43. VEGHETORUL NEVĂZUT

Capitolul acesta se bazează pe textele din Daniel 5.

Către încheierea vieții lui Daniel, au avut loc schimbări mari în țara în care el și tovarășii lui evrei fuseseră aduși robi cu peste șaizeci de ani înainte. Nebucadneţar, conducătorul celui „mai asupritor dintre popoare” (Ezechiel 28:7), murise, iar Babilonul, „acela a cărui slavă umplea tot pământul” (Ieremia 51:41), trecuse sub conducerea neînțeleaptă a urmașilor lui și, treptat, dar sigur, urmarea a fost destrămarea.

Din cauza nebuniei și a slăbiciunii lui Belșațar, nepotul lui Nebucadneţar, Babilonul cel îngâmfat avea să cadă în curând. Având acces, în tinerețe, la o parte din autoritatea imperială, Belșațar s-a proslăvit în puterea lui și și-a înălțat inima împotriva Dumnezeului cerului. A avut multe ocazii să cunoască voința divină și să înțeleagă răspunderea de a-i da ascultare. El ştia de alungarea bunicului său, prin hotărârea lui Dumnezeu, din societatea oamenilor și era la curent cu pocăința lui Nebucadneţar și cu vindecarea lui supranaturală. Dar Belșațar a lăsat ca iubirea de plăceri și proslăvirea de sine să șteargă lecțiile pe care nu ar fi trebuit să le uite niciodată. A risipit ocaziile date lui cu atâta îndurare și a neglijat să folosească mijloacele pe care le avea la îndemână pentru cunoașterea deplină a adevărului. Belșațar a trecut cu indiferență pe lângă ceea ce Nebucadneţar câștigase până la urmă cu prețul unei umilințe și suferințe nespuse.

N-a trecut mult și a venit lovitura. Babilonul a fost asediat de Cirus, nepotul lui Darius Medul și comandantul-șef al armatelor unite ale mezilor și perșilor. Dar înăuntrul fortăreței de aramă, în aparență de neînvins, cu zidurile ei masive și cu porțile de aramă, ocrotită de fluviul Eufrat și asigurată cu hrană din belșug, monarhul îngâmfat se simțea în siguranță și-și petrecea timpul în veselie și petreceri.

În mândria și în aroganța lui, cu un simțământ înșelător de sigu­ranță, Belșațar „a făcut un mare ospăț celor o mie de mai-mari ai săi și a băut vin înaintea lor.” Toate atracțiile pe care bogăția și puterea le pot comanda au adăugat la strălucirea scenei. Femei frumoase, cu farmecele lor, erau printre invitații prezenți la ospățul împărătesc. Bărbați de geniu și de cultură se găseau acolo. Prinți și bărbați de stat au băut vinul ca apa și s-au îmbătat sub influența lui înnebunitoare.

Cu rațiunea detronată prin băutură, fără rușine și stăpânit de pasiuni josnice, însuși împăratul a condus această petrecere zgomotoasă. Şi, „în cheful vinului, a poruncit să aducă vasele de aur și de argint pe care Nebucadneţar le luase din Templul de la Ierusalim ca să bea cu ele împăratul și mai-marii lui, nevestele și țiitoarele lui.” Împăratul a vrut să arate că nimic nu era prea sfânt ca să nu fie atins de mâna lui. „Au adus îndată vasele de aur... și au băut din ele împăratul și mai-marii lui, nevestele și țiitoarele lui. Au băut vin și au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint de aramă și de fier, de lemn și de piatră.”

Departe de Belșațar gândul că un Martor ceresc era de față la petrecerea lui idolatră, că un Veghetor divin, nerecunoscut, privea la scena aceasta profanatoare, asculta veselia hulitoare și vedea idolatria. Dar, curând, Oaspetele neinvitat Și-a făcut simțită prezența. Când petrecerea era în toi, a apărut capătul unei mâini și a scris pe zidurile palatului litere care străluceau ca focul – cuvinte care, deși necunoscute marii mulțimi de acolo, erau o prevestire de nenorocire pentru conștiința acum trezită a împăratului și a invitaților lui.

Veselia gălăgioasă s-a liniştit îndată, când bărbații și femeile, cuprinși de o groază de nedescris, priveau mâna care scria încet literele misterioase. Pe dinaintea lor treceau, ca într-o priveliște panoramică, faptele lor nelegiuite; aveau simțământul că erau aduși înaintea barei de judecată a veșnicului Dumnezeu, a cărui putere tocmai o sfidaseră. Acolo unde, cu câteva clipe înainte, fuseseră râsete și vorbe de duh hulitoare, erau fețe palide și strigăte de spaimă. Când Dumnezeu îi face pe oameni să se teamă, ei nu-și pot ascunde groaza.

Belșațar era cel mai îngrozit dintre toți. El fusese acela care, mai mult decât toți ceilalți, era răspunzător pentru răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, răzvrătire care, în noaptea aceea, ajunsese la culme în Imperiul Babilonian. În prezența Veghetorului nevăzut, reprezentantul Aceluia a cărui putere fusese sfidată și al cărui Nume fusese hulit, împăratul era paralizat de frică. Conștiința i-a fost trezită. „I s-au desfăcut încheieturile șoldurilor și genunchii i s-au izbit unul de altul.” Belșațar se ridicase în mod nelegiuit împotriva Dumnezeului cerului și se încrezuse în propria putere, fără să gândească vreo clipă că cineva ar fi putut îndrăzni să-i spună: „De ce te porți astfel?” Dar acum și-a dat seama că trebuia să dea socoteală pentru isprăvnicia încredințată și că nu putea aduce nicio scuză pentru ocaziile pierdute și pentru atitudinea lui sfidătoare.

Zadarnic a încercat împăratul să citească literele de foc. Acolo se ascundea o taină pe care n-o putea pătrunde, o putere pe care n-o putea înțelege și nici nega. Disperat, s-a îndreptat pentru ajutor către înțelepții din împărăția lui. Strigătul său sălbatic a răsunat în acea adunare, chemându-i pe astrologi, pe haldei și pe vrăjitori să citească scrierea. „Oricine va putea citi scrisoarea aceasta”, a făgăduit el, „și mi-o va tâlcui va fi îmbrăcat cu purpură, va purta un lănțișor de aur la gât și va avea locul al treilea în cârmuirea împărăției.” Dar apelul lui cu oferta de recompensă bogată nu a avut niciun ecou în rândul sfetnicilor săi de încredere. Înțelepciunea cerească nu poate fi nici cumpărată, nici vândută. „Toți înțelepții împăratului... n-au putut nici să citească scrisoarea și nici să o tâlcuiască împăratului.” Ei n-au fost mai capabili să citească literele misterioase decât fuseseră înțelepții unei generații anterioare să tâlcuiască visele lui Nebucadneţar.

Atunci, împărăteasa-mamă și-a adus aminte de Daniel, care, cu jumătate de veac mai înainte, îi făcuse cunoscut împăratului Nebucadneţar visul cu chipul cel mare și tâlcuirea lui. „Să trăiești veșnic, împărate!” a zis ea. „Să nu te tulbure gândurile tale și să nu ți se îngălbenească fața! În împărăția ta este un om care are în el duhul dumnezeilor celor sfinți și, pe vremea tatălui tău, s-au găsit la el lumini, pricepere și o înțelepciune dumnezeiască. De aceea împăratul Nebucadneţar... l-a pus mai-mare peste vrăjitori, cititori în stele, haldei, ghicitori, și anume pentru că s-a găsit la el, la Daniel, numit de împărat Beltșațar, un duh înalt, știință și pricepere, putința să tâlcuiască visele, să lămurească întrebările grele și să dezlege lucrurile încâlcite. Să fie chemat dar Daniel, și el îți va da tâlcuirea!”

„Atunci, Daniel a fost adus înaintea împăratului.” Făcând efort să-și recâștige sângele rece, Belșațar i-a spus prorocului: „Tu ești Daniel acela, unul din prinșii de război ai lui Iuda, pe care i-a adus aici din Iuda tatăl meu, împăratul? Am aflat despre tine că ai duhul dumnezeilor și că la

tine se găsesc lumini, pricepere și o înțelepciune nemaipomenită. Au adus înaintea mea pe înțelepți și pe cititorii în stele, ca să citească scrierea aceasta şi să mi-o tâlcuiască, dar n-au putut să tâlcuiască aceste cuvinte. Am aflat că tu poți să tâlcuiești și să dezlegi întrebări grele; acum, dacă vei putea să citești scrierea aceasta și să mi-o tâlcuiești, vei fi îmbrăcat cu purpură, vei purta un lănțișor de aur la gât și vei avea locul al treilea în cârmuirea împărăției.” 

Înaintea acelei gloate cuprinse de spaimă, Daniel, fără să fie impresionat de făgăduințele împăratului, a stat cu demnitatea liniștită a unui slujitor al Celui Preaînalt, nu ca să spună cuvinte lingușitoare, ci ca să interpreteze o solie de nenorocire. „Ține-ți darurile”, a zis el, „și dă altuia răsplătirile tale! Totuși voi citi împăratului scrierea și i-o voi tâlcui.”

Mai întâi, prorocul i-a amintit lui Belșațar lucrurile pe care le cunoștea, dar din care nu învățase lecția umilinței care l-ar fi putut salva. El i-a vorbit despre păcatul şi căderea lui Nebucadneţar, precum și despre felul cum procedase Dumnezeu cu el – stăpânirea și slava date lui, pedeapsa divină pentru mândria sa și, ca urmare, recunoașterea milei și a puterii Dumnezeului lui Israel; iar după aceea, prin cuvinte curajoase și apăsate, l-a mustrat pe Belșațar pentru marea lui nelegiuire. El i-a pus împăratului înainte păcatul, arătându-i lecțiile pe care ar fi trebuit să le învețe, dar nu le învățase. Belșațar nu învățase din experiența bunicului său și nici nu luase aminte la avertismentele cu privire la evenimentele atât de semnificative pentru el. Ocazia de a-L cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat și de a asculta de El îi fusese dată, dar el nu pusese la inimă și era pe punctul de a recolta urmările răzvrătirii lui.

„Dar tu, Belșațar ...”, a declarat prorocul, „nu ți-ai smerit inima, măcar că ai știut toate aceste lucruri. Ci te-ai înălțat împotriva Domnului cerurilor; vasele de aur din Casa Lui au fost aduse înaintea ta și ați băut vin cu ele, tu și mai-marii tăi, nevestele și țiitoarele tale; ai lăudat pe dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn și de piatră, care nici nu văd, nici n-aud și nici nu pricep nimic, și n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia se află suflarea ta și toate căile tale! De aceea a trimis El acest cap de mână care a scris scrierea aceasta.”

Îndreptându-se către solia trimisă de Cer pe zid, prorocul a citit: „Mene, mene, tekel, upfarsin” („Numărat, numărat, cântărit și împărțit”). Mâna care scrisese literele nu se mai vedea, dar aceste cuvinte străluceau cu o claritate teribilă; iar acum, cu respirația întretăiată, poporul asculta în timp ce bătrânul proroc declara: „Iată tâlcuirea acestor cuvinte. Numărat înseamnă că Dumnezeu ți-a numărat zilele domniei și i-a pus capăt. Cântărit înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă și ai fost găsit ușor! Împărțit înseamnă că împărăția ta va fi împărțită și dată mezilor și perșilor!”

În acea ultimă noapte de nebunie, Belșațar şi căpeteniile sale umpluseră măsura vinovăției lor și a vinovăției împărăției caldeenilor. Mâna înfrânătoare a lui Dumnezeu nu mai putea îndepărta nenorocirea care era gata să vină. Prin nenumărate providențe, Dumnezeu căutase să-i învețe respectul față de Legea Sa. „Am voit să vindecăm Babilonul”, a spus El despre aceia a căror pedeapsă ajunsese acum până la ceruri, „dar nu s-a vindecat!” (Ieremia 51:9). Datorită unei pervertiri ciudate a inimii omenești, Dumnezeu a socotit necesar, în cele din urmă, să dea sentința irevocabilă. Belșațar avea să cadă, iar împărăția lui urma să treacă în alte mâini.

Când prorocul a încetat să mai vorbească, împăratul a poruncit să i se aducă onorurile făgăduite și „au îmbrăcat pe Daniel cu purpură, i-au pus un lănțișor de aur la gât și au dat de știre că avea locul al treilea în cârmuirea împărăției”. 

Cu mai mult de un veac înainte, Inspirația prevestise că „noaptea... plăcerii”, în timpul căreia împăratul și sfetnicii lui se întreceau în hulă împotriva lui Dumnezeu, avea să fie schimbată în groază și distrugere. Iar acum, într-o succesiune rapidă, evenimentele importante veneau unul după altul, exact așa cum fusese descrise în Scripturile profetice, cu mulți ani înainte ca personajele principale ale dramei să se fi născut.

Pe când era încă în sala de petrecere, înconjurat de aceia a căror soartă fusese pecetluită, împăratul a fost informat de un sol că „cetatea este luată” de vrăjmaș, deși el se simțise așa se sigur în fața planurilor acestuia; „că trecătorile sunt luate... şi oamenii de război, îngroziți” (vers. 31,32). Chiar în timpul când el și nobilii săi beau din vasele sfinte ale lui Iehova și îi lăudau pe zeii lor de argint și de aur, mezii și perșii, care abătuseră Eufratul de pe albia lui, înaintau în inima cetății nepăzite. Armata lui Cirus era acum sub zidurile palatului; cetatea era plină de soldați ai vrăjmașului „ca niște lăcuste” (vers. 14), și strigătele lor triumfătoare puteau fi auzite mai presus de strigătele disperate ale petrecăreților îngroziți.

„Dar, chiar în noaptea aceea, Belșațar, împăratul caldeenilor, a fost omorât” și un monarh străin s-a așezat pe tron.

Prorocii evrei vorbiseră clar cu privire la felul în care avea să cadă Babilonul. Când Dumnezeu le descoperise în vedenie evenimentele viitorului, ei exclamaseră; „Cum s-a luat Șeșacul! Cum a fost cucerit acela a cărui slavă umplea tot pământul! Cum a fost nimicit Babilonul din mijlocul neamurilor!” „Cum s-a rupt și s-a sfărâmat ciocanul întregului pământ! Babilonul este nimicit în mijlocul neamurilor!... De strigătul luării Babilonului se cutremură pământul și se aude un strigăt de durere printre neamuri.”

„Deodată cade Babilonul și este zdrobit!... Pustiitorul se aruncă asupra lui, asupra Babilonului; vitejii Babilonului sunt prinși și li se sfărâmă arcurile. Căci Domnul este un Dumnezeu care răsplătește! El va da negreșit fiecăruia plata cuvenită lui! «Și anume, voi îmbăta pe voievozii și înțelepții lui, pe cârmuitorii, pe căpeteniile și vitejii lui; vor adormi somnul cel de veci și nu se vor mai trezi», zice Împăratul, al cărui Nume este Domnul oștirilor.”

„Ți-am întins o cursă și ai fost prins, Babilonule, fără să te aștepți. Ai fost ajuns, apucat, pentru că ai luptat împotriva Domnului. Domnul Și-a deschis casa de arme și a scos din ea armele mâniei Lui, căci aceasta este o lucrare a Domnului, Dumnezeului oștirilor, în țara caldeenilor.”

„Așa vorbește Domnul oștirilor: «Copiii lui Israel și copiii lui Iuda sunt apăsați împreună; toți cei ce i-au dus robi îi opresc și nu vor să le mai dea drumul. Dar puternic este Răzbunătorul lor, El, al cărui Nume este Domnul oștirilor. El le va apăra pricina, ca să se dea odihnă țării și să-i facă pe locuitorii Babilonului să tremure” (Ieremia 51:41; 50:23,16; 51:8,56,57; 50:24,25,33,34).

În felul acesta, „zidurile cele largi ale Babilonului vor fi surpate și porțile lui cele înalte vor fi arse cu foc”. „Voi face să înceteze mândria celor trufași”, zice Domnul, „și voi doborî semeția celor asupritori... Și astfel, Babilonul, podoaba împăraților, falnica mândrie a caldeenilor, va fi ca Sodoma și Gomora”, un loc blestemat pe veci. „El nu va mai fi locuit”, a declarat Inspirația, „nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-și va mai întinde cortul acolo și păstorii nu-și vor mai țărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei își vor face culcușul acolo, bufnițele îi vor umple casele, struții vor locui acolo și stafiile se vor juca acolo. Șacalii vor urla în casele lui împărătești pustii și câinii sălbatici, în casele lui de petrecere...” „Voi face din ei un culcuș de arici și o mlaștină și îl voi mătura cu mătura nimicirii, zice Domnul oștirilor” (Ieremia 51:58; Isaia 13:11,19-22; 14:23). Către ultimul conducător la Babilonului, așa cum fusese și către primul, venise sentința Veghetorului divin: „Află împărate... că ți s-a luat împărăția” (Daniel 4:31).

„Pogoară-te și șezi în țărână, fecioară, fiica Babilonului; șezi pe pământ, fără scaun de domnie, fata caldeenilor... Șezi într-un colț și taci, fata caldeenilor, căci nu te vor mai numi împărăteasa împăraților. Mă mâniasem pe poporul Meu, Îmi pângărisem moștenirea și-i dădusem în mâinile tale, dar tu n-ai avut milă de ei... Tu ziceai: «În veci voi fi împărăteasă!» și nu te-ai gândit, nici nu ai visat că lucrul acesta are să se sfârșească. 

Ascultă însă acum, tu, cea dedată plăcerilor, care stai fără grijă și zici în inima ta: «Eu, și numai eu, nu voi fi niciodată văduvă și nu voi fi niciodată lipsită de copii!” Și totuși aceste două lucruri ți se vor întâmpla deodată, în aceeași zi: și pierderea copiilor și văduvia; vor cădea asupra ta cu putere mare, în ciuda vrăjitoriilor tale și a multelor tale descântece. Căci te încredeai în răutatea ta și ziceai: «Nimeni nu mă vede!» Înțelepciunea și știința ta te-au amăgit, de ziceai în inima ta: «Eu și numai eu». De aceea, nenorocirea va veni peste tine fără să-i vezi zorile; urgia va cădea peste tine fără să o poți împăca și deodată va veni peste tine prăpădul, pe neașteptate. Vino dar cu descântecele tale și cu mulțimea vrăjitoriilor tale, cărora ți-ai închinat munca ta din tinerețe; poate că vei putea să tragi vreun folos din ele, poate că vei izbuti. Te-ai obosit tot întrebând; să se scoale dar și să te scape cei ce împart cerul, care pândesc stelele, care vestesc, după lunile noi, ce are să ți se întâmple! Iată-i, au ajuns ca miriștea... și nu-şi vor scăpa viaţa din flăcări... nu va fi nimeni care să-ți vină în ajutor” (Isaia 47:1-15). 

Fiecărui popor, care a apărut pe scena lumii, i s-a îngăduit să-și ocupe locul pe pământ ca să se vadă dacă va împlini planurile Străjerului și ale Celui Sfânt. Prorocia a trasat ridicarea și creșterea marilor imperii ale lumii: Babilonul, Medo-Persia, Grecia și Roma. Istoria s-a repetat cu fiecare dintre acestea și cu alte popoare mai puțin puternice. Fiecare și-a avut perioada de încercare; fiecare a căzut, slava s-a stins, iar puterea l-a părăsit.

În timp ce popoarele au respins principiile lui Dumnezeu și prin această respingere și-au atras ruina, un plan divin, mai presus de ele, a fost la lucru în mod lămurit de-a lungul veacurilor. Acest lucru l-a văzut prorocul Ezechiel în tabloul minunat descoperit lui în timpul robiei în țara caldeenilor, când, înaintea privirii lui uluite, s-au perindat simbolurile care descopereau o Putere Atotstăpânitoare, care are de-a face cu acțiunile conducătorilor pământești.

Pe malurile pârâului Chebar, Ezechiel a văzut o furtună care părea că vine de la miazănoapte, „un nor gros și un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită”. Nişte roți, intersectându-se una cu alta, erau puse în mișcare de patru ființe vii. Deasupra tuturor acestora, „era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om care ședea pe el”. „La heruvimi se vedea ceva ca o mână de om sub aripile lor” (Ezechiel 1:4,26; 10:8). Aranjamentul roților era atât de complicat, încât, la prima vedere, păreau a fi foarte încurcate; cu toate acestea, se mișcau într-o armonie desăvârșită. Ființele cerești, susținute și conduse de mâna aflată sub aripile heruvimului, împingeau acele roți; deasupra lor, pe scaunul de domnie de safir, stătea Cel Veșnic, iar în jurul tronului era un curcubeu, emblema îndurării divine.

După cum acele roți complicate erau sub călăuzirea mâinii de sub aripile heruvimului, tot așa complicata desfășurare a evenimentelor omenești este sub controlul divin. În mijlocul frământărilor și tumultului popoarelor, Acela care stă deasupra heruvimilor, conduce încă problemele acestui pământ.

Istoria națiunilor ne vorbește astăzi. Fiecărei națiuni și fiecărui om, Dumnezeu le-a desemnat un loc în marele Său plan. Astăzi, indivizi și popoare sunt puși la încercare cu ajutorul balanței din mâna Acelui care nu face nicio greșeală. Fiecare își hotărăşte soarta prin propria alegere, iar Dumnezeu dirijează totul pentru împlinirea planurilor Sale.

Prorociile pe care le-a dat Marele Eu sunt în Cuvântul Său, unind o verigă cu alta în lanțul evenimentelor, de la veșnicia trecută la veșnicia viitorului, ne spun unde ne găsim astăzi în desfășurarea veacurilor și ce se poate aștepta în timpul care vine. Tot ce a prevestit prorocia că se va împlini, până în vremea de astăzi, a fost înregistrat pe paginile istoriei și putem fi siguri că tot ce trebuie să vină se va împlini la vreme. Astăzi, semnele timpului declară că ne găsim în pragul unor evenimente mari și solemne. În lumea noastră, totul este în mișcare. Înaintea ochilor noștri se împlinește prorocia Mântuitorului cu privire la evenimentele care vor precede venirea Sa: „Veți auzi de războaie și vești de războaie... Un neam se va scula împotriva altui neam și o împărăție, împotriva altei împărății și, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete și ciume” (Matei 24:6,7).

Prezentul este un timp de un interes copleșitor pentru toți cei vii. Conducătorii și oamenii de stat, bărbați care ocupă poziții de încredere și autoritate, bărbați și femei din toate clasele sociale au atenția îndreptată asupra evenimentelor care au loc în jurul nostru. Ei sunt atenți la relațiile care există între popoare. Ei observă tensiunea care pune stăpânire pe orice element al naturii și recunosc că un eveniment de amploare și hotărâtor este gata să se producă – că lumea este în pragul unei crize uluitoare.

Biblia și numai Biblia ne dă o viziune corectă asupra acestor lucruri. Aici sunt descoperite scenele marelui final al istoriei lumii noastre, evenimentele care își aruncă deja umbrele înainte, sunetul apropierii lor făcând pământul să tremure, iar inimile oamenilor să se topească de groază.

„Iată, Domnul deșartă țara și o pustiește, îi răstoarnă fața și risipește locuitorii; căci... ei călcau legile, nu țineau poruncile și rupeau legământul cel veșnic! De aceea mănâncă blestemul țara și suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor” (Isaia 24:1-6).

„Vai! Ce zi! Da, ziua Domnului este aproape, vine ca o pustiire de la Cel Atotputernic... S-au uscat semințele sub bulgări; grânarele stau goale, hambarele sunt stricate, căci s-a stricat semănătura! Cum gem vitele! Cirezile de boi umblă buimace, căci nu mai au pășune; chiar și turmele de oi suferă!” „Via este prăpădită, smochinul este veștejit, rodiul, finicul, mărul, toți pomii de pe câmp s-au uscat... Și s-a dus bucuria de la copiii oamenilor!” (Ioel 1:15-18,12)

„Cum mă doare înăuntrul inimii mele!... Nu pot să tac! Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiței și strigătul de război! Se vestește dărâmare peste dărâmare, căci toată țara este pustiită” (Ieremia 4:19,20). „Vai! căci ziua aceea este mare; niciuna n-a fost ca ea. Este o vreme de necaz pentru Iacov, dar Iacov va fi izbăvit din ea” (Ieremia 30:7). „Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost!» și faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău” (Psalmii 91:9,10).

„Fiica Sionului... acolo te va răscumpăra Domnul din mâna vrăj­mașilor tăi. Căci acum multe neamuri s-au strâns împotriva ta și zic: «Să fie pângărită, ca să ne vadă ochii împlinindu-ni-se dorința față de Sion!» Dar ei nu cunosc gândurile Domnului, nu-I înțeleg planurile” (Mica 4:10-12). Dumnezeu nu va părăsi biserica Sa în ceasul cel mai greu. El a făgăduit izbăvirea: „Iată, aduc înapoi pe prinșii de război ai corturilor lui Iacov”, a zis El, „și Mi-e milă de locașurile lui” (Ieremia 30:18).

Atunci, planul lui Dumnezeu va fi împlinit. Principiile Împărăției Sale vor fi onorate de toți cei care locuiesc sub soare.