În contrast izbitor cu conducerea nesăbuită a lui Ahaz a fost reforma îndeplinită în timpul domniei prospere a fiului său. Ezechia a venit la tron hotărât să facă tot ce îi stătea în putere pentru a-l salva pe Iuda de soarta de care avusese parte Regatul de Nord. Soliile prorocilor nu ofereau nicio încurajare pentru jumătățile de măsură. Numai prin cea mai hotărâtă reformă puteau fi evitate judecățile amenințătoare.
În situații de criză, Ezechia s-a dovedit a fi un bărbat al ocaziei. Abia a venit la tron că a și început să plănuiască și să aducă la îndeplinire. Mai întâi, și-a îndreptat atenția spre restaurarea slujbelor templului, atâta vreme neglijate și, în această lucrare, a solicitat colaborarea unei grupe de preoți și leviți care rămăseseră credincioși chemării lor sfinte. Încrezător în sprijinul lor loial, a vorbit cu ei în mod deschis despre dorința lui de a institui reforme imediate și larg cuprinzătoare. „Părinții noștri au păcătuit”, a mărturisit el, „au făcut ce este rău înaintea Domnului, Dumnezeului nostru, și I-au întors spatele. Am de gând dar să fac legământ cu Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru ca mânia Lui aprinsă să se abată de la noi” (2 Cronici 29:6,10).
În cuvinte puține și bine alese, regele a revăzut situația cu care erau confruntați – templul închis și încetarea tuturor slujbelor în curțile lui, idolatria flagrantă practicată pe străzile cetății și în tot regatul, apostazia multora care I-ar fi putut rămâne credincioși lui Dumnezeu dacă cei ce erau conducători în Iuda le-ar fi dat un exemplu bun, declinul regatului şi pierderea prestigiului său printre naţiunile din jur. Regatul de Nord se prăbușea cu repeziciune – mulți piereau de sabie, o mare mulțime fusese dusă în robie şi, în curând, Israel urma să cadă cu totul în mâinile asirienilor și să fie complet distrus, iar Iuda urma să aibă parte cu siguranță de aceeaşi soartă dacă Dumnezeu nu avea să lucreze cu putere prin reprezentanții Săi aleși.
Ezechia a făcut în mod direct apel la preoți să se unească cu el în realizarea reformelor necesare: „Acum, fiilor, nu mai stați nepăsători”, i-a îndemnat el, „căci voi ați fost aleși de Domnul ca să stați în slujbă înaintea Lui, să fiți slujitorii Lui și să-I aduceți tămâie.” Și le-a zis: «Ascultați-mă, leviților! Acum sfințiți-vă, sfințiți Casa Domnului, Dumnezeului părinților voștri, și scoateți afară din Sfântul Locaș ce este necurat»” (vers. 11,5).
Era timpul pentru o acțiune rapidă. Preoții au început îndată. Adăugând și colaborarea altora din numărul celor care nu fuseseră prezenți la această întâlnire, toți s-au angajat din toată inima în lucrarea de curățire și sfințire a templului. Din cauza anilor de pângărire și neglijare, acest lucru s-a făcut cu multe greutăți, dar preoții și leviții lucrau neobosiți și, într-un timp foarte scurt, au putut să raporteze că misiunea lor a fost îndeplinită. Porțile templului fuseseră reparate și deschise, vasele sfinte, adunate și puse la locul lor, totul era gata pentru restabilirea serviciilor sanctuarului.
La primul serviciu ținut, conducătorii cetății s-au unit cu regele Ezechia, cu preoții și cu leviții, cerând iertare pentru păcatele poporului. Pe altar au fost așezate jertfele pentru păcat, „ca ispășire pentru păcatele întregului Israel”. „Și când au isprăvit de adus arderea-de-tot, împăratul și toți cei ce erau cu el au îngenuncheat și s-au închinat.” Încă o dată curțile templului au răsunat de cuvinte de laudă și de adorare. Cântările lui David și ale lui Asaf erau cântate cu bucurie, când închinătorii și-au dat seama că sunt eliberați din robia păcatului și a apostaziei. „Ezechia și tot poporul s-au bucurat că Dumnezeu făcuse pe popor cu voie bună, căci lucrul s-a făcut pe neașteptate” (vers. 24,29,36).
Dumnezeu, într-adevăr, le pregătise pe căpeteniile lui Iuda să pornească la o mișcare de reformă hotărâtă, pentru ca valul de apostazie să poată fi oprit. Prin prorocii Săi, îi trimisese poporului ales o solie de îndemnare stăruitoare – solii care fuseseră disprețuite și respinse de cele zece seminții ale Regatului lui Israel, acum cucerite de vrăjmaș. Dar în Iuda mai era o rămășiță credincioasă și prorocii continuau să se adreseze acesteia. Ascultați-l pe Isaia îndemnând: „Întoarceți-vă la Acela de la care v-ați abătut mult, copii ai lui Israel” (Isaia 31:6). Ascultați-l pe Mica, spunând cu încredere: „Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii mele, Dumnezeul meu mă va asculta. Nu te bucura de mine, vrăjmașă, căci, chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăși, chiar dacă stau în întuneric, totuși Domnul este Lumina mea! Voi suferi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui – până ce El va apăra pricina și-mi va face dreptate; El mă va scoate la lumină și voi privi dreptatea (în engl.: neprihănirea) Lui” (Mica 7:7-9).
Acestea și alte solii asemănătoare, care descopereau bunăvoința lui Dumnezeu de a ierta și de a-i primi pe aceia care se întorceau la El din toată inima, aduseseră nădejde multor suflete slăbite în anii întunecați, când porțile templului erau închise, iar acum, când conducătorii au început reforma, mulți din popor, obosiți de robia păcatului, erau gata să răspundă.
Aceia care au intrat în curțile templului să caute iertare și să-și reînnoiască votul de ascultare față de Iehova aveau o încurajare minunată dată în porțiunile profetice ale Scripturii. Avertizările solemne împotriva idolatriei rostite prin Moise în auzul întregului Israel fuseseră însoțite de prorociile despre bunăvoința lui Dumnezeu de a-i asculta și a-i ierta pe aceia care, în vreme de apostazie, aveau să-L caute cu toată inima. „Dacă te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău, și vei asculta glasul Lui – căci, Domnul, Dumnezeul tău, este un Dumnezeu plin de îndurare, care nu te va părăsi și nu te va nimici – El nu va uita legământul pe care l-a încheiat prin jurământ cu părinții tăi” (Deuteronomul 4:30,31).
Iar în rugăciunea profetică, înălțată la consacrarea templului, ale cărui slujbe le restatorniciseră Ezechia și tovarășii săi, Solomon se rugase: „Când poporul tău Israel va fi bătut de vrăjmași pentru că a păcătuit împotriva Ta, dacă se vor întoarce la Tine și vor da slavă Numelui Tău, dacă îți vor face rugăciuni și cereri în casa aceasta, ascultă-i din ceruri, iartă păcatul poporului tău Israel” (1 Împărați 8:33,34). Sigiliul aprobării divine fusese pus pe această rugăciune, deoarece, la încheierea ei, căzuse foc din cer, care mistuise arderea-de-tot și jertfele, iar slava Domnului umpluse templul (2 Cronici 7:1). Noaptea, Domnul i Se arătase lui Solomon pentru a-i spune că rugăciunea îi fusese ascultată și, față de aceia care se vor închina acolo, va fi arătată milă. A fost dată asigurarea plină de îndurare: „Dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga şi va căuta Fața Mea și se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul și-i voi tămădui țara” (vers. 14). Aceste făgăduințe și-au găsit o împlinire deplină în timpul reformei făcute sub conducerea lui Ezechia.
Începutul bun făcut la curățirea templului a fost urmat de o mișcare mai mare, la care participau Israel și Iuda. În râvna lui de a face slujbele templului o adevărată binecuvântare pentru popor, Ezechia s-a hotărât să reînvie vechiul obicei de a-l aduna pe Israel laolaltă pentru sărbătorirea praznicului Paștelui.
Timp de mulți ani, Paștele nu mai fusese respectat ca sărbătoare națională. Despărțirea împărăției după încheierea domniei lui Solomon făcuse ca acest lucru să pară cu neputință de realizat. Dar pedepsele grozave care căzuseră peste cele zece seminții au trezit în inimile multora dorința după lucruri mai bune, iar soliile cercetătoare ale prorocilor își făcuseră efectul. Prin curieri regali, invitația la sărbătoarea Paștelui la Ierusalim fusese dusă pretutindeni, „din cetate în cetate, prin țara lui Efraim și Manase, până la Zabulon”. Purtătorii binevoitoarei invitații erau de obicei respinși. Cei nepocăiți le-au întors spatele, totuşi unii, gata să-L caute pe Dumnezeu pentru o cunoaștere mai clară a voinței Sale, „s-au umilit și au venit la Ierusalim” (2 Cronici 30:10,11).
În țara lui Iuda, răspunsul a fost unanim, căci „mâna lui Dumnezeu a lucrat și le-a dat o singură inimă ca să-i facă să împlinească porunca împăratului și a căpeteniilor” (vers. 12), o poruncă după voia lui Dumnezeu, așa cum era descoperită prin prorocii Săi.
Ocazia aceasta a fost de mai mare folos pentru mulțimile adunate. Străzile pângărite ale cetății au fost curățite de altarele idolatre clădite în timpul domniei lui Ahaz. În ziua rânduită a fost sărbătorit Paștele, iar săptămâna aceea a fost folosită de popor pentru a aduce jertfe de mulţumire și pentru a învăța ce așteaptă Dumnezeu de la ei. În fiecare zi, leviții „arătau o mare pricepere pentru slujba Domnului”, iar aceia care-și pregătiseră inimile ca să-L caute pe Domnul au găsit iertare. O mare bucurie a pus stăpânire pe mulțimea de închinători; „în fiecare zi, leviții și preoții lăudau pe Domnul cu instrumente care răsunau în cinstea Lui” (vers. 22,21). Toți erau uniți în dorința de a-l lăuda pe Acela care Se dovedise atât de îndurător și de milos.
Cele șapte zile rânduite de obicei pentru sărbătoarea Paștelui au trecut prea repede și închinătorii s-au hotărât să petreacă încă șapte zile pentru a înțelege mai deplin calea Domnului. Preoții-învățători și-au continuat lucrarea de îndrumare din cartea legii; zilnic poporul se aduna la templu ca să-și aducă tributul de laudă și de mulțumire, iar când adunarea cea mare se apropia de încheiere, a fost clar faptul că Domnul lucrase în mod minunat pentru convertirea lui Iuda cel apostat și oprirea valului de idolatrie care amenința să înlăture totul în calea lui. Avertismentele solemne ale prorocilor nu fuseseră rostite în zadar. „A fost mare veselie la Ierusalim. De pe vremea lui Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israel, nu mai fusese la Ierusalim așa ceva” (vers. 26).
Sosise timpul ca închinătorii să se întoarcă la casele lor. „Preoții și leviții s-au sculat și au binecuvântat poporul. Glasul lor a fost auzit și rugăciunile lor au ajuns până la ceruri, până la locuința sfântă a Domnului” (vers. 27). Dumnezeu îi primise pe aceia care, cu inima zdrobită, își mărturisiseră păcatele și care se întorseseră la El hotărâți să ceară iertare și ajutor.
Mai rămăsese acum o lucrare importantă la care aceia care se întorceau la casele lor trebuiau să ia parte activă și împlinirea acestei lucrări era dovada sincerității reformei aduse la îndeplinire. Raportul spune: „Când s-au isprăvit toate acestea, toți cei din Israel care erau de față au plecat în cetățile lui Iuda și au sfărâmat stâlpii idolești, au tăiat astarteele și au surpat de tot înălțimile și altarele din tot Iuda și Beniamin și din Efraim și Manase. Apoi toți copiii lui Israel s-au întors în cetățile lor, fiecare la moșia lui” (2 Cronici 31:1).
Ezechia și colaboratorii lui au instituit diferite reforme pentru consolidarea intereselor spirituale și vremelnice ale regatului. „În tot Iuda”, regele a adus la îndeplinire „ce este bine, ce este drept, ce este adevărat înaintea Domnului, Dumnezeului său,... a izbutit în tot ce a făcut...” „El și-a pus încrederea în Domnul, Dumnezeul lui Israel... nu s-a abătut de la El și a păzit poruncile pe care le dăduse lui Moise Domnul. Și Domnul a fost cu Ezechia, care a izbutit în tot ce a făcut” (vers. 20,21; 2 Împărați 18:5-7).
Domnia lui Ezechia a fost caracterizată printr-o serie de providențe remarcabile, care au descoperit popoarelor din jur că Dumnezeul lui Israel era cu poporul Său. Reușita asirienilor în cucerirea Samariei și în răspândirea rămășițelor sfărâmate ale celor zece seminții printre popoare, în timpul primei părți a domniei lui, i-a condus pe mulți să pună la îndoială puterea Dumnezeului evreilor. Încurajați de succesele lor, locuitorii din Ninive respinseseră de multă vreme solia lui Iona și deveniseră sfidători în împotrivirea lor față de planurile Cerului. La câțiva ani după căderea Samariei, armatele victorioase au apărut din nou în Palestina, de data aceasta îndreptându-și forțele împotriva cetăților întărite ale lui Iuda, cu un oarecare succes, dar s-au retras pentru o vreme din cauza greutăților care s-au ridicat în alte părți ale împărăției lor. Numai peste câțiva ani, spre încheierea domniei lui Ezechia, urma să se demonstreze înaintea popoarelor lumii dacă zeii păgânilor vor învinge până la urmă.