Apendice

Pagina 40 – Titlurile. Într-un pasaj din Legea Canonică Romano-Catolică, sau Corpus Juris Canonici, Papa Inocenţiu al III-lea declară că pontiful roman este „vicerege pe pământ, nu doar al unui om, ci chiar al lui Dumnezeu” şi, într-o notă marginală la acest pasaj, se spune că această afirmaţie este adevărată deoarece el este viceregele lui Hristos, care este „Dumnezeu adevărat şi om adevărat” (vezi Decretales Domini Gregorii Papae IX [Decretaliile Domnului Papa Grigore al IX-lea], liber 1, „De translatione Episcoporum” [Despre transferarea episcopiilor], tit. 7, cap. 3; Corpus Juris Canonici, ediţia a 2-a, Leipzig, 1881, col. 99 şi ediţia Paris, 1612, tom 2, „Decretales”, col. 205). Documentele incluse în Decretales au fost adunate de Graţian, care preda la Universitatea din Bologna în jurul anului 1140. Lucrarea lui a fost completată şi reeditată de Papa Grigore al IX-lea într-o ediţie apărută în anul 1234. În anii următori, au apărut din când în când şi alte documente, printre care Extravagantes, colecţie de documente adăugate Decretaliilor spre sfârşitul secolului al XV-lea. Toate acestea, împreună cu Decretum, a lui Graţian, au fost publicate sub titlul de Corpus Juris Canonici în 1582. Papa Pius al X-lea a autorizat codificarea lor sub forma unor legi canonice în 1904, iar codul care a rezultat a intrat în vigoare în 1918.

Pentru titlul „Domnul Dumnezeu Papa”, vezi nota explicativă la Extravagantes, a Papei Ioan al XXII-lea, tit. 14, cap. 4, „Declaramus”. Într-o ediţie Anvers a colecţiei Extravagantes, din 1584, cuvintele Dominum Deum nostrum Papam („Domnul Dumnezeul nostru Papa”) se întâlnesc în coloana 153. În ediţia Paris, 1612, ele se întâlnesc în coloana 140. În câteva ediţii publicate după 1612, cuvântul Deum („Dumnezeu”) a fost omis.

Pagina 41 – Închinarea la icoane. „Închinarea la icoane… a fost una dintre acele coruperi ale creştinătăţii care s-a infiltrat în biserică pe ascuns şi aproape pe neobservate. Denaturarea nu s-a produs dintr-odată, ca în cazul altor erezii, deoarece ar fi fost mustrată şi interzisă cu fermitate. Dar, începând sub o aparenţă nevinovată, diversele practici au fost introduse atât de treptat, încât biserica s-a afundat în practicarea idolatriei nu numai fără nicio împotrivire eficientă, ci aproape fără niciun protest categoric; şi când, în cele din urmă, s-a încercat dezrădăcinarea ei, s-a constatat că răul era prea adânc înfipt pentru a mai fi îndepărtat… Cauza ei trebuie găsită în tendinţa idolatră a inimii omeneşti şi în înclinaţia ei de a sluji mai degrabă fiinţelor create decât Creatorului… Icoanele şi picturile au fost introduse la început în biserici nu pentru ca oamenii să li se închine, ci fie în locul cărţilor, pentru a întipări învăţăturile în mintea celor care nu puteau să citească, fie pentru a trezi evlavie în mintea celorlalţi. Cât de mult au răspuns ele acestui scop este discutabil, dar, chiar admiţând că, pentru un timp, aceasta a fost intenţia, curând realitatea s-a schimbat şi s-a constatat că picturile şi icoanele aduse în biserică, în loc să lumineze, au întunecat minţile celor ignoranţi şi, în loc să înalţe, au înjosit evlavia închinătorilor. Astfel, deşi se dorise ca ele să îndrepte mintea oamenilor către Dumnezeu, consecinţa a fost că ele au deturnat închinarea credincioşilor de la El la lucrurile create” (Mendham, The Seventh General Council, the Second of Nicaea, Introduction, p. iii-vi).

Pentru un raport al lucrărilor şi al hotărârilor celui de-al Doilea Conciliu de la Niceea, 787 d.Hr., întrunit cu scopul de a stabili închinarea la icoane, vezi Baronius, Ecclesiastical Annals, Anvers, 1612, vol. 9, p. 391-407; E. Stillingfleet, A Discourse Concerning the Idolatry Practiced in the Church of Rome, Londra, 1686; A Select Library of Nicene and Post-Nicene Fathers, New York, 1900, seria a 2-a, vol. 14, p. 521-587; Charles J. Hefele, A History of the Councils of the Church. From the Original Documents, T. & T. Clark, 1896, vol. 5, p. 260-304, 342-372.

Paginile 42, 472 – Edictul lui Constantin. Legea promulgată de împăratul Constantin, la 7 martie 321 d.Hr., cu privire la ziua de odihnă sună astfel: „Toţi judecătorii, orăşenii şi meşteşugarii se vor odihni în venerabila Zi a Soarelui. Locuitorii satelor însă pot să se ocupe în mod liber de cultivarea câmpului, pentru că deseori se întâmplă ca nicio altă zi să nu fie mai potrivită pentru semănarea grâului în brazde sau pentru plantarea viţei-de-vie. Acest timp favorabil să nu fie lăsat să treacă, ca nu cumva să se piardă binecuvântările cerului” (Joseph Cullen Ayer, A Source Book for Ancient Church History, New York, Charles Scribner’s Sons, 1913, p. 284, 285).

Originalul latin (din Codex Justiniani, lib. 3, tit. 12, leg. 3) este citat de Philip Schaff, în History of the Christian Church, vol. 3, secţ. 75, par. 5, nota 1. Vezi şi James A. Hessey, Bampton Lectures, Sunday, ediţia a 3-a, Murray, 1866, p. 58. Pentru discuţii, vezi Schaff, trimiterea de mai sus; Albert Newman, A Manual of Church History, ed. rev., Philadelphia, The American Baptist Publication Society, 1933, vol. 1, p. 305-307; LeRoy E. Froom, The Prophetic Faith of our Fathers, Washington, D.C., Review and Herald Publishing Assn., 1950, vol. 1, p. 376-381.

Pagina 43, 219 – Datele profetice. Un principiu important în interpretarea profeţiilor legate de timp este principiul zi-an, în care o zi profetică este echivalentul unui an calendaristic. Înainte să intre în Canaan, israeliţii au trimis douăsprezece iscoade să cerceteze ţara. Iscoadele au cutreierat ţara 40 de zile şi, la întoarcerea lor, evreii, înspăimântaţi de ceea ce li s-a spus, au refuzat să meargă şi să ocupe Ţara Făgăduinţei. Urmarea a fost că Domnul a rostit asupra lor o sentinţă: „După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre, adică un an de fiecare zi, şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi” (Numeri 14:34). O metodă similară pentru calcularea timpului profetic îi este indicată profetului Ezechiel. Regatul lui Iuda urma să fie pedepsit 40 de ani pentru nelegiuirile sale. Domnul i-a spus lui Ezechiel: „După ce vei isprăvi aceste zile, culcă-te a doua oară pe coasta dreaptă şi poartă nelegiuirea casei lui Iuda patruzeci de zile; îţi pun câte o zi pentru fiecare an” (Ezechiel 4:6). Acest principiu zi-an are o aplicaţie importantă în interpretarea profeţiei celor „două mii trei sute de seri şi dimineţi” (Daniel 8:14) şi a perioadei de 1.260 de zile, indicată în alte locuri sub denumirea de „o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” (Daniel 7:25), „patruzeci şi două de luni” (Apocalipsa 11:2; 13:5) şi „o mie două sute şaizeci de zile” (Apocalipsa 11:3; 12:6).

Pagina 45 – Documentele false. Dintre documentele considerate în prezent falsuri, Donaţia lui Constantin şi Decretele Pseudo-Isidoriene sunt de o importanţă capitală. „Donaţia lui Constantin este denumirea tradiţională dată, din timpul Evului Mediu târziu, unui document descoperit pentru prima dată într-un manuscris din Paris (Codex lat. 2777), despre care s-a susţinut că a fost adresat de Constantin cel Mare Papei Silvestru I probabil pe la începutul secolului al IX-lea. Din secolul al XI-lea, a fost folosit ca un argument puternic în sprijinul pretenţiilor papale şi, ca urmare, din secolul al XII-lea a devenit obiectul unei controverse energice. În acelaşi timp, prin intermediul lui papalitatea a căpătat statutul de factor intermediar între Imperiul Roman original şi cel medieval şi s-a format astfel baza teoretică a continuităţii, în vederea acceptării legii romane în Evul Mediu; aceasta a avut o mare influenţă asupra istoriei seculare” (The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, vol. 3, art. „Donation of Constantine”, p. 484, 485).

Teoria dezvoltată în Donaţie este discutată complet în Henry E. Cardinal Manning, The Temporal Power of the Vicar of Jesus Christ, Londra, 1862. Argumentele aduse erau de tip scolastic şi ipoteza falsului n-a fost menţionată până la apariţia criticii istorice din secolul al XV-lea. Nicholas de Cusa a fost printre primii care au ajuns la concluzia că o astfel de donaţie nu a fost făcută niciodată de Constantin, iar Lorenza Valla i-a demonstrat cu măiestrie falsitatea, în 1450 (vezi Christopher B. Coleman, Treatise of Lorenzo Valla on the Donation of Constantine, New York, 1927). Totuşi, timp de încă un secol, credinţa în autenticitatea Donaţiei şi a falselor Decretalii a fost menţinută vie. De exemplu, Martin Luther, la început, a acceptat Decretaliile, dar, curând după aceea, i-a replicat lui Eck: „Contest aceste Decretalii”, iar lui Spalatin: „El (papa), în aceste Decretalii, Îl denaturează şi Îl răstigneşte pe Hristos, adică adevărul.”

Este lucru cert că: (1) Donaţia este un fals, (2) este opera unui om sau a unei perioade, (3) plăsmuitorul a folosit documente mai vechi, (4) falsul şi-a avut originea între anii 752 şi 778. În ceea ce-i priveşte pe catolici, ei au renunţat la apărarea autenticităţii documentului odată cu apariţia lucrării lui Baronius, Ecclesiastical Annals, din 1592. Pentru cel mai bun text, consultă K. Zeumer, Festgabe für Rudolf von Gneist, Berlin, 1888. Vezi traducerea în Coleman, citat mai sus, şi în Ernest F. Henderson, Select Historical Documents of the Middle Ages, New York, 1892, p. 319; Briefwechsel, Weimar, p. 141, 161. Vezi şi The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, 1950, vol. 3, p. 484; F. Gregorovius, Rome in the Middle Ages, vol. 2, p. 329; Johann Joseph Ignaz von Döllinger, Fables Respecting the Popes of the Middle Ages, London, 1871.

Decretaliile Pseudo-Isidoriene reprezintă o serie de scrisori fictive atribuite primilor papi, de la Clement (100 d.Hr.) până la Grigore cel Mare (600 d.Hr.), încorporate, în secolul al IX-lea, într-o colecţie despre care se pretinde că a fost făcută de Isidore Mercator. Numele de Decretaliile Pseudo-Isidoriene a intrat în uz de la apariţia criticismului din secolul al XV-lea.

Compilatorul a avut la baza falsurilor lui colecţia de canoane în vigoare numită Hispana Gallica Augustodunensis, reducând în felul acesta riscul de a fi descoperite, întrucât colecţiile de canoane erau alcătuite, în general, prin adăugarea de material nou la cel vechi. În felul acesta, falsurile au fost mai puţin evidente când au fost introduse în materialul autentic. Falsitatea plăsmuirilor Pseudo-Isidoriene este admisă astăzi, fiind dovedită incontestabil cu dovezi interne, prin cercetarea izvoarelor şi a metodelor folosite şi prin faptul că acest material n-a fost cunoscut înainte de 852. Istoricii sunt de acord că anii 850 sau 851 constituie data cea mai probabilă pentru finalizarea acestei colecţii, deoarece documentul este citat pentru prima dată în Admonitio, capitolul introductiv al capitularei din Quiercy, în 857.

Autorul acestor falsuri este necunoscut. Este posibil ca ele să fi provenit de la o nouă facţiune agresivă din cadrul bisericii, care s-a format în secolul al IX-lea la Rheims, Franţa. Se admite că episcopul Hincmar de Rheims a folosit aceste Decretalii pentru destituirea lui Rothad de Soissons, care a dus Decretaliile la Roma, în anul 864, şi le-a predat Papei Nicolae I. Printre cei care au contestat autenticitatea lor, au fost Nicholas de Cusa (1401-1464), Charles Dumoulin (1500-1566) şi George Cassender (1513-1564). Dovada irecuzabilă a falsităţii lor a fost adusă de David Blondel, în 1628.

Pentru o ediţie mai veche, vezi Migne Patrologia Latina, CXXX. Pentru cel mai vechi şi mai bun manuscris, vezi P. Hinschius, Decretales Pseudo-Isidorianiae at capitula Angilramni, Leipzig, 1863. A se consulta The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, 1950, vol. 9, p. 343-345. Vezi şi H. H. Milman, Latin Christianity, vol. 3; Johann Joseph Ignaz von Döllinger, The Pope and the Council, 1869; Kenneth Scott Latourette, A History of the Expansion of Christianity, 1939, vol. 3; The Catholic Encyclopedia, vol. 5, art. „False Decretals”; Fournier, „Etudes sur les Fausses Decretals”, în Revue d’histoire ecclésiastique, Louvain, vol. 7 (1906) şi vol. 8 (1907).

Paginile 46, 70, 477 – Dictatul lui Hildebrand (Grigore al VII-lea). Pentru versiunea latină originală, vezi Baronius, Annales Ecclesiastici, ann. 1076, Paris, 1869, vol. 17, p. 405, 406; Monumenta Germaniae Historica Selecta, vol. 3, p. 17. Pentru traducerea engleză, vezi Frederic A. Ogg, Source Book of Medieval History, New York, American Book Co., 1907, p. 262-264; Oliver J. Thatcher şi Edgar H. McNeal, Source Book for Medieval History, New York, Charles Scribner’s Sons, 1905, secţ. 3, item 65, p. 136-139. Pentru discuţii cu privire la fundamentul Dictatului, vezi James Bryce, The Holy Roman Empire, ed. rev., cap. 10; James W. Thompson şi Edgar N. Johnson, An Introduction to Medieval Europe, 300-1500, p. 377-380.

Pagina 47 – Purgatoriul. Dr. Joseph Faa Di Bruno defineşte purgatoriul astfel: „Purgatoriul este o stare de suferinţă după viaţa aceasta, în care rămân, pentru un timp, acele suflete care părăsesc viaţa după ce le-au fost iertate păcatele de moarte şi ocara, vina şi suferinţa veşnică ce li se cuveneau, dar care trebuie să sufere pentru acele păcate o pedeapsă temporară, precum şi acele suflete care părăsesc lumea aceasta vinovate numai de păcate ce pot fi iertate” (Catholic Belief, 1884, imprimatur Arhiepiscopul de New York, p. 196). Vezi şi K. R. Hagenbach, Compendium of the History of Doctrines, T. & T. Clark, vol. 1 (p. 234-237, 405, 408) şi vol. 2 (p. 135-150, 308, 309); Charles Elliott, Delineation of Roman Catholicism, cartea 2, cap. 12; The Catholic Encyclopedia, vol. 12, art. „Purgatory”.

Paginile 47, 68, 84, 104 – Indulgenţele. Pentru o istorie amănunţită a doctrinei indulgenţelor, vezi Mandell Creighton, A History of the Papacy From the Great Schism to the Sack of Rome, Londra, Longmans, Green & Co., 1911, vol. 5, p. 56-64, 71; The Catholic Encyclopedia, art. „Indulgences”, vol. 7, p. 783-789; H. C. Lea, A History of Auricular Confession and Indulgences in the Latin Church, Philadelphia, Lea Brothers & Co., 1896; Thomas M. Lindsay, A History of the Reformation, New York, Charles Scribner’s Sons, 1917, vol. 1, p. 216-227; Albert Henry Newman, A Manual of Church History, Philadelphia, The American Baptist Publication Society, 1953, vol. 2, p. 53-54, 62; Leopold Ranke, History of the Reformation in Germany, ediţia a 2-a, Londra, 1845, vol. 1, p. 331, 335-337, 343-346; Preserved Smith, The Age of the Reformation, New York, Henry Hold & Co., 1920, p. 23-25, 66.

Cu privire la consecinţele practice ale doctrinei indulgenţelor în perioada Reformei, vezi H. C. Lea, „Indulgences in Spain”, în Papers of the American Society of Church History, vol. 1, p. 129-171. Despre valoarea acestor informaţii istorice suplimentare, dr. Lea spune în paragraful introductiv: „Netulburată de controversa care a izbucnit între Luther, dr. Eck şi Silvester Prierias, Spania a continuat liniştită să meargă pe căile vechi şi bătătorite şi ne oferă documente oficiale incontestabile, care ne ajută să examinăm problema în lumina curată a istoriei.”

Pagina 47 – Liturghia. Pentru doctrina liturghiei, aşa cum a fost stabilită ea la Conciliul din Trent, vezi The Canons and Decrees of the Council of Trent, în Philip Schaff, Creeds of Christendom, vol. 2, p. 126-139, unde sunt date şi textul latin, şi cel englez. Vezi şi H. G. Schroder, Canons and Decrees of the Council of Trent, St. Louis, Missouri, B. Herder, 1941. Pentru discuţii despre liturghie, vezi The Catholic Encyclopedia, vol. 5, art. „Eucharist”, de Joseph Pohle, p. 572; Nikolaus Gihr, Holy Sacrifice of the Mass, Dogmatically, Liturgically, Ascetically Explained, ed. a 12-a, St. Louis, Missouri, B. Herder, 1937; Josef Andreas Jungmann, The Mass of the Roman Rite, Its Origins and Development, New York, Benziger Brothers, 1951. Pentru concepţia necatolică, vezi Jean Calvin, Institutes of the Christian Religion, cartea 4, cap. 17, 18; Edward Bouverie Pusey, The Doctrine of the Real Presence, Oxford, John H. Parker, 1855.

Pagina 52 – Sabatul printre valdenzi. Există scriitori care au susţinut că valdenzii au păzit la nivel general Sabatul în ziua a şaptea. Această concepţie a izvorât din surse care, în originalul latin, îi descriu pe valdenzi ca păzind Dies Dominicalis, sau ziua Domnului (duminica), dar în care, printr-o practică ce-şi are originea în Reformă, cuvântul „duminică” a fost tradus prin „Sabat”.

Există însă dovezi istorice că valdenzii au păzit Sabatul în ziua a şaptea. Un raport al Inchiziţiei, în faţa căreia au fost aduşi unii valdenzi din Moravia pe la mijlocul secolului al XV-lea, declară că printre valdenzi „nu puţini, desigur, sărbătoresc Sabatul împreună cu iudeii” (Johann Joseph Ignaz von Döllinger, Beiträge zur Sektengeschichte des Mittelalters [Rapoarte asupra istoriei sectelor din Evul Mediu], München, 1890, p. 661). Nu există nicio îndoială că aici se indică păzirea Sabatului în ziua a şaptea.

Pagina 52 – Traducerile valdenze ale Bibliei. Cu privire la descoperirea recentă a manuscriselor valdenze, vezi M. Esposito, „Sur quelques manuscrits de l’ancienne littérature des Vaudois du Piémont”, în Revue d’histoire ecclésiastique, Louvain, 1951, p. 130; F. Jostes, „Die Waldenserbibeln”, în Historisches Jahrbuch, 1894; D. Lortsch, Histoire de la Bible en France, Paris, 1910, cap. 10. O lucrare clasică, scrisă de unul dintre „bărboşii” valdenzi, îi aparţine lui Jean Léger, Histoire générale des Eglises Evangéliques des Vallées de Piémont, Leyden, 1669, care a fost scrisă în timpul marilor persecuţii şi care conţine informaţii nemijlocite şi ilustraţii. Pentru studiul literaturii valdenze, vezi A. de Stefano, Civilta Medioevale, 1944; Riformatori ed eretici nel medioeve, Palermo, 1938; J. D. Bounous, The Waldensian Patois of Pramol, Nashville, 1936; A. Dondaine, Archivum Fratrum Praedicatorum, 1946.

Pentru istoria valdenzilor, unele dintre lucrările mai recente şi mai demne de încredere sunt: E. Comba, History of the Waldenses in Italy (vezi ediţia italiană publicată la Torre Pellice, 1934); E. Gebhart, Mystics and Heretics, Boston, 1927; G. Gonnet, Il Valdismo Medioevale, Prolegomeni, Torre Pellice, 1935; Jalla, Histoire des Vaudois et leurs colonies, Torre Pellice, 1935.

Pagina 62 – Edictul împotriva valdenzilor. O parte considerabilă a textului bulei papale emise de Inocenţiu al VIII-lea în 1487 împotriva valdenzilor se poate consulta, într-o traducere englezească, în John Dowling, History of Romanism, 1871, cartea 6, cap. 5, secţ. 62.

Pagina 69 – Wycliffe. Numele lui Wycliffe are diferite forme de ortografiere. Pentru o discuţie completă a acestora, vezi J. Dahmus, The Prosecution of John Wyclyf, New Haven, Yale University Press, 1952, p. 7.

Pentru textul original al bulelor papale emise împotriva lui, într-o traducere englezească, vezi J. Dahmus, The Prosecution of John Wyclyf, New Haven, Yale University Press, 1952, p. 35-49; John Foxe, Acts and Monuments, Londra, Pratt-Townsend, 1870, vol. 3, p. 4-13.

Pentru un rezumat al acestor bule trimise arhiepiscopului de Canterbury, regelui Edward şi cancelarului Universităţii din Oxford, vezi Merle d’Aubigné, The History of the Reformation in the Sixteenth Century, Londra, Blackie & Son, 1885, vol. 4, p. 93; August Neander, General History of the Christian Church, Boston, Crocker & Brester, 1862, vol. 5, p. 146, 147; George Sargeant, History of the Christian Church, Dallas, Frederick Publishing House, 1948, p. 323; Gotthard V. Lechler, John Wycliffe and His English Precursors, London, The Religious Tract Society, 1878, p. 162-164; Philip Schaff, History of the Christian Church, New York, Charles Scribner’s Sons, 1915, vol. 5, p. 317.

Pagina 70 – Infailibilitatea. Cu privire la doctrina infailibilităţii, aşa cum a fost stabilită la Conciliul Vatican din 1870-1871, vezi Philip Schaff, The Creeds of Christendom, vol. 2, p. 234-271, unde sunt date şi textul latin, şi cel englez. Pentru concepţia romano-catolică, vezi The Catholic Encyclopedia, vol. 7, art. „Infallibility” de Patrick J. Toner, p. 790 ş.u.; James Cardinal Gibbons, The Faith of Our Fathers, Baltimore, John Murphy Co., 1917, cap. 7, 11. Pentru opoziţia romano-catolică faţă de doctrina infailibilităţii papale, vezi Johann Joseph Ignaz von Döllinger (pseudonim „Janus”), The Pope and the Council, New York, Charles Scribner’s Sons, 1869; W. J. Sparrow Simpson, Roman Catholic Opposition to Papal Infallibility, London, John Murray, 1909. Pentru concepţia necatolică, vezi George Salmon, Infallibility of the Church, London, John Murray, ed. rev., 1914.

Pagina 85 – Conciliul de la Konstanz. O sursă primară pentru Conciliul de la Konstanz este Das Concilium so zu Constanz gehalten ist worden de Richendal Ulrich, Augsburg, 1483, Incun. Un studiu interesant, recent, al acestui text, bazat pe „Aulendorf Codex”, se găseşte în Colecţia Spencer a Bibliotecii publice din New York, publicată de Karl Küp, Ulrich von Richental’s Chronicle of the Council of Constance, New York, 1936. Vezi şi H. Finke (ed.), Acta Concilii Constanciensis, 1896, vol. 1; Hefele, Conciliengeschichte, vol. 6, 7; L. Mirbt, Quellen zur Geschichte des Papsttums, 1934; Milman, Latin Christianity, vol. 7, p. 426-524; Pastor, The History of the Popes, vol. 1, p. 194.

Publicaţii mai recente pe acest subiect sunt K. Zähringer, Das Kardinal Kollegium auf dem Konstanzer Konzil, Münster, 1935; Th. F. Grogau, The Conciliar Theory as It Manifested Itself at the Council of Constance, Washing­ton, 1949; Fred A. Kremple, Cultural Aspects of the Council of Constance and Basel, Ann Arbor, 1955; John Patrick McGowan, D’Ailly and the Council of Constance, Washington Catholic University, 1936.

Pentru Jan Hus, vezi John Hus, Letters, 1904; E. J. Kitts, Pope John XXIII, and Master John Hus, London, 1910; D. S. Schaff, John Hus, 1915; Schwarze, John Hus, 1915; Matthew Spinka, John Hus and the Czech Reform, 1941.

Pagina 191 – Iezuiţii. Pentru o expunere privind originea, principiile şi scopurile „Societăţii lui Iisus”, aşa cum au fost descrise de membrii acestui ordin, vezi Rev. John Gerard, S. J., Concerning Jesuits, Londra, Catholic Truth Society, 1902. „Principiul întregii organizaţii a Societăţii este ascultarea totală. «Fiecare», scrie Sf. Ignaţiu, «să fie convins că cei care sunt ascultători trebuie să se lase influenţaţi şi călăuziţi de Providenţa divină prin superiorii lor, ca şi cum ar fi un trup mort care se lasă purtat oriunde şi tratat oricum sau ca toiagul unui bătrân care-l slujeşte pe cel ce-l ţine în mână după cum vrea el.» Această supunere absolută este înnobilată de motivul ei şi trebuie să fie, continuă… întemeietorul, «promptă, plină de bucurie şi neîntreruptă… Credinciosul care ascultă împlineşte bucuros ceea ce i-au încredinţat superiorii lui pentru binele general, convins că prin aceasta el îndeplineşte într-adevăr voinţa divină»” (Contesa de Courson, în Concerning Jesuits, p. 6).

Vezi şi L. E. Dupin, A Compendious History of the Church, Londra, 1713, vol. 4, p. 132-135; Mosheim, Ecclesiastical History, sec. XVI, secţ. 3, pct. 1, cap. 1, par. 10 (inclusiv notele 5, 6); Encyclopedia Britannica, ediţia a 9-a, art. „Jesuits”; C. Paroissen, The Principles of the Jesuits, Developed in a Collection of Extracts From Their Own Authors, Londra, 1860 (o ediţie anterioară a apărut în 1839); W. C. Cartwright, The Jesuits, Their Constitution and Teaching, Londra, 1876; E. L. Taunton, The History of the Jesuits in England, 1580-1773, Londra, 1901. Vezi şi H. Boejmer, The Jesuits, Philadelphia, Castle Press, 1928; E. Goethein, Ignatius Loyola and the Gegen-reformation, Halle, 1895; T. Campbell, The Jesuits, 1534-1921, New York, 1922; E. L. Taunton, The History of the Jesuits in England, 1580-1773, Londra, 1901.

Pagina 192 – Inchiziţia. Pentru punctul de vedere romano-catolic, vezi The Catholic Encyclopedia, vol. 8, art. „Inquisition” de Joseph Blözer, p. 26; E. Vacandard, The Inquisition: A Critical and Historical Study of the Coer­cive Power of the Church, New York, Longmans, Green & Co., 1908. Pentru concepţia anglo-catolică, vezi Hoffman Nickerson, The Inquisition: A Political and Military Study of Its Establishment. Pentru concepţia necatolică, vezi Philip Van Limborch, History of the Inquisiton; Henry Charles Lea, A History of the Inquisition of the Middle Ages, A History of the Inquisition of Spain şi The Inquisition in the Spanish Dependencies. H. S. Turberville, Medieval Heresy and the Inquisition, Londra, C. Lockwood & Son, 1920 – o concepţie intermediară.

Pagina 218 – Cauzele Revoluţiei Franceze. Pentru consecinţele pe care le-a avut respingerea Bibliei şi a religiei Bibliei de către poporul francez, vezi H. von Sybel, History of the French Revolution, cartea 5, cap. 1, par. 3-7; Henry Thomas Buckle, History of Civilization in England, New York, 1895, vol. 1, p. 364-366, 369-371, 437, 540, 541, 550; Blackwood’s Magazine, vol. 34, nr. 215, noiembrie 1833, p. 739; J. G. Lorimer, An Historical Sketch of the Protestant Church in France, cap. 8, par. 6, 7.

Pagina 220 – Eforturi de a suprima Biblia. Conciliul din Toulouse, care s-a întrunit cam pe timpul cruciadei împotriva albigenzilor, a hotărât: „Interzicem deţinerea de către laici a cărţilor Vechiului şi Noului Testament… Interzicem cu stricteţe cărţile de mai sus în limba poporului.” „Prefecţii districtelor să-i caute pe eretici în locuinţe, în colibe şi în păduri şi chiar adăposturile lor subterane să fie distruse” (Concil. Tolosanum, Pope Gregory IX, Anno Chr. 1229, canoanele 14 şi 2).

„Această plagă [Biblia] s-a întins atât de mult, încât unii şi-au numit preoţi dintre ei şi chiar evanghelişti, care au denaturat şi au distrus adevărul Evangheliei, făcând evanghelii noi pentru scopurile lor… [Ei ştiu că] predicarea şi explicarea Bibliei este cu totul interzisă membrilor laici” (Acts of Inquisition, în Philip van Limborch, History of the Inquisition, cap. 8).

Conciliul din Tarragona, 1234, a hotărât: „Nimeni să nu aibă cărţile Vechiului şi Noului Testament în vreo limbă romanică şi, dacă cineva le are, trebuie să le predea episcopului local în termen de 8 zile de la promulgarea acestui decret pentru a fi arse; altfel, fie că este cleric, fie că este laic, va fi suspectat până când orice bănuială se va dovedi nefondată” (D. Lortsch, Histoire de la Bible en France, 1910, p. 14).

La Conciliul de la Konstanz, 1415, Wycliffe a fost condamnat postmortem de Arundel, arhiepiscopul de Canterbury, ca fiind „un ticălos otrăvit de erezia condamnabilă care a inventat o nouă traducere a Bibliei în limba lui maternă”. Opoziţia Bisericii Romano-Catolice faţă de Biblie a continuat de-a lungul secolelor şi a crescut în intensitate în special în timpul înfiinţării societăţilor biblice. La 8 decembrie 1866, Papa Pius al IX-lea, în enciclica sa, Quanta cura, a emis o listă de 80 de rătăciri încadrate în 10 categorii diferite. În categoria a patra, găsim enumerate: „Socialismul, comunismul, societăţile secrete, societăţile biblice… Astfel de plăgi trebuie distruse pe orice cale posibilă.

Pagina 227 – Domnia Terorii. Pentru o introducere scurtă în istoria Revoluţiei Franceze, vezi L. Gershoy, The French Revolution, 1932; G. Lefevre, The Coming of the French Revolution, Princeton, 1947; H. von Sybel, History of the French Revolution, 1869.

Le Moniteur Officiel era ziarul guvernului în timpul Revoluţiei şi constituie o sursă de bază, conţinând un raport autentic al hotărârilor luate de Adunări, precum şi textele complete ale documentelor. Vezi şi A. Aulard, Christianity and the French Revolution, Londra, 1927, în care raportul este continuat până în 1802, şi W. H. Jervis, The Gallican Church and the Revolution, Londra, 1882, o lucrare minuţioasă, scrisă de un anglican cu preferinţă vădită pentru catolicism. În Franţa, cu privire la relaţia dintre biserică şi stat în timpul Revoluţiei Franceze, vezi Henry H. Walsh, The Concordate of 1801. A Study of Nationalism in Relation to Church and State, New York, 1933; Charles Ledre, L’Eglise de France sous la Révolution, Paris, 1949.

Unele studii contemporane despre semnificaţia religioasă a Revoluţiei sunt următoarele: G. Chais de Sourcesol, Le Livre des Manifestes, Avignon, 1800, în care autorul încearcă să precizeze cauzele Revoluţiei, precum şi importanţa ei religioasă; James Bicheno, The Signs of the Times, Londra, 1794; James Winthrop, A Systematic Arrangement of Several Scripture Prophecies Relating to Antichrist; With Their Application to the Course of History, Boston, 1795; Lathrop, The Prophecy of Daniel Relating to the Time of the End, Springfield, Massachusetts, 1811.

Pentru situaţia bisericii în timpul Revoluţiei, vezi W. M. Sloan, The French Revolution and Religious Reform, 1901; P. F. la Gorce, Histoire religi­euse de la Révolution, Paris, 1909. Pentru legăturile cu papalitatea, vezi G. Bourgin, La France et Rome de 1788-1797, Paris, 1808 (lucrare bazată pe colecţiile secrete ale Vaticanului); A. Latreille, L’Eglise Catholique et la Révolution, Paris, 1950, cu referinţe interesante despre Pius al VI-lea şi criza religioasă din 1775-1799.

Pentru situaţia protestanţilor în timpul Revoluţiei, vezi E. de Pressensé (ed.), The Reign of Terror, Cincinnati, 1869.

Pagina 230 – Oamenii de rând şi clasele privilegiate. Cu privire la condiţiile sociale care predominau în Franţa înainte de Revoluţie, vezi H. von Holst, Lowell Lectures on the French Revolution, prelegerea 1; Taine, Ancien régime; A. Young, Travels in France.

Pagina 233 – Răzbunarea. Pentru alte amănunte cu privire la caracterul vindicativ al Revoluţiei Franceze, vezi T. H. Gill, The Papal Drama, cartea 10; Edmond de Pressensé, The Church and the French Revolution, cartea 3, cap. 1.

Pagina 233 – Atrocităţile Domniei Terorii. Vezi M. A. Thiers, History of the French Revolution, New York, 1890, vol. 3, p. 42-44, 62-74, 106; F. A. Mignet, History of the French Revolution, Bohn, 1894, cap. 9, par. 1; A. Alison, History of Europe, 1789-1815, New York, 1872, vol. 1, p. 293-312.

Pagina 236 – Răspândirea Bibliei. În anul 1804, după relatările lui William Canton, de la Societatea Biblică Britanică şi Internaţională, „toate Bibliile existente în lume, sub formă de manuscris sau tipărite, cuprinzând toate traducerile din toate ţările, se ridicau la nu mai mult de 4.000.000… Numărul limbilor în care au fost scrise aceste 4.000.000 de Biblii, incluzând unele limbi dispărute, cum este cea moeso-gothică a lui Ulfilas şi cea anglo-saxonă a lui Bede, se ridică la 50” (What is the Bible Society?, ed. rev., 1904, p. 23).

Societatea Biblică Americană a raportat că a distribuit, între 1816 şi 1955, 481.149.365 de Biblii, Testamente şi părţi din ele. La acestea se pot adăuga peste 600.000.000 de Biblii sau părţi din Scriptură distribuite de Societatea Biblică Britanică şi Internaţională. Numai în anul 1955 Societatea Biblică Americană a distribuit în total 23.819.733 de Biblii, Testamente şi părţi din ele în toată lumea. Scripturile, în întregime sau în parte, se tipăreau, în decembrie 1955, în 1.092 de limbi, la care se adaugă mereu limbi noi.

Pagina 236 – Misiunile externe. Activitatea misionară a primei biserici creştine nu s-a repetat până în timpurile moderne. În jurul anului 1000, ea aproape murise, fiind urmată de campaniile militare ale cruciadelor. În epoca Reformei, cu excepţia primilor iezuiţi, aproape nimeni nu se mai preocupa de misiunea externă. Mişcarea pietistă a produs câţiva misionari. Lucrarea Bisericii Morave din secolul al XVIII-lea a fost remarcabilă şi englezii au înfiinţat unele societăţi misionare care să activeze în coloniile din America de Nord. Însă marea revigorare a activităţii misionare externe a început în jurul anului 1800, la „vremea sfârşitului” (Daniel 12:4). În 1792 a luat fiinţă Societatea Misionară Baptistă, care l-a trimis pe Carey în India. În 1795, a fost organizată Societatea Misionară din Londra, iar în 1799, o altă societate, care, în 1812, a devenit Societatea Misionară a Bisericii. La scurt timp după aceea, a fost înfiinţată Societatea Misionară Wesleyană. În Statele Unite s-a format, în 1812, Comitetul American pentru Misiuni Externe şi Adoniram Judson a fost trimis în acelaşi an la Calcutta, stabilindu-se, anul următor, în Burma. În 1814 a luat fiinţă Uniunea Misionară Baptistă Americană, iar în 1837, Comitetul Prezbiterian pentru Misiuni Externe.

„În 1800, (…) majoritatea covârşitoare a creştinilor erau descendenţi ai celor care se convertiseră înainte de 1500. (…) În secolul al XIX-lea, a avut loc o nouă expansiune a creştinismului. Nu s-a mai pătruns în atât de multe ţări mari şi continente noi ca în cele trei secole precedente. Ar fi fost imposibil, pentru că pe toate continentele, cu excepţia Australiei, printre toate popoarele mai numeroase şi în toate zonele cu o civilizaţie avansată, creştinismul fusese introdus înainte de 1800. Acum s-au câştigat avanposturi noi în regiunile şi printre popoarele la care se ajunsese deja, a avut loc o expansiune fără precedent, atât de la baze misionare vechi, cât şi de la altele noi, iar creştinismul a pătruns în marea majoritate a acestor ţări, insule, popoare şi triburi aşa cum nu o făcuse mai înainte. În secolul al XIX-lea, răspândirea creştinismului s-a datorat în primul rând unui nou avânt al vieţii religioase, care îşi avea originea în entuziasmul creştin… Niciodată, într-o perioadă de timp asemănătoare, impulsul creştin nu a dat naştere atâtor mişcări noi. Niciodată nu avusese un efect atât de mare asupra popoarelor Europei Apusene. Din această energie abundentă a izvorât activitatea misionară care, în timpul secolului al XIX-lea, a făcut să crească atât de mult puterea numerică şi influenţa creştinismului” (Kenneth Scott Latourette, A History of the Expansion of Christianity, New York, Harper & Brothers, 1941, vol. 4, p. 2-4).

Paginile 269, 270, 328 – Datele profetice. După calculul iudaic, luna a cincea (Ab) din al şaptelea an al domniei lui Artaxerxe a durat de la 23 iulie până la 21 august 457 î.Hr. Decretul împăratului a intrat în vigoare în toamna acestui an, după sosirea lui Ezra la Ierusalim. Pentru certitudinea că 457 î.Hr. este anul al şaptelea al lui Artaxerxe, vezi S. H. Horn şi K. H. Wood, The Chronology of Ezra 7, Washington, D. C., Review and Herald Publishing Assn, 1953; E. G. Kraeling, The Brooklyn Museum Aramaic Papyri, New Haven sau Londra, 1953, p. 191-193; The Seventh-day Adventist Bible Commentary, Washington, D. C., Review and Herald Publishing Assn., 1954, vol. 3, p. 97-110.

Pagina 275 – Căderea Imperiului Otoman. Impactul Turciei musulmane asupra Europei, după căderea Constantinopolului în 1453, a fost tot atât de puternic cum fuseseră cuceririle catastrofale ale musulmanilor sarazini, timp de un secol şi jumătate după moartea lui Mahomed, asupra Imperiului Roman de Răsărit. În perioada Reformei, Turcia a constituit o ameninţare continuă la porţile răsăritene ale creştinătăţii europene. Scrierile reformatorilor condamnă cu tărie puterea otomană. Atât scriitorii creştini, preocupaţi de rolul Turciei în evenimentele viitoare ale lumii, cât şi comentatorii profeţiei au considerat că puterea turcească şi declinul ei sunt prevăzute în Scriptură.

Pentru profeţia despre „ceasul, luna, ziua şi anul” acela, ca parte a trâmbiţei a şasea, Josiah Litch a calculat timpul profetic, prevăzând înce­tarea independenţei Turciei în luna august 1840. Concepţia lui Litch se poate găsi în întregime în lucrările lui, The Probability of the Second Coming of Christ About A.D. 1843 (publicată în 1838) şi An Address to the Clergy (publicată în primăvara lui 1840; o a doua ediţie, cu date istorice care au venit în sprijinul exactităţii calculelor anterioare a fost publicată în 1841), şi într-un articol din Signs of the Times and Expositor of Prophecy, 1 august 1840. Vezi şi articolul din Signs of the Times and Expositor of Prophecy, 1 februarie 1841; J. N. Loughborough, The Great Advent Movement, 1905, p. 129-132. Cartea lui Uriah Smith, Thoughts on Daniel and the Revelation, ediţia revăzută din 1944, discută calculul exact al acestei profeţii la p. 506-517.

Pentru istoria începutului şi a declinului puterii turceşti, vezi şi William Miller, The Ottoman Empire and Its Successors, 1801-1927, Cambridge, Anglia, University Press, 1936; George G. S. L. Eversley, The Turkish Empire from 1288 to 1914, ed. a 2-a, Londra, T. Fisher Unwin Ltd., 1923; Joseph von Hammer-Purgstall, Geschichte des Osmannischen Reiches, ediţia a 2-a, Pesth, C. A. Hartleben, 1834-1836; Herbert A. Gibbons, Foundation of the Ottoman Empire, 1300-1403, Oxford, University Press, 1916; Arnold J. Toynbee şi Kenneth B. Kirkwood, Turkey, Londra, 1926.

Pagina 280 – Interzicerea Bibliei. Cititorul trebuie să ţină cont că această carte a fost scrisă înainte de Conciliul Vatican II, care a modificat politica privind citirea Scripturii.

Atitudinea Bisericii Romano-Catolice, de-a lungul secolelor, faţă de răspândirea Bibliei în limbile naţionale printre laici a fost una negativă. Vezi, de exemplu, G. P. Fisher, The Reformation, 1873, p. 530-532; James Cardinal Gibbons, The Faith of Our Fathers, ediţia a 49-a, 1897, p. 98-117; John Dowling, History of Romanism, 1871, p. 491-496, 621-625; L. F. Bungener, History of the Council of Trent, ediţia a 2-a, Edinburgh, 1853, p. 101-110; G. H. Putnam, Books and Their Makers During the Middle Ages, vol. 1, partea a 2-a, cap. 2, par. 49, 54-56.

Vezi şi Index of Prohibited Books, Vatican Polyglot Press, 1930, p. IX, X; Timothy Hurley, A Commentary on the Present Index Legislation, New York, Benziger Brothers, 1908, p. 71; Translation of the Great Encyclical Letters of Leo XIII, New York, Benziger Brothers 1903, p. 413. În ultimii ani s-a produs o schimbare dramatică şi pozitivă în această privinţă. Pe de o parte, biserica a aprobat câteva versiuni, pregătite pe baza limbilor originale. Pe de altă parte, a promovat studiul Bibliei prin distribuirea ei gratuită şi prin seminare biblice. Biserica continuă totuşi să-şi rezerve dreptul de a o interpreta în lumina propriei tradiţii, justificând astfel acele doctrine care nu sunt în armonie cu învăţăturile biblice.

Pagina 307 – Haine pentru înălţare. Povestea că adventiştii şi-au făcut haine cu care să se înalţe pentru „a-L întâmpina pe Domnul în văzduh” a fost născocită de cei care au dorit să ia în derâdere cauza lor. Ea a fost vehiculată cu atâta asiduitate, încât mulţi au crezut-o, dar o cercetare atentă i-a dovedit falsitatea. Mulţi ani, s-a oferit o recompensă substanţială pentru cel care ar fi adus o dovadă că aşa ceva s-a întâmplat vreodată, dar dovada n-a fost adusă niciodată. Niciunul dintre cei care au iubit venirea Mântuitorului n-a fost atât de ignorant în privinţa învăţăturilor biblice încât să creadă că hainele pe care le-ar confecţiona ar fi necesare pentru ocazia aceea. Singura haină de care sfinţii vor avea nevoie pentru a-L întâmpina pe Domnul este îndreptăţirea lui Hristos (vezi Isaia 61:10, Apocalipsa 19:8).

Pentru o respingere convingătoare a legendei hainelor de înălţare, vezi Francis D. Nichol, Midnight Cry, Washington, D.C., Review and Herald Publishing Assn., 1944, cap. 25-27 şi Apendice H-J; LeRoy Edwin Froom, Prophetic Faith of Our Fathers, Washington, D.C., Review and Herald Publishing Assn., 1954, vol. 4, p. 822-826.

Pagina 307 – Cronologia profetică. Dr. George Bush, profesor de ebraică şi literatură orientală la Universitatea din New York, într-o scrisoare adresată lui William Miller şi publicată în Advent Herald and Signs of the Times Reporter, Boston, 6 şi 13 martie 1844, a făcut câteva remarci importante cu privire la calculul făcut de acesta: „După părerea mea, nu trebuie să vi se reproşeze nici dumneavoastră, nici prietenilor dumneavoastră că aţi dedicat mult timp şi multă atenţie studiului cronologiei profetice şi că aţi lucrat mult la stabilirea punctelor de început şi de încheiere a marilor ei perioade. Dacă aceste perioade sunt, într-adevăr, date de Duhul Sfânt în cărţile profetice, au fost date fără îndoială cu scopul de a fi studiate şi, probabil, de a fi înţelese pe deplin în cele din urmă. Niciun om care încearcă să facă lucrul acesta cu reverenţă nu trebuie acuzat de nebunie plină de încumetare… Când consideraţi ziua ca termen profetic pentru an, cred că sunteţi susţinut atât de cea mai sănătoasă exegeză, cât şi de numele mari ale lui Mede, Sir Isaac Newton, Kirby, Scott, Keith şi mulţi alţii, care au ajuns de mult la aceleaşi concluzii. Toţi sunt de acord că perioadele principale menţionate de Daniel şi Ioan se încheie aproximativ în această epocă şi ar fi ciudat de ilogic să fiţi condamnat de erezie pentru că susţineţi, de fapt, aceleaşi concepţii care reies atât de evident din scrierile acestor teologi eminenţi. Rezultatele dumneavoastră în acest domeniu de cercetare nu mă şochează într-atât încât să-mi lezeze în vreun fel concepţia despre adevăr şi datorie. Greşeala dumneavoastră, pe cât înţeleg, se află în altă parte. Vă înşelaţi întru totul în privinţa naturii evenimentelor care trebuie să aibă loc la încheierea acestei perioade. În asta constă ofensa adusă de afirmaţiile dumneavoastră.”

Vezi şi LeRoy Edwin Froom, Prophetic Faith of Our Fathers, Washington, D.C., Review and Herald Publishing Assn., 1950, vol. 1, cap. 1, 2.

Pagina 359 – Un triplu mesaj. Apocalipsa 14:6,7 anunţă vestirea mesajului primului înger. Profetul continuă: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: «A căzut, a căzut Babilonul…» Apoi a urmat un alt înger, al treilea” (Apocalipsa 14:8,9). Cuvântul redat aici prin „a urmat” înseamnă „a mers împreună” (vezi Henry George Little şi Robert Scott, Greek English Lexicon, Oxford, Clarendon Press, 1940, vol. 1, p. 52). Mai înseamnă şi „a însoţi” (vezi George Abbott-Smith, A Manual Greek Lexicon of the New Testament, Edinburgh, T. & T. Clark, 1950, p. 17). Este acelaşi cuvânt folosit în Marcu 5:24: „Iisus a plecat împreună cu el” şi în Apocalipsa 14:4, în dreptul celor 144.000: „[Aceştia] urmează pe Miel oriunde merge El.” Este evident că în ambele locuri se vrea transmiterea ideii de mergere împreună, în compania cuiva. Astfel, în 1 Corinteni 10:4, unde citim despre copiii lui Israel că „au băut… dintr-o Stâncă duhovnicească ce venea după ei”, cuvântul „venea” traduce acelaşi termen grecesc, iar notele marginale specifică „a mers cu ei”. De aici înţelegem că ideea din Apocalipsa 14:8,9 nu este că, dintr-o pers­pectivă strict temporală, al doilea şi al treilea înger au venit după primul, ci că au venit împreună cu el. Cele trei mesaje nu sunt altceva decât un triplu mesaj. Sunt trei numai în ordinea enunţării lor, dar, după ce au fost rostite, merg împreună şi sunt inseparabile.

Pagina 368 – Supremaţia episcopilor de Roma. Câteva din evenimentele importante care au condus la arogarea supremaţiei de către episcopii de Roma sunt subliniate în Mosheim, Ecclesiastical History, sec. II, part. a 2-a, cap. 4, secţ. 9-11. Vezi şi R. F. Cardinal Bellarmine, Power of the Popes in Temporal Affairs; Henry Edward Cardinal Manning, The Temporal Power of the Vicar of Jesus Christ, ediţia a 2-a, Londra, Burns & Lambert, 1862; James Cardinal Gibbons, The Faith of Our Fathers, ediţia a 110-a, Balti­more, John Murphy Co., 1917, cap. 5, 9, 10, 12. Dintre autorii protestanţi, vezi Trevor Gervase Jalland, The Church and the Papacy, Londra, Society for Promoting Christian Knowledge, 1944; Richard Frederick Littledale, Petrine Claims, Londra, Society for Promoting Christian Knowledge, 1899. Pentru izvoarele din primele secole în favoarea teoriei petrine, vezi James T. Shotwell şi Louise Ropes Loomis, The See of Peter, New York, Columbia University Press, 1927. Pentru falsa Donaţie a lui Constantin, vezi Christopher B. Coleman, The Treatise of Lorenzo Valla on the Donation of Constantine, New York, 1914, care dă textul integral latin, traducerea lui şi critica exhaustivă a documentului şi a tezelor lui.

Pagina 475 – Biserica din Etiopia şi Sabatul. Până nu demult, Biserica Coptă din Etiopia a păzit Sabatul în ziua a şaptea. Etiopienii au păzit şi duminica, prima zi a săptămânii, de-a lungul istoriei lor ca popor creştin. Aceste zile se distingeau prin slujbe deosebite în biserici. Totuşi păzirea Sabatului în ziua a şaptea a încetat, în realitate, în Etiopia de astăzi. Pentru relatări ale martorilor oculari cu privire la zilele religioase din Etiopia, vezi Pero Gomes de Teixeira, The Discovery of Abyssinia by the Portuguese in 1520, Londra, British Museum, 1938, p. 79; Francisco Alvarez, Narrative of the Portuguese Embassy to Abyssinia During the Years 1520-1527, Londra, 1881, vol. 64, p. 22-49; Michael Russell, Nubia and Abyssinia, New York, Harper & Brothers, 1837, p. 226-229; S. Giacomo Baratti, Late Travels Into the Remote Countries of Abyssinia, Londra, Benjamin Billingsley, 1670, p. 134-137; Job Ludolphus, A New History for Ethiopia, Londra, S. Smith, 1682, p. 234-357; Samuel Gobat, Journal of Three Years’ Residence in Abyssinia, New York, 1850, p. 55-58, 83-98. Pentru alte lucrări care tratează această problemă, vezi Peter Heylyn, History of the Sabbath, ediţia a 2-a, 1636, vol. 2, p. 198-200; Arthur P. Stanley, Lectures on the History of the Eastern Church, New York, Charles Scribner’s Sons, 1882, prelegerea 1, par. 1; C. F. Rey, Romance of the Portuguese in Abyssinia, Londra, F. H. şi G. Witherley, 1929, p. 59, 253-297.