respingere a lui Hristos persecutându-i pe ucenicii Săi, iar apostolii s-au îndreptat, în anul 34 d.Hr., către neevrei. Primii 490 de ani din cei 2.300 terminându-se atunci, mai rămâneau 1.810 ani. Aceştia se întindeau din anul 34 d.Hr. până în 1844. „Apoi”, a spus îngerul, „Sfântul Locaş va fi curăţit!” Toate previziunile anterioare ale profeţiei se împliniseră indiscutabil la timpul stabilit.

În acest calcul, totul era clar şi armonios, cu excepţia faptului că în 1844 nu a fost observat niciun eveniment care să corespundă curăţirii Sanctuarului. Negarea faptului că cele 2.300 de zile s-au încheiat la data aceea însemna învăluirea întregii probleme în confuzie şi renunţarea la poziţiile care fuseseră adoptate în urma împlinirii evidente a profeţiei.

Cu toate acestea, Dumnezeu Îşi condusese poporul în marea mişcare adventistă. Puterea şi slava Sa o însoţiseră, iar El nu putea permite ca ea să se încheie în întuneric şi dezamăgire şi să fie defăimată ca o agitaţie falsă şi fanatică. El nu avea să lase ca profeţia Lui să rămână învăluită de îndoială şi nesiguranţă. Deşi mulţi au renunţat la precedentul calcul al perioadelor profetice şi au negat corectitudinea mişcării bazate pe acesta, alţii nu au fost dispuşi să renunţe la experienţa lor şi la punctele lor de credinţă, ambele fiind susţinute de Scripturi şi de confirmarea Duhului lui Dumnezeu. Considerau că adoptaseră principii sănătoase de interpretare a profeţiilor, că era de datoria lor să ţină cu tărie la adevărurile deja descoperite şi să continue cu aceeaşi metodă de studiere a Bibliei. Şi-au revizuit poziţia cu rugăciuni arzătoare şi au cercetat Scripturile pentru a-şi descoperi greşeala. Cum n-au găsit nicio greşeală în calculul perioadelor profetice, au început să analizeze mai atent subiectul Sanctuarului.

Studiind acest subiect, au constatat că în Scriptură nu există nicio dovadă care să susţină concepţia larg răspândită că pământul este Sanctuarul. Totuşi, în Biblie, au găsit o explicaţie completă cu privire la Sanctuar, la natura şi locul lui şi la ceremoniile care se oficiază în el. Afirmaţiile scriitorilor inspiraţi erau atât de clare şi de cuprinzătoare, încât nu mai rămânea nicio umbră de îndoială în legătură cu această problemă. Apostolul Pavel, în Epistola către Evrei, spune: „Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare. În adevăr, s-a făcut un cort. În partea dinainte, numită «Locul Sfânt», erau sfeşnicul, masa şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului; după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema «Locul Preasfânt». El avea un altar de aur pentru tămâie şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot erau un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, şi tablele legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor” (Evrei 9:1-5).

Sanctuarul la care se referă Pavel aici este cortul construit de Moise la porunca lui Dumnezeu, ca locaş pământesc al Celui Preaînalt. „Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8) a fost îndemnat Moise când era pe munte cu Dumnezeu. Israeliţii călătoreau prin pustie şi cortul a fost construit în aşa fel încât să poată fi transportat din loc în loc. Cu toate acestea, era o construcţie de o măreţie deosebită. Pereţii lui erau făcuţi din scânduri verticale poleite cu aur şi montate pe suporturi de argint, iar acoperişul era făcut dintr-o serie de învelitori, sau covoare, cele din exterior din piei de animale, iar cele din interior din in subţire, lucrate cu măiestrie, având cusuţi pe ele heruvimi. Pe lângă curtea exterioară, în care se afla altarul pentru jertfe (arderi-de-tot), cortul era compus din două încăperi numite Locul Sfânt şi Locul Preasfânt, separate printr-o perdea, sau draperie, bogată şi frumoasă. O perdea asemănătoare închidea intrarea în prima încăpere.

În Locul Sfânt, pe latura sudică, se găsea sfeşnicul cu cele şapte candele care luminau Sanctuarul atât ziua, cât şi noaptea. La nord era masa cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului, iar înaintea perdelei care despărţea Locul Sfânt de Locul Preasfânt se afla altarul tămâierii, făcut din aur, de pe care se înălţa zilnic înaintea lui Dumnezeu norul de tămâie frumos mirositoare, care ducea cu el rugăciunile israeliţilor.

În Locul Preasfânt se găsea chivotul, o ladă din lemn preţios, acoperită cu aur, ce conţinea cele două table de piatră pe care Dumnezeu scrisese Legea celor Zece Porunci. Deasupra chivotului era scaunul harului, capacul lăzii sfinte, o magnifică operă de artă, pe care se aflau doi heruvimi, câte unul la fiecare capăt, totul fiind lucrat în aur masiv. În această încăpere, prezenţa divină se manifesta într-un nor de slavă aşezat între heruvimi.

După stabilirea evreilor în Canaan, cortul a fost înlocuit cu Templul lui Solomon, care, cu toate că era o construcţie stabilă şi la o scară mult mai mare, a păstrat aceleaşi proporţii şi a fost mobilat la fel. Sanctuarul a existat în forma aceasta – cu excepţia perioadei în care s-a aflat în ruină pe vremea lui Daniel – până la distrugerea lui de către romani, în anul 70 d.Hr.

Acesta este singurul Sanctuar despre care Biblia spune că a existat vreodată pe pământ. Pavel a declarat că acesta era Sanctuarul vechiului legământ. Dar noul legământ nu are un sanctuar?

Revenind la Epistola către Evrei, cei care erau în căutarea adevărului au descoperit că în cuvintele lui Pavel citate mai sus se face aluzie la un al doilea sanctuar, Sanctuarul noului legământ: „Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare”. Folosirea cuvântului „şi” (de asemenea) implică faptul că Pavel amintise mai înainte despre acest Sanctuar. La începutul capitolului anterior, ei au citit: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare-Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evrei 8:1,2).

Aici este descris Sanctuarul noului legământ. Sanctuarul primului legământ a fost construit de om, de Moise. Acesta este însă ridicat de Domnul, nu de om. În primul Sanctuar slujeau preoţi pământeşti. În acesta slujeşte Hristos, ca Mare-Preot al nostru, la dreapta lui Dumnezeu. Primul Sanctuar a fost pe pământ, celălalt este în ceruri.

Mai mult decât atât, cortul construit de Moise a fost făcut după un model. Domnul îi spusese astfel: „Să faceţi cortul şi toate vasele lui după chipul pe care ţi-l voi arăta.” Şi din nou a fost atenţionat: „Vezi să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte” (Exodul 25:9,40). Pavel spune că primul cort „era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe”, că încăperile lui sfinte erau „chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”, că preoţii care aduceau daruri conform legii făceau „o slujbă care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti” şi că „Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:9,23; 8:5; 9:24).

Sanctuarul din ceruri, în care Hristos slujeşte în favoarea noastră, este marele original, iar Sanctuarul construit de Moise era o copie după acesta. Dumnezeu i-a inspirat cu Duhul Său Sfânt pe constructorii Sanctuarului pământesc. Măiestria artistică cu care a fost făcut era o manifestare a înţelepciunii divine. Pereţii păreau de aur masiv, reflectând în jur lumina celor şapte candele ale sfeşnicului de aur. Masa cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului şi altarul tămâierii străluceau ca aurul lucios. Covoarele splendide care formau tavanul, împodobite cu imagini de îngeri în albastru, purpuriu şi cărămiziu, adăugau frumuseţe scenei. Dincolo de perdeaua a doua se afla Şechina sfântă, manifestarea vizibilă a slavei lui Dumnezeu, înaintea căreia numai marele-preot putea să intre şi totuşi să trăiască.

Pentru ochiul omenesc, splendoarea fără seamăn a Sanctuarului pământesc era o reflectare a slavei acelui Templu ceresc în care Hristos slujeşte pentru noi în faţa tronului lui Dumnezeu. Cel mai măreţ edificiu ridicat vreodată de mâini omeneşti este o reflectare palidă a gloriei şi imensităţii locuinţei Regelui regilor, unde mii de mii Îi slujesc şi de zece mii de ori zece mii stau înaintea Lui (Daniel 7:10), acel Templu plin de slava tronului veşnic, în care serafimii, paznicii lui strălucitori, îşi acoperă feţele în adorare. Totuşi, prin intermediul Sanctuarului pământesc şi al ceremoniilor lui, erau transmise adevăruri importante despre Sanctuarul ceresc şi despre marea lucrare de răscumpărare a omului îndeplinită acolo.

Locurile sfinte ale Sanctuarului din cer erau reprezentate de cele două încăperi ale Sanctuarului de pe pământ. Când i-a fost arătat în viziune Templul lui Dumnezeu din cer, apostolul Ioan a văzut „şapte lămpi de foc”, care ardeau „înaintea scaunului de domnie” (Apocalipsa 4:5). A văzut un înger „cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie” (Apocalipsa 8:3). Aici profetului i s-a permis să vadă prima încăpere a Sanctuarului din ceruri. Acolo el a văzut „şapte lămpi de foc” şi „altarul de aur”, reprezentate în Sanctuarul de pe pământ prin sfeşnicul de aur şi altarul tămâierii. Altă dată „Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis” (Apocalipsa 11:19) şi el a privit dincolo de perdeaua dinăuntru, în Locul Preasfânt. Acolo a văzut „chivotul legământului Său”, reprezentat de lada sfântă construită de Moise ca să păstreze în ea Legea lui Dumnezeu.

Astfel, cei care au studiat subiectul acesta au găsit dovada indiscutabilă a existenţei unui Sanctuar în ceruri. Moise a făcut Sanctuarul pământesc după un model care i-a fost arătat. Pavel ne spune că acel model era adevăratul Sanctuar, care se găseşte în ceruri. Iar Ioan declară că l-a văzut în ceruri.

În Templul din ceruri, locuinţa lui Dumnezeu, se află tronul Său, întemeiat pe dreptate şi judecată. În Locul Preasfânt se află Legea Sa, marea regulă a dreptăţii, după care sunt judecaţi toţi oamenii. Chivotul, în care se păstrează cu sfinţenie tablele Legii, este acoperit de tronul harului, înaintea căruia Hristos mijloceşte cu sângele Său în favoarea păcătosului. În acest mod este reprezentată unirea dintre dreptate şi milă în cadrul planului de răscumpărare a omului. Numai înţelepciunea infinită putea plănui o astfel de unire şi numai puterea infinită o putea realiza. Este o unire care umple tot cerul de uimire şi adorare. Heruvimii din Sanctuarul pământesc, care priveau cu veneraţie către tronul harului, reprezintă interesul cu care îngerii cereşti urmăresc desfăşurarea planului de răscumpărare. Acesta este misterul harului pe care îl contemplă îngerii – că Dumnezeu îl poate îndreptăţi pe păcătosul pocăit şi poate reface relaţia cu omenirea decăzută rămânând în acelaşi timp drept, că Hristos S-a putut umili pentru a ridica mulţimi imense de oameni din prăpastia pierzării şi a-i îmbrăca în hainele curate ale dreptăţii Sale, pentru a-i uni cu îngerii care n-au căzut niciodată şi a face posibil ca ei să locuiască veşnic în prezenţa lui Dumnezeu.

Lucrarea lui Hristos de mijlocitor în favoarea omului este prezentată în frumoasa profeţie a lui Zaharia cu privire la Acela „al cărui nume este Odrasla”. Profetul zice: „El va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească (slava), va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui (al Tatălui) de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie şi o desăvârşită unire va domni între Ei amândoi” (Zaharia 6:12,13).

„El va zidi Templul Domnului.” Prin jertfa şi mijlocirea Sa, Hristos este şi temelia, şi cel care zideşte biserica lui Dumnezeu. Apos­tolul Pavel arată că El este „piatra din capul unghiului… În El, toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi”, zice el, „sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2:20-22).

El „va purta slava”. Lui Hristos Îi aparţine gloria pentru răscum­părarea omenirii decăzute. De-a lungul veşniciei, cântarea celor mântuiţi va fi: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său…, ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:5,6).

El „va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie” (Zaharia 6:13). Acum nu este „pe scaunul de domnie al slavei Sale” (Matei 25:31); Împărăţia slavei încă n-a fost anunţată. Dumnezeu nu-I „va da scaunul de domnie al tatălui Său David”, o împărăţie care „nu va avea sfârşit”, până când lucrarea Sa de mijlocitor nu se va fi încheiat (Luca 1:32,33). Ca preot, Hristos stă în prezent cu Tatăl pe tronul Său (Apocalipsa 3:21). Pe tron, împreună cu Cel Veşnic, Cel care există prin Sine Însuşi, stă Acela care „suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui”, „care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”, ca să poată „să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Isaia 53:4; Evrei 4:15; 2:18). „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor” (1 Ioan 2:1). Hristos mijloceşte cu trupul Său străpuns şi frânt şi cu viaţa Sa fără pată. Mâinile rănite, coasta împunsă şi picioarele străpunse mijlocesc pentru omul căzut, a cărui răscumpărare a fost plătită cu un preţ atât de mare.

„O desăvârşită unire va domni între Ei amândoi” (Zaharia 6:13). Iubirea Tatălui este, în aceeaşi măsură ca şi cea a Fiului, izvorul mântuirii pentru omenirea decăzută. Iisus le-a spus ucenicilor Săi înainte de a-i părăsi: „Nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi. Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte” (Ioan 16:26,27). „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). În Sanctuarul din cer, „o desăvârşită unire va domni între Ei amândoi”. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).

Scripturile răspund clar la întrebarea: „Ce este Sanctuarul?” Cuvântul sanctuar, aşa cum este el folosit în Biblie, se referă mai întâi la cortul construit de Moise, ca o imitaţie a lucrurilor cereşti, iar, în al doilea rând, la „adevăratul cort” (Evrei 8:2) din ceruri, către care arăta Sanctuarul pământesc. La moartea lui Hristos, slujbele simbolice au luat sfârşit. „Adevăratul cort” din cer este Sanctuarul noului legământ. Deoarece profeţia din Daniel 8:14 se împlineşte în această eră creştină, Sanctuarul la care se referă ea trebuie să fie Sanctuarul noului legământ. La încheierea celor 2.300 de zile, în anul 1844, pe pământ nu mai exista de multe secole niciun sanctuar. Astfel, profeţia: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi, apoi Sfântul Locaş va fi curăţit” se referă indiscutabil la Sanctuarul din ceruri.

Rămâne totuşi să răspundem la cea mai importantă întrebare: „Ce este curăţirea Sanctuarului?” Vechiul Testament declară că în Sanctuarul pământesc avea loc o astfel de slujbă. Există însă ceva în ceruri care trebuie curăţit? În Evrei 9, atât curăţirea Sanctuarului pământesc, cât şi a celui ceresc sunt clar prezentate: „Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi, fără vărsare de sânge, nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţite în felul acesta [cu sânge de animale], trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9:22,23), cu sângele preţios al lui Hristos.

Curăţirea, şi în slujba simbolică, şi în cea reală, trebuia făcută cu sânge: în primul tip de slujbă, cu sânge de animale, în al doilea, cu sângele lui Hristos. Motivul pentru care curăţirea trebuia făcută cu sânge – declară Pavel – este acela că, fără vărsare de sânge, nu este iertare. Ceea ce trebuia îndeplinit era iertarea, sau îndepărtarea păcatelor. Însă cum se poate explica prezenţa păcatului în Sanctuar, fie cel din cer, fie cel de pe pământ? Putem înţelege acest lucru dacă analizăm Sanctuarul simbolic, deoarece preoţii care oficiau ceremoniile aici, pe pământ, făceau „o slujbă care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti” (Evrei 8:5).

Această slujbă din Sanctuarul pământesc se desfăşura în cele două încăperi. În Locul Sfânt preoţii intrau zilnic, pe când în Locul Preasfânt, marele-preot oficia o dată pe an o slujbă specială de ispăşire pentru curăţirea Sanctuarului. Păcătoşii pocăiţi aduceau zilnic animalele pentru jertfă la uşa cortului întâlnirii şi, punân­du-şi mâinile pe capul victimei, îşi mărturiseau păcatele, transferân­du-le astfel, în mod simbolic, asupra jertfei nevinovate. Animalul era apoi înjunghiat. Apostolul spune: „Fără vărsare de sânge, nu este iertare.” „Viaţa trupului este în sânge” (Leviticul 17:11). Nerespectarea Legii lui Dumnezeu cerea viaţa păcătosului. Preotul lua sângele victimei, simbol al vieţii pe care păcătosul şi-o pierduse, îl ducea în Locul Sfânt şi îl stropea înaintea perdelei în spatele căreia se afla chivotul care conţinea Legea pe care păcătosul o încălcase. Prin această ceremonie, prin intermediul sângelui, păcatul era transferat, în simbol, asupra Sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în Locul Sfânt; atunci însă, carnea trebuia mâncată de preot, după cum îi învăţase Moise pe fiii lui Aaron, când le-a spus: „Domnul v-a dat-o, ca să purtaţi nelegiuirea adunării” (Leviticul 10:17). Ambele ritualuri simbolizau transferarea păcatului de la păcătos asupra Sanctuarului.

Aceasta era ceremonia care se îndeplinea zilnic, pe tot parcursul anului. Păcatele lui Israel erau astfel transferate asupra Sanctuarului, fiind necesară o slujbă specială pentru îndepărtarea lor. Dumnezeu a poruncit să se facă ispăşire pentru fiecare dintre cele două încăperi sfinte: „Astfel, să facă ispăşire pentru Sfântul Locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor.” Şi pentru altar trebuia să se facă ispăşire, ca „să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel” (Leviticul 16:16,19).

O dată pe an, în marea Zi a Ispăşirii, marele-preot intra în Locul Preasfânt pentru a curăţi Sanctuarul. Ceremonia îndeplinită acolo încheia ciclul anual al slujbelor. În acea zi, la uşa cortului întâlnirii erau aduşi doi ţapi şi se aruncau sorţii pentru ei, „un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel” (Leviticul 16:8). Ţapul pe care cădea sorţul pentru Domnul urma să fie înjunghiat ca jertfă de ispăşire pentru păcatele poporului. Marele-preot trebuia să ducă sângele lui dincolo de perdea şi să-l stropească deasupra şi înaintea tronului harului. Sângele trebuia stropit şi pe altarul tămâierii, care se găsea în faţa perdelei.

„Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie să-i dea drumul” (Leviticul 16:21,22). Ţapul care era trimis nu se mai întorcea în tabăra lui Israel, iar bărbatul care-l ducea trebuia să-şi spele corpul şi hainele cu apă înainte de a se întoarce în tabără.

Întreaga ceremonie avea scopul de a-i face pe israeliţi să înţeleagă sfinţenia lui Dumnezeu şi dezgustul cu care El privea păcatul; pe lângă aceasta, trebuia să le arate că nu puteau veni în contact cu păcatul fără să se mânjească. Fiecărui om i se cerea să fie profund îndurerat în timp ce se săvârşea această ceremonie de ispăşire. Toate activităţile trebuiau încetate şi întreg poporul Israel trebuia să petreacă ziua în umilire solemnă înaintea lui Dumnezeu, cu rugăciune, post şi autocercetare.

Prin slujba simbolică sunt explicate adevăruri importante despre ispăşire. În locul păcătosului era acceptat un înlocuitor, dar păcatul nu era anulat prin sângele victimei. În felul acesta, se asigura doar mijlocul prin care el era transferat asupra Sanctuarului. Prin această ofrandă sângeroasă, păcătosul recunoştea autoritatea Legii, îşi mărturisea vinovăţia pentru încălcarea ei şi îşi exprima dorinţa de a fi iertat prin credinţa în Răscumpărătorul care urma să vină. Totuşi el nu era încă pe deplin eliberat de condamnarea Legii. În Ziua Ispăşirii, marele-preot, după ce aducea jertfa pentru popor, intra în Locul Preasfânt cu sângele acestei jertfe şi-l stropea pe scaunul harului, direct deasupra Legii, pentru a-i împlini cerinţele. Apoi, în calitatea lui de mijlocitor, lua păcatele asupra sa şi le scotea din Sanctuar. Punându-şi mâinile pe capul ţapului care urma să fie trimis, mărturisea toate aceste păcate asupra lui, transferându-le astfel în mod simbolic de la el la ţap. Apoi ţapul le ducea în pustie şi erau considerate îndepărtate pentru totdeauna de la popor.

În felul acesta era îndeplinit ritualul care era „chipul şi umbra lucrurilor cereşti”. Ceea ce se făcea în simbol în cadrul ceremoniilor din Sanctuarul pământesc se face în realitate în cadrul slujbei din Sanctuarul ceresc. După înălţarea Sa, Mântuitorul nostru Şi-a început lucrarea de Mare-Preot. Pavel spune: „Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:24).

Pe tot parcursul anului, slujba îndeplinită de preot în prima încăpere a Sanctuarului, „dincolo de perdeaua” care constituia uşa şi care despărţea Locul Sfânt de curte, reprezintă activitatea de slujire pe care a început-o Hristos la înălţarea Sa. Rolul preotului în cadrul ceremoniilor zilnice era acela de a prezenta înaintea lui Dumnezeu sângele jertfei pentru păcat, precum şi tămâia al cărei fum se înălţa purtând rugăciunile lui Israel. Tot astfel mijloceşte şi Hristos cu sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcătoşilor şi Îi prezintă, împreună cu parfumul preţios al propriei Sale neprihăniri, rugăciunile credincioşilor pocăiţi. Aceasta era slujba care se îndeplinea în prima încăpere a Sanctuarului din ceruri.

Acolo, prin ochii credinţei, L-au văzut ucenicii pe Hristos intrând când S-a înălţat la cer. Acolo s-a concentrat speranţa lor, „pe care”, spune Pavel, „o avem ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut «Mare-Preot în veac».” „Şi a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 6:19,20; 9:12).

Timp de 18 secole a continuat această slujire a lui Hristos în prima încăpere a Sanctuarului. Sângele Lui a mijlocit în favoarea credincioşilor pocăiţi, asigurându-le iertarea şi acceptarea din partea Tatălui, deşi păcatele lor rămâneau încă în cărţile din ceruri. După cum, în cadrul ceremonialului simbolic, la încheierea anului se făcea ispăşirea, tot astfel, înainte ca Hristos să-Şi încheie opera de răscumpărare a oamenilor, se face ispăşire pentru îndepărtarea păcatelor din Sanctuar. Aceasta este slujba care a început când s-au încheiat cele 2.300 de zile. La data aceea, aşa cum a prezis profetul Daniel, Iisus, ca Mare-Preot al nostru, a intrat în Locul Preasfânt pentru a îndeplini ultima parte a operei Sale solemne – curăţirea Sanctuarului.

După cum, în vechime, păcatele poporului erau aşezate, prin credinţă, asupra jertfei pentru păcat şi transferate prin sângele ei, în simbol, asupra Sanctuarului pământesc, tot astfel, în noul legământ, păcatele celor care se pocăiesc sunt aşezate, prin credinţă, asupra lui Hristos şi transferate, de fapt, asupra Sanctuarului ceresc. După cum curăţirea simbolică a Sanctuarului pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor care îl mânjiseră, tot astfel curăţirea Sanctuarului ceresc trebuie să fie realizată prin îndepărtarea, sau ştergerea, păcatelor care sunt înregistrate acolo. Însă, mai înainte, trebuie să aibă loc o examinare a rapoartelor cereşti, pentru a se stabili cine este îndreptăţit, prin pocăinţă şi credinţa în Hristos, să beneficieze de ispăşirea Sa. De aceea, curăţirea Sanctuarului implică o cercetare, o judecată. Aceasta trebuie să aibă loc înainte ca Hristos să vină pentru a-Şi răscumpăra poporul, căci, atunci când va reveni, răsplata Lui va fi cu El, ca să dea fiecăruia după faptele lui (Apocalipsa 22:12).

Astfel, cei care au urmat lumina cuvântului profetic au văzut că Hristos, în loc să vină pe pământ la încheierea celor 2.300 de zile, în anul 1844, a intrat în Locul Preasfânt din Sanctuarul ceresc pentru a încheia ispăşirea, care este anterioară venirii Sale.

Aceştia au mai înţeles un lucru, şi anume că, în timp ce jertfa pentru păcat arăta către Hristos ca adevărata jertfă, iar marele-preot Îl reprezenta pe Hristos ca mijlocitor, ţapul care era trimis în pustie îl simboliza pe Satana, autorul păcatului, asupra căruia vor fi aşezate, în cele din urmă, păcatele celor cu adevărat pocăiţi. Când marele-preot, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, îndepărta păcatele din Sanctuar, le aşeza asupra acestui ţap. Când, în virtutea propriului sânge, Hristos va îndepărta din Sanctuarul ceresc păcatele poporului Său, la încheierea slujirii Sale, le va aşeza asupra lui Satana, care, la executarea judecăţii, va trebui să suporte pedeapsa finală. Ţapul era trimis într-un ţinut pustiu pentru a nu se mai întoarce niciodată în tabăra lui Israel. Tot astfel, Satana va fi îndepărtat pentru totdeauna din prezenţa lui Dumnezeu şi a poporului Său şi îşi va găsi sfârşitul în distrugerea finală a păcatului şi a păcătoşilor.