Capitolul acesta se bazează pe Neemia, capitolele 2, 3 şi 4
Călătoria lui Neemia la Ierusalim a fost făcută în siguranță. Scrisorile către guvernatorii provinciilor din drumul lui i-au asigurat o primire onorabilă și un ajutor prompt. Niciun vrăjmaș n-a îndrăznit să-l atace pe slujitorul oficial care era păzit de puterea împăratului persan și conducătorii provinciilor l-au tratat cu un respect deosebit. Însă sosirea lui la Ierusalim cu o escortă militară, arătând prin aceasta că venise cu o misiune importantă, a trezit invidia triburilor păgâne, care locuiau aproape de cetate și care cultivaseră multă vreme vrăjmășie împotriva iudeilor, aruncând asupra lor batjocură și insultându-i. În fruntea acestei lucrări rele erau unii dintre conducătorii acestor triburi, Sanbalat Horonitul, Tobia, slujitorul amonit, și Gheșem Arabul. Încă de la început, acești conducători au privit cu ochi critic mișcările lui Neemia și s-au străduit, prin toate mijloacele disponibile, să-i zădărnicească planurile și să-i împiedice lucrarea.
Neemia a continuat să manifeste aceeași grijă și prudența care caracterizaseră și până atunci lucrarea lui. Știind că vrăjmași răi și hotărâți stăteau gata să i se împotrivească, a ascuns natura misiunii sale până când o cercetare a situației avea să îl facă în stare să-și alcătuiască planurile. În felul acesta, spera să-și asigure colaborarea oamenilor și să-i pună la lucru înainte ca împotrivirea vrăjmașilor să fie trezită. Alegând câțiva bărbați pe care-i știa vrednici de încredere, Neemia le-a spus despre împrejurările care l-au determinat să vină la Ierusalim, despre obiectivul urmărit și planurile pe care-și propunea să le urmeze. Îndată interesul lor pentru această lucrare a fost câștigat și ajutorul lor, obținut.
În a treia noapte după sosire, Neemia s-a sculat la miezul nopții și, împreună cu câțiva tovarăși de încredere, a ieșit să vadă personal ruinele cetății Ierusalim. Călare pe asin, a traversat cetatea dintr-o parte în alta, cercetând zidurile dărâmate și porțile cetății. Gânduri dureroase au umplut mintea patriotului iudeu, când, cu inima zdrobită de durere, privea ruinele fortificațiilor de odinioară ale Ierusalimului său iubit. Amintirile măreției trecute a lui Israel erau într-un contrast puternic cu dovezile umilirii sale.
În taină și pe tăcute, Neemia a terminat cercetarea zidurilor. „Dregătorii nu știau unde fusesem”, declară el, „și ce făceam. Până în clipa aceea nu spusesem nimic iudeilor, nici preoților și nici mai-marilor, nici dregătorilor, nici vreunuia din cei ce vedeau de treburi.” Restul nopții l-a petrecut în rugăciune, deoarece știa că dimineața va trebui să facă un efort stăruitor pentru a-i trezi și a-i uni pe concetățenii lui descurajați și dezbinați.
Deși avea o împuternicire împărătească, prin care li se cerea locuitorilor să colaboreze cu el la reclădirea zidurilor cetății, Neemia nu a recurs la exercitarea autorității. A căutat mai degrabă să câștige încrederea și simpatia poporului, știind că, în lucrarea cea mare care-i stătea înainte, era esențială o unire atât a inimilor, cât și a mâinilor. A doua zi, când a adunat poporul, el a prezentat argumente care urmăreau să trezească energiile adormite și să-i unească pe cei risipiți.
Ascultătorii lui Neemia nu știau despre cercetarea pe care o făcuse în noaptea precedentă și nici el nu le-a spus. Dar faptul că făcuse ocolul cetății a contribuit într-o mare măsură la reușita lui, deoarece a fost în stare să vorbească despre situația cetății cu o așa precizie și minuțiozitate, că i-a uimit pe ascultători. Impresia pe care o lăsaseră asupra lui slăbiciunea și degradarea Ierusalimului, așa cum le văzuse, a dat putere și seriozitate cuvintelor sale.
Neemia a prezentat înaintea poporului disprețul la care erau supuși între păgâni – religia lor dezonorată, Dumnezeul lor, hulit. Le-a spus că, într-o țară îndepărtată, a auzit despre suferința lor, că a cerut favoarea Cerului în folosul lor și că, în timp ce se ruga, s-a hotărât să-i ceară împăratului îngăduința de a le veni în ajutor. Îl rugase pe Dumnezeu ca împăratul nu numai să-i dea îngăduința aceasta, ci să-l învestească și cu autoritate și să-i dea ajutorul necesar pentru lucrare, iar felul în care îi fusese ascultată rugăciunea îi arătase că planul era de la Domnul.
El a relatat toate acestea și apoi, arătându-le că era susținut de autoritatea combinată a Dumnezeului lui Israel cu aceea a împăratului persan, Neemia a întrebat poporul în mod direct dacă voia să folosească această ocazie și să se ridice să construiască zidul.
Apelul a mers direct la inimile oamenilor. Gândul la modul în care fusese manifestată favoarea Cerului față de ei i-a făcut să se rușineze de teama lor și, cu un nou curaj, au răspuns într-un glas: „Să ne sculăm și să zidim.” Și s-au întărit în această hotărâre bună.
Neemia a pus tot sufletul în lucrarea pe care o începuse. Speranţa lui, energia, entuziasmul și hotărârea lui erau contagioase, inspirându-i și pe alții cu același curaj înalt și cu același scop nobil. Fiecare bărbat a devenit un Neemia la rândul lui și a ajutat să devină mai puternice inima și mâna vecinului său.
Când au auzit ce sperau să realizeze iudeii, vrăjmașii lor au râs batjocoritori, zicând: „Ce faceți voi acolo? Vă răsculați împotriva împăratului?” Dar Neemia le-a răspuns: „Dumnezeul cerurilor ne va da izbândă. Noi, robii Săi, ne vom scula și vom zidi, dar voi nu aveți nici parte, nici drept, nici aducere-aminte în Ierusalim.”
Printre cei ce au fost cuprinși de spiritul, zelul și stăruința lui Neemia au fost și preoții. Datorită poziției lor influente, acești bărbați puteau face mult pentru înaintarea sau împiedicarea lucrării, iar colaborarea lor binevoitoare, chiar de la început, a contribuit într-o mare măsură la reușită. Majoritatea căpeteniilor și conducătorilor lui Israel s-au ridicat cu noblețe la împlinirea datoriei lor și acești bărbați credincioși au o mențiune specială în cartea lui Dumnezeu. Au fost și câțiva nobili tecoiți care „nu s-au supus în slujba Domnului”. Amintirea acestor netrebnici este subliniată cu rușine și a fost lăsată ca o avertizare pentru toate generațiile viitoare.
În fiecare mișcare religioasă sunt unii care, deși nu pot nega că lucrarea este a lui Dumnezeu, totuși se țin departe, refuzând să facă vreun efort pentru a ajuta. Ar fi bine pentru unii ca aceștia să-și aducă aminte de raportul păstrat sus – cartea aceea în care nu sunt omisiuni, nici greșeli și după care vom fi judecați. Acolo este raportată orice ocazie neglijată de a face un serviciu pentru Dumnezeu și tot acolo este ținută, spre veșnică amintire, orice faptă de credință și de iubire.
Exemplul nobililor tecoiți a avut puțină greutate împotriva influenței inspiratoare a prezenței lui Neemia. În general, poporul era însuflețit cu zel și cu patriotism. Bărbați pricepuți și cu influență au organizat, în grupe, diferite categorii de cetățeni, fiecare fiind făcut răspunzător pentru zidirea unei părți a zidului. Și despre unii stă scris că au zidit „fiecare în dreptul casei lui”.
Și acum când lucrarea începuse, energia lui Neemia nu a slăbit. Cu o atenție neobosită a supravegheat lucrarea de construire, îndrumându-i pe muncitori, observând piedicile și luând măsuri pentru cazurile neprevăzute. De-a lungul zidului de peste patru kilometri, influența lui se simțea continuu. Prin cuvinte potrivite, el îi încuraja pe cei fricoși, îi ridica pe cei înceți la lucru și îi aproba pe cei stăruitori. Și tot timpul veghea mișcările vrăjmașilor, care, din timp în timp, se adunau la distanță și se angajau în conversații ca și când ar fi pus la cale răul și apoi, venind mai aproape de lucrători, încercau să le distragă atenția.
În multele lui activități, Neemia n-a uitat Izvorul puterii sale. Inima îi era mereu înălțată spre Dumnezeu, marele Supraveghetor a toate: „Dumnezeul cerului”, a exclamat el, „ne va da izbânda”, iar cuvintele lui sunau și răsunau, bucurând inimile tuturor muncitorilor de pe zid.
Dar restaurarea fortărețelor Ierusalimului n-a înaintat fără piedici. Satana lucra să stârnească împotrivire și să aducă descurajare. Sanbalat, Tobia și Gheșem, agenții lui principali în această mișcare, s-au hotărât să împiedice lucrarea de reclădire. S-au străduit să provoace neînțelegeri între muncitori. Ei și-au bătut joc de eforturile constructorilor, declarând lucrarea ca fiind imposibil de realizat și prevestind eșecul.
„La ce lucrează acești iudei neputincioși?” exclama Sanbalat batjocoritor. „Oare vor fi lăsați să lucreze?... Oare vor da ei viață unor pietre înmormântate sub mormane de praf și arse de foc?” Tobia, și mai îngâmfat, a adăugat: „Să zidească numai! Dacă se va sui o vulpe, le va dărâma zidul lor de piatră.”
Ziditorii au fost supuși unor împotriviri și mai active. Au fost obligați să se păzească continuu de comploturile vrăjmașilor lor, care, sub pretextul prieteniei, căutau pe diferite căi să producă încurcătură și confuzie și să trezească neîncredere. S-au străduit să slăbească curajul iudeilor, au format conspirații pentru a-l atrage pe Neemia în plasa lor, iar iudeii nesinceri au fost gata să ajute planurile lor trădătoare. S-a transmis raportul că Neemia complota împotriva monarhului persan, intenționând să se ridice ca împărat al lui Israel și că toți cei care-l ajutau erau trădători.
Dar Neemia a continuat să-L caute pe Dumnezeu pentru călăuzire și sprijin, iar „poporul lucra cu inimă”. Lucrarea a înaintat până când toate spărturile au fost umplute, iar întregul zid a fost clădit până la jumătate din înălțimea proiectată.
Când vrăjmașii lui Israel au văzut cât de zadarnice erau eforturile lor, s-au umplut de mânie. De aici înainte n-au mai îndrăznit să folosească mijloace violente, căci știau că Neemia și tovarășii lui lucrau din însărcinarea împăratului și se temeau că o împotrivire activă față de el ar fi adus asupra lor dezaprobarea monarhului. Dar acum, în mânia lor, s-au făcut vinovați ei înșiși chiar de trădarea de care-l acuzau pe Neemia. Adunându-se pentru sfat, „s-au unit toți împreună ca să vină împotriva Ierusalimului”.
În timp ce samaritenii complotau împotriva lui Neemia și a lucrării lui, unii dintre conducătorii iudei, devenind nemulțumiți, au căutat să-l descurajeze, exagerând greutățile care însoțeau lucrarea. „Puterile celor ce duc poverile slăbesc”, ziceau ei, „și dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul”.
Descurajarea a venit și din altă parte. „Iudeii care locuiau lângă ei”, aceia care nu participau la lucrare, au adunat declarațiile și rapoartele vrăjmașilor lor și le-au folosit ca să slăbească curajul și să provoace nemulțumire.
Dar batjocurile și disprețul, împotrivirea și amenințările păreau să-l inspire pe Neemia cu o hotărâre mai puternică și să-l trezească la o veghere mai atentă. El a recunoscut primejdiile pe care avea să le întâmpine în această luptă cu vrăjmașii lor. Dar curajul i-a fost neînfrânt. „Ne-am rugat Dumnezeului nostru”, declară el, „și am pus o strajă zi și noapte.” „De aceea am pus, în locurile cele mai de jos, dinapoia zidului și în locurile tari, poporul pe familii, i-am așezat pe toți cu săbiile, cu sulițele și arcurile lor. M-am uitat și, sculându-mă, am zis mai-marilor, dregătorilor și celuilalt popor: «Nu vă temeți de ei! Aduceți-vă aminte de Domnul cel mare și înfricoșat și luptați pentru frații voștri, pentru fiii voștri și fiicele voastre, pentru nevestele voastre și pentru casele voastre!»
Când au auzit vrăjmașii noștri că am fost înștiințați, Dumnezeu le-a nimicit planul și ne-am întors cu toții la zid, fiecare la lucrarea lui. Din ziua aceea, jumătate din oamenii mei lucrau, iar cealaltă jumătate era înarmată cu sulițe, cu scuturi, cu arcuri și cu platoșe... Cei ce zideau zidul și cei ce duceau sau încărcau poverile cu o mână lucrau, iar cu alta țineau arma. Fiecare din ei, când lucra, își avea sabia încinsă la mijloc.”
Alături de Neemia stătea un trâmbițaș și, în diferite părți ale zidului, stăteau preoți care purtau trâmbițele sfinte. Poporul era împrăștiat la lucrările lui, dar, la apropierea primejdiei din orice parte, se dădea un semnal ca să se îndrepte acolo fără întârziere. „Așa făceam lucrarea”, zice Neemia, „jumătate din noi stând cu sulița în mână din zorii zilei până la ivirea stelelor.”
Acelora care locuiseră în orașele și satele din afara Ierusalimului li s-a cerut să se instaleze înăuntrul zidurilor ca să păzească lucrarea și să fie gata de lucru dimineața. Aceasta prevenea întârzierea inutilă și îndepărta posibilitatea pe care vrăjmașul ar fi folosit-o altfel ca să-i atace pe muncitori când veneau și când plecau la casele lor. Neemia și tovarășii lui nu s-au dat înapoi din fața greutăților și a slujirii cu sacrificii. Nici ziua, nici chiar în timpul scurt de somn, nu-și scoteau hainele și nu lăsau jos armele.
Împotrivirea și descurajarea pe care clăditorii din zilele lui Neemia le-au întâmpinat din partea vrăjmașilor și a pretinșilor prieteni sunt tipice pentru experiența pe care o vor avea cei care lucrează astăzi pentru Dumnezeu. Creștinii sunt probați nu numai prin mânia, nemulțumirea și cruzimea vrăjmașilor, ci și prin indolența, nehotărârea, încropeala și trădarea pretinșilor prieteni și a celor care ar trebui să ajute. Batjocura și disprețul sunt îndreptate asupra lor. Și același vrăjmaș care conduce la nemulțumire, într-o împrejurare mai favorabilă lui, folosește mijloace mai crude și mai violente.
Pentru a-și împlini planurile, Satana se folosește de toate elementele neconsacrate. Printre cei care pretind a fi sprijinitorii cauzei lui Dumnezeu sunt unii care se unesc cu vrăjmașii Săi și, în felul acesta, lasă cauza Lui descoperită în fața atacurilor celor mai cruzi adversari. Chiar și aceia care doresc ca lucrarea lui Dumnezeu să progreseze pot totuși să slăbească mâinile slujitorilor Săi ascultând, raportând și crezând pe jumătate calomniile, lăudăroșeniile și amenințările vrăjmașului Său. Satana lucrează cu o reușită uimitoare prin agenții lui și toți aceia care cedează influenței lor sunt supuși unei puteri vrăjite, care distruge înțelepciunea înțeleptului și înțelegerea celui prevăzător. Dar, asemenea lui Neemia, poporul lui Dumnezeu nu trebuie nici să se teamă de dușmani și nici să-i disprețuiască. Punându-și încrederea în Dumnezeu, cei credincioși trebuie să meargă neabătuți înainte, făcând lucrarea Sa fără egoism și încredințând providenței Sale cauza pentru care trăiesc.
În mijlocul unei mari descurajări, Neemia a făcut din Dumnezeu sprijinul lui, apărarea lui sigură. Și Acela care a fost sprijinul slujitorului Său atunci, a fost locul de adăpost al poporului Său în toate veacurile. În fiecare încercare, poporul Său poate spune cu încredere: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Romani 8:31). Oricât de viclene ar fi uneltirile lui Satana și ale agenților lui, Dumnezeu le poate descoperi și El poate zădărnici planurile lor. Astăzi, răspunsul credinței va fi răspunsul dat de Neemia: „Dumnezeul nostru va lupta pentru noi”, căci Dumnezeu este în lucrarea aceasta și niciun om nu poate împiedica succesul ei final.