Venirea lui Ahaz la tron i-a adus pe Isaia și pe tovarășii lui față în față cu o situație mai îngrozitoare decât oricare alta care existase vreodată în Regatul lui Iuda. Mulți care rezistaseră odinioară influenței seducătoare a practicilor idolatre, au fost convinși acum să ia parte la închinarea la zeitățile păgâne. Prinții din Iuda s-au dovedit necredincioși însărcinării lor; s-au ridicat proroci mincinoși cu solii ca să-i rătăcească; chiar unii dintre preoți învățau pentru plată. Totuși fruntașii în această apostazie păstrau formele închinării la adevăratul Dumnezeu și pretindeau să fie socotiți ca făcând parte din poporul lui Dumnezeu.
Prorocul Mica, cel care și-a dat mărturia în acele vremuri tulburi, spunea că păcătoșii din Sion, în timp ce susțineau că „se bizuie pe Domnul” și huleau, fălindu-se: „Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nicio nenorocire”, continuau să zidească „Sionul cu sânge și Ierusalimul, cu nelegiuire” (Mica 3:11,10). Împotriva acestor păcate, profetul Isaia și-a ridicat glasul într-o mustrare aspră: „Ascultați cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! «Ce-Mi trebuie Mie mulțimea jertfelor voastre?»... Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcați curțile?” (Isaia 1:10-12)
Inspirația spune: „Jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului, cu cât mai mult când o aduc cu gânduri nelegiuite” (Proverbele 21:27). „Ochii Tăi sunt așa de curați, că nu pot să vadă răul și nu poți să privești nelegiuirea!” (Habacuc 1:13). Nu pentru că nu vrea să ierte Își întoarce El privirea de la cel nelegiuit, ci pentru că păcătosul refuză să folosească măsurile îmbelșugate ale harului, Dumnezeu nu-l poate elibera de păcat. „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Fața lui și-L împiedică să vă asculte!” (Isaia 59:1,2)
Solomon scrisese: „Vai de tine, țară al cărei împărat este un copil!” (Eclesiastul 10:16). Așa s-a întâmplat cu țara lui Iuda. Printr-o continuă păcătuire, conducătorii ei ajunseseră ca niște copii. Isaia a atras atenția poporului la slăbiciunile poziției lor printre popoarele pământului și le-a arătat că această situație este rezultatul nelegiuirii de la nivelurile înalte. El zisese: „Domnul, Dumnezeul oștirilor, va lua din Ierusalim și din Iuda orice sprijin și orice mijloc de trai, orice izvor de pâine și orice izvor de apă, pe viteaz și pe omul de război, pe judecător și pe proroc, pe ghicitor și pe bătrân, pe căpetenia peste cincizeci și pe dregător, pe meșteșugarul ales și pe vrăjitorul iscusit. Le voi da băieți drept căpetenii, zice Domnul, și niște copii vor stăpâni peste ei. Se clatină Ierusalimul, se prăbușește Iuda, pentru că vorbele și faptele lor sunt îndreptate împotriva Domnului” (Isaia 3:1-4,8).
„Cârmuitorii tăi”, a continuat prorocul, „te duc în rătăcire și pustiesc calea pe care umbli!” (vers. 12). În timpul domniei lui Ahaz, acest lucru a fost adevărat în mod literal; despre el stă scris: „A umblat în căile împăraților lui Israel și a făcut chipuri turnate pentru baali, a ars tămâie în valea fiilor lui Hinom” „și chiar a trecut pe fiul său prin foc, după urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel” (2 Cronici 28:2,3; 2 Împărați 16:3).
Aceasta a fost într-adevăr o vreme de mare primejdie pentru poporul ales. Numai câțiva ani mai erau și cele zece seminții ale Regatului lui Israel aveau să fie împrăștiate printre popoarele păgâne. Dar şi în Regatul lui Iuda perspectiva era întunecată. Forțele binelui slăbeau cu repeziciune, iar forțele răului se înmulțeau. Prorocul Mica, văzând situația, a fost silit să exclame: „S-a dus omul de bine din țară și nu mai este niciun om cinstit printre oameni… Cel mai bun dintre ei este ca un mărăcine, cel mai cinstit este mai rău decât un tufiș de spini” (Mica 7:2,4). „De nu ne-ar fi lăsat Domnul oștirilor o mică rămășiță”, zicea Isaia, „am fi ajuns ca Sodoma și ne-am fi asemănat cu Gomora” (Isaia 1:9).
În fiecare veac, datorită acelora care au rămas credincioși, dar și datorită iubirii Sale nemărginite pentru cei rătăciți, Dumnezeu i-a răbdat îndelung pe cei răzvrătiţi și a stăruit de ei să se lase de căile lor păcătoase și să se întoarcă la El.
„Învățătură după învățătură, poruncă peste poruncă... puțin aici, puțin acolo”, prin bărbați rânduiți de El, i-a învățat pe călcătorii Legii calea neprihănirii (Isaia 28:10).
Tot astfel a fost și în timpul domniei lui Ahaz. Israelului rătăcitor i-au fost trimise invitaţii una după alta, ca să-l întoarcă la credincioșia față de Iehova. Insistențele prorocilor erau pline de delicateţe și, când stăteau în fața poporului, îndemnându-i stăruitor pe oameni la pocăință și reformă, cuvintele lor aduceau roadă spre slava lui Dumnezeu.
Prin Mica, s-a adresat o chemare minunată: „Ascultați dar ce zice Domnul: «Scoală-te, judecă-te înaintea munților și dealurile să-ți audă glasul!… Ascultați, munți, pricina Domnului și luați aminte, temelii tari ale pământului! Căci Domnul are o judecată cu poporul Său și vrea să Se judece cu Israel.
«Poporul Meu, ce ți-am făcut și cu ce te-am ostenit? Răspunde-Mi! Căci te-am scos din țara Egiptului, te-am izbăvit din casa robiei și am trimis înainte pe Moise, Aaron și Maria!
Poporul Meu, adu-ți aminte ce plănuia Balac, împăratul Moabului, și ce i-a răspuns Balaam, fiul lui Beor, și ce s-a întâmplat din Sitim până la Ghilgal, ca să cunoști binefacerile (în engl.: neprihănirea) Domnului»” (Mica 6:1-5).
Dumnezeul pe care-L slujim este îndelung răbdător; „îndurările Lui nu sunt la capăt” (Plângeri 3:22). În timpul de încercare, Duhul Său stăruie pe lângă oameni să primească darul vieții. „Spune-le: «Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți voi, casa lui Israel?»” (Ezechiel 33:11). Este planul deosebit al lui Satana să-l ducă pe om la păcat și apoi să-l lase acolo neajutorat și deznădăjduit, temându-se să caute iertare. Dar Dumnezeu invită: „Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Isaia 27:5). În Hristos au fost luate toate măsurile și au fost date toate încurajările.
În zilele apostaziei lui Iuda și Israel, mulți se întrebau: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul și cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi-de-tot, cu viței de un an? Dar primește Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn?” Răspunsul este clar şi pozitiv: „Ți s-a arătat, omule, ce este bine și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:6-8)
Recomandând valoarea evlaviei practice, prorocul n-a făcut decât să repete sfatul dat lui Israel cu secole mai înainte. Prin Moise, când erau pe punctul să intre în ţara făgăduită, cuvântul Domnului fusese: „Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decât să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubești și să slujești Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima și din tot sufletul tău, să păzești poruncile Domnului și legile Lui pe care ți le dau astăzi, ca să fii fericit?” (Deuteronomul 10:12,13). Din veac în veac, aceste sfaturi erau repetate de slujitorii lui Iehova către aceia care erau în pericolul de a cădea în obiceiurile formalismului și de a uita să aibă milă. Când Hristos Însuși, în timpul lucrării Sale pământești, a fost abordat de un învățător al Legii cu întrebarea: „Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege? Isus i-a răspuns: «Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.» Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.» În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii” (Matei 22:36-40).
Aceste cuvinte clare ale prorocilor și ale Domnului Însuși ar trebui să fie primite de noi ca fiind glasul lui Dumnezeu pentru fiecare suflet. Să nu pierdem din vedere nicio ocazie de a face fapte de milă, de atenţie delicată și de curtenie creștină, pentru cei împovărați și deprimați. Dacă nu putem face mai mult, putem adresa cuvinte de încurajare și de speranţă acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu și care pot fi abordați cel mai ușor pe calea simpatiei și dragostei.
Bogate și îmbelșugate sunt făgăduințele făcute acelora care urmăresc ocaziile pentru a aduce bucurie și binecuvântare în viața altora. „Dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime și întunericul tău va fi ca ziua-n amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă și va da putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă” (Isaia 58:10,11).
Calea idolatră a lui Ahaz în fața apelurilor stăruitoare ale prorocilor putea avea doar o urmare. „Mânia Domnului a fost peste Iuda și peste Ierusalim și i-a făcut de groază, de spaimă și de bătaie de joc”(2 Cronici 29:8). Regatul a suferit un declin rapid și însăși existența lui a fost în curând pusă în pericol de armatele invadatoare. „Atunci, Rețin, împăratul Siriei, și Pecah, fiul lui Remalia, împăratul lui Israel, s-au suit împotriva Ierusalimului, să lupte împotriva lui. Au împresurat pe Ahaz” (2 Împărați 16:5).
Dacă Ahaz și oamenii de frunte ai regatului său ar fi fost slujitori credincioși ai Celui Preaînalt, nu ar fi avut teamă de o alianță atât de neobișnuită ca aceea care se formase împotriva lor. Dar călcarea repetată a Legii îi făcuse să fie lipsiți de putere. Loviți de o spaimă inexprimabilă în faţa dreptei pedepse aplicate de un Dumnezeu ofensat, „a tremurat inima lui Ahaz și inima poporului său cum se clatină copacii din pădure când bate vântul” (Isaia 7:2). În această criză, cuvântul Domnului a venit la Isaia, poruncindu-i să meargă la regele care tremura și să-i spună: „Ia seama și fii liniștit, nu te teme de nimic… Nu te teme că Siria gândește rău împotriva ta și că Efraim și fiul lui Remalia zic: «Să ne suim împotriva lui Iuda și să batem cetatea, s-o spargem și să punem împărat în ea»… Căci așa vorbește Domnul, Dumnezeu: «Așa ceva nu se va întâmpla și nu va avea loc.»” Profetul declară că în curând se va sfârşi cu Regatul lui Israel și Siria. „Dacă nu credeți”, încheie el, „nu veți sta în picioare” (vers. 4-7,9).
Ar fi fost bine pentru Regatul lui Iuda dacă Ahaz ar fi primit această solie ca din partea Cerului. Dar, alegând să se sprijine pe brațul de carne, el a căutat ajutor la păgâni. În disperare, i-a trimis vorbă lui Tiglat-Pileser, „împăratul Asiriei, să-i spună: «Eu sunt robul tău și fiul tău: suie-te și izbăvește-mă din mâna împăratului Siriei și din mâna împăratului lui Israel, care se ridică împotriva mea»” (2 Împărați 16:7). Cererea a fost însoțită de un dar bogat din tezaurul regelui și al templului.
Ajutorul solicitat a fost trimis, și regele Ahaz a avut o perioadă de liniște temporară, dar cu ce preț pentru Iuda! Tributul oferit a trezit lăcomia Asiriei și această națiune nesinceră a amenințat iarăși că va năvăli și va jefui Regatul lui Iuda. Ahaz și supușii lui nefericiți erau acum hărțuiți de teama de a cădea cu totul în mâinile cruzilor asirieni.
„Domnul a smerit pe Iuda” din cauza unei călcări continue a Legii. În această vreme de strâmtorare, Ahaz, în loc să se pocăiască, „a păcătuit și mai mult împotriva Domnului”, căci „a adus jertfă dumnezeilor Damascului”. „Fiindcă dumnezeii împărăției Siriei le vin în ajutor”, a zis el, „le voi aduce și eu jertfe ca să-mi ajute” (2 Cronici 28:19,22,23).
Când regele apostat s-a apropiat de încheierea domniei, a poruncit să fie închise porțile templului. Slujbele sfinte au fost întrerupte. Candelele nu mai erau aprinse înaintea altarului. Nu mai erau aduse jertfe pentru păcatele poporului. Tămâia frumos mirositoare nu se mai înălța către cer la vremea jertfei de dimineață și de seară. Golind curțile Casei Domnului și încuindu-i porțile, locuitorii cetății necredincioase au ridicat cu îndrăzneală altare la colțurile străzilor, prin tot Ierusalimul, pentru închinarea la zeitățile păgâne. Păgânismul se părea că biruise; puterile întunericului aproape dominau.
Dar în Iuda mai locuiau și mii de oameni care păstrau credința în Iehova, refuzând cu hotărâre să fie atrași în idolatrie. Către aceștia, Isaia, Mica și colaboratorii lor priveau cu nădejde când erau martori la ruina produsă în ultimii ani ai domniei lui Ahaz. Sanctuarul lor era închis, dar cei credincioși aveau asigurarea: „Dumnezeu este cu noi (Emanuel)… Sfințiți însă pe Domnul oștirilor. De El să vă temeți și să vă înfricoșați! Și atunci El va fi un locaș sfânt” (Isaia 8:10,13,14).