Acest capitol se bazează pe textele din 1 Împărați 17:8-24; 18:1-19
Pentru o vreme, Ilie a rămas ascuns în munții de lângă pârâul Cherit. Acolo, timp de multe luni, i s-a asigurat în mod supranatural hrana. După aceea, când, din cauza secetei care continua, pârâul a secat, Dumnezeu i-a poruncit servului Său să-și caute adăpost într-o țară străină. „Scoală-te”, i s-a poruncit, „du-te la Sarepta, care ține de Sidon, și locuiește acolo. Iată că am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească.”
Această femeie nu era israelită. Niciodată nu avusese privilegiile și binecuvântările de care se bucurase poporul lui Dumnezeu, dar ea credea în Dumnezeul cel adevărat și umbla în toată lumina care strălucea pe cărarea ei. Iar acum, când pentru Ilie nu era nicio siguranță în țara lui Israel, Dumnezeu l-a trimis la această femeie, să găsească adăpost în casa ei.
„Ilie s-a sculat și s-a dus la Sarepta. Când a ajuns la poarta cetății, acolo era o femeie văduvă care strângea lemne. El a chemat-o și i-a zis: «Du-te și adu-mi, te rog, puțină apă într-un vas, ca să beau.» Pe când se ducea ea să-i aducă, a chemat-o din nou și i-a zis: «Adu-mi, te rog, și o bucată de pâine în mâna ta!»”
În acest cămin lovit de sărăcie, foametea apăsa greu și puțina hrană era pe terminate. Venirea lui Ilie chiar în ziua în care văduva se temea că trebuie să renunțe la lupta pentru susținerea vieții a supus unei probe cât se poate de aspre credința ei în puterea Dumnezeului celui viu de a îngriji de nevoile ei. Dar chiar în acest impas teribil, ea a dat mărturie despre credința ei, împlinind cererea străinului care o rugase să împartă cu el ultima ei bucățică de pâine.
Ca răspuns la cererea lui Ilie pentru pâine și apă, văduva a răspuns: „«Viu este Domnul, Dumnezeul tău, că n-am nimic copt, n-am decât un pumn de făină într-o oală și puțin untdelemn într-un urcior. Și iată, strâng două bucăți de lemne, apoi mă voi întoarce și voi pregăti ce am pentru mine și pentru fiul meu: vom mânca și apoi vom muri.» Ilie i-a zis: «Nu te teme, întoarce-te și fă cum ai spus. Numai pregătește-mi întâi mie cu untdelemnul și făina aceea o mică turtă și adu-mi-o; pe urmă să faci și pentru tine și pentru fiul tău. Căci așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: ’Făina din oală nu va scădea și untdelemnul din urcior nu se va împuțina, până în ziua când va da Domnul ploaie pe fața pământului’»” (1 Împărați 17:12-14).
Nu s-ar fi putut cere o încercare mai mare a credinței decât aceasta. Văduva îi tratase și până acum pe toți străinii cu bunătate și cu dărnicie. Acum, cu toată suferința care putea să urmeze pentru ea și pentru copil, încrezându-se în Dumnezeul lui Israel pentru împlinirea tuturor nevoilor ei, a făcut față acestei încercări supreme a ospitalității, făcând „după cuvântul lui Ilie”.
Minunată a fost ospitalitatea oferită de această femeie feniciană profetului lui Dumnezeu, minunată a fost şi credinţa ei care a fost răsplătită cu generozitate. „Şi multă vreme au avut ce să mănânce ea şi familia ei şi Ilie. Făina din oală n-a scăzut şi untdelemnul din urcior nu s-a împuţinat, după cuvântul pe care-l rostise Domnul prin Ilie.
După aceea, fiul femeii, stăpâna casei, s-a îmbolnăvit. Și boala lui a fost atât de cumplită, încât n-a mai rămas suflare în el. Femeia i-a zis atunci lui Ilie: «Ce am eu a face cu tine, omule al lui Dumnezeu? Ai venit la mine doar să-I aduci aminte lui Dumnezeu de nelegiuirea mea și să-mi omori astfel fiul?» El i-a răspuns: «Dă-mi încoace pe fiul tău.» Și l-a luat de la sânul femeii, l-a suit în odaia de sus, unde locuia el, și l-a culcat pe patul lui... Şi s-a întins de trei ori peste copil, a chemat pe Domnul şi ... Domnul i-a ascultat glasul lui Ilie și sufletul copilului s-a întors în el și a înviat. Ilie a luat copilul, l-a pogorât jos în casă, din odaia de sus, și l-a dat mamei sale. Și Ilie a zis: «Iată, fiul tău este viu.» Și femeia a zis lui Ilie: «Cunosc acum că ești un om al lui Dumnezeu și cuvântul Domnului în gura ta este adevăr!»” (1 Împărați 17:16-24).
Văduva din Sarepta și-a împărțit bucățica de hrană cu Ilie și, ca urmare, viața ei și a fiului ei au fost ocrotite. Și tuturor acelora care, în timp de încercare și de lipsă, manifestă împreună-simțire și îi ajută pe cei în nevoie, Dumnezeu le făgăduiește binecuvântări mari. El nu Se schimbă. Puterea Lui nu este mai mică acum decât în zilele lui Ilie. Nici făgăduința rostită de Mântuitorul nostru nu este mai puțin sigură acum decât atunci: „Cine primește un proroc în numele unui proroc va primi răsplata unui proroc” (Matei 10:41).
„Să nu dați uitării primirea de oaspeți, căci unii, prin ea, au găzduit, fără să știe, pe îngeri” (Evrei 13:2). Aceste cuvinte n-au pierdut nimic din puterea lor odată cu trecerea timpului. Tatăl nostru ceresc continuă să așeze pe cărarea copiilor Săi ocazii care sunt binecuvântări ascunse, iar aceia care folosesc aceste ocazii găsesc o mare bucurie. „Dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime și întunericul tău va fi ca ziua-n amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă și va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă” (Isaia 58:10,11).
Hristos le spune slujitorilor Săi credincioși de astăzi: „Cine vă primește pe voi Mă primește pe Mine și cine mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” Nicio faptă de bunătate făcută în Numele Său nu va trece nerecunoscută și nerăsplătită. Și în aceeași recunoaștere iubitoare, Domnul Hristos îl cuprinde chiar pe cel mai slab și mai umil din familia lui Dumnezeu. „Oricine va da de băut numai un pahar de apă rece”, spune El, „unuia dintre acești micuți” – aceia care sunt copii în credință și în cunoașterea lui Hristos – „în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-și va pierde răsplata” (Matei 10:40,42).
În anii lungi de secetă și de foamete, Ilie s-a rugat stăruitor ca inimile celor din poporul Israel să se întoarcă de la idolatrie şi să-I slujească lui Dumnezeu. Cu răbdare, prorocul a așteptat, în timp ce mâna Domnului apăsa cu putere peste țara lovită. Când a văzut cum peste tot se înmulţeau dovezile suferinței și ale lipsei, inima i-a fost copleșită de durere; el tânjea după puterea care să aducă cât mai grabnic reforma. Dar Însuși Dumnezeu Își aducea la îndeplinire planul, și tot ce putea să facă slujitorul Său era să se roage în credință și să aștepte timpul pentru o acțiune hotărâtă.
Apostazia care domina în zilele lui Ahab era urmarea multor ani de fărădelegi. Pas cu pas, an după an, israeliții se îndepărtaseră de calea cea dreaptă. Căci generație după generație refuzase să-și îndrepte căile și, până la urmă, aproape tot poporul se supusese conducerii puterilor întunericului.
Trecuse aproape un secol de când, sub conducerea împăratului David, Israel se unise cu bucurie în intonarea imnului de laudă la adresa Celui Preaînalt, ca recunoaștere a dependenței totale de El pentru binecuvântările fiecărei zile. Ascultați cuvintele corurilor de laudă ale israeliților:
Dumnezeul mântuirii noastre…
Tu umpli de veselie răsăritul și apusul îndepărtat.
Tu cercetezi pământul și-i dai belșug,
îl umpli de bogății
și de râuri dumnezeiești, pline de apă.
Tu le dai grâu, pe care iată cum îl faci să rodească:
îi uzi brazdele,
îi sfărâmi bulgării,
îl moi cu ploaia
și-i binecuvântezi răsadul.
Încununezi anul cu bunătățile Tale
și pașii Tăi varsă belșugul.
Câmpiile pustiei sunt adăpate
și dealurile sunt încinse cu veselie.
Pășunile se acoperă de oi
și văile se îmbracă cu grâu:
toate strigă de bucurie și cântă.
(Psalmii 65:8-13)
Israeliții recunoscuseră atunci în Dumnezeu pe Acela care „pusese temeliile pământului”. Exprimându-și credința, ei cântaseră:
Tu ai așezat pământul pe temeliile lui
și niciodată nu se clatină.
Tu îl acoperiseși cu adâncul
cum l-ai acoperi cu o haină;
apele stăteau pe munți,
dar, la amenințarea Ta, au fugit,
la glasul tunetului Tău au luat-o la fugă,
suindu-se pe munți și pogorându-se în văi,
până la locul, pe care li-l hotărâseși Tu.
Le-ai pus o margine, pe care nu trebuie s-o treacă,
pentru ca să nu se mai întoarcă să acopere pământul.
(Psalmii 104:5-9)
Prin puterea cea mare a Celui Infinit elementele naturii pe pământ, în apă și în aer sunt mereu ținute în hotarele lor. Și El folosește aceste elemente pentru fericirea făpturilor Sale. „Comoara Lui cea bună” este revărsată fără plată, ca să dea „ploaie la vreme și să binecuvânteze tot lucrul mâinilor tale” (Deuteronomul 28:12).
Tu faci să țâșnească izvoarele în văi
și ele curg printre munți.
Tu adapi la ele toate fiarele câmpului;
în ele își potolesc setea măgarii sălbatici.
Păsările cerului locuiesc pe marginile lor,
și fac să le răsune glasul printre ramuri…
Tu faci să crească iarba pentru vite
și verdețuri pentru nevoile omului,
ca pământul să dea hrană:
vin, care înveselește inima omului,
untdelemn, care-i înfrumusețează fața,
și pâine, care-i întărește inima…
Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne!
Tu pe toate le-ai făcut cu înțelepciune
și pământul este plin de făpturile Tale.
Iată marea cea întinsă și mare:
în ea se mișcă nenumărate viețuitoare mici și mari…
Toate aceste viețuitoare Te așteaptă
ca să le dai hrana la vreme.
Le-o dai Tu, ele o primesc;
Îți deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătățile Tale.
(Psalmii 104:10-15,24-28)
Copiii lui Israel avuseseră multe ocazii de bucurie. Țara în care Dumnezeu îi adusese era o țară în care curgea lapte și miere. În timpul peregrinării prin pustie, Dumnezeu îi asigurase că îi călăuzea către o țară în care nu aveau să sufere niciodată din lipsă de ploaie. „Țara în stăpânirea căreia veți intra”, le spusese El, „nu este ca țara Egiptului, din care ați ieșit, unde îți aruncai sămânța în ogoare și le udai cu piciorul ca pe o grădină de zarzavat. Țara pe care o veți stăpâni este o țară cu munți și văi care se adapă din ploaia cerului; este o țară de care îngrijește Domnul, Dumnezeul tău, și asupra căreia Domnul, Dumnezeul tău, are neîncetat ochii de la începutul până la sfârșitul anului” (Deuteronomul 11:10-12).
Făgăduința ploilor îmbelșugate fusese dată cu condiția ascultării. „Dacă veţi asculta de poruncile Mele”, a spus Domnul, „pe care vi le dau astăzi, dacă veţi iubi pe Domnul, Dumnezeul vostru, şi dacă-I veţi sluji din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru, El va da ţării voastre ploaie la vreme, ploaie timpurie şi ploaie târzie, şi-ţi vei strânge grâul, mustul şi untdelemnul; de asemenea, va da iarbă în câmpiile tale, pentru vite, şi vei mânca şi te vei sătura. Vedeţi să nu vi se amăgească inima”, i-a avertizat Domnul, „şi să vă abateţi ca să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor. Căci atunci Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră; ar închide cerurile şi n-ar mai fi ploaie, pământul nu şi-ar mai da roadele şiaţi pieri curând din ţara aceea bună pe care v-o dă Domnul” (Deuteronomul 11:13-17).
„Dar, dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi şi nu vei împlini toate poruncile Lui şi toate legile Lui pe care ţi le dau astăzi”, au fost avertizaţi israeliţii, „... cerul deasupra capului tău va fi de aramă şi pământul sub tine va fi de fier. Domnul va trimite ţării tale, în loc de ploaie, praf şi pulbere, care va cădea din cer peste tine până vei fi nimicit” (Deuteronomul 28:15,23,24).
Acestea erau unele dintre sfaturile înțelepte ale lui Iehova către Israelul din vechime. „Puneți-vă dar în inimă și în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legați ca un semn de aducere-aminte pe mâinile voastre și să fie ca niște fruntarii între ochii voștri. Să învățați pe copiii voștri în ele și să le vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei merge în călătorie, când te vei culca și când te vei scula” (Deuteronomul 11:18,19). Aceste porunci erau clare; cu toate acestea, pe măsură ce veacurile treceau și generație după generație pierdea din vedere măsurile luate pentru bunăstarea lor spirituală, influențele distrugătoare ale apostaziei amenințau să dea la o parte orice opreliște pusă de harul divin.
În felul acesta s-a ajuns ca Dumnezeu să-l lovească acum pe poporul Său cu cea mai aspră dintre judecățile Sale. Profeția lui Ilie se împlinea în mod teribil. Timp de trei ani, solul blestemului a fost căutat din cetate în cetate și din țară în țară. La cererea lui Ahab, mulți conducători își dăduseră cuvântul de onoare că ciudatul proroc nu se găsea în țara lor. Cu toate acestea, cercetarea a continuat, deoarece Izabela și prorocii lui Baal îl urau pe Ilie cu o ură de moarte și n-au precupețit niciun efort ca să-l aducă sub puterea lor. Și încă ploaia nu venea din cer.
În cele din urmă, după „multe zile”, cuvântul Domnului a venit la Ilie: „Du-te și înfățișează-te înaintea lui Ahab ca să dau ploaie pe fața pământului.” În ascultare de această poruncă, „Ilie s-a dus să se înfățișeze înaintea lui Ahab”. Cam în același timp în care prorocul își începea călătoria către Samaria, Ahab îi propusese lui Obadia, îngrijitorul casei lui, un plan pentru căutarea izvoarelor și pâraielor de apă, în nădejdea că vor găsi pășuni pentru vitele și turmele care piereau de foame. Chiar și la curtea regală se simțea puternic efectul secetei îndelungate. Regele, serios îngrijorat de soarta casei lui, a hotărât să meargă personal cu slujitorul său în căutarea unor locuri mai bune, unde s-ar fi găsit pășune. „Și-au împărțit țara s-o cutreiere. Ahab a plecat singur pe un drum, și Obadia a plecat pe alt drum.
Pe când Obadia era pe drum, iată că l-a întâlnit Ilie. Obadia, cunoscându-l, a căzut cu fața la pământ și i-a zis: «Tu ești, domnul meu Ilie?»” (1 Împărați 18:6,7).
În timpul apostaziei lui Israel, Obadia rămăsese credincios. Stăpânul lui, regele, nu fusese în stare să-l îndepărteze de la ascultarea de viul Dumnezeu. Acum a fost onorat cu o însărcinare din partea lui Ilie, care i-a zis: „Du-te și spune stăpânului tău: «Iată că a venit Ilie!»”
Îngrozit peste măsură, Obadia a exclamat: „Ce păcat am săvârșit eu ca să dai pe robul tău în mâinile lui Ahab, ca să mă omoare?” Să îi ducă o astfel de solie lui Ahab, însemna să alerge la moarte. „Viu este Domnul”, i-a explicat el prorocului, „că nu a rămas popor sau împărăție unde să nu fi trimis stăpânul meu să te caute și, când se spunea că nu ești acolo, punea pe împărăția și poporul acela să jure că nu te-au găsit. Și acum zici: «Du-te și spune stăpânului tău: ’Iată că a venit Ilie!’» Și apoi, când voi pleca de la tine, Duhul Domnului te va duce nu știu unde. Dacă m-aș duce să dau de știre lui Ahab și nu te-ar găsi, mă va omorî” (1 Împărați 18:10-12).
Obadia a stăruit pe lângă proroc să nu-l trimită. „Robul tău”, a stăruit el, „se teme de Domnul din tinerețea lui. Nu s-a spus oare domnului meu ce am făcut când a ucis Izabela pe prorocii Domnului? Cum am ascuns o sută de proroci ai Domnului, câte cincizeci într-o peșteră și i-am hrănit cu pâine și cu apă? Și acum tu zici: «Du-te și spune stăpânului tău: ’Iată că a venit Ilie!’» El mă va ucide.”
Cu jurământ solemn, Ilie i-a făgăduit lui Obadia că însărcinarea lui nu va fi zadarnică: „Viu este Domnul oștirilor, al cărui slujitor sunt”, declară el, „că astăzi mă voi înfățișa înaintea lui Ahab” (1 Împărați 18:15).
În uimire amestecată cu groază, regele a ascultat solia de la omul de care se temea și pe care-l ura, omul pe care-l căutase neobosit. Știa bine că Ilie nu-și punea viața în primejdie numai ca să se întâlnească cu el. Se putea oare ca prorocul să rostească încă un blestem împotriva poporului Israel? Inima regelui a fost cuprinsă de groază. Și-a adus aminte de brațul uscat al lui Ieroboam. Ahab nu putea să nu asculte somația și nici nu îndrăznea să-și ridice mâna împotriva solului lui Dumnezeu. Și astfel, însoțit de o gardă personală, monarhul, tremurând, s-a dus să se întâlnească cu profetul.
Regele și prorocul se aflau față în față. Cu toate că era plin de o ură clocotitoare, totuși, în prezența lui Ilie, Ahab părea lipsit de bărbăție și fără putere. În primele cuvinte șovăielnice: „Tu ești acela care nenorocești pe Israel?”, fără să-și dea seama, el și-a dezvăluit simțămintele inimii. Ahab știa totuși că prin cuvântul lui Dumnezeu cerurile se făcuseră ca arama, totuși căuta să arunce asupra prorocului vina pentru judecățile grele care erau în țară.
Pentru cel ce face rele este natural să arunce asupra solilor lui Dumnezeu răspunderea pentru nenorocirile care vin ca urmare sigură a depărtării de calea neprihănirii. Aceia care se așază sub puterea lui Satana nu sunt în stare să vadă lucrurile așa cum le vede Dumnezeu. Când le este pusă înainte oglinda adevărului, ei se revoltă la gândul de a primi mustrarea. Orbiți de păcat, ei refuză să se pocăiască, dar simt că slujitorii lui Dumnezeu s-au întors împotriva lor și că sunt vrednici de cea mai aspră mustrare.
Stând înaintea lui Ahab, pe deplin conștient de nevinovăția sa, Ilie nu face nicio încercare să se scuze sau să-l lingușească pe rege. Nici nu caută să îndepărteze mânia regelui prin vestea bună că seceta este pe sfârșite. Nu are de adus nicio scuză. Indignat și gelos pentru onoarea lui Dumnezeu, el respinge acuzația lui Ahab, declarându-i fără teamă regelui că păcatele lui și păcatele părinților lui au adus asupra poporului Israel această nenorocire groaznică. „Nu eu nenorocesc pe Israel”, declară Ilie plin de curaj, „ci tu și casa tatălui tău, fiindcă ați părăsit poruncile Domnului și v-aţi dus după baali” (1 Împărați 18:18).
Și astăzi este nevoie de un glas care să mustre cu asprime, deoarece păcate grele îi despart pe oameni de Dumnezeu. Necredința devine repede o modă. „Nu vrem ca omul acesta să împărățească peste noi” (Luca 19:14), spun mii de oameni. Predicile plăcute rostite prea adesea nu fac o impresie durabilă, trâmbița nu dă semnalul lămurit. Oamenii nu sunt străpunși în inimă de adevărurile tăioase și lămurite ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Sunt mulți creștini cu numele care, dacă și-ar manifesta adevăratele sentimente, ar spune: De ce este nevoie să vorbim atât de clar? Ei ar putea tot așa de bine să întrebe: De ce a trebuit ca Ioan Botezătorul să le spună fariseilor: „Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare?” (Luca 3:7). De ce a trebuit să stârnească el mânia Irodiadei, spunându-i lui Irod că nu este drept să trăiască cu nevasta fratelui său? Înainte-mergătorul lui Hristos și-a pierdut viața din pricina vorbirii lui clare. De ce nu a putut să treacă acest lucru cu vederea fără să le provoace neplăcere acelora care trăiau în păcat?
În acest mod, bărbați care trebuie să stea ca păzitori credincioși ai Legii lui Dumnezeu argumentează până când diplomația ia locul credincioșiei, iar păcatului îi este îngăduit să meargă înainte fără a fi mustrat. Cum se va auzi glasul unei mustrări credincioase în biserică?
„Tu ești omul acesta!” (2 Samuel 12:7). Cuvinte tot atât de lămurite ca acelea spuse de Natan lui David se aud astăzi rar la amvoane, se văd rar în publicații. Dacă nu ar fi atât de rare, am vedea mai mult din puterea lui Dumnezeu descoperită între oameni. Solii Domnului să nu se plângă că eforturile lor sunt fără rod, până nu se pocăiesc de dorinţa lor de a fi aprobaţi, care-i face să înăbușe adevărul.
Acei slujitori care vor să placă oamenilor, care strigă: „Pace, pace”, atunci când Dumnezeu nu vorbește de pace, mai bine să-și umilească inimile înaintea lui Dumnezeu, cerându-I iertare pentru nesinceritatea lor și pentru lipsa lor de curaj moral. Nu datorită iubirii față de aproapele îndulcesc ei solia încredințată, ci din cauză că sunt îngăduitori cu ei înșiși. Dragostea adevărată caută mai întâi onoarea lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor. Aceia care au această iubire nu vor evita adevărul ca să scape de urmările neplăcute ale unei vorbiri lămurite. Când sufletele sunt în primejdie, slujitorii lui Dumnezeu nu vor ține seama de eu, ci vor rosti cuvântul pe care li-l dă Dumnezeu să-l rostească, fără să scuze sau să ascundă păcatul.
O, dacă fiecare slujitor și-ar da seama de caracterul sacru al slujbei sale și de sfințenia lucrării sale și ar arăta curajul pe care l-a arătat Ilie! Ca soli rânduiți de Divinitate, slujitorii Evangheliei sunt într-o poziție de responsabilitate. Ei trebuie să mustre, să certe, să îndemne, „cu toată blândețea și învățătura” (2 Timotei 4:2). În locul lui Hristos, ei trebuie să lucreze ca ispravnici ai tainelor universului, încurajându-i pe cei ascultători și avertizându-i pe cei neascultători. Procedeele lumești nu trebuie să aibă nicio greutate în lucrarea lor. Niciodată nu trebuie să se abată de pe calea pe care Isus le poruncește să meargă. Trebuie să meargă înainte în credință, amintindu-și că sunt înconjurați de un nor de martori. Nu trebuie să spună propriile cuvinte, ci cuvintele pe care Cel ce este mai mare decât potentații pământului le-a poruncit să le rostească. Solia lor trebuie să fie: „Așa vorbește Domnul.” Dumnezeu cheamă bărbați ca Ilie, Natan și Ioan Botezătorul, oameni care vor duce solia Sa cu credincioșie indiferent de urmări, oameni care vor rosti în mod curajos adevărul, chiar dacă aceasta ar însemna să jertfească tot ce au.
Dumnezeu nu-i poate folosi pe oamenii care, în vreme de primejdie, când sunt necesare puterea, curajul și influența tuturor, se tem să ia atitudine hotărâtă pentru dreptate. El cheamă bărbați care vor putea purta cu credincioșie bătălia împotriva celui rău, luptând împotriva domniilor și puterilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești. Unora ca aceștia, El le spune: „Bine, rob bun și credincios… intră în bucuria stăpânului tău” (Matei 25:23).