Regatul lui Iuda a prosperat în toate zilele lui Ezechia, dar a coborât din nou sub anii lungi de domnie nelegiuită a lui Manase, când păgânismul a fost reînviat și mulți din popor au fost târâți în idolatrie. „Manase a fost pricina că Iuda și locuitorii Ierusalimului s-au rătăcit și au făcut rău mai mult decât neamurile pe care le nimicise Domnul dinaintea copiilor lui Israel” (2 Cronici 33:9). Lumina glorioasă a generațiilor de mai înainte a fost urmată de întunericul superstiției și rătăcirii. Păcatele josnice au apărut și s-au dezvoltat – tirania, apăsarea, ura față de tot ce este bun. Dreptatea a fost pervertită; violența domnea.
Totuși acele vremuri rele n-au fost fără martori pentru Dumnezeu și pentru dreptate. Experiențele grele prin care Iuda trecuse cu bine în timpul domniei lui Ezechia dezvoltaseră în inimile multora o tărie de caracter care acum slujea ca un zăgaz împotriva nelegiuirii copleșitoare. Mărturia lor în favoarea adevărului și a neprihănirii a trezit mânia lui Manase și a dregătorilor săi care au căutat să se împietrească în păcătuire prin aducerea la tăcere a oricărui glas de dezaprobare. „Manase a vărsat, de asemenea, mult sânge nevinovat, până acolo încât a umplut Ierusalimul de la un capăt la altul, afară de păcatele pe care le-a săvârșit și în care a târât și pe Iuda, făcând ce este rău înaintea Domnului”(2 Împărați 21:16).
Primul care avea să cadă a fost Isaia, care, timp de peste o jumătate de veac, stătuse înaintea lui Iuda ca sol rânduit de Iehova. „Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare, au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, chinuiți, au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți, munciți, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului” (Evrei 11:36-38).
Unii dintre aceia care au suferit în timpul domniei lui Manase, au fost însărcinați să dea mărturii speciale de mustrare și de judecată. Prorocii declarau: „Împăratul lui Iuda a săvârșit aceste urâciuni... a făcut mai rău decât tot ce făcuseră înaintea lui...” Din cauza acestei nelegiuiri, regatul lui se apropia de o criză; în curând, locuitorii țării urmau să fie duși în Babilon, ca să ajungă, „de jaful și prada tuturor vrăjmașilor lor” (2 Împărați 21:11,14). Dar Domnul nu avea să-i părăsească cu totul pe aceia care, într-o țară străină, aveau să-L recunoască drept Creator al lor; aceștia aveau să sufere încercări mari, dar El urma să le aducă izbăvirea la timpul și pe calea stabilite de Cer. Aceia care aveau să-și pună încrederea deplină în El, urmau să găsească un adăpost sigur.
Prorocii au continuat să dea cu credincioșie avertizările și îndemnurile lor; neînfricați, i-au vorbit lui Manase și poporului său; dar solii au fost batjocoriți. Iuda cel apostat n-a luat aminte. Ca o anticipare a ceea ce avea să cadă peste popor dacă avea să continue în nepocăință, Domnul a îngăduit ca regele lor să fie luat rob de o grupă de ostași asirieni, care l-au „legat cu lanțuri de aramă și l-au dus la Babilon”, capitala lor vremelnică. Acest necaz l-a trezit la realitate „și s-a smerit adânc înaintea Dumnezeului părinților săi. I-a făcut rugăciuni și Domnul, lăsându-Se înduplecat, i-a ascultat cererile și l-a adus înapoi la Ierusalim, în împărăția lui. Și Manase a cunoscut că Domnul este Dumnezeu”(2 Cronici 33:11-13). Dar această pocăință, oricât de profundă era ea, a venit prea târziu ca să mai scape regatul de influența distrugătoare a anilor de practici idolatre. Mulți se poticniseră și căzuseră ca să nu se mai ridice niciodată.
Printre aceia a căror experiență de viață fusese modelată fără putință de întoarcere de la apostazia fatală a lui Manase, a fost chiar fiul lui, care a ajuns pe tron la vârsta de douăzeci de ani. Despre regele Amon stă scris: „A umblat în toată calea în care umblase tatăl său, a slujit idolilor cărora slujise tatăl său și s-a închinat înaintea lor, a părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinților săi, și n-a umblat în calea Domnului” (2 Împărați 21:21,22). „Și nu s-a smerit înaintea Domnului cum se smerise tatăl său, Manase, căci Amon s-a făcut din ce în ce mai vinovat.” Nelegiuitului rege nu i s-a îngăduit să mai domnească mult. În toiul nelegiuirilor sale sfidătoare, la numai doi ani după venirea lui la domnie, a fost ucis în palat de propriii slujitori. Și „poporul țării a ucis pe toți cei ce uneltiseră împotriva împăratului Amon. Și, în locul lui, poporul țării a pus împărat pe fiul său Iosia” (2 Cronici 33:23,25).
Odată cu venirea la tron a lui Iosia, care avea să domnească timp de treizeci și unu de ani, aceia care își păstraseră curăția credinței au început să spere că drumul decadent al regatului a fost oprit, că noul rege, cu toate că avea numai opt ani, se temea de Domnul și, încă de la început, „a făcut ce este bine înaintea Domnului şi a umblat în toată calea tatălui său David; nu s-a abătut de la ea nici la dreapta, nici la stânga” (2 Împărați 22:2). Născut dintr-un rege nelegiuit, asaltat de ispitele de a merge pe urmele tatălui său, dar cu ajutorul celor câțiva slujitori care-l încurajau în direcția cea bună, Iosia a putut rămâne credincios Dumnezeului lui Israel. Avertizat de rătăcirile generațiilor trecute, a ales să îndeplinească dreptatea, în loc să coboare în adâncimea păcatului și degradării unde căzuseră tatăl și bunicul lui. „El nu s-a abătut nici la dreapta, nici la stânga.” Ca unul care avea să ocupe un loc de încredere, s-a hotărât să asculte de îndrumarea care fusese dată pentru călăuzirea conducătorilor lui Israel, și ascultarea lui a făcut posibil ca Dumnezeu să-l folosească drept vas de cinste.
La vremea când Iosia a început să domnească, și cu mulți ani mai înainte, cei credincioși din Iuda puneau la îndoială dacă făgăduințele lui Dumnezeu către Israelul din vechime aveau să se împlinească vreodată. Din punct de vedere omenesc, planul divin pentru poporul ales părea aproape cu neputință de împlinit. Apostazia din veacurile de mai înainte se întărise odată cu trecerea anilor, zece seminții fuseseră împrăștiate printre păgâni, numai semințiile lui Iuda și Beniamin mai rămăseseră și chiar acestea păreau a fi în pragul ruinei morale și naționale. Prorocii începuseră să prevestească distrugerea totală a cetății lor frumoase, unde se afla templul construit de Solomon, în care se concentraseră toate nădejdile lor pământești de glorie națională. Era oare posibil ca Dumnezeu să fie gata să Se întoarcă de la planul Său declarat de a le aduce izbăvire acelora care-și puseseră încrederea în El? Ţinând seama de îndelungata prigonire a celor neprihăniți şi de aparenta prosperitate a celor răi, puteau spera în zile mai bune aceia care Îi rămăseseră credincioși lui Dumnezeu?
Aceste întrebări pline de îngrijorare erau exprimate de prorocul Habacuc. Privind situația celor credincioși din zilele lui, și-a exprimat povara inimii prin întrebarea: „Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculți? Până când mă voi tângui Ție, fără să dai ajutor? Pentru ce mă lași să văd nelegiuirea și Te uiți la nedreptate? Asuprirea și silnicia se fac sub ochii mei, se nasc certuri și se stârnește gâlceavă. De aceea legea este fără putere și dreptatea nu se vede, căci cel rău biruiește pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăți nedrepte” (Habacuc 1:2-4).
Dumnezeu a răspuns la strigătul copiilor Săi credincioși. Prin portavocea Sa aleasă, Și-a făcut cunoscută hotărârea de a aduce pedeapsa asupra poporului care se abătuse de la El, ca să slujească zeilor păgâni. În timpul vieții unora dintre aceia care chiar atunci puneau întrebări cu privire la viitor, El avea să îndrume în mod minunat căile popoarelor conducătoare ale pământului și să-i aducă pe babilonieni în frunte. Acești caldeeni, popor „grozav și înfricoșat” (Habacuc 1:7), aveau să cadă deodată peste țara lui Iuda, ca un bici rânduit de Dumnezeu. Căpeteniile lui Iuda și cei mai de frunte din popor urmau să fie duși robi în Babilon; cetățile, satele și ogoarele cultivate ale iudeilor urmau să rămână pustii; nimic nu avea să fie cruțat.
Încrezător că și prin această pedeapsă teribilă planul lui Dumnezeu pentru poporul Său avea să fie într-un fel împlinit, Habacuc s-a plecat cu umilință în fața voii descoperite a lui Iehova; „Doamne, nu ești Tu din veșnicie Dumnezeul meu, Sfântul meu?” a strigat el. Apoi, credința lui trecând dincolo de perspectiva întunecată a viitorului apropiat și încrezându-se în făgăduințele prețioase care descoperă dragostea lui Dumnezeu față de copiii Săi încrezători, prorocul adaugă: „Nu vom muri!” (vers. 12). Cu această declarație de credință, a lăsat cazul lui și al tuturor celorlalți credincioși israeliți în mâinile unui Dumnezeu milostiv.
Aceasta n-a fost singura experiență a lui Habacuc în exercitarea credinței puternice. Într-o împrejurare, pe când medita cu privire la viitor, el spunea: „M-am dus la locul meu de strajă și stăteam pe turn, ca să veghez și să văd ce are să-mi spună Domnul și ce-mi va răspunde la plângerea mea.” Cu îndurare, Domnul i-a răspuns; „Scrie prorocia și sapă-o pe table, ca să se poată citi ușor! … Căci va veni și se va împlini negreșit. Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el, dar cel neprihănit va trăi prin credința lui” (Habacuc 2:1-4).
Credința care l-a întărit pe Habacuc împreună cu toți cei sfinți și drepți din zilele de grea încercare era aceeași credință care îl susține pe poporul lui Dumnezeu din zilele noastre. În ceasurile cele mai întunecate, în împrejurările cele mai descurajatoare, credinciosul își poate ține sufletul legat de Izvorul a toată lumina și puterea. Prin credința în Dumnezeu, nădejdea și curajul lui pot fi reînnoite în fiecare zi. „Cel neprihănit va trăi prin credința lui.” În slujirea lui Dumnezeu nu trebuie să existe nici descurajare, nici oscilare, nici teamă. Domnul va împlini cele mai înalte așteptări ale acelora care-și pun încrederea în El. Domnul le va da înțelepciunea pe care o cer diferitele lor nevoi.
Apostolul Pavel dă o mărturie grăitoare despre grija îndestulătoare oferită fiecărui suflet încercat. Lui i-a fost dată asigurarea divină: „Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea, în slăbiciune, este făcută desăvârșită.” Cu recunoștință și cu încredere, slujitorul încercat al lui Dumnezeu a răspuns: „Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:9,10).
Trebuie că cultivăm și să încurajăm credința despre care au mărturisit prorocii și apostolii – credința care se sprijină pe făgăduințele lui Dumnezeu și așteaptă mântuirea la timpul și în felul hotărâte de El. Cuvântul sigur al prorociei își va găsi împlinirea finală în arătarea glorioasă a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, ca Împărat al împăraților și Domn al domnilor. Timpul de așteptare poate părea lung, sufletul poate fi apăsat de împrejurări descurajatoare, mulți în care ne-am pus încrederea pot cădea pe cale, dar, împreună cu prorocul care s-a străduit să-l încurajeze pe Iuda într-o vreme de decădere fără egal, să spunem cu încredere: „Domnul însă este în Templul Lui cel Sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!” (Habacuc 2:20). Să păstrăm mereu în minte solia încurajatoare: „Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit... Cel neprihănit va trăi prin credința lui” (vers. 3,4).
Însuflețește-Ți lucrarea în cursul anilor, Doamne!
Fă-Te cunoscut în trecerea anilor!
Dar, în mânia Ta, adu-Ți aminte de îndurările Tale!
Dumnezeu vine din Teman
și Cel Sfânt vine din muntele Paran...
Măreția Lui acoperă cerurile
și slava Lui umple pământul.
Strălucirea Lui este ca lumina soarelui,
din mâna Lui pornesc raze
și acolo este ascunsă tăria Lui.
Înaintea Lui merge ciuma,
și molima calcă pe urmele Lui.
Se oprește și măsoară pământul cu ochiul;
privește și face pe neamuri să tremure;
munții cei veșnici se sfărâmă,
dealurile cele vechi se pleacă;
El umblă pe cărări veșnice...
Ieși ca să izbăvești pe poporul Tău,
să izbăvești pe unsul Tău...
Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori,
vița nu va da niciun rod,
rodul măslinului va lipsi
și câmpiile nu vor da hrană,
oile vor pieri din staule
și nu vor mai fi boi în grajduri,
eu tot mă voi bucura în Domnul,
mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!
Domnul Dumnezeu este tăria mea...
(Habacuc 3:2-6,13,17-19)
Habacuc nu a fost singurul prin care s-a dat o solie cu privire la strălucita nădejde și biruința viitoare, ca și despre judecata prezentă. În timpul domniei lui Iosia, cuvântul Domnului a venit la Țefania, arătând clar urmările stăruirii în apostazie și atrăgând atenția bisericii adevărate asupra perspectivei glorioase de după aceea. Profețiile lui cu privire la judecata care urma să vină asupra lui Iuda sunt la fel de valabile și cu privire la pedepsele care vor cădea asupra lumii nepocăite la vremea celei de a doua veniri al lui Hristos:
Ziua cea mare a Domnului este aproape,
este aproape și vine în grabă mare!
Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului
și viteazul țipă cu amar.
Ziua aceea este o zi de mânie,
o zi de necaz și de groază,
o zi de pustiire și de nimicire,
o zi de întuneric și de negură,
o zi de nori și de întunecime,
o zi în care vor răsuna trâmbița
și strigătele de război
împotriva cetăților întărite și a turnurilor înalte.
(Țefania 1:14-16)
„Atunci voi pune pe oameni la strâmtoare și vor bâjbâi ca niște orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sângele ca praful... Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului, ci toată țara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toți locuitorii țării” (vers. 17,18).
Veniți-vă în fire și cercetați-vă,
neam fără rușine,
până nu se împlinește hotărârea –
ca pleava trece vremea –,
până nu vine peste voi mânia aprinsă a Domnului,
până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului!
Căutați pe Domnul, toți cei smeriți din țară
care împliniți poruncile Lui!
Căutați dreptatea, căutați smerenia!
Poate că veți fi cruțați în ziua mâniei Domnului.
(Țefania 2:1-3).
„Iată, în vremea aceea, voi lucra împotriva tuturor asupritorilor tăi; voi izbăvi pe cei șchiopi și voi strânge pe cei ce au fost izgoniți și îi voi face o pricină de laudă și de slavă în toate țările unde sunt de ocară acum. În vremea aceea, vă voi aduce înapoi; în vremea aceea, vă voi strânge, căci vă voi face o pricină de slavă și de laudă între toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe prinșii voștri de război sub ochii voștri, zice Domnul” (Țefania 3:19,20).
Strigă de bucurie, fiica Sionului!
Strigă de veselie, Israele!
Bucură-te și saltă de veselie
din toată inima ta, fiica Ierusalimului!
Domnul a abătut de la tine pedepsele tale, a îndepărtat pe vrăjmașul tău;
Domnul, Împăratul lui Israel,
este în mijlocul tău;
nu trebuie să te mai temi de nicio nenorocire!
În ziua aceea, se va zice Ierusalimului:
„Nu te teme de nimic!
Sioane, să nu-ți slăbească mâinile!
Domnul, Dumnezeul tău, este în mijlocul tău
ca un viteaz care poate ajuta;
Se va bucura de tine cu mare bucurie,
va tăcea în dragostea Lui
și nu va mai putea de veselie pentru tine.”
(Vers. 14-17)