William Miller şi colaboratorii lui predicaseră doctrina celei de-a doua veniri cu singurul scop de a-i conştientiza pe oameni că trebuie să se pregătească pentru judecată. Ei încercaseră să-i trezească din indiferenţă pe cei care mărturiseau că sunt credincioşi, să-i facă să vadă adevărata speranţă a bisericii şi să simtă nevoia după o experienţă creştină mai profundă. Încercaseră, de asemenea, să-i impulsioneze pe cei neconvertiţi să se pocăiască şi să se întoarcă grabnic la Dumnezeu. „Ei n-au avut nicio tentativă de a-i converti pe oameni la o sectă sau grupare religioasă. De aceea raza lor de acţiune a cuprins toate grupările şi sectele, fără a se amesteca însă în organizarea sau în disciplina lor.”
„În toată activitatea mea”, spunea Miller, „n-am avut niciodată dorinţa sau intenţia să promovez vreun interes diferit de cel al confesiunilor existente sau să avantajez pe una în detrimentul alteia. M-am gândit la binele tuturor. Presupunând că toţi creştinii se vor bucura de perspectiva venirii lui Iisus şi că cei care nu au aceleaşi convingeri ca mine nu îi vor iubi mai puţin pe cei care vor îmbrăţişa această doctrină, nu m-am gândit că va fi vreodată nevoie de adunări separate. Singurul meu scop a fost acela de a întoarce suflete la Dumnezeu, de a înştiinţa lumea despre judecata viitoare şi de a-i convinge pe semenii mei să-şi pregătească inima, singurul lucru care îi va face în stare să-L întâmpine pe Dumnezeu plini de pace. Marea majoritate a celor care s-au convertit în urma activităţii mele s-au alăturat diferitelor biserici existente” (Bliss, p. 328).
Deoarece contribuia la întărirea bisericilor, predicarea lui a fost privită cu bunăvoinţă un timp. Însă, când pastorii şi liderii religioşi au luat atitudine împotriva doctrinei revenirii lui Iisus şi au căutat să înăbuşe orice discuţie pe marginea acestui subiect, nu numai că i s-au opus de la amvon, ci le-au şi interzis membrilor bisericilor lor să asiste la predici despre a doua venire sau chiar să vorbească, la întâlnirile sociale ale bisericii, despre speranţa pe care o găsiseră. Astfel, credincioşii se aflau într-o mare încercare şi încurcătură. Îşi iubeau bisericile şi le era greu să se despartă de ele. Însă, când au văzut că mărturia Cuvântului lui Dumnezeu era înăbuşită şi că dreptul de a cerceta profeţiile le era negat, au considerat că, din loialitate faţă de Dumnezeu, nu trebuie să se supună liderilor lor. Pe cei care căutau să interzică mărturia Cuvântului lui Dumnezeu nu puteau să-i considere biserica lui Hristos, „stâlpul şi temelia adevărului” (1 Timotei 3:15). În consecinţă, s-au considerat îndreptăţiţi să se separe de bisericile din care făceau parte. În vara anului 1844, aproape 50.000 de persoane s-au retras din biserici.
Cam în acelaşi timp, s-a observat o schimbare evidentă în majoritatea bisericilor din Statele Unite. De mulţi ani exista o conformare treptată şi continuă la practicile şi obiceiurile lumeşti şi un declin proporţional al adevăratei vieţi spirituale. Însă, în anul acela, s-au văzut dovezi ale unei decăderi bruşte şi vizibile în aproape toate bisericile din ţară. Deşi nimeni nu putea indica o cauză, faptul în sine a fost remarcat şi comentat la scară largă atât în presă, cât şi de la amvoane.
La o adunare a pastorilor din Philadelphia, domnul Barnes, autorul unui comentariu biblic foarte apreciat şi pastor al uneia dintre bisericile principale din acel oraş, „a declarat că era pastor de douăzeci de ani, însă niciodată până la ultima împărtăşanie nu administrase sfintele simboluri fără să primească noi membri în biserică, fie că erau mai puţini, fie că erau mai mulţi. Dar acum, nu mai sunt nici redeşteptări, nici convertiri, nu se mai observă nicio creştere vizibilă în har a credincioşilor şi nimeni nu mai vine la biroul lui pentru a discuta despre mântuirea sufletului său. Odată cu dezvoltarea afacerilor şi cu perspectivele strălucite pe care le oferă comerţul şi industria, se observă şi o creştere a spiritului lumesc. Acest fenomen se întâlneşte în toate confesiunile” (Congregational Journal, 23 mai 1844).
În luna februarie a aceluiaşi an, profesorul Finney de la Colegiul Oberlin spunea: „Am fost cu toţii martori ai faptului că, în general, bisericile protestante din ţara noastră au fost fie indiferente, fie ostile faţă de aproape toate reformele morale din timpul nostru. Sunt şi unele excepţii, dar nu suficiente pentru a schimba caracterul general al situaţiei. Avem, de asemenea, un alt fapt cert: absenţa aproape universală a influenţei redeşteptării în biserici. Apatia spirituală este larg răspândită şi este teribil de profundă; acelaşi lucru este relatat de presa religioasă din întreaga ţară… Membrii bisericii devin, în mare măsură, devotaţi modei şi se alătură celor necredincioşi la petreceri, dansuri, festivităţi etc… Însă nu este nevoie să mai dezvoltăm acest subiect dureros. Este suficient că dovezile se înmulţesc şi apasă asupra noastră, indicând că, în general, bisericile decad în mod trist. Ele s-au îndepărtat foarte mult de Domnul, iar El S-a îndepărtat de ele.”
În Religious Telescope, un scriitor declara: „Niciodată n-am fost martorii unei asemenea decăderi generale a religiei ca în prezent. Într-adevăr, biserica trebuie să se trezească şi să caute cauza acestei nenorociri, căci toţi cei care iubesc Sionul trebuie să o considere o nenorocire. Când ne dăm seama cât de «puţine şi rare» sunt cazurile de adevărată convertire şi când vedem impertinenţa şi împietrirea aproape fără precedent a păcătoşilor, ne întrebăm fără să vrem: «A uitat Dumnezeu să fie îndurător?» sau: «S-a închis uşa milei Sale?»”
O astfel de stare nu există niciodată în biserică fără o cauză internă. Întunericul spiritual care cade asupra naţiunilor, bisericilor şi indivizilor nu este consecinţa unei retrageri arbitrare a harului lui Dumnezeu, ci a neglijării sau respingerii luminii divine de către oameni. O ilustrare izbitoare a acestui adevăr ne este oferită de istoria poporului iudeu din timpul Domnului Hristos. Dedicându-se lumii şi uitând de Dumnezeu şi de Cuvântul Său, înţelegerea lor se întunecase, iar inimile lor se preocupau de lucruri pământeşti şi senzuale. Astfel, erau ignoranţi în ce priveşte venirea lui Mesia şi, în mândria şi necredinţa lor, L-au respins pe Răscumpărătorul lor. Dumnezeu nu a privat nici chiar atunci poporul iudeu de cunoaşterea sau trăirea binecuvântărilor mântuirii. Însă, respingând adevărul, au pierdut orice dorinţă pentru darul Cerului. Numiseră lumina întuneric şi întunericul lumină, până când lumina care era în ei a devenit întuneric. Şi cât de mare era întunericul acela!
Planul lui Satana este ca oamenii să păstreze formele religioase, dar să nu aibă şi spiritul de adevărată evlavie. După ce au respins Evanghelia, iudeii au continuat să-şi menţină cu zel vechile ceremonii, şi-au păstrat cu stricteţe exclusivismul naţional, cu toate că până şi ei recunoşteau că prezenţa lui Dumnezeu nu se mai manifesta în mijlocul lor. Profeţia lui Daniel arăta atât de clar timpul venirii lui Mesia şi prevestea atât de sigur moartea Sa, încât ei au descurajat studiul ei şi, în cele din urmă, rabinii au pronunţat un blestem asupra tuturor celor care ar fi încercat să calculeze acest timp. Copiii lui Israel au rămas orbi şi nepocăiţi de-a lungul secolelor care au urmat, fiind indiferenţi la oferta plină de îndurare a mântuirii, nepăsători la binecuvântările Evangheliei, reprezentând o avertizare solemnă şi teribilă faţă de pericolul de a respinge lumina revărsată din cer.
Oriunde există aceeaşi cauză, vor urma aceleaşi consecinţe. Cel care îşi înăbuşă în mod deliberat convingerile cu privire la ce ar trebui să facă, deoarece nu se potrivesc cu înclinaţiile sale, va pierde, în cele din urmă, capacitatea de a discerne între adevăr şi eroare. Înţelegerea se întunecă, inima se împietreşte, conştiinţa se toceşte şi sufletul se desparte de Dumnezeu. Acolo unde mesajul adevărului divin este dispreţuit sau ignorat, biserica va fi învăluită în întuneric; credinţa şi iubirea se vor răci şi îşi vor face loc înstrăinarea şi disensiunile. Membrii bisericii îşi vor concentra interesele şi energiile în preocupări lumeşti, iar păcătoşii se vor împietri în nepocăinţa lor.
Mesajul primului înger din Apocalipsa 14, care anunţa ceasul judecăţii lui Dumnezeu şi îi chema pe oameni să se teamă de El şi să I se închine, a avut scopul de a-i separa de influenţele decăzute ale lumii pe cei care declarau că sunt copiii lui Dumnezeu şi de a-i face să-şi vadă adevărata stare de apostazie şi caracterele lumeşti. Prin acest mesaj, Dumnezeu a trimis bisericii un avertisment care, dacă ar fi fost luat în seamă, ar fi îndreptat relele care o ţineau departe de El. Dacă oamenii ar fi primit mesajul ceresc, umilindu-şi inimile înaintea Domnului şi căutând cu sinceritate să se pregătească pentru a sta în prezenţa Sa, Duhul şi puterea lui Dumnezeu s-ar fi manifestat în mijlocul lor. Biserica ar fi ajuns din nou la acea stare binecuvântată de unire, credinţă şi iubire care exista în zilele apostolice, când credincioşii erau „o inimă şi un suflet”, vestind „Cuvântul Domnului cu îndrăzneală”, şi când „Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi” (Faptele 4:32,31; 2:47).
Dacă pretinsul popor al lui Dumnezeu ar accepta lumina care străluceşte din Cuvântul Său, ar ajunge la acea unitate pentru care S-a rugat Hristos şi pe care apostolul a descris-o ca fiind „unirea Duhului prin legătura păcii”. „Este”, spune el, „un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez” (Efeseni 4:3-5).
Acestea au fost rezultatele binecuvântate trăite de cei care au primit mesajul revenirii lui Hristos. Proveneau din diferite biserici, dar barierele confesionale au fost dărâmate, crezurile contradictorii au fost spulberate, speranţa nebiblică a unui mileniu pământesc a fost abandonată, concepţiile false despre a doua venire au fost corectate, mândria şi asemănarea cu lumea au fost înlăturate, relele au fost îndreptate, inimile s-au unit în cea mai plăcută prietenie, iar iubirea şi bucuria domneau. Dacă această doctrină a avut acest efect asupra acelor puţini care au primit-o, ea ar fi avut acelaşi efect asupra tuturor, dacă toţi ar fi acceptat-o.
Dar bisericile, în general, au respins avertizarea. Pastorii lor, în calitate de străjeri „peste casa lui Israel” (Ezechiel 33:7), ar fi trebuit să fie primii care să vadă semnele venirii lui Iisus, dar ei n-au înţeles adevărul nici din mărturia profeţilor, nici din semnele timpului. Deoarece inimile le erau pline de speranţe şi ambiţii lumeşti, iubirea faţă de Dumnezeu şi credinţa în Cuvântul Său s-au răcit, iar, când a fost prezentată doctrina revenirii Mântuitorului, aceasta n-a făcut altceva decât să le trezească prejudecăţile şi necredinţa. Faptul că mesajul era predicat în mare măsură de laici a fost folosit ca un argument împotriva lui. Ca şi în vechime, mărturia clară a Cuvântului lui Dumnezeu a fost întâmpinată cu întrebarea: „A crezut în El vreunul dintre mai-marii noştri sau dintre farisei?” (Ioan 7:48). Dându-şi seama cât de dificil era să combată argumentele care veneau din calculul perioadelor profetice, mulţi pastori descurajau studiul profeţiilor, spunându-le oamenilor că aceste cărţi profetice sunt sigilate şi nu pot fi înţelese. Mulţimile, încrezându-se orbeşte în pastorii lor, au refuzat să acorde atenţie avertismentului. Alţii, deşi erau convinşi de adevărul acestuia, nu au îndrăznit să-l mărturisească pentru a nu fi „daţi afară din sinagogă” (Ioan 12:42). Mesajul pe care Dumnezeu îl trimisese pentru testarea şi curăţarea bisericii a dovedit din plin cât de mare era numărul celor a căror inimă se ataşase mai mult de această lume decât de Hristos. Erau legaţi de pământ cu legături mai puternice decât atracţiile cerului. Au ales să asculte de vocea înţelepciunii omeneşti şi s-au îndepărtat de adevărul care le cerceta inimile.
Refuzând avertismentul dat de primul înger, ei au respins mijloacele pe care Cerul le prevăzuse pentru transformarea lor. Au dispreţuit mesagerul îndurător care le-ar fi corectat relele ce-i despărţeau de Dumnezeu şi, cu o sete şi mai mare, s-au întors să caute prietenia lumii. Aceasta a fost cauza acelei teribile stări de apostazie, spirit lumesc şi moarte spirituală care exista în biserici în anul 1844.
Primul înger din Apocalipsa 14 este urmat de al doilea, cu mesajul: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei” (Apocalipsa 14:8). Termenul Babilon derivă din cuvântul Babel şi înseamnă „confuzie”. În Scriptură este întrebuinţat pentru a desemna diferitele forme de religie falsă, sau apostată. În Apocalipsa 17, Babilonul este reprezentat printr-o femeie – metaforă folosită în Biblie ca simbol al unei biserici, o femeie castă reprezentând o biserică nepătată, iar o femeie desfrânată reprezentând o biserică apostată.
În Biblie, caracterul sfânt şi durabil al legăturii dintre Hristos şi biserica Sa este reprezentat prin uniunea căsătoriei. Domnul S-a legat de poporul Său printr-un legământ solemn, El promiţând să fie Dumnezeul lor, iar ei angajându-se să fie poporul Lui şi numai al Lui. El declară: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare” (Osea 2:19). În altă parte spune: „Eu sunt Stăpânul vostru” (Ieremia 3:14). Pavel foloseşte aceeaşi vorbire figurată în Noul Testament, când zice: „V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2 Corinteni 11:2).
Lipsa de loialitate a bisericii faţă de Hristos, manifestată prin atitudinea de a nu se mai încrede în El şi a nu-L mai iubi, ci a permite ca dragostea pentru lucrurile lumeşti să ocupe sufletul, este comparată cu violarea jurămintelor căsătoriei. Păcatul israeliţilor, care a constat în faptul că s-au îndepărtat de Domnul, este prezentat prin această metaforă. Iar iubirea minunată a lui Dumnezeu, pe care au dispreţuit-o, este descrisă în modul acesta mişcător: „Ţi-am jurat credinţă, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, şi ai fost a Mea! (…) Erai de o frumuseţe desăvârşită, ba ajunseseşi chiar împărăteasă. Ţi s-a dus vestea printre neamuri pentru frumuseţea ta, căci era desăvârşită de tot datorită strălucirii cu care te împodobisem. (…) Dar te-ai încrezut în frumuseţea ta şi ai curvit la adăpostul numelui tău celui mare. (…) Ai fost femeia preacurvă, care primeşte pe străini în locul bărbatului ei!” „Cum este necredincioasă iubitului său o femeie, aşa Mi-aţi fost necredincioşi voi, casa lui Israel, zice Domnul!” (Ezechiel 16:8,13-15,32; Ieremia 3:20).
În Noul Testament, un limbaj similar este folosit pentru a-i descrie pe pretinşii creştini care caută prietenia lumii mai mult decât aprobarea lui Dumnezeu. Apostolul Iacov spune: „Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4).
Despre femeia (Babilonul) din Apocalipsa 17 se spune că „era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: «Babilonul cel mare, mama curvelor.»” Profetul spune: „Am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus.” Babilonul este descris în continuare ca fiind „cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apocalipsa 17:4-6,18). Puterea care, timp de atâtea secole, a exercitat o dominaţie despotică asupra monarhilor creştinătăţii este Roma. Culoarea purpurie şi stacojie, aurul, pietrele preţioase şi mărgăritarele, toate întruchipează în mod viu măreţia şi pompa mai mult decât regească care au caracterizat autoritatea arogantă a Romei. Despre nicio altă putere nu se poate afirma cu mai multă dreptate că a fost „îmbătată de sângele sfinţilor” ca despre Biserica Romano-Catolică, instituţie care i-a persecutat cu atâta cruzime pe urmaşii lui Hristos. Babilonul este acuzat şi de păcatul adulterului cu „împăraţii pământului”. Biserica iudaică s-a prostituat îndepărtându-se de Domnul şi încheind alianţe cu păgânii, iar Roma, care a decăzut în acelaşi fel căutând sprijinul puterilor seculare, primeşte aceeaşi condamnare.
Despre Babilon se spune că este „mama curvelor”. Fiicele ei trebuie să fie simboluri ale bisericilor care rămân fidele doctrinelor şi tradiţiilor ei şi care îi urmează exemplul, sacrificând adevărul şi aprobarea lui Dumnezeu pentru a intra într-o relaţie adulteră cu lumea. Mesajul din Apocalipsa 14, care anunţă căderea Babilonului, trebuie deci să se aplice bisericilor care au fost curate cândva, dar care s-au corupt. Întrucât acest mesaj urmează după avertismentul cu privire la judecată, el trebuie să fie vestit în zilele din urmă. De aceea nu se poate referi numai la Biserica Romano-Catolică, deoarece această biserică a fost într-o stare decăzută secole la rând. Mai mult decât atât, în capitolul 18 din Apocalipsa, poporului lui Dumnezeu i se porunceşte să iasă din Babilon. Conform acestui text, mulţi dintre copiii lui Dumnezeu se află încă în Babilon. Dar în care confesiuni se găseşte acum cea mai mare parte dintre urmaşii lui Hristos? Fără îndoială, în diferitele biserici care împărtăşesc credinţa protestantă. La data apariţiei lor, aceste biserici au luat o poziţie nobilă pentru Dumnezeu şi pentru adevăr, iar binecuvântarea Lui s-a revărsat asupra lor. Chiar şi necredincioşii au fost constrânşi să recunoască rezultatele pozitive ale acceptării principiilor Evangheliei. Sau, cum spune profetul: „Ţi s-a dus vestea printre neamuri pentru frumuseţea ta, căci era desăvârşită de tot datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul, Dumnezeu.” Dar ele au decăzut din cauza aceleiaşi dorinţe care a adus blestemul şi ruina lui Israel – dorinţa de a imita practicile celor nelegiuiţi şi de a le căuta prietenia. „Te-ai încrezut în frumuseţea ta şi ai curvit la adăpostul numelui tău celui mare” (Ezechiel 16:14,15).
Multe dintre bisericile protestante urmează exemplul Romei intrând în relaţii nelegiuite cu „împăraţii pământului” – bisericile de stat, prin legătura lor cu guvernele seculare, iar alte confesiuni, prin căutarea aprobării lumii. Cuvântul Babilon („confuzie”) se poate aplica pe drept cuvânt acestor biserici care pretind că doctrinele lor sunt bazate pe Biblie şi care sunt totuşi divizate în nenumărate secte, cu crezuri şi teorii contradictorii.
Pe lângă această unire păcătoasă cu lumea, bisericile care s-au despărţit de Roma mai prezintă şi alte trăsături ale ei.
O carte romano-catolică susţine că, „dacă Biserica Romei s-a făcut vreodată vinovată de idolatrie în ce-i priveşte pe sfinţii ei, fiica ei, Biserica Anglicană, este vinovată de acelaşi păcat, deoarece are zece biserici închinate Mariei, însă numai una dedicată lui Hristos” (Richard Challoner, The Catholic Christian Instructed, prefaţă, p. 21, 22).
Dr. Hopkins, în lucrarea A Treatise on the Millennium, declară: „Nu există niciun motiv să credem că spiritul şi practicile anticreştine sunt limitate la ceea ce se numeşte acum Biserica Romei. Bisericile protestante au în ele mult din spiritul lui Antihrist şi sunt departe de a fi reformate în totul de… corupţie şi nelegiuire” (Samuel Hopkins, Works, vol. 2, p. 328).
Cu privire la despărţirea Bisericii Prezbiteriene de Roma, dr. Guthrie scrie: „Acum trei sute de ani, biserica noastră a ieşit pe porţile Romei cu o Biblie deschisă pe steagul ei şi cu următorul motto: «Cercetaţi Scripturile.»” Apoi pune o întrebare semnificativă: „Dar au ieşit ei curaţi din Babilon?” (Thomas Guthrie, The Gospel in Ezekiel, p. 237).
„Biserica Anglicană”, spune Spurgeon, „pare să fie măcinată tot mai mult de puseism (curent în Biserica Anglicană care cerea să fie restabilite ceremoniile catolice şi unele dogme ale catolicismului – n.red.), însă dizidenţa se dovedeşte a fi aproape în aceeaşi măsură distrusă de scepticismul filosofic. Cei despre care credeam lucruri mai bune renunţă, unul câte unul, la fundamentele credinţei. Cred că însăşi inima Angliei este sfârtecată din ce în ce mai mult de o necredinţă condamnabilă, care îndrăzneşte totuşi să urce la amvon şi să se autointituleze creştină.”
Care a fost originea marii apostazii? Cum s-a îndepărtat prima biserică de simplitatea Evangheliei? Prin adoptarea practicilor păgânismului cu scopul de a facilita acceptarea creştinismului de către păgâni. Apostolul Pavel declara că „taina fărădelegii a şi început să lucreze” chiar în zilele sale (2 Tesaloniceni 2:7). În timpul vieţii apostolilor, biserica a rămas relativ curată. Dar, „către sfârşitul secolului al II-lea, majoritatea bisericilor au căpătat un aspect nou. Simplitatea de la început dispăruse şi, treptat, pe măsură ce ucenicii mai în vârstă au coborât în mormânt, copiii lor şi nou-convertiţii au ajuns în frunte şi au dat o formă nouă cauzei” (Robert Robinson, Ecclesiastical Researches, cap. 6, par. 17, p. 51). Pentru a atrage noi membri, standardele înalte ale credinţei creştine au fost coborâte şi, ca urmare, „un potop de păgânism s-a revărsat în biserică, aducând cu el obiceiurile, practicile şi idolii lui” (Gavazzi, Lectures, p. 278). Când religia creştină a câştigat favoarea şi sprijinul conducătorilor pământeşti, ea a început să fie acceptată doar formal de oameni. Deşi convertiţii erau în aparenţă creştini, mulţi „au rămas, de fapt, păgâni, închinându-se în ascuns idolilor lor” (Idem, p. 278).
Nu cumva se repetă acelaşi proces în aproape toate bisericile protestante? După ce întemeietorii lor, care erau caracterizaţi de adevăratul spirit de reformă, au încetat din viaţă, urmaşii lor au ajuns în frunte şi au dat „o formă nouă cauzei”. Deşi ţineau orbeşte la crezul părinţilor lor şi refuzau să accepte orice adevăr nou faţă de cel pe care-l moşteniseră, urmaşii reformatorilor s-au îndepărtat mult de exemplul lor de umilinţă, de abnegaţie şi de renunţare la lume. Astfel, „simplitatea de la început a dispărut”. Un potop lumesc a inundat biserica şi a adus cu el „obiceiurile, practicile şi idolii lui”.
Vai, cât de mult se cultivă astăzi printre pretinşii urmaşi ai lui Hristos acea prietenie cu lumea care este „vrăjmăşie cu Dumnezeu”! Cât de mult s-au îndepărtat bisericile populare din întreaga creştinătate de standardul biblic de umilinţă, abnegaţie, simplitate şi evlavie! Vorbind despre utilizarea corectă a banilor, John Wesley spunea: „Nu risipiţi nicio parte din acest dar atât de preţios doar pentru satisfacerea poftei ochilor, pe haine scumpe şi de prisos sau pe podoabe inutile. Nu risipiţi nicio parte din el pentru decorarea excesivă a caselor, pe mobilă scumpă sau nefolositoare, pe tablouri, zugrăveli şi poleiri costisitoare. (…) Nu vă îmbrăcaţi cu nimic care să satisfacă lăudăroşenia vieţii, pentru a câştiga admiraţia sau lauda oamenilor. (…) «Cât timp vă va merge bine, oamenii vă vor lăuda.» Cât timp vă veţi îmbrăca «în porfiră şi in subţire» şi veţi duce în fiecare zi «o viaţă plină de veselie şi strălucire» [Luca 16:19], fără îndoială că mulţi vă vor aplauda eleganţa şi bunul gust, generozitatea şi ospitalitatea. Dar să nu cumpăraţi laudele lor atât de scump. Mai degrabă mulţumiţi-vă cu onoarea care vine de la Dumnezeu” (Wesley, Works, Sermon 50, „The Use of Money”). Însă în multe biserici din timpul nostru un astfel de sfat nu este luat în seamă.
A te declara credincios a devenit un lucru normal în lume. Conducători, politicieni, jurişti, medici şi comercianţi intră în biserică atât pentru a-şi asigura respectul şi încrederea societăţii, cât şi pentru a-şi promova propriile interese lumeşti. Astfel, ei caută să-şi acopere toate afacerile necinstite sub masca unui creştinism de faţadă. Diferitele biserici, întărite prin bogăţia şi influenţa acestor oameni lumeşti botezaţi, concurează pentru popularitate şi dominaţie. Biserici splendide, extravagant decorate, sunt ridicate pe străzi principale. Închinătorii se îmbracă în haine scumpe şi elegante. I se plăteşte un salariu mare unui pastor talentat pentru a-i atrage şi a-i ţine pe oameni în biserică. Predicile lui nu trebuie să se atingă de păcatele obişnuite ale ascultătorilor, ci să fie blânde şi plăcute pentru urechile fine. Astfel, păcătoşi mondeni sunt înscrişi în registrele bisericilor şi păcate la modă sunt ascunse sub o formă de evlavie.
Comentând atitudinea actuală faţă de lume a pretinşilor creştini, un renumit cotidian secular spunea: „Biserica a cedat treptat în faţa spiritului timpului, adaptându-şi formele de închinare la cerinţele moderne.” „Biserica foloseşte acum toate mijloacele care fac religia atrăgătoare.” Un scriitor vorbeşte astfel despre metodişti în jurnalul Independent din New York: „Linia de despărţire dintre credincioşi şi necredincioşi dispare treptat şi oameni zeloşi din ambele tabere se străduiesc să şteargă orice deosebire dintre modurile lor de a acţiona şi de a se distra.” „Popularitatea religiei tinde în mare măsură să mărească numărul celor care vor să obţină avantaje de pe urma ei fără să îndeplinească în mod onest obligaţiile cerute de aceasta.”
Howard Crosby spune: „Faptul că vedem biserica lui Hristos împlinind într-o măsură atât de mică planurile Domnului ei este un motiv de adâncă îngrijorare. După cum iudeii din vechime au permis ca legătura strânsă cu popoarele idolatre să le îndepărteze inimile de Dumnezeu…, tot astfel biserica lui Hristos de astăzi, prin asocieri înşelătoare cu lumea necredincioasă, renunţă la regulile divine ale adevăratei vieţi şi se dedă la obiceiurile periculoase, deşi adeseori acceptabile, ale unei societăţi din care Hristos lipseşte, folosind argumente şi ajungând la concluzii care sunt străine de revelaţia lui Dumnezeu şi direct antagonice cu orice creştere în har” (The Healthy Christian: An Appeal to the Church, p. 141, 142).
În mijlocul acestui val crescând de spirit lumesc şi de căutare a plăcerii, abnegaţia şi sacrificiul pentru cauza lui Hristos sunt pierdute aproape cu totul. „Unii dintre bărbaţii şi femeile care sunt astăzi activi în bisericile noastre au fost educaţi în copilărie să facă sacrificii pentru a putea să dea sau să facă ceva pentru Hristos.” Însă, „dacă astăzi este nevoie de fonduri…, nimeni nu trebuie să fie chemat să ofere. O, nu! Organizaţi un bazar filantropic, un tablou vivant, o scenetă, o cină sau o petrecere – orice pentru a-i amuza pe oameni.”
În mesajul său anual din 9 ianuarie 1873, guvernatorul Washburn, din Wisconsin, declara: „Se pare că este necesară o lege care să închidă şcolile în care se formează amatorii de jocuri de noroc. Acestea sunt pretutindeni. Chiar şi biserica (fără să-şi dea seama, desigur) face uneori lucrarea Diavolului. Concerte, serate şi tombole, organizate uneori în sprijinul unor proiecte religioase sau caritabile, dar deseori pentru scopuri mai puţin demne, loterii, pachete cu premii etc., toate sunt mijloace prin care se obţin bani fără a oferi nimic în schimb. În special pentru tineri, nimic nu este mai demoralizator sau mai îmbătător ca obţinerea de bani sau bunuri fără muncă. Dacă persoane respectabile se angajează în aceste jocuri de noroc şi îşi liniştesc conştiinţa cu gândul că banii vor fi folosiţi într-un scop bun, nu este de mirare că tineretul ţării cade atât de uşor pradă unor obiceiuri cauzate aproape sigur de pasiunea pentru jocurile de noroc.”
Spiritul de asemănare cu lumea invadează bisericile din întreaga creştinătate. Robert Atkins, într-o predică ţinută la Londra, zugrăvea un tablou întunecat al declinului spiritual care predomina în Anglia: „Adevăraţii credincioşi se împuţinează şi nimeni nu pune la inimă lucrul acesta. În prezent, aşa-zişii credincioşi, indiferent de biserica din care fac parte, iubesc lumea, se conformează ei, ţin la confortul personal şi visează să fie respectaţi. Sunt chemaţi să sufere pentru Hristos, dar se dau înapoi de la orice mustrare. (…) Apostazie, apostazie, apostazie este scris pe frontispiciul fiecărei biserici. Dacă ar fi conştienţi de acest lucru şi dacă i-ar simţi gravitatea, ar mai fi o speranţă. Dar, vai! Ei strigă: «Suntem bogaţi, ne-am îmbogăţit şi nu ducem lipsă de nimic» [Apocalipsa 3:17]” (Second Advent Library, broşura nr. 39).
Marele păcat de care e acuzat Babilonul este acela că „a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei” lui (Apocalipsa 14:8). Acest pahar cu băutură îmbătătoare pe care Babilonul îl prezintă lumii simbolizează doctrinele false pe care le-a acceptat ca urmare a relaţiei ilegitime pe care o întreţine cu mai-marii pământului. Prietenia cu lumea i-a corupt credinţa şi, în consecinţă, această biserică apostată exercită la rândul ei o influenţă corupătoare asupra lumii, predicând doctrine contrare celor mai clare declaraţii ale Sfintei Scripturi.
Roma a interzis accesul oamenilor la Biblie şi le-a impus tuturor să accepte învăţăturile ei în locul doctrinelor biblice. Acţiunea Reformei a constat în a le reda oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu. Însă nu este oare adevărat că în bisericile din timpul nostru oamenilor li se spune să-şi fundamenteze credinţa mai degrabă pe crezul şi pe învăţăturile bisericii lor decât pe Scriptură? Charles Beecher, vorbind despre bisericile protestante, spunea: „Ele se dau înapoi de la a rosti orice cuvânt dezaprobator împotriva crezurilor, cu aceeaşi sensibilitate cu care sfinţii părinţi s-ar fi dat înapoi în faţa oricărui cuvânt dezaprobator împotriva practicilor tot mai răspândite ale venerării sfinţilor şi martirilor, practici pe care ei înşişi le cultivau printre credincioşi. (…) Confesiunile protestante evanghelice şi-au legat atât de mult mâinile una alteia, precum şi propriile mâini, încât nimeni nu poate deveni predicator în vreuna dintre ele fără să accepte şi alte cărţi în afară de Biblie. (…) Declaraţia că puterea crezurilor începe în prezent să interzică Biblia, la fel cum s-a întâmplat şi în cazul Romei, dar pe o cale mai subtilă, nu este imaginară” (Predica „The Bible a Sufficient Creed”, ţinută la Fort Wayne, Indiana, 22 februarie 1846).
Când predicatori credincioşi prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, se ridică bărbaţi de cultură, pastori care pretind că înţeleg Scripturile, ca să denunţe învăţătura sănătoasă ca erezie şi să îi abată astfel de la adevăr pe cei care îl caută. Dacă lumea n-ar fi îmbătată în mod iremediabil cu vinul Babilonului, mulţi oameni ar fi convinşi şi transformaţi de adevărurile clare şi pătrunzătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Însă credinţa pare atât de confuză şi de contradictorie, încât oamenii nu ştiu care este adevărul. Păcatul nepocăinţei lumii stă la uşa bisericii.
Mesajul celui de-al doilea înger din Apocalipsa 14 a fost predicat mai întâi în vara anului 1844 şi atunci s-a aplicat mai direct bisericilor din Statele Unite, unde avertismentul despre venirea judecăţii fusese cel mai mult vestit, dar şi cel mai mult respins, şi unde declinul bisericilor fusese mai rapid. Însă mesajul acestui înger nu s-a împlinit pe deplin în anul 1844. La acel moment, bisericile au suferit un declin moral ca urmare a faptului că nu au acceptat mesajul revenirii lui Hristos, dar declinul lor nu a fost total. Deoarece au continuat să respingă adevărurile date special pentru timpul acesta, au decăzut din ce în ce mai mult. Totuşi încă nu se putea spune că „a căzut Babilonul…, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei”, deoarece nu reuşise încă să facă toate naţiunile să bea din acest vin. Spiritul de asemănare cu lumea şi indiferenţa faţă de adevărurile care testează credinţa în aceste vremuri există şi câştigă teren în bisericile protestante din toate ţările creştine. Acestea sunt incluse în declaraţia solemnă şi teribilă a celui de-al doilea înger. Însă apostazia nu a atins încă punctul culminant.
Biblia declară că, înainte de venirea Domnului, Satana va acţiona prin „tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii”. Cei care „n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi” vor fi lăsaţi să accepte „o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună” (2 Tesaloniceni 2:9-11). Până când nu se va ajunge la acest nivel şi nu se va realiza unirea deplină a bisericii cu lumea în toată creştinătatea, căderea Babilonului nu va fi completă. Schimbarea este progresivă, iar împlinirea perfectă a profeţiei din Apocalipsa 14:8 este încă în viitor.
În ciuda întunericului spiritual şi a înstrăinării de Dumnezeu care există în bisericile ce constituie Babilonul, majoritatea adevăraţilor urmaşi ai lui Hristos se găsesc încă în ele. Mulţi dintre ei n-au înţeles niciodată adevărurile date în mod special pentru aceste vremuri. Mulţi sunt nemulţumiţi de starea lor actuală şi doresc o lumină mai clară. Caută în zadar imaginea lui Hristos în bisericile din care fac parte. Deoarece aceste biserici se îndepărtează din ce în ce mai mult de adevăr şi se unesc tot mai strâns cu lumea, prăpastia dintre cele două categorii de credincioşi se va mări şi se va ajunge, în cele din urmă, la separare. Va veni timpul când cei care Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice nu vor mai putea rămâne împreună cu cei ce sunt „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3:4,5).
Apocalipsa 18 indică un moment când, ca urmare a respingerii întreitului avertisment din Apocalipsa 14:6-12, biserica va ajunge pe deplin la starea prezisă de al doilea înger, iar poporului lui Dumnezeu aflat încă în Babilon i se va cere să se separe de el. Acesta este ultimul mesaj care va fi dus lumii şi îşi va împlini scopul. Când „cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire” (2 Tesaloniceni 2:12) vor fi lăsaţi să accepte o mare înşelăciune şi să creadă o minciună, atunci lumina adevărului va străluci asupra celor ale căror inimi sunt deschise să o primească şi toţi copiii lui Dumnezeu care vor fi în Babilon vor asculta de porunca: „Ieşiţi din mijlocul lui, poporul Meu” (Apocalipsa 18:4).