15. IOSAFAT

Până când a fost chemat la tron, la vârsta de treizeci și cinci de ani, Iosafat avusese înaintea lui exemplul bun al regelui Asa, care, aproape în toate situațiile critice, făcuse „ce este plăcut înaintea Domnului” (1 Împărați 15:11). Într-o domnie prosperă de douăzeci și cinci de ani, Iosafat a căutat să umble „în toată calea tatălui său, Asa, și nu s-a abătut deloc de la ea” (1 Împărați 22:43).

În străduințele sale de a conduce cu înțelepciune, Iosafat a căutat să-și convingă supușii să ia atitudine categorică împotriva practicilor idolatre. Mulți dintre oamenii din ținutul lui încă mai aduceau jertfe „și tămâie pe înălțimi” (1 Împărați 22:43). Regele n-a distrus dintr-odată aceste altare, dar, de la început, a încercat să-l păzească pe Iuda de păcatele care caracterizau Regatul de Nord, aflat sub domnia lui Ahab, cu care a fost contemporan timp de mai mulți ani. Iosafat era credincios lui Dumnezeu. El „n-a căutat pe baali; căci a alergat la Dumnezeul tatălui său și a urmat poruncile Lui, fără să facă ce făcea Israel”. Datorită credincioșiei sale, Domnul a fost cu el și „a întărit domnia în mâinile lui Iosafat” (2 Cronici 17:3-5).

„Tot Iuda îi aducea daruri. Și a avut o mulțime de bogății și slavă. Inima lui s-a întărit din ce în ce în căile Domnului...” (2 Cronici 17:5,6). Pe măsură ce timpul trecea, iar reformele se îndeplineau, împăratul, „a îndepărtat din Iuda chiar și înălțimile și idolii” (2 Cronici 17:6 u.p.). „El a scos din țară pe sodomiții care mai rămăseseră de pe vremea tatălui său, Asa” (1 Împărați 22:46). Astfel, treptat, locuitorii din Iuda au fost eliberați de multe dintre primejdiile care amenințaseră să întârzie în mod serios dezvoltarea lor spirituală.

În întregul regat, poporul avea nevoie de instruire în Legea lui Dumnezeu. Siguranța lor consta în înțelegerea acestei legi. Punându-și de acord viața cu cerințele sale, ei deveneau credincioși atât față de Dumnezeu, cât și față de oameni. Cunoscând lucrul acesta, Iosafat a luat măsuri pentru a-i oferi poporului o îndrumare amănunțită în Sfintele Scripturi. Prinții care aveau răspunderea diferitelor părți ale regatului erau îndrumați să rânduiască învățători pentru o lucrare plină de credincioșie. Prin numire regală, acești învățători, lucrând sub directa supraveghere a prinților, „s-au dus să învețe pe oameni în cetățile lui Iuda” (2 Cronici 17:7-9). Și, pe măsură ce mulți se străduiau să înțeleagă cerințele lui Dumnezeu și să îndepărteze păcatul, se producea o reformă. 

Iosafat a datorat mult din prosperitatea lui ca rege măsurilor înțelepte pentru împlinirea nevoilor spirituale ale supușilor. În ascultarea de Legea lui Dumnezeu se găsește un mare câștig. În conformarea cu cerințele divine, se găsește o putere transformatoare care aduce pace și bună învoire între oameni. Dacă învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu ar avea o influență stăpânitoare în viața fiecărui bărbat și a fiecărei femei, dacă mintea și inima ar fi aduse sub puterea lui, relele care există astăzi în viața oamenilor și a națiunilor nu și-ar mai avea locul. Din fiecare cămin ar porni o influență care i-ar face pe oameni puternici în înțelegerea spirituală și în tăria morală și, în felul acesta, națiunile și indivizii s-ar afla pe un teren bun.

Timp de mulți ani, Iosafat a trăit în pace, nefiind tulburat de popoarele înconjurătoare. „Groaza Domnului a apucat toate împărățiile țărilor dimprejurul lui Iuda și n-au făcut război împotriva lui Iosafat” (2 Cronici 17:10). Din Filistia primea tribut în bani și daruri; din Arabia, cirezi mari de oi și de capre. „Iosafat se ridicase la cea mai înaltă treaptă de mărire. A zidit în Iuda cetățui și cetăți pentru merinde... O ceată de oameni viteji, ca ostași, ... erau în slujba împăratului, afară de aceia pe care îi pusese împăratul în cetățile întărite ale lui Iuda” (2 Cronici 17:12-19). Binecuvântat din belșug cu „bogății și slavă” (2 Cronici 18:1), a fost în stare să răspândească o influență puternică în favoarea adevărului și a dreptății.

La câțiva ani după venirea la domnie, Iosafat, acum în culmea pros­perității, a consimțit la căsătoria fiului său Ioram cu Atalia, fiica lui Ahab și a Izabelei. Prin această unire s-a legat între Regatul lui Iuda și Regatul lui Israel o alianță care nu a fost în planul divin și care, într-o vreme de criză, a adus dezastru pentru rege și pentru mulți dintre supușii lui.

Într-o anumită împrejurare, Iosafat l-a vizitat pe regele lui Israel la Samaria. Vizitatorului regal de la Ierusalim i s-a arătat o cinste deosebită și, înainte de încheierea vizitei sale, a fost convins să se unească cu regele lui Israel pentru a lupta împotriva sirienilor. Ahab nădăjduia că, unin­du-și forțele cu acelea ale lui Iuda, putea câștiga Ramotul, una dintre vechile cetăți de scăpare care, susținea el, aparținea de drept israeliților.

Cu toate că, într-un moment de slăbiciune, Iosafat a făgăduit în mod pripit să se unească cu regele lui Israel în război împotriva sirienilor, totuși judecata lui mai bună l-a făcut să caute voia lui Dumnezeu cu privire la acest angajament. „Apoi, Iosafat a zis împăratului lui Israel: «Întreabă acum, te rog, cuvântul Domnului.» Împăratul lui Israel a strâns pe proroci, în număr de patru sute, și le-a zis: «Să ne ducem la luptă împotriva Ramotului din Galaad sau să-mi văd de treabă?» Și ei au răspuns: «Suie-te și Dumnezeu o va da în mâinile împăratului»” (2 Cronici 18:4,5).

Nemulțumit, Iosafat a căutat să cunoască într-un mod mai sigur voia lui Dumnezeu. „Dar Iosafat a zis: «Nu mai este aici niciun proroc al Domnului prin care să-L putem întreba?»” (vers. 60). „Mai este un om prin care am putea să întrebăm pe Domnul”, a răspuns Ahab, „dar îl urăsc, căci nu-mi prorocește nimic bun, nu prorocește decât rău: este Mica, fiul lui Imla” (1 Împărați 22:8). Iosafat a fost hotărât în cererea lui ca să fie chemat omul lui Dumnezeu și după ce acesta s-a arătat înaintea lor și a fost somat de Ahab să jure că nu va spune „decât adevărul în Numele Domnului”, Mica a răspuns: „Văd tot Israelul risipit pe munți, ca niște oi care n-au păstor. Și Domnul zice: «Oamenii aceia n-au stăpân; să se întoarcă fiecare acasă în pace»” (vers. 16,17).

Cuvintele prorocului ar fi trebuit să fie îndestulătoare pentru a le arăta regilor că planul lor nu era aprobat de Cer, dar niciunul dintre regi n-a fost dispus să ia seama la avertizare. Ahab își stabilise drumul și era hotărât să-l urmeze. Iosafat își dăduse cuvântul de onoare: „Vom merge la luptă ... cu tine” (2 Cronici 18:3) și, după ce făcuse o așa făgăduință, n-a vrut să-și retragă forțele. „Împăratul lui Israel și Iosafat, împăratul lui Iuda, s-au suit la Ramot din Galaad” (1 Împărați 22:29).

În timpul luptei care a urmat, Ahab a fost atins de o săgeată și, la apusul soarelui, a murit: „La apusul soarelui s-a strigat în toată tabăra: «Să plece fiecare în cetatea lui și să plece fiecare în țara lui»” (vers. 36). Astfel s-a împlinit cuvântul prorocului.

Din această bătălie dezastruoasă, Iosafat s-a reîntors la Ierusalim. Când se apropia de cetate, prorocul Iehu l-a întâmpinat cu mustrarea: „Cum de ai ajutat tu pe cel rău și ai iubit pe cei ce urăsc pe Domnul? Din pricina aceasta este mâniat Domnul pe tine. Dar tot se mai găsește şi ceva bun în tine, căci ai înlăturat din țară idolii și ți-ai pus inima să caute pe Dumnezeu” (2 Cronici 19:2,3).

Ultimii ani ai domniei au fost în mare măsură petrecuți cu întărirea apărării naționale și spirituale a lui Iuda. El, „a mai făcut o călătorie prin mijlocul poporului, de la Beer-Șeba până la muntele lui Efraim, și i-a adus înapoi la Domnul, Dumnezeul părinților lor” (vers. 4).

Unul dintre pașii cei mai importanți făcuți de rege a fost înființarea și întreținerea unei curți de justiție competente. „A pus judecători în toate cetățile întărite din țara lui Iuda, în fiecare cetate. Și a zis judecătorilor: «Luați seama la ce veți face, căci nu pentru oameni veți rosti judecăți, ci pentru Domnul, care va fi lângă voi când le veți rosti. Acum frica Domnului să fie peste voi; vegheați asupra faptelor voastre, căci la Domnul, Dumnezeul nostru, nu este nicio nelegiuire, nici nu se are în vedere fața oamenilor, nici nu se primesc daruri” (vers. 5-7).

Sistemul a fost îmbunătățit prin întemeierea unei curți de apel la Ierusalim. Iosafat „a pus aici, pentru judecățile Domnului și pentru neînțelegeri, leviți, preoți și căpetenii peste casele părinteşti ale lui Israel” (vers. 8).

Regele i-a îndemnat pe acești judecători să fie credincioși. „Voi să lucrați în frica Domnului, cu credință și curăție de inimă”, le-a zis el. „În orice neînțelegere, care vă va fi supusă de frații voștri, care locuiesc în cetățile lor, și anume: cu privire la un omor, la o lege, la o poruncă, la învățături și rânduieli, să-i luminați, ca să nu se facă vinovați față de Domnul și să nu izbucnească mânia Lui peste voi și peste frații voștri. Așa să lucrați și nu veți fi vinovați.

Și iată că aveți în frunte pe marele-preot Amaria pentru toate treburile Domnului și pe Zebadia, fiul lui Ismael, căpetenia casei lui Iuda, pentru toate treburile împăratului și aveți înainte ca dregători pe leviți. Întăriți-vă și lucrați, și Domnul să fie cu cel ce va face binele. (vers. 9-11).

Prin garantarea plină de atenție a drepturilor și libertăților supușilor lui, Iosafat a subliniat considerația pe care orice membru al familiei omenești o primește de la Dumnezeul dreptății, care conduce peste toți. „Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor.” Și aceia care sunt rânduiți să lucreze ca judecători sub autoritatea Lui trebuie să facă „dreptate celui slab și orfanului”, să le dea „dreptate nenorocitului și săracului”, să-l scape „pe cel nevoiaș și lipsit, izbăvindu-l din mâna celor răi” (Psalmii 82:1,3,4).

Către încheierea domniei lui Iosafat, Regatul lui Iuda a fost invadat de o oștire la apropierea căreia locuitorii țării aveau motive să se teamă. „Fiii lui Moab și fiii lui Amon, și cu ei niște maoniți, au pornit cu război împotriva lui Iosafat.” Știri despre această invazie au ajuns la împărat printr-un sol care s-a înfățișat cu înspăimântătorul cuvânt: „O mare mulțime înaintează împotriva ta de dincolo de mare, din Siria, și sunt la Hațațon-Tamar, adică En-Ghedi” (2 Cronici 20:1,2).

Iosafat era un om curajos și viteaz. Timp de ani de zile își întărise armatele și cetățile fortificate. Era bine pregătit să facă față aproape oricărui vrăjmaș. Cu toate acestea, în această criză, el nu și-a pus încrederea în brațul omenesc. Nu prin armate disciplinate și prin cetăți întărite, ci printr-o credință vie în Dumnezeul lui Iuda putea nădăjdui să câștige biruința asupra acestor păgâni, care se făleau cu puterea lor de a-l umili pe Iuda în ochii popoarelor.

„În spaima sa, Iosafat și-a îndreptat fața să caute pe Domnul și a vestit un post pentru tot Iuda. Iuda s-a adunat să cheme pe Domnul și au venit din toate cetățile lui Iuda să caute pe Domnul” (vers. 3,4).

Stând în curtea templului, înaintea poporului său, Iosafat și-a revărsat sufletul în rugăciune, cerând împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu, în timp ce mărturisea starea de neajutorare a lui Israel: „Doamne, Dumnezeul părinților noștri”, se ruga el, „nu ești Tu Dumnezeu în ceruri și nu stăpânești Tu peste toate împărățiile neamurilor? Oare n-ai Tu în mână tăria și puterea, așa că nimeni nu ți se poate împotrivi? Oare n-ai izgonit Tu, Dumnezeul nostru, pe locuitorii țării acesteia dinaintea poporului Tău, Israel, și n-ai dat-o Tu pentru totdeauna de moștenire seminției lui Avraam care Te iubea? Ei au locuit-o și Ţi-au zidit în ea un locaș sfânt pentru Numele Tău, zicând: «Dacă va veni peste noi vreo nenorocire, sabia, judecata, ciuma sau foametea, ne vom înfățișa înaintea casei acesteia și înaintea Ta, căci Numele Tău este în casa aceasta; vom striga către Tine din mijlocul strâmtorării noastre, și Tu ne vei asculta și ne vei mântui!

Acum, iată, fiii lui Amon și ai lui Moab și cei din muntele Seir, la care nu ai îngăduit lui Israel să intre, când venea din țara Egiptului – căci s-a abătut de la ei și nu i-a nimicit –, iată-i cum ne răsplătesc acum, venind să ne izgonească din moștenirea Ta, pe care ne-ai dat-o în stăpânire! O, Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca tu pe ei? Căci noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulțimi care înaintează împotriva noastră și nu știm ce să facem, dar ochii noștri sunt îndreptați spre Tine!” (vers. 6-12)

Cu încredere, Iosafat putea să-I spună Domnului: „Ochii noștri sunt îndreptați spre Tine.” Ani de zile, el învățase poporul să se încreadă în Acela care în veacurile trecute intervenise deseori să-i scape pe cei aleși ai Săi de distrugere totală și acum, când regatul era în primejdie, Iosafat nu stătea singur: „Tot Iuda stătea înaintea Domnului, cu pruncii, nevestele și fiii lor” (vers. 13). În unire, posteau și se rugau. În unire, ei se rugau stăruitor Domnului să-i pună pe vrăjmașii lor în încurcătură, pentru ca Numele lui Iehova să fie proslăvit.

Dumnezeule, nu tăcea!

Nu tăcea şi nu Te odihni, Dumnezeule!

Căci iată că vrăjmaşii Tăi se frământă

şi cei ce Te urăsc înalţă capul.

Fac planuri pline de vicleşug împotriva poporului Tău

şi se sfătuiesc împotriva celor ocrotiţi de Tine.

„Veniţi”, zic ei, „să-i nimicim din mijlocul neamurilor,

ca să nu se mai pomenească numele lui Israel!”

Se strâng toţi cu o inimă,

fac un legământ împotriva Ta:

corturile lui Edom şi ismaeliţii,

Moabul şi hagareniţii,

Ghebal, Amon, Amalec...

Fă-le ca lui Madian,

ca lui Sisera, ca lui Iabin la pârâul Chison...

Să fie rușinați și îngroziți pe vecie,

să le roșească obrazul de rușine și să piară!

Că să știe că numai Tu, al cărui Nume este Domnul,

Tu ești Cel Preaînalt pe tot pământul.

(Psalmii 83:1-6,9,17,18) 

Când poporul s-a unit cu regele lor că să se umilească înaintea lui Dumnezeu și să-L cheme, Duhul Domnului a venit peste Iahaziel, un levit dintre fiii lui Asaf, și a zis: „Ascultați, tot Iuda și locuitorii din Ierusalim, și tu, împărate Iosafat! Așa vă vorbește Domnul: «Nu vă temeți și nu vă înspăimântați dinaintea acestei mari mulțimi, căci nu voi veți lupta, ci Dumnezeu. Mâine pogorâți-vă împotriva lor. Ei se vor sui pe dealul Ţiț și-i veți găsi la capătul văii, în fața pustiei Ieruel. Nu veți avea de luptat în lupta aceasta; așezați-vă, stați acolo și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul. Iuda și Ierusalim, nu vă temeți și nu vă înspăimântați; mâine ieșiți-le înainte, și Domnul va fi cu voi!»

Iosafat s-a plecat cu fața la pământ și tot Iuda și locuitorii Ierusalimului s-au aruncat înaintea Domnului să se închine înaintea Lui. Leviții dintre fiii chehatiților și dintre fiii coreiților s-au sculat și au lăudat cu glas tare și puternic pe Domnul, Dumnezeul lui Israel.

A doua zi, au pornit dis-de-dimineață spre pustia Tecoa. La plecarea lor, Iosafat a venit și a zis: «Ascultați-mă, Iuda și toți locuitorii Ierusalimului! Încredeți-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, și veți fi întăriți; încredeți-vă în prorocii Lui și veți izbuti.» Apoi, în învoire cu poporul, a numit niște cântăreți care, îmbrăcați cu podoabe sfinte și mergând înaintea oștirii, lăudau pe Domnul și ziceau: «Lăudați pe Domnul, căci îndurarea Lui ține în veac!»” (2 Cronici 20:14-21). Acești cântăreți au mers în fruntea oștirii, înălțând glasurile în laudă către Dumnezeu pentru făgăduințele biruinței. 

Era o singură cale de a merge la luptă împotriva oștirii vrăjmașului – lăudându-L pe Domnul cu cântări și înălțându-L pe Dumnezeul lui Israel. Acesta a fost marșul lor de luptă. Ei aveau frumusețea sfințeniei. Dacă astăzi ar fi mai multă laudă la adresa lui Dumnezeu, nădejdea, curajul și credința ar crește continuu. Și oare nu aceasta ar întări mâinile luptătorilor viteji, care stau astăzi în apărarea adevărului?

„Domnul a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon și ai lui Moab și împotriva celor din muntele Seir, care veniseră împotriva lui Iuda. Fiii lui Amon şi ai lui Moab s-au aruncat asupra locuitorilor din muntele Seir ca să-i nimicească cu desăvârșire și să-i prăpădească. Și, după ce au isprăvit cu locuitorii din Seir, s-au ajutat unii pe alții să se nimicească.

Când au ajuns pe înălțimea de unde se zărește pustia, s-au uitat înspre mulțime, și iată că ei erau niște trupuri moarte întinse pe pământ și nimeni nu scăpase. (vers. 22-24).

Dumnezeu a fost tăria lui Iuda în această criză și El este tăria po­porului Său astăzi. Nu trebuie să ne încredem în căpetenii și nici să-i punem pe oameni în locul lui Dumnezeu. Să ne aducem aminte că ființele omenești sunt supuse căderii și greșelii și că Acela care are toată puterea este turnul nostru puternic de apărare. În orice situaţie, trebuie să știm că lupta este a Sa. Rezervele Sale sunt nelimitate, iar imposibilitățile aparente vor face biruința cu atât mai mare.

Mântuiește-ne, Dumnezeul mântuirii,

strânge-ne și scoate-ne din mijlocul neamurilor,

ca să lăudăm Numele Tău cel sfânt

și să ne punem slava în a Te lăuda!

(1 Cronici 16:35) 

Încărcați de pradă, luptătorii lui Iuda s-au întors „veseli… la Ierusalim, căci Domnul îi umpluse de bucurie, izbăvindu-i de vrăjmașii lor. Au intrat în Ierusalim și în Casa Domnului, în sunete de alăute, de harpe și trâmbițe” (2 Cronici 20:27,28). Mare era motivul bucuriei lor. În ascultare de porunca: „Nu veți avea de luptat în lupta aceasta; așezați-vă, stați acolo și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul… nu vă temeți și nu vă înspăimântați” (vers. 17), ei își puseseră întreaga încredere în Dumnezeu, iar El Se dovedise cetățuia și eliberatorul lor. Acum puteau cânta și înțelege imnurile inspiratoare ale lui David:

Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru,

un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi...

El a sfărâmat arcul și a rupt sulița, a ars cu foc carele de război.

„Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu:

Eu stăpânesc peste neamuri,

Eu stăpânesc pe Pământ.”

Domnul oștirilor este cu noi,

Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.

(Psalmii 46:1,9-11)

Ca și Numele Tău, Dumnezeule,

Și lauda Ta răsună până la marginile pământului;

dreapta Ta este plină de îndurare.

Se bucură Muntele Sionului,

și se veselesc fiicele lui Iuda de judecățile Tale...

Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci;

El va fi călăuza noastră până la moarte.

(Psalmii 48:10,11,14)

Prin credința conducătorului lui Iuda și a oștirilor lui, „groaza Domnului a apucat toate împărățiile celorlalte țări, când au auzit că Domnul luptase împotriva vrăjmașilor lui Israel. Și împărăția lui Iosafat a fost liniștită, și Dumnezeul lui i-a dat pace de jur împrejur” (2 Cronici 20:29,30).