Influențele tăcute, dar puternice, puse în mișcare de soliile prorocilor cu privire la robia babiloniană au contribuit la pregătirea căii pentru o reformă care a avut loc în anul al optsprezecelea al domniei lui Iosia. Această mișcare reformatoare, prin care judecățile care amenințau au fost îndepărtate pentru o vreme, s-a născut într-un mod cu totul neașteptat, prin descoperirea și studierea unei părți a Sfintei Scripturi care, timp de mai mulți ani, fusese în mod ciudat pusă la un loc nepotrivit și pierdută.
Cu aproape un secol mai înainte, în timpul primului Paște sărbătorit de Ezechia, se luaseră măsuri ca preoții-învățători să citească în fiecare zi Cartea Legii în fața poporului. Tocmai păzirea rânduielilor transmise de Moise, îndeosebi cele date în cartea legământului, care constituie o parte a cărţii Deuteronomul, a făcut ca domnia lui Ezechia să fie atât de prosperă. Dar Manase îndrăznise să îndepărteze aceste rânduieli și, în timpul domniei lui, copia de la templu a Cărții Legii se pierduse printr-o neglijență totală. În felul acesta, timp de mai mulți ani, poporul de rând a fost lipsit de îndrumare.
Manuscrisul, multă vreme pierdut, a fost găsit în templu de Hilchia, marele-preot, în timp ce clădirea era supusă unei reparații capitale, în armonie cu planul regelui Iosia de conservare a clădirii sfinte. Marele-preot a înmânat cartea prețioasă lui Șafan, un cărturar învățat, care a citit-o și apoi a dus-o la împărat împreună cu relatarea descoperirii.
Iosia a fost profund mișcat când a auzit pentru prima dată lectura îndemnurilor și avertizărilor consemnate în acest manuscris vechi. Niciodată mai înainte nu-și dăduse seama atât de profund de claritatea cu care Dumnezeu pusese înaintea lui Israel „viața și moartea, binecuvântarea și blestemul” (Deuteronomul 30:19) și cum, de repetate ori, fuseseră îndemnați să aleagă calea vieții ca să devină o laudă pe pământ, o binecuvântare pentru toate popoarele. „Întăriți-vă și îmbărbătați-vă! Nu vă temeți și nu vă înspăimântați”..., fusese îndemnat Israel prin Moise, căci „Domnul, Dumnezeul tău, va merge El Însuși cu tine, nu te va părăsi și nu te va lăsa” (Deuteronomul 31:6).
Cartea abunda în asigurări cu privire la bunăvoința lui Dumnezeu de a-i mântui în chip desăvârșit pe aceia care aveau să-și pună încrederea deplină în El. Așa cum lucrase la eliberarea lor din robia egipteană, tot așa avea să lucreze și pentru a-i statornici în Țara Făgăduinței și a-i face să fie în fruntea popoarelor pământului.
Încurajările date ca răsplată a ascultării erau însoțite de prorocii cu privire la judecăți împotriva celor neascultători și, când a auzit cuvintele inspirate, împăratul a recunoscut în tabloul pus înaintea lui condițiile care erau asemănătoare cu acelea care existau în realitate în regatul său. În legătură cu aceste descrieri profetice ale îndepărtării de Dumnezeu, a fost uimit să găsească declarații clare cu privire la urmarea faptului că ziua nenorocirii avea să vină cu grăbire și că nu va fi nicio scăpare. Limbajul era clar, nu putea fi nicio greșeală în înțelegerea cuvintelor. La încheierea sulului, printr-o succintă prezentare a procedeelor lui Dumnezeu cu Israel și printr-o repetare a evenimentelor viitoare, aceste probleme au fost lămurite pe deplin. În auzul întregului Israel, Moise declarase:
Luaţi aminte, ceruri, şi voi vorbi;
Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele!
Ca ploaia să curgă învăţăturile mele,
Ca roua să cadă cuvântul meu,
Ca ploaia repede pe verdeaţă,
Ca picăturile de ploaie pe iarbă!
Căci voi vesti Numele Domnului.
Daţi slavă Dumnezeului nostru!
El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârşite,
Căci toate căile Lui sunt drepte;
El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate,
El este drept şi curat. (Deuteronomul 32:1-4)
Adu-ţi aminte de zilele din vechime,
Socoteşte anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni,
Întreabă pe tatăl tău, şi te va învăţa,
Pe bătrânii tăi, şi îţi vor spune.
Când Cel Preaînalt a dat o moştenire neamurilor,
Când a despărţit pe copiii oamenilor,
A pus hotare popoarelor
După numărul copiilor lui Israel,
Căci partea Domnului este poporul Lui,
Iacov este partea Lui de moştenire.
El l-a găsit într-un ţinut pustiu,
Într-o singurătate plină de urlete înfricoşate;
L-a înconjurat, l-a îngrijit
Şi l-a păzit ca pe lumina ochiului Lui. (vers. 7-10)
Israel ... a părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul lui,
A nesocotit Stânca mântuirii lui,
L-au întărâtat la gelozie prin dumnezei străini,
L-au mâniat prin urâciuni;
Au adus jertfe dracilor, unor idoli care nu sunt dumnezei,
Unor dumnezei pe care nu-i cunoşteau,
Dumnezei noi, veniţi de curând,
De care nu se temuseră părinţii voştri.
Ai părăsit Stânca cea care te-a născut
Şi ai uitat pe Dumnezeul care te-a întocmit.
Domnul a văzut lucrul acesta şi S-a mâniat,
S-a supărat pe fiii şi fiicele Lui.
El a zis: „Îmi voi ascunde Faţa de ei
Şi voi vedea care le va fi sfârşitul,
Căci sunt un neam stricat,
Sunt nişte copii necredincioşi.
Mi-au întărâtat gelozia prin ceea ce nu este Dumnezeu,
M-au mâniat prin idolii lor deşerţi.
Şi Eu îi voi întărâta la gelozie
printr-un popor care nu este un popor.
Îi voi mânia printr-un neam fără pricepere. ...
Voi îngrămădi toate nenorocirile peste ei,
Îmi voi arunca toate săgeţile împotriva lor.
Vor fi topiţi de foame, stinşi de friguri
Şi de boli cumplite;
Voi trimite în ei dinţii fiarelor sălbatice
Şi otrava şerpilor. ...
Ei sunt un neam care şi-a pierdut bunul-simţ,
Şi nu-i pricepere în ei.
Dacă ar fi fost înţelepţi, ar înţelege
Şi s-ar gândi la ce li se va întâmpla.”
Cum ar urmări unul singur o mie din ei
Şi cum ar pune doi pe fugă zece mii,
Dacă nu i-ar fi vândut Stânca,
Dacă nu i-ar fi vândut Domnul?
Căci stânca lor nu este ca Stânca noastră,
Vrăjmaşii noştri înşişi sunt judecători în această privinţă. ...
„Oare nu este ascuns lucrul acesta la Mine,
Pecetluit în comorile Mele?
A Mea este răzbunarea şi Eu voi răsplăti
Când va începe să le alunece piciorul!
Căci ziua nenorocirii lor este aproape
Şi ceea ce-i aşteaptă nu va zăbovi.”
(vers. 15-21,23,24,28-31,34,35)
Acestea și alte pasaje asemănătoare i-au făcut cunoscute lui Iosia dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său și oroarea Sa față de păcat. Când a citit poruncile cu privire la judecata grabnică asupra acelora care vor stărui în răzvrătire, regele s-a cutremurat pentru viitor. Stricăciunea celor din Iuda fusese mare. Care avea să fie urmarea apostaziei lor continue?
În anii dinainte, regele nu fusese indiferent față de idolatria predominantă. „În al optulea an al domniei lui, pe când era încă tânăr”, se consacrase deplin în slujirea lui Dumnezeu. Patru ani mai târziu, la vârsta de douăzeci de ani, făcuse un efort stăruitor să îndepărteze ispita de la supușii lui, curățind „Iuda și Ierusalimul de înălţimi, de idolii Astarteei, de chipuri cioplite şi de chipuri turnate. Au dărâmat înaintea lui altarele baalilor și au tăiat stâlpii Astarteei, chipurile cioplite și chipurile turnate, le-a făcut praf, a presărat praful pe mormintele celor ce le aduseseră jertfe și a ars oasele preoților pe altarele lor. Astfel a curățit Iuda și Ierusalimul” (2 Cronici 34:3-5).
Nemulțumindu-se să facă o lucrare deplină numai în Regatul lui Iuda, tânărul conducător și-a extins eforturile și la acele părți ale Palestinei ocupate anterior de cele zece seminții ale lui Israel, din care acum mai era doar o rămășiță slabă. La fel, spune raportul, a făcut „în cetățile lui Manase, lui Efraim, lui Simeon și chiar ale lui Neftali”. Nu s-a întors la Ierusalim până ce n-a străbătut în lung și în lat această regiune de locuințe ruinate și „a dărâmat altarele, a făcut bucăți idolii Astarteei şi chipurile cioplite, le-a făcut praf şi a tăiat toţi stâlpii închinaţi soarelui în toată ţara lui Israel.” (vers. 7).
În felul acesta, Iosia, încă din prima tinerețe, se străduise să se folosească de poziția lui ca rege pentru a înălța principiile Legii sfinte a lui Dumnezeu. Iar acum, în timp ce Șafan, cărturarul, îi citea din Cartea Legii, regele a descoperit în acest sul un tezaur de cunoștințe, un aliat puternic în lucrarea de reformă pe care dorea atât de mult s-o vadă îndeplinită în țară. S-a hotărât să meargă în lumina sfaturilor ei și astfel să facă tot ce-i stătea în putere pentru a-i face cunoscute poporului învățăturile ei și a-l conduce, dacă va fi cu putință, la cultivarea respectului și dragostei pentru Legea cerului.
Dar era oare cu putință să aducă la îndeplinire reforma necesară? Israel aproape ajunsese la limitele răbdării divine; în curând, Dumnezeu avea să Se ridice să-i pedepsească pe aceia care aduseseră dezonoare asupra Numelui Său; mânia lui Dumnezeu se aprinsese deja împotriva poporului. Copleșit de amărăciune și de descurajare, Iosia și-a sfâșiat hainele, s-a plecat înaintea lui Dumnezeu, în agonia sufletului, căutând iertare pentru păcatele unei națiuni nepocăite.
În vremea aceea, profetesa Hulda locuia în Ierusalim, aproape de templu. Plin de presimțiri îngrijorătoare, gândul regelui s-a îndreptat spre ea, și s-a hotărât să-L întrebe pe Domnul, prin acel sol ales, să afle, dacă era posibil, prin ce mijloc care stătea în puterea lui să-l folosească, l-ar putea salva pe Iuda cel rătăcit, aflat acum în pragul ruinei.
Gravitatea situației și respectul pe care-l avea față de prorociță l-au făcut să aleagă ca soli, pentru a-i trimite la ea, pe primii oameni din regat. „Duceți-vă”, le-a poruncit el, „și întrebați pe Domnul pentru mine, pentru popor și pentru Iuda, cu privire la cuvintele cărții acesteia care s-a găsit, căci mare este mânia Domnului care s-a aprins împotriva noastră, pentru că părinții noștri n-au ascultat cuvintele cărții acesteia și n-au împlinit tot ce ne este poruncit în ea” (2 Împărați 22:13).
Prin Hulda, Domnul i-a trimis lui Iosia un cuvânt prin care i-a spus că distrugerea Ierusalimului nu putea fi evitată. Chiar dacă s-ar fi umilit atunci înaintea lui Dumnezeu, poporul nu putea scăpa de pedeapsă. Atât de mult se împietriseră sufletele prin săvârșirea răului, încât, dacă judecata nu avea să vină asupra lor, în scurtă vreme cei din Iuda aveau să se întoarcă la aceeași viețuire păcătoasă. „Spuneți omului care v-a trimis la mine”, zice profetesa: „Așa vorbește Domnul: «Iată, voi trimite nenorociri asupra locului acestuia și asupra locuitorilor lui după toate cuvintele cărții pe care a citit-o împăratul lui Iuda. Pentru că M-au părăsit și au adus tămâie altor dumnezei, mâniindu-Mă prin toate lucrările mâinilor lor, mânia Mea s-a aprins împotriva locului acestuia și nu se va stinge»” (vers. 15-17).
Dar, pentru că regele și-a umilit inima înaintea lui Dumnezeu, Domnul avea să recunoască promptitudinea lui în căutarea iertării și milei. Lui i-a fost trimisă solia: „Pentru că ţi s-a mișcat inima, pentru că te-ai smerit înaintea Domnului când ai auzit ce am spus împotriva acestui loc și împotriva locuitorilor lui, care vor ajunge de spaimă și de blestem, și pentru că ți-ai sfâșiat hainele și ai plâns înaintea Mea și Eu am auzit, zice Domnul, de aceea, iată, te voi adăuga la părinții tăi, vei fi adăugat în pace în mormântul tău și nu-ți vor vedea ochii toate nenorocirile pe care le voi aduce asupra locului acestuia” (vers. 19,20).
Regele trebuia să lase în seama lui Dumnezeu evenimentele viitoare. El nu putea schimba hotărârile veșnice ale lui Iehova. Dar, anunțând pedepsele Cerului care aveau să vină peste ei, Domnul n-a îndepărtat ocazia pentru pocăință și reformă; și Iosia, văzând în aceasta dispoziția din partea lui Dumnezeu de a amesteca judecățile cu milă, s-a hotărât să facă tot ce-i stătea în putere pentru a înfăptui reformele stabilite. El a convocat îndată o mare adunare, la care au fost invitați bătrânii și magistrații din Ierusalim și Iuda, împreună cu poporul de rând. Aceștia, împreună cu preoții și cu leviții, s-au întâlnit cu regele în curtea templului.
Regele personal a citit înaintea acestei mari adunări „toate cuvintele din cartea legământului pe care o găsiseră în Casa Domnului” (2 Împărați 23:2). Lectorul a fost profund impresionat și a rostit solia cu patos și cu o inimă zdrobită. Ascultătorii au fost adânc mișcați. Intensitatea simțămintelor ce se arătau pe chipul regelui, însăși solemnitatea soliei, avertizarea cu privire la judecățile care aveau să vină – toate acestea și-au făcut efectul și mulți s-au hotărât să se unească cu regele pentru a căuta iertare.
Iosia a propus ca aceia care aveau cea mai înaltă autoritate să se unească cu poporul în legământ solemn înaintea lui Dumnezeu, pentru a conlucra într-un efort de a face schimbări hotărâte: „Împăratul stătea pe scaunul lui împărătesc și a făcut legământ înaintea Domnului, îndatorându-se să urmeze pe Domnul și să păzească poruncile, învățăturile și legile Lui din toată inima și din tot sufletul lui, ca să împlinească astfel cuvintele legământului acestuia scrise în cartea aceasta.” Răspunsul a fost mai entuziast decât îndrăznise regele să spere: „Și tot poporul a intrat în legământ” (vers. 3).
În reforma care a urmat, regele și-a îndreptat atenția să distrugă orice urmă de idolatrie care mai era. Locuitorii țării practicaseră atât de mult obiceiurile popoarelor înconjurătoare, închinându-se chipurilor de lemn și de piatră, încât se părea că este peste puterea omului să îndepărteze orice urmă a acestor păcate. Dar Iosia a stăruit în străduința lui de a curăța țara. Cu hotărâre s-a împotrivit idolatriei, omorându-i „pe toți preoții înălțimilor...” „Mai mult, Iosia a stârpit pe cei ce chemau duhurile, pe cei ce spuneau viitorul, terafimii, idolii și toate urâciunile care se vedeau în țara lui Iuda și la Ierusalim, ca să împlinească astfel cuvintele legii scrise în cartea pe care o găsise preotul Hilchia în Casa Domnului” (vers. 20,24).
În zilele divizării împărăției, cu veacuri mai înainte, când sfidându-L cu îndrăzneală pe Dumnezeul căruia I se închina Israel, a căutat să îndepărteze inima poporului de la slujbele Templului din Ierusalim către forme noi de închinare, Ieroboam, fiul lui Nebat, a clădit un altar nesfințit la Betel. În timpul consacrării acestui altar, unde, în anii care aveau să vină, mulți urmau să fie amăgiți de practicile idolatre, a apărut deodată, din Iuda, un bărbat al lui Dumnezeu cu cuvintele de condamnare pentru practicile hulitoare. „El strigase împotriva altarului, zicând: «Altarule! Altarule! Așa vorbește Domnul: Iată că se va naște un fiu casei lui David; numele lui va fi Iosia; el va junghia pe tine pe preoții înălțimilor care ard tămâie pe tine și pe tine se vor arde oseminte omenești!»” (1 Împărați 13:2). Această avertizare fusese însoțită de un semn prin care se dovedea că acel cuvânt rostit era de la Dumnezeu.
Trecuseră trei veacuri. În timpul reformei aduse la îndeplinire de Iosia, regele însuși era la Betel, unde se găsea acest altar vechi. Prorocia rostită cu mulți ani înainte, în prezența lui Ieroboam, avea să fie acum împlinită literal: „A dărâmat și altarul de la Betel și înălțimea făcută de Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască; a ars înălțimea și a prefăcut-o în țărână și a ars idolul Astarteei.
Iosia, întorcându-se şi văzând mormintele care erau acolo în munte, a trimis să ia oasele din morminte şi le-a ars pe altar şi l-a pângărit, după cuvântul Domnului rostit prin omul lui Dumnezeu care vestise aceste lucruri.
El a zis: «Ce este mormântul acesta pe care-l văd?» Oamenii din cetate i-au răspuns: «Este mormântul omului lui Dumnezeu care a venit din Iuda și a strigat împotriva altarului din Betel lucrurile acestea pe care le împlinești tu.» Și el a zis: «Lăsați-l; nimeni să nu-i mişte oasele!» Astfel, au păstrat oasele lui împreună cu ale prorocului care venise din Samaria” (2 Împărați 23:15-18).
Pe povârnișurile de miazăzi ale Muntelui Măslinilor, față în față cu frumosul templu al lui Iehova de pe muntele Moria, erau altarele și chipurile care fuseseră așezate de Solomon pentru a fi pe placul soțiilor lui idolatre (vezi 1 Împărați 11:6-8). De trei sute de ani aceste chipuri hidoase stătuseră pe „Muntele Urâciunii” ca martore ale apostaziei celui mai înțelept împărat al lui Israel. Și acestea au fost îndepărtate și distruse de Iosia.
Regele a căutat mai departe să întărească credința lui Iuda în Dumnezeul părinților lor, ținând o mare sărbătoare de Paște, în armonie cu prevederile statuate în Cartea Legii. Au fost făcute pregătiri de către aceia care aveau răspunderea slujbelor sfinte și, în ziua cea mare a sărbătorii, au fost aduse daruri de bunăvoie. „Paște ca acestea nu se prăznuiseră din vremea când judecau judecătorii pe Israel și în tot timpul împăraților lui Israel şiîmpăraţilor lui Iuda” (vers. 22). Dar râvna lui Iosia, deși acceptată de Dumnezeu, nu putea ispăși păcatele generațiilor trecute; nici evlavia manifestată de cei ce l-au urmat pe rege nu a produs o schimbare a inimii în mulți care refuzaseră cu încăpățânare să se întoarcă de la idolatrie la închinarea față de Dumnezeul cel adevărat.
Iosia a continuat să domnească timp de peste un deceniu de la sărbătorirea Paștelui. La vârsta de treizeci și nouă de ani, și-a găsit moartea în lupta cu oștile Egiptului și „a fost îngropat în mormântul părinților săi. Tot Iuda și Ierusalimul au plâns pe Iosia. Ieremia a făcut un cântec de jale pentru Iosia. Toți cântăreții și toate cântărețele au vorbit de Iosia în cântecele lor de jale până în ziua de azi, și au ajuns o datină în Israel. Cântările acestea sunt scrise în «Cântecele de jale»” (2 Cronici 35:24,25). „Înaintea lui Iosia n-a fost niciun împărat care să se întoarcă la Domnul ca el, din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea lui, întocmai după toată legea lui Moise, și, chiar după el, n-a fost niciunul ca el. Totuși Domnul nu S-a întors din iuțimea mâniei Lui celei mari de care era aprins împotriva lui Iuda din pricina tuturor celor ce făcuse Manase ca să-L mânie” (2 Împărați 23:25,26). Se apropia cu grăbire vremea când Ierusalimul avea să fie distrus cu totul, iar locuitorii țării, duși în robie în Babilon ca să învețe lecțiile pe care refuzaseră să le învețe în împrejurări mai favorabile.