În timpul domniei lui Solomon, Domnul i s-a arătat de două ori, aducându-i cuvinte de aprobare și de sfat – în viziunea de noapte de la Gabaon, când făgăduința că îi vor fi date înțelepciune, bogăție și slavă a fost însoțită de sfatul de a rămâne smerit și ascultător, și după consacrarea templului, când Domnul l-a îndemnat încă o dată la credincioșie. Sfaturile date lui Solomon au fost clare, iar făgăduințele minunate; totuși despre acela care, prin împrejurări, caracter și viață, părea pregătit din plin să-şi îndeplinească misiunea și să facă față așteptărilor Cerului este scris: „Solomon nu a păzit poruncile Domnului.” „Își abătuse inima de la Domnul, Dumnezeul lui Israel, care i Se arătase de două ori. În privința aceasta îi spusese să nu meargă după alți dumnezei” (1 Împărați 11:9,10). Și apostazia lui Solomon a fost atât de adâncă, atât de mult i s-a împietrit inima în nelegiuire, încât cazul părea aproape fără speranță.
De la bucuria comuniunii cu Dumnezeu, Solomon s-a întors să găsească satisfacții în plăcerile senzuale. Despre această experiență el spune: „Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii; mi-am făcut grădini și livezi de pomi și am sădit în ele tot felul de pomi roditori. Am cumpărat robi și roabe... Mi-am strâns argint și aur, și bogății ca de împărați și țări. Mi-am adus cântăreți și cântărețe, și desfătarea fiilor oamenilor, o mulțime de femei. Am ajuns mare, mai mare decât toți cei ce erau înaintea mea în Ierusalim...
Tot ce mi-au poftit ochii le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nicio veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea... Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele și la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deșertăciune și goană după vânt și că nu este nimic trainic sub soare.
Atunci mi-am întors privirile spre înțelepciune, prostie și nebunie. – Căci ce va face omul care va veni după împărat? Ceea ce s-a făcut și mai înainte. ...
Atunci am urât viața... Mi-am urât până și toată munca pe care am făcut-o sub soare” (Eclesiastul 2:4-18).
Prin experiența lui amară, Solomon a învățat despre deșertăciunea unei vieți care caută în lucrurile pământești binele suprem. A înălțat altare idolilor păgâni, numai ca să constate cât de zadarnică este făgăduința lor pentru odihna spirituală. Gânduri sumbre și chinuitoare l-au tulburat zi și noapte. Pentru el nu mai era nicio bucurie de viață, nici pace a sufletului, iar viitorul era întunecat de disperare.
Cu toate acestea, Domnul nu l-a părăsit. Prin solii de mustrare și prin judecăți aspre, El a căutat să-l trezească pe împărat ca să-și dea seama de păcătoșenia căii lui. A îndepărtat grija Sa ocrotitoare și le-a îngăduit vrăjmașilor să-l hărțuiască și să-i slăbească împărăția. „Dumnezeu a ridicat un alt vrăjmaș lui Solomon: pe Rezon… capul cetei… care ura pe Israel. El a împărățit peste Siria. Și Ieroboam, slujitorul lui Solomon…, era tare și viteaz… a ridicat mâna împotriva împăratului” (1 Împărați 11:23-28).
În cele din urmă, Domnul, printr-un proroc, i-a trimis lui Solomon o solie înspăimântătoare: „Fiindcă ai făcut așa și n-ai păzit legământul Meu și legile Mele pe care ți le-am dat, voi rupe împărăția de la tine și o voi da slujitorului tău. Numai nu voi face lucrul acesta în timpul vieții tale pentru tatăl tău, David. Ci din mâna fiului tău o voi rupe” (1 Împărați 11:11,12).
Trezit ca dintr-un vis de această sentință rostită împotriva lui și a casei lui, Solomon, a cărui conștiință s-a trezit, a început să-și vadă nebunia în adevărata ei lumină. Cu mustrări de conștiință, având mintea și trupul slăbite, el s-a întors obosit și însetat de la fântânile crăpate ale lumii, ca să mai bea o dată din Izvorul vieții. În cele din urmă, disciplina suferinței și-a adus la îndeplinire lucrarea pentru el. Multă vreme fusese chinuit de teama unei ruine depline, din cauza neputinței de a se întoarce de la nebunie, dar acum a întrezărit în solia dată o rază de speranță. Dumnezeu nu îl respinsese cu totul, ci era gata să-l elibereze dintr-o robie mai crudă decât mormântul și din care nu avusese puterea să se elibereze singur.
Cu pioșenie, Solomon a recunoscut puterea și bunătatea iubitoare ale Aceluia care este mai mare decât „cel mare” (Eclesiastul 5:8); prin pocăință, el a început să-și îndrepte din nou pașii către idealul înalt de curăție și sfințenie de la care căzuse atât de jos. El nu putea să spere că va scăpa vreodată de urmările distrugătoare ale păcatului. Niciodată nu avea să-și elibereze cu totul mintea de amintirea căii pe care o urmase, având atâta îngăduință de sine; dar avea să se străduiască în mod stăruitor să-i convingă pe alții să nu mai repete această nebunie. Avea să mărturisească în umilință că umblase pe căi greşite lui și să-și înalțe glasul în avertizare, ca alții să nu fie pierduți fără putință de scăpare din cauza influențelor către rău pe care el le pusese în mișcare.
Acela care se pocăiește cu adevărat nu alungă din minte păcatele trecutului. Odată ce a primit pacea sufletului, el nu ajunge nepăsător față de greșelile făcute. El se gândește la aceia care sunt duși în păcat prin purtarea sa și încearcă, pe toate căile, să-i readucă pe calea cea dreaptă. Cu cât mai mare este lumina de care are parte, cu atât mai puternică îi este și dorința de a aduce picioarele altora pe calea cea bună. El nu privește cu ușurătate la comportamentul său stricat, socotindu-și greșeala ca un lucru lipsit de importanță, ci trage un semnal de alarmă pentru ca și alții să fie avertizați.
Solomon a recunoscut că „inima oamenilor este plină de răutate și… este atâta nebunie în inima lor” (Eclesiastul 9:3). El mai declară: „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorința să facă rău. Totuși, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul și stăruie multă vreme în el, eu știu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu și au frică de El. Dar cel rău nu este fericit și nu-și va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că n-are frică de Dumnezeu” (Eclesiastul 8:11-13).
Prin inspirație, împăratul a scris pentru generațiile care aveau să vină după el istoria anilor pierduți, împreună cu lecțiile și avertismentele lor. În felul acesta, cu toate că sămânța semănată de el a fost recoltată de poporul lui într-un seceriș de păcat, munca sa de o viață întreagă nu s-a pierdut cu totul. Cu blândețe și cu umilință, în anii săi de pe urmă, Solomon „a mai învățat şi știința pe popor, a cercetat, a adâncit şi a întocmit un mare număr de zicători ... a căutat să afle cuvinte plăcute și să scrie întocmai cuvintele adevărului. Cuvintele înțelepților sunt ca niște bolduri și, strânse la un loc, sunt ca niște cuie bătute, date de un singur stăpân. Încolo, fiule, ia învățătură din aceste lucruri” (Eclesiastul 12:9-12).
„Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:13,14).
Ultimele scrieri ale lui Solomon descoperă că, pe măsură ce și-a dat seama tot mai mult de păcătoșenia căii lui, el a avut o grijă deosebită să-i avertizeze pe tineri împotriva căderii în greșelile care l-au făcut să irosească cele mai alese daruri ale Cerului. Cu amărăciune și rușine, el a mărturisit că în prima parte a vieții lui mature, când ar fi trebuit să găsească în Dumnezeu mângâierea, sprijinul și viața, se întorsese de la lumina cerului și de la înțelepciunea lui Dumnezeu și așezase idolatria în locul închinării la Iehova. Iar acum, după ce învățase printr-o tristă experiență nebunia unei astfel de vieți, dorința lui arzătoare era să-i prevină pe alții ca să nu intre în experiența amară prin care trecuse el.
Cu un patos impresionant, el descrie privilegiile și răspunderile care stau înaintea tinerilor, în slujirea lui Dumnezeu: „Dulce este lumina și o plăcere pentru ochi să vadă soarele. Deci, dacă un om trăiește mulți ani, să se bucure în toți ani aceștia și să se gândească ce multe vor fi zilele de întuneric. Tot ce va veni este deșertăciune. Bucură-te, tinere, în tinerețea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute ochilor tăi, dar să știi că, pentru toate acestea, te va chema Dumnezeu la judecată. Gonește orice necaz din inima ta și depărtează răul din trupul tău, căci tinerețea și zorile vieții sunt trecătoare” (Eclesiastul 11:7-10).
Dar adu-ți aminte de Făcătorul tău în zilele tinereții tale.
până nu vin zilele cele rele
şi până nu se apropie anii când vei zice:
„Nu găsesc nicio plăcere în ei”;
până nu se întunecă soarele și lumina, luna și stelele
și până nu se întorc norii îndată după ploaie;
până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile)
și să se încovoaie cele tari (picioarele);
până nu se opresc cei ce macină (dinții),
căci s-au împuținat;
până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii);
până nu se închid cele două uși dinspre uliță (buzele);
când uruitul morii slăbește, te scoli la ciripitul unei păsări,
glasul tuturor cântărețelor se aude înăbușit,
te temi de orice înălțime și te sperii pe drum;
până nu înflorește migdalul cu peri albi
și de-abia se târăște lăcusta,
până nu-ți trec poftele,
căci omul merge spre casa lui cea veșnică
și bocitorii cutreieră ulițele,
până nu se rupe funia de argint,
până nu se sfărâmă vasul de aur,
până nu se sparge găleata la izvor
și până nu se strică roata de la fântână;
până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost,
și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat!
(Eclesiastul 12:1-7)
Nu numai pentru tineri, ci și pentru cei maturi, ca și pentru cei care coboară de pe culmea vieții având în faţă soarele în apus, viața lui Solomon este plină de avertismente. Vedem și auzim despre nestatornicia celor tineri – tineri care oscilează între bine și rău, iar curentul patimilor păcătoase se dovedește prea puternic pentru ei. Din partea celor cu ani mai mulți nu ne așteptăm la nestatornicie și necredincioșie; așteptăm un caracter statornic, principii înrădăcinate puternic. Dar nu întotdeauna se întâmplă așa. Atunci când Solomon ar fi trebuit să aibă un caracter ca un stejar puternic, el a căzut de la statornicie sub puterea ispitei. Atunci când ar fi trebuit să aibă cea mai mare putere, el s-a dovedit a fi cel mai slab.
Din astfel de exemple să învățăm că în veghere și în rugăciune se găsește siguranța atât pentru tânăr, cât și pentru bătrân. Siguranța nu constă în poziția înaltă și în privilegiile mari. Se poate ca un om să se bucure de o adevărată experiență creștină mulți ani, dar el este încă expus atacurilor lui Satana. În lupta cu păcatul dinăuntru şi cu ispitele din afară, chiar și înțeleptul și puternicul Solomon a fost înfrânt. Căderea lui ne învață că oricât de multe calități intelectuale ar avea un om și oricât de credincios i-ar fi slujit lui Dumnezeu în trecut, el nu poate să se încreadă în propria înțelepciune și integritate şi să fie în siguranţă.
În orice generație și în orice țară, adevărata temelie și exemplul pentru formarea caracterului au fost și sunt aceleași. Porunca divină: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta…, și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Luca 10:27), marele principiu manifestat în caracterul și în viața Mântuitorului nostru este unica temelie sigură și singura călăuză. „Înțelepciunea și priceperea sunt un izvor de mântuire” (Isaia 33:6) – înțelepciunea și priceperea pe care numai Cuvântul lui Dumnezeu le oferă.
Cuvintele spuse lui Israel cu privire la ascultarea de poruncile Sale sunt tot atât de adevărate acum ca și atunci: „Căci aceasta va fi înțelepciunea și priceperea voastră înaintea popoarelor” (Deuteronomul 4:6). În aceasta stă singura apărare a integrității individului, a curăției căminului, a bunăstării societății sau a stabilităţii unui popor. În toate încercările și primejdiile vieții, când cerinţele sunt potrivnice una alteia, unica regulă sigură și sănătoasă este să faci ce a cerut Dumnezeu: „Orânduirile Domnului sunt fără prihană” (Psalmii 19:8) și „cel ce se poartă așa nu se clatină niciodată” (Psalmii 15:5).
Aceia care iau seama la avertizarea pe care o constituie apostazia lui Solomon se vor feri de la bun început de apropierea de acele păcate care l-au învins pe el. Numai ascultarea de cerințele Cerului îl va păzi pe om de apostazie. Dumnezeu revarsă asupra omului lumină și multe binecuvântări; dar, dacă această lumină și aceste binecuvântări nu sunt primite, nu există nicio siguranță împotriva neascultării și apostaziei. Când aceia pe care Dumnezeu îi ridică la poziții de înaltă încredere se întorc de la El la înțelepciunea omenească, lumina lor devine întuneric. Capacitățile încredințate devin o capcană.
Până la încheierea luptei, vor fi mereu unii care se vor îndepărta de Dumnezeu. Satana va pregăti în așa fel împrejurările, încât, dacă nu suntem păziți de puterea divină, ele vor slăbi aproape pe nesimțite întăriturile sufletului. Trebuie se ne întrebăm la fiecare pas: „Este aceasta calea Domnului? Atâta timp cât va dura viața, va fi nevoie să ne punem ca țintă să veghem cu tărie asupra sentimentelor și pasiunilor. Nu putem fi în siguranță nicio clipă, afară de faptul că ne bizuim pe Domnul şi viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Vegherea și rugăciunea sunt garanția curăției.
Toți aceia care vor intra în cetatea lui Dumnezeu vor intra pe poarta îngustă – printr-un efort chinuitor, căci, „nimic întinat nu va intra în ea” (Apocalipsa 21:27). Dar niciunul dintre aceia care au căzut nu trebuie să se lase pradă disperării. Bărbați în vârstă, care odinioară L-au onorat pe Dumnezeu, și-au mânjit sufletul, jertfind virtutea pe altarul poftei, dar, dacă se pocăiesc, părăsesc păcatul și se întorc la Dumnezeu este încă nădejde pentru ei. Acela care declară: „Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții” (Apocalipsa 2:10) face invitația: „Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând” (Isaia 55:7). Dumnezeu urăște păcatul, dar îl iubește pe păcătos. „Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor”, spune El, „îi voi iubi cu adevărat” (Osea 14:4).
Pocăința lui Solomon a fost sinceră, dar răul făcut de exemplul lui nelegiuit nu putea fi îndepărtat. În timpul apostaziei sale, au fost în împărăție bărbați care au rămas credincioși însărcinării lor, păstrându-și curăția și credincioșia. Mulți au fost duși în rătăcire, dar puterea răului, pusă în mișcare prin introducerea idolatriei și a practicilor păcătoase, nu a putut fi oprită de împăratul pocăit. Influența lui spre bine a fost într-o mare măsură slăbită. Mulți au ezitat să-și pună încrederea deplină în conducerea lui. Cu toate că și-a mărturisit păcatul, a scris pentru binele generațiilor care aveau să vină după el un raport al nebuniei și al pocăinței lui, împăratul nu a putut nădăjdui niciodată să anuleze în totul influența dezastroasă a faptelor lui rele. Încurajați de apostazia sa, mulți au continuat să facă rău și numai rău. Și în viața decăzută a multora dintre conducătorii care i-au urmat se poate găsi influența tristă a pervertirii puterilor date lui de Dumnezeu.
Chinuit de gândul amar al păcătoșeniei căii sale, Solomon a fost silit să spună: „Înțelepciunea este mai de preț decât sculele de război, dar un singur păcătos nimicește mult bine. Este un rău pe care l-am văzut sub soare, ca o greșeală care vine de la cel ce cârmuiește: nebunia este pusă în dregătorii înalte” (Eclesiastul 9:18; 10:5,6).
„Muștele moarte strică și acresc untdelemnul negustorului de unsori; tot așa, puțină nebunie biruie înțelepciunea și slava” (Eclesiastul 10:1).
Dintre toate învățăturile care pot fi luate din viața lui Solomon, niciuna nu este mai puternic accentuată ca puterea influenței spre bine sau spre rău. Oricât de restrânsă poate fi sfera noastră de activitate, noi exercităm totuși o influență spre fericire sau spre nenorocire. Dincolo de capacitatea noastră de a ști sau de a controla, ea îi conduce pe alții la binecuvântare sau la blestem. Ea poate fi încărcată cu negura nemulțumirii și a egoismului, otrăvită de întinăciunea mortală a vreunui păcat nutrit sau, dimpotrivă, poate fi plină de credință, curajul și speranţă și îndulcită cu parfumul iubirii. Dar, cu siguranță, va avea un efect spre bine sau spre rău.
Este înfiorător gândul că influența noastră poate fi o miasmă de la moarte spre moarte, totuși acest lucru este posibil. Un suflet rătăcit care pierde viața veșnică – cine poate calcula pierderea? Cu toate acestea, o faptă nesăbuită, un cuvânt nechibzuit din partea noastră pot exercita o influență atât de profundă asupra vieții altuia, încât îi poate ruina sufletul. O pată asupra caracterului îi poate îndepărta pe mulți de la Hristos.
Sămânța semănată produce un seceriș, iar acesta este semănat la rândul lui, astfel, secerișul se înmulțește. În legăturile noastre cu ceilalți, legea aceasta se dovedește a fi adevărată. Orice faptă sau orice cuvânt este o sămânță care va aduce rod. Orice faptă de bunătate plină de iubire, de ascultare, de renunțare la sine se va reproduce în alții și, prin aceștia, în mulți alții. La fel, fiecare faptă de gelozie, de răutate sau de dezbinare este o sămânță care va răsări într-o „rădăcină de amărăciune… și mulți să fie întinați de ea” (Evrei 12:15). Și cât de mare va fi numărul celor pe care cei „mulți” îi vor perverti! În felul acesta, semănatul binelui și al răului continuă pentru acum și în veșnicie.