Capitolul acesta se bazează pe Neemia, capitolele 8, 9 şi 10.
Era pe vremea Sărbătorii Trâmbițelor. Mulțimile erau adunate la Ierusalim. Era o scenă tristă. Zidul Ierusalimului fusese reclădit și porțile fuseseră puse, dar o mare parte din cetate era încă în ruine.
Pe o platformă de lemn, înălțată pe una dintre străzile cele mai largi și înconjurată din toate părțile de reminiscențe triste ale slavei pierdute a lui Iuda, stătea Ezra, acum un om în vârstă. La dreapta și la stânga lui erau adunați frații lui, leviții. Privind de pe platformă, ochii lor se roteau peste marea de capete. Copiii legământului se adunaseră din toate cetățile lor. „Ezra a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul cel mare, și tot poporul a răspuns ridicând mâinile: «Amin! Amin!» Și s-au plecat și s-au închinat înaintea Domnului, cu fața la pământ.”
Chiar aici era dovada păcatului lui Israel. Prin căsătoria cu oameni din alte națiuni, limba ebraică se stricase și era nevoie de o mare grijă din partea vorbitorilor pentru a explica legea în limba poporului, ca să poată fi înțeleasă de toți. Unii preoți și leviți s-au unit cu Ezra în explicarea principiilor legii. „Ei citeau deslușit în Cartea Legii lui Dumnezeu și-i arătau înțelesul ca să-i facă să înțeleagă ce citiseră.”
„Tot poporul a fost cu luare-aminte la citirea cărții Legii.” Oamenii au ascultat atenți și cu respect cuvintele Celui Preaînalt. Pe măsură ce Legea era explicată, se convingeau de vinovăția lor și plângeau din cauza nelegiuirilor lor. Dar ziua aceasta era o sărbătoare, o zi de bucurie, o adunare sfântă, o zi pe care Domnul poruncise poporului să o țină cu bucurie și cu veselie; în acest scop au fost îndemnați să-și rețină amărăciunea și să se bucure datorită milei lui Dumnezeu față de ei. „Ziua aceasta este închinată Domnului, Dumnezeului vostru”, a zis Neemia, „să nu vă bociți și să nu plângeți!... Duceți-vă de mâncați cărnuri grase și beți băuturi dulci și trimiteți câte o parte și celor ce n-au nimic pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru; nu vă mâhniți, căci bucuria Domnului va fi tăria voastră.”
Prima parte a zilei a fost consacrată exercițiilor religioase, iar restul timpului poporul l-a petrecut reamintindu-și cu recunoștință de binecuvântările lui Dumnezeu și bucurându-se de darurile pe care El li le dăduse. Au fost trimise, de asemenea, porții de hrană săracilor care nu aveau nimic pregătit. A fot o mare bucurie din cauza cuvintelor Legii care fuseseră citite și înțelese.
În ziua următoare, a continuat citirea și explicarea Legii. Și, la vremea rânduită – ziua a zecea a lunii a șaptea –, slujbele solemne ale Zilei de Ispășire au fost aduse la îndeplinire după porunca lui Dumnezeu.
Din ziua a cincisprezecea și până în a douăzeci și doua zi a aceleiași luni, poporul împreună cu conducătorii au ținut încă o dată Sărbătoarea Corturilor. A fost vestită „în toate cetățile lor și în Ierusalim, zicând: «Duceți-vă la munte și aduceți ramuri de măslin, ramuri de măslin sălbatic, ramuri de mirt, ramuri de finic și ramuri de copaci stufoși, ca să faceți corturi cum este scris.» Atunci, poporul s-a dus și a adus ramuri și au făcut corturi pe acoperișul caselor lor, în curțile lor, în curțile Casei lui Dumnezeu... Și a fost foarte mare veselie. Au citit în cartea Legii lui Dumnezeu în fiecare zi, din cea dintâi zi până la cea din urmă.”
În timp ce ascultau o zi după alta cuvintele Legii, oamenii au fost convinși de nelegiuirile lui și de păcatele națiunii în generațiile trecute. Copiii lui Israel au văzut că, din cauza îndepărtării lor de Dumnezeu, grija Lui protectoare fusese retrasă, iar copiii lui Avraam fuseseră împrăștiați în țări străine și s-au hotărât să caute mila Sa și au făgăduit să asculte de poruncile Sale. Înainte de a începe acest serviciu solemn, ținut în ziua a doua după încheierea Sărbătorii Corturilor, s-au despărțit de păgânii care erau în mijlocul lor.
Când poporul s-a plecat înaintea Domnului, mărturisindu-și păcatele și rugându-se pentru iertare, conducătorii i-au încurajat pe oameni să creadă că Dumnezeu, conform făgăduinței Sale, le ascultă rugăciunile. Ei nu trebuiau numai să se jelească, să plângă și să se pocăiască, ci și să creadă că Dumnezeu îi iartă. Ei trebuiau să-și dovedească credința, reamintindu-și mila Lui și lăudându-L pentru bunătatea Sa. „Sculați-vă”, au spus învățătorii, „și binecuvântați pe Domnul, Dumnezeul vostru, din veșnicie în veșnicie.”
Apoi, din mulțimea adunată, în timp ce stăteau cu mâinile ridicate către cer, s-a înălțat cântarea:
Binecuvântat să fie Numele Tău cel slăvit,
care este mai presus de orice binecuvântare
și de orice laudă!
Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile,
cerurile cerurilor și toată oștirea lor
și pământul cu tot ce este pe el,
mările cu tot ce cuprind ele.
Tu dai viață tuturor acestor lucruri
și oștirea cerurilor se închină înaintea Ta.
După ce cântarea de laudă s-a sfârșit, conducătorii adunării au povestit istoria lui Israel, arătând cât de mare fusese bunătatea lui Dumnezeu față de ei și cât de mare fusese nerecunoștința lor. Apoi, întreaga adunare s-a legat prin legământ să păzească toate poruncile lui Dumnezeu. Ei suferiseră pedeapsa pentru păcatele lor; acum au recunoscut dreptatea procedeelor lui Dumnezeu cu ei și au promis solemn să asculte de Legea Sa. Și ca să fie un legământ sigur și să fie păstrat într-o formă permanentă, ca o amintire a obligației pe care și-o asumaseră, a fost scris, iar preoții, leviții și căpeteniile l-au semnat. El urma să fie un stâlp de aducere-aminte a datoriei și o barieră împotriva ispitei. Poporul a jurat solemn „să umble în Legea lui Dumnezeu dată prin Moise, robul lui Dumnezeu, să păzească și să împlinească toate poruncile Domnului, Stăpânului nostru, orânduirile și legile Lui”. Jurământul făcut de data aceasta cuprindea și făgăduința de a nu se înrudi prin căsătorie cu cei din popoarele țării.
Înainte ca ziua de post să se sfârșească, poporul și-a manifestat mai departe hotărârea de a se întoarce la Domnul, făgăduind solemn să înceteze pângărirea Sabatului. Neemia nu și-a folosit autoritatea de data aceasta, așa cum a făcut mai târziu, oprind negustorii păgâni să mai intre în Ierusalim, dar, în efortul de a împiedica poporul să se supună ispitei, i-a legat printr-un legământ solemn să nu calce legea Sabatului cumpărând de la acești vânzători, sperând ca aceasta îi va descuraja pe negustori și va pune capăt comerțului lor.
Au fost luate măsuri ca să fie sprijinite serviciile publice de închinare înaintea lui Dumnezeu. Pe lângă zecime, adunarea a făgăduit să contribuie anual cu o sumă stabilită pentru slujba sanctuarului. „Am hotărât”, scrie Neemia, „să aducem în fiecare an la Casa Domnului cele dintâi roade ale pământului nostru și cele dintâi roade din toate roadele tuturor pomilor; să aducem... întâii născuți ai fiilor noștri și ai vitelor noastre, cum este scris în lege, pe întâii născuți ai vacilor și oilor noastre.”
Copiii lui Israel se întorseseră la Dumnezeu cu o amărăciune profundă pentru apostazia lor. Făcuseră mărturisire cu plâns și tânguire. Recunoscuseră dreptatea procedeelor lui Dumnezeu cu ei și se legaseră prin jurământ să asculte de Legea Sa. Acum trebuiau să manifeste credință în făgăduințele Sale. Dumnezeu primise pocăința lor și, acum, ei urmau să se bucure de asigurarea iertării păcatelor și de readucerea lor sub ocrotirea divină.
Eforturile lui Neemia de a restatornici închinarea la adevăratul Dumnezeu fuseseră încununate cu succes. Atâta vreme cât poporul avea să fie credincios legământului pe care-l făcuse, atâta vreme cât aveau să fie ascultători de Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul urma să-Și împlinească făgăduința, revărsând binecuvântări bogate asupra lor.
Pentru aceia care stau sub condamnarea păcatului și sunt doborâți de simțământul nevredniciei, în acest raport biblic există lecții de credință și de încurajare. Biblia prezintă cu credincioșie urmările apostaziei lui Israel, dar ea descrie și umilința adâncă și pocăința, devoțiunea sinceră și jertfa generoasă, care au marcat timpurile lor de întoarcere la Domnul.
Orice întoarcere adevărată la Domnul aduce bucuria dăinuitoare în viață. Când se supune influenței Duhului Sfânt, păcătosul își vede vinovăția și necurăția în contrast cu sfințenia Marelui Cercetător al inimilor. Se vede condamnat ca un călcător al Legii. Dar nu trebuie ca, din cauza aceasta, să facă loc disperării, deoarece iertarea lui a fost deja obținută. Se poate bucura de simțământul că păcatele îi sunt iertate și de dragostea unui părinte ceresc iertător. Slava lui Dumnezeu se manifestă prin faptul că El cuprinde în brațele dragostei Sale ființele omenești păcătoase care se pocăiesc, prin faptul că le leagă rănile, le curățește de păcat și le îmbracă în hainele mântuirii.