Atâta vreme cât Solomon a înălțat Legea Cerului, Dumnezeu a fost cu el și i-a fost dată înțelepciune să conducă poporul Israel cu nepărtinire și cu milă. La început, când a primit bogăție și onoare lumească, a rămas umilit și mare a fost întinderea influenței lui. „Solomon stăpânea toate împărățiile de la Râu (Eufrat) până la țara filistenilor și până la hotarul Egiptului… și avea pace pretutindeni de jur împrejur. Iuda și Israel… au locuit în liniște, fiecare sub via lui și sub smochinul lui, în tot timpul lui Solomon” (1 Împărați 4:21,24,25).
Dar, după o dimineață cu mari făgăduințe, viața lui a fost întunecată de apostazie. Istoria raportează faptul întristător că acela care fusese numit Iedidia, „Iubitul Domnului” (2 Samuel 12:25), acela care fusese onorat de Dumnezeu cu dovezi atât de remarcabile ale favorii divine, încât înțelepciunea și dreptatea lui îi aduseseră o faimă cunoscută în lumea întreagă; acela care îi învăţase pe alții să-I atribuie cinstea Dumnezeului lui Israel s-a întors de la închinarea înaintea lui Iehova pentru a se pleca înaintea idolilor păgânilor.
Cu sute de ani mai înainte ca Solomon să vină la tron, Domnul, prevăzând primejdiile care urmau să vină peste aceia care aveau să fie conducători ai lui Israel, i-a dat lui Moise îndrumări pentru călăuzirea lor. Au fost date îndrumări pentru acela care avea să stea pe tronul lui Israel să scrie o copie după legile lui Iehova, să scrie „într-o carte, o copie a acestei legi, pe care să o ia de la preoții din neamul leviților. Va trebui să o aibă cu el și să o citească în toate zilele vieții lui, ca să învețe să se teamă de Domnul, Dumnezeul lui, să păzească și să împlinească toate cuvintele din legea aceasta și toate poruncile acestea, pentru ca inima lui să nu se înalțe mai presus de frații lui și să nu se abată de la poruncile acestea nici la dreapta, nici la stânga și să aibă astfel multe zile în împărăția lui, el și copiii lui, în mijlocul lui Israel” (Deuteronomul 17:18-20).
În legătură cu această îndrumare, Domnul avertizase în mod deosebit ca acela care avea să fie uns ca împărat „să nu aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima, și să nu strângă mari grămezi de argint și de aur” (Deuteronomul 17:17).
Lui Solomon îi erau cunoscute aceste avertizări, și, pentru o vreme, a luat seama la ele. Cea mai mare dorință a lui era să trăiască și să conducă în armonie cu rânduielile date la Sinai. Modul lui de a conduce treburile împărăției era într-un contrast izbitor cu obiceiurile popoarelor din vremea lui – popoare care nu se temeau de Dumnezeu și ai căror conducători călcau în picioare Legea Sa cea sfântă.
Căutând să întărească legăturile cu împărăția cea puternică din partea de miazăzi a lui Israel, Solomon s-a aventurat pe un teren interzis. Satana știa urmările care aveau să însoțească neascultarea și, în timpul primilor ani ai domniei lui Solomon – ani glorioși datorită înțelepciunii, mărinimiei și dreptății împăratului –, a căutat să aducă influențe care aveau să submineze pe nesimțite credincioșia lui Solomon față de principii și să-l ducă la despărțirea de Dumnezeu. Din raportul scris aflăm că vrăjmașul a reușit în această străduință: „Solomon s-a încuscrit cu Faraon, împăratul Egiptului. A luat de nevastă pe fata lui Faraon și a dus-o în cetatea lui David...” (1 Împărați 3:1).
Din punct de vedere omenesc, această căsătorie, deși contrară învățăturilor Legii lui Dumnezeu, părea să se dovedească o binecuvântare, căci soția păgână a lui Solomon s-a convertit și s-a unit cu el în închinarea în fața adevăratului Dumnezeu. Afară de aceasta, Faraon a făcut un serviciu important lui Israel, cucerind Ghezerul, învingându-i pe canaaniții care locuiau în cetate și oferind-o „ca dar fiicei lui, soția lui Solomon” (1 Împărați 9:16). Solomon a reclădit cetatea aceasta și, aparent, acest lucru a întărit mult împărăția sa de-a lungul coastei mediteraneene. Dar, intrând în alianță cu o națiune păgână și sigilând pactul prin căsătoria cu o prințesă idolatră, Solomon a disprețuit în mod nesăbuit măsura înțeleaptă pe care Dumnezeu o luase pentru păstrarea curăției poporului Său. Speranța că soția lui egipteancă putea fi convertită era doar o scuză slabă pentru păcat.
Pentru o vreme, Dumnezeu, în mila Sa plină de iubire, a trecut peste această greșeală gravă, iar împăratul, printr-o purtare înțeleaptă, ar fi putut stăvili într-o mare măsură puterile răului, pe care imprudența lui le pusese în mișcare. Dar Solomon începuse să piardă din vedere Izvorul puterii și al slavei lui. Pe măsură ce înclinațiile câștigau întâietate asupra rațiunii, încrederea în sine a crescut și el a căutat să îndeplinească planul lui Dumnezeu, după găsirea sa cu cale. El a socotit că alianțele comerciale și politice cu popoarele din jur vor conduce la cunoașterea Dumnezeului adevărat și a intrat în alianță nesfințită cu popor după popor. Deseori, aceste alianțe erau pecetluite prin căsătorii cu prințese păgâne. Poruncile lui Iehova au fost lăsate la o parte și înlocuite cu obiceiurile popoarelor înconjurătoare.
Solomon se amăgea că înțelepciunea și puterea exemplului său le vor conduce pe aceste soții de la idolatrie către închinarea la Dumnezeul cel adevărat și deci înțelegerile făcute în felul acesta vor atrage popoarele și le vor aduce într-o strânsă legătură cu Israel. Zadarnică speranță! Greșeala lui Solomon, care s-a considerat destul de puternic pentru a rezista influenței partenerilor păgâni, a fost fatală. Și tot fatală a fost amăgirea care l-a făcut să spere că, în ciuda faptului că el desconsiderase Legea lui Dumnezeu, ceilalți ar fi putut fi determinați să respecte și să asculte de preceptele ei sfinte.
Alianțele împăratului și relațiile comerciale cu popoarele păgâne i-au adus renume, onoare și bogățiile acestei lumi. El a putut să aducă aur din Ofir și argint din Tarsis în cantități mari: „Împăratul a făcut argintul și aurul tot atât de obișnuite la Ierusalim ca pietrele, și cedrii tot atât de obișnuiți ca sicomorii care cresc în câmpie” (2 Cronici 1:15). Bogăția, împreună cu toate ispitele legate de ea, a cuprins în zilele lui Solomon un număr mare de oameni, dar aurul curat al caracterului a fost întunecat și devalorizat.
Apostazia lui Solomon a fost atât de treptată, încât, înainte de a-și da seama, se îndepărtase mult de Dumnezeu. Aproape pe neobservate, el a început să se încreadă din ce în ce mai puțin în binecuvântarea și în călăuzirea divină și să-și pună încrederea în propria putere. Puțin câte puțin, s-a întors din acea ascultare neclintită de Dumnezeu, care putea să facă din Israel un popor deosebit, s-a apropiat din ce în ce mai mult de obiceiurile popoarelor înconjurătoare. Căzând în ispite legate de succesele lui și de poziția lui înălțată, a uitat de Izvorul prosperității lui. Ambiția de a întrece toate celelalte popoare în putere și strălucire l-a făcut să pervertească pentru scopuri egoiste darurile cerești, daruri care până atunci fuseseră folosite pentru slava lui Dumnezeu. Banii, cărora trebuia să li se dea o întrebuințare sfântă pentru binele săracilor și pentru răspândirea principiilor de viețuire sănătoasă în toată lumea, au fost cheltuiți în mod egoist în proiecte ambițioase.
Captivat de dorința nestăpânită de a întrece celelalte popoare în fală, împăratul a pierdut din vedere nevoia de a-și însuși frumusețea și desăvârșirea caracterului. Căutând să se slăvească înaintea lumii, el și-a vândut onoarea și integritatea. Veniturile enorme, realizate din comerțul cu multe țări, au fost sporite prin impozite grele. În felul acesta mândria, ambiția, risipa și îngăduința de sine au dat ca rod cruzime și stoarcere. Spiritul de corectitudine și de chibzuință, care caracteriza purtarea lui cu oamenii în prima parte a domniei, a fost schimbat. Cel mai înțelept și mai milos dintre conducători a degenerat, ajungând un tiran. Cel care odinioară fusese ocrotitorul poporului, milos și temător de Dumnezeu, a devenit apăsător și despotic. Un impozit după altul era pus peste popor, pentru ca aceste mijloace să întrețină luxul curții.
Oamenii au început să se plângă. Respectul și admirația pe care le avuseseră odinioară pentru împăratul lor s-au transformat în întristare și dezgust.
Ca o apărare împotriva bizuirii pe brațul omenesc, Domnul îi avertizase pe aceia care aveau să conducă peste poporul Israel să nu își înmulțească hergheliile de cai. Dar, disprețuind fățiș această poruncă, Solomon a adus cai din Egipt. „Și au adus lui Solomon cai din Egipt și din toate țările” (2 Cronici 1:16; 9:28). „Solomon a strâns care și călărime; avea o mie patru sute de care și douăsprezece mii de călăreți, pe care i-a pus în cetățile unde își avea carele și la Ierusalim, lângă împărat” (1 Împărați 10:26).
Din ce în ce mai mult, împăratul a ajuns să privească luxul, îngăduința de sine și favoarea lumii ca dovezi ale renumelui său. Femei frumoase și atrăgătoare au fost aduse din Egipt, Fenicia, Edom, Moab și din multe locuri. Aceste femei se numărau cu sutele. Religia lor era închinare la idoli și fuseseră învățate să practice ritualuri crude și degradante. Orbit de frumusețea lor, împăratul și-a neglijat datoriile față de Dumnezeu și față de împărăție.
Soțiile lui au exercitat o influență puternică asupra sa și, treptat, au reușit să-l determine să se unească cu ele în închinarea lor. Solomon disprețuise instrucţiunile pe care Dumnezeu i le dăduse ca să slujească de opreliște împotriva apostaziei, iar acum el s-a dedat închinării idolatre. „Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alți dumnezei și inima nu i-a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său, David. Solomon s-a dus după Astarteea, zeița sidonienilor, și după Milcom, uriciunea amoniților” (1 Împărați 11:4,5).
În partea de miazăzi a Muntelui Măslinilor, față în față cu muntele Moria, acolo unde era așezat frumosul Templu al lui Iehova, Solomon a înălțat o mulțime de clădiri impunătoare pentru a fi folosite ca temple idolatre. Pentru a fi pe placul soțiilor lui, el a așezat idoli uriași – chipuri diforme din lemn și din piatră – în mijlocul livezilor de mirți și de măslini. Acolo, înaintea altarelor zeităților păgâne, „Chemoș, uriciunea Moabului”, și „Moloc, uriciunea fiilor lui Amon” (vers. 7), erau practicate cele mai degradante ritualuri ale păgânismului.
Calea urmată de Solomon a atras pedeapsa inevitabilă. Despărțirea de Dumnezeu, prin legăturile cu cei idolatri, a fost ruina lui. Când a lepădat legământul cu Dumnezeu, și-a pierdut stăpânirea de sine. Puterea lui morală s-a pierdut. Sensibilitățile lui fine s-au tocit, iar conștiința s-a împietrit. Acela care la începutul domniei manifestase atât de multă înțelepciune și milă, redându-i-l unei mame nefericite pe copilaşul ei neajutorat (1 Împărați 3:16-28), a căzut atât de jos, încât a consimțit la înălțarea unui idol căruia i se ofereau ca jertfă copii vii. Acela care în tinerețe fusese înzestrat cu înțelegere și tact și care, la vârsta maturității, fusese inspirat să scrie: „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbele 14:12), în ani de mai târziu s-a despărțit atât de mult de curăție, încât a îngăduit ritualuri revoltătoare și destrăbălate legate de adorarea lui Chemoș și a Astarteei. Acela care la consacrarea templului spusese poporului său: „Inima voastră să fie în totul a Domnului, Dumnezeului vostru” (1 Împărați 8:61), a devenit un hulitor care, în inimă și în viață, își contrazicea cuvintele. El a confundat libertatea cu desfrânarea. A încercat – dar cu ce preț! – să împace lumina cu întunericul, binele cu răul, curăția cu necurăția, pe Hristos cu Belial.
După ce a fost unul dintre cei mai mari împărați care au purtat vreodată un sceptru, Solomon a devenit un nelegiuit, unealta și robul altuia. Caracterul lui, odinioară nobil și plin de demnitate bărbătească, a ajuns fără tărie morală și fără vlagă. Credința lui în Dumnezeul cel viu a fost anihilată de îndoieli ateiste. Necredința i-a întunecat fericirea, i-a slăbit principiile și i-a degradat viața. Dreptatea și generozitatea de la începutul domniei s-au schimbat în despotism și tiranie. Sărmană, slabă fire omenească! Dumnezeu nu poate face decât puțin pentru oamenii care-și pierd simțământul dependenței de El.
În acești ani de apostazie, decăderea spirituală a lui Israel a progresat continuu. Cum putea fi altfel când împăratul lor își unise interesele cu agenții satanici? Prin aceste mijloace, vrăjmașul lucra la întunecarea conștiinței israeliților cu privire la închinarea adevărată și la cea falsă și astfel, ei au devenit o pradă ușoară. Comerțul cu alte popoare i-a adus în strânsă legătură cu aceia care nu Îl iubeau pe Dumnezeu și dragostea lor pentru El a fost mult slăbită. Simțul lor viu cu privire la caracterul înalt și sfânt al lui Dumnezeu aproape a dispărut. Refuzând să meargă pe calea ascultării, ei și-au manifestat atașamentul față de vrăjmașul neprihănirii. Căsătoria cu cei idolatri devenise o practică obișnuită, iar israeliții și-au pierdut repede orice oroare față de idolatrie. Poligamia era încurajată. Mamele idolatre și-au adus copiii să participe la ritualuri păgâne. În viața unora, slujirea religioasă curată, instituită de Dumnezeu, a fost înlocuită cu idolatria cea mai întunecată.
Creștinii trebuie să se păstreze deosebiți de lume, de spiritul și de influența ei. Dumnezeu ne poate păstra în lume, dar noi nu trebuie să fim din lume. Iubirea Lui nu este nesigură și oscilantă. El veghează fără încetare asupra copiilor Săi cu o grijă nemăsurată. Dar El cere o credință neîmpărțită: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt, sau va ține la unul și va nesocoti pe celălalt; nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona” (Matei 6:24). Solomon a fost înzestrat cu o înțelepciune minunată, dar lumea l-a îndepărtat de Dumnezeu. Bărbații de astăzi nu sunt mai tari decât el. Şi ei sunt tot atât de predispuși să cedeze influențelor care au provocat căderea lui. Aşa cum l-a avertizat pe Solomon de pericol, Dumnezeu îi avertizează astăzi pe copiii Săi să nu își primejduiască sufletele prin asemănarea cu lumea. „«Ieșiți din mijlocul lor», îi cheamă El, „«despărțiți-vă de ei… nu vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi. Eu vă voi fi Tată și voi Îmi veți fi fii și fiice», zice Domnul cel Atotputernic” (2 Corinteni 6:17,18).
În mijlocul prosperității se ascunde primejdia. De-a lungul veacurilor, bogățiile și onoarea au pus întotdeauna în pericol umilința și spiritualitatea. Nu vasul gol este greu de purtat, ci vasul plin până sus trebuie echilibrat cu atenție. Necazul și împotrivirea pot produce amărăciune, dar prosperitatea este cât se poate de periculoasă pentru viața spirituală. Dacă elementul omenesc nu este în continuă supunere față de voia lui Dumnezeu, dacă nu este sfințit prin adevăr, atunci prosperitatea va trezi cu siguranță tendința naturală către îngâmfare.
În valea umilinței, acolo unde oamenii depind de Dumnezeu ca El să-i învețe și să le călăuzească fiecare pas, acolo este o anumită siguranță. Dar aceia care stau într-un turn înalt și care, datorită poziției lor, se presupune că au o mare înțelepciune se află de fapt în cea mai mare primejdie. Dacă astfel de oameni nu fac din Dumnezeu sprijinul lor, vor cădea cu siguranță.
Când sunt îngăduite mândria și ambiția, viața se ruinează, căci mândria nu simte nicio nevoie și închide inima față de binecuvântările nemărginite ale Cerului. Acela care își ia ca țintă proslăvirea de sine, se va pomeni lipsit de harul lui Dumnezeu, cu al cărui ajutor sunt câștigate bogățiile adevărate și cele mai depline bucurii. Dar acela care dă totul și face totul pentru Hristos va cunoaște împlinirea făgăduinței care zice: „Binecuvântarea Domnului îmbogățește și El nu lasă să fie urmată de niciun necaz” (Proverbele 10:22). Cu atingerea plăcută a harului, Mântuitorul alungă din suflet neliniștea și ambiția nesfântă, transformând vrăjmășia în dragoste și necredința în încredere. Atunci când El vorbește sufletului, invitându-l: „Urmează-Mi”, vraja atracției este îndepărtată. La sunetul glasului Său, duhul de lăcomie și de ambiție părăsește inima, iar oamenii se ridică eliberați, ca să-L urmeze.