În culmea domniei lui prospere, regele Ezechia a fost deodată lovit de o boală fatală. „Bolnav pe moarte”, cazul lui era dincolo de puterea omului de a-i veni în ajutor. Ultimele speranțe păreau pierdute, când prorocul Isaia i s-a arătat cu solia: „Așa vorbește Domnul: «Pune-ți în rânduială casa, căci vei muri și nu vei mai trăi»” (Isaia 38:1).
Perspectiva părea foarte întunecată, dar regele se putea ruga încă Aceluia care până acum îi fusese „adăpostul și sprijinul..., un ajutor, care nu lipsește niciodată în nevoi” (Psalmii 46:1). Astfel, „s-a întors cu fața la perete și a făcut Domnului următoarea rugăciune: «Doamne, adu-Ţi aminte că am umblat înaintea Feței Tale cu credincioșie și curăție de inimă și am făcut ce este bine înaintea Ta!» Și Ezechia a vărsat multe lacrimi” (2 Împărați 20:2,3).
Din zilele lui David nu mai domnise niciun rege care să lucreze cu atâta putere pentru ridicarea Împărăției lui Dumnezeu într-o vreme de apostazie și dezamăgire, așa cum făcuse Ezechia. Regele care era pe moarte Îl slujise pe Dumnezeul lui cu credincioșie și întărise încrederea poporului în Iehova, Conducătorul lor suprem. Și, asemenea lui David, el se putea ruga acum:
S-ajungă rugăciunea mea înaintea Ta!
Ia aminte le cererile mele,
căci mi s-a săturat sufletul de rele
și mi se apropie viața de Locuința morților. (Psalmii 88:2,3)
Căci Tu ești nădejdea mea, Doamne, Dumnezeule!
În Tine mă încred din tinerețea mea.
Pe tine mă sprijin din pântecele mamei mele.
Nu mă lepăda la vremea bătrâneții;
când mi se duc puterile, nu mă părăsi!
Dumnezeule, nu Te depărta de mine!
Dumnezeule, vino de grabă în ajutorul meu!
... ca să vestesc tăria Ta neamului de acum,
și puterea Ta neamului de oameni care va veni!
(Psalmii 71:5,6,9,12,18)
Acela ale cărui bunătăți „nu s-au sfârșit” a auzit rugăciunea slujitorului Său (Plângerile 3:22). „Isaia, care ieșise, n-ajunsese încă în curtea din mijloc când cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: «Întoarce-te și spune lui Ezechia, căpetenia poporului Meu: «Așa vorbește Domnul, Dumnezeul tatălui tău David: Ți-am auzit rugăciunea și ți-am văzut lacrimile. Iată, te vei face sănătos; a treia zi te vei sui la Casa Domnului. Voi mai adăuga cincisprezece ani la zilele tale. Te voi izbăvi, pe tine și cetatea aceasta, din mâna împăratului Asiriei și voi ocroti cetatea aceasta, din pricina Mea și din pricina robului Meu David»” (2 Împărați 20:4-6).
Prorocul s-a întors cu bucurie, având cuvinte de asigurare și speranţă. Îndrumându-l să pună o turtă de smochine pe zona bolnavă, Isaia i-a adus regelui solia milei și a grijii protectoare a lui Dumnezeu.
La fel ca Moise în Țara Madianului și ca Ghedeon în prezența solului ceresc, la fel ca Elisei înaintea înălțării stăpânului său, Ezechia s-a rugat pentru un semn că solia era din cer. „După care semn”, l-a întrebat el pe proroc, „voi cunoaște că mă va vindeca Domnul și că mă voi sui în a treia zi la Casa Domnului?” „Și Isaia a zis: «Iată din partea Domnului semnul după care vei cunoaște că Domnul va împlini cuvântul pe care l-a rostit Cum vrei: să treacă umbra peste zece trepte înainte sau să dea înapoi cu zece trepte?» Ezechia a răspuns: «Nu este mare lucru ca umbra să treacă înainte peste zece trepte, ci mai bine să se dea înapoi cu zece trepte.»”
Numai printr-o intervenție directă a lui Dumnezeu se putea ca umbra de pe cadran să se dea înapoi cu zece trepte și acesta avea să fie semnul pentru Ezechia că Domnul îi ascultase rugăciunea. „Atunci Isaia, prorocul, s-a rugat Domnului, și Domnul a dat cu zece trepte înapoi umbra din locul în care se pogorâse pe cadranul soarelui lui Ahaz” (2 Împărați 20:8-11).
Readus la puterea lui de mai înainte, regele lui Iuda a recunoscut în cuvintele unei cântări bunătățile lui Iehova și a făgăduit să trăiască restul zilelor slujind de bunăvoie Împăratului împăraților. Această recunoaștere a faptului că Dumnezeu fusese plin de îndurare față de el oferă inspirație pentru toți cei care doresc să-și petreacă anii spre slava Creatorului lor.
Ziceam:
„În cei mai buni ani ai vieții mele
trebuie să mă duc la porțile Locuinței morților!
Sunt pedepsit cu pierderea celorlalți ani ai mei care-mi mai rămân!”
Ziceam:
„Nu voi mai vedea pe Domnul, pe Domnul, în pământul celor vii;
nu voi mai vedea pe niciun om în Locuința morților!
Locuința mea este luată și mutată de la mine, ca o colibă de păstori.
Îmi simt firul vieții tăiat ca de un țesător care m-ar rupe din țesătura lui.
Până diseară îmi vei pune capăt.”
Am strigat până dimineața; ca un leu, îmi zdrobise toate oasele!
Până diseară îmi vei pune capăt.
Ciripeam ca o rândunică, croncăneam ca un cocor
și gemeam ca o porumbiță. Ochii-mi priveau topiți spre cer:
„Doamne, sunt în necaz, ajută-mă!”
Ce să mai spun?
El mi-a răspuns și m-a ascultat.
Acum voi umbla smerit până la capătul anilor mei,
după ce am fost întristat astfel.
Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viață,
prin ea mai am și eu suflare,
căci Tu mă faci sănătos și îmi dai iarăși viața.
Iată, chiar suferințele mele erau spre mântuirea mea;
Tu ai găsit plăcere să-mi scoți sufletul din groapa putrezirii.
Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!
Căci nu Locuința morților Te laudă,
nu moartea Te mărește
și cei ce s-au pogorât în groapă
nu mai nădăjduiesc în credincioșia Ta.
Ci cel viu, da, cel viu Te laudă,
ca mine astăzi.
Tatăl face cunoscut copiilor săi credincioșia Ta.
Domnul m-a mântuit!
De aceea, în toate zilele vieții noastre,
vom suna din coardele instrumentelor noastre în Casa Domnului.
(Isaia 38:10-20)
În văile fertile ale Tigrului și ale Eufratului locuia un popor vechi care, deși la data aceea era supus Asiriei, era rânduit să conducă lumea. Printre aceștia erau bărbați înțelepți care dădeau o atenție deosebită studiului astronomiei și, când au observat că umbra de pe cadran se întorsese cu zece trepte, s-au minunat nespus. Împăratul lor, Merodac-Baladan, după ce a aflat că această minune, prin care Dumnezeul cerului îi acordase o prelungire a vieții, îi fusese dată ca semn regelui lui Iuda, a trimis soli la Ezechia să-l felicite pentru vindecare și să afle, dacă este posibil, mai multe despre Dumnezeul care era în stare să facă o așa minune.
Vizita acestor soli de la împăratul din țara îndepărtată îi dădea lui Ezechia ocazia să-L înalțe pe Dumnezeul cel viu. Cât de ușor i-ar fi fost să vorbească despre Dumnezeu ca susținător al tuturor lucrurilor create, prin a cărui favoare îi fusese cruțată viața tocmai când toate speranţele i se spulberaseră! Ce transformări uimitoare ar fi avut loc dacă acești căutători după adevăr de pe Câmpiile Caldeei ar fi fost conduși să recunoască suveranitatea supremă a Dumnezeului celui viu!
Dar mândria și vanitatea au pus stăpânire pe inima lui Ezechia și, în înălțare de sine, a lăsat deschise înaintea ochilor lacomi comorile cu care Dumnezeu îl îmbogățise pe poporul Său. Regele „a arătat trimișilor locul unde erau lucrurile lui de preț, argintul și aurul, miresmele și untdelemnul de preț, toată casa lui de arme și tot ce se afla în vistieriile lui, n-a rămas nimic în casa și în ținuturile lui pe care să nu li-l fi arătat” (Isaia 39:2). Nu pentru a-L proslăvi pe Dumnezeu a făcut el aceasta, ci pentru a se înălța pe sine în ochii prinților străini. El nu a stat să aprecieze că acești bărbați erau reprezentanții unui popor puternic, care nu avea nici temere, nici dragoste de Dumnezeu în inimă, și că era imprudent să le împărtășească tainele privind bogățiile pământești ale națiunii.
Vizita acestor ambasadori la Ezechia a fost punerea la probă a recunoștinței și devoțiunii lui. Raportul biblic spune: „Însă, când au trimis căpeteniile Babilonului soli la el să întrebe de minunea care avusese loc în țară, Dumnezeu l-a părăsit ca să-l încerce, pentru ca să cunoască tot ce era în inima lui” (2 Cronici 32:31). Dacă Ezechia ar fi folosit ocazia care-i fusese oferită ca să dea mărturie despre puterea, bunătatea și mila Dumnezeului lui Israel, raportul trimișilor ar fi fost ca o lumină care pătrunde întunericul. Dar el s-a înălțat mai presus de Domnul oștirilor. El „n-a răsplătit binefacerea pe care a primit-o, căci i s-a îngâmfat inima” (2 Cronici 32:25).
Cât de dezastruoase aveau să fie consecințele! Lui Isaia i s-a descoperit că solii care se întorceau, duceau cu ei un raport cu privire la bogățiile pe care le văzuseră și că împăratul Babilonului și sfetnicii lui aveau să plănuiască să-și îmbogățească propria țară cu toate comorile Ierusalimului. Ezechia păcătuise grav. „Mânia Domnului a venit peste el, peste Iuda și peste Ierusalim” (vers. 25).
„Prorocul Isaia a venit apoi la împăratul Ezechia și l-a întrebat: «Ce au spus oamenii aceia și de unde au venit la tine?” Ezechia a răspuns: «Au venit la mine dintr-o țară depărtată, din Babilon.» Isaia a zis: «Ce au văzut în casa ta?» Ezechia a răspuns: «Au văzut tot ce este în casa mea, n-a mai rămas nimic în vistieriile mele, pe care să nu li-l fi arătat.»
Atunci, Isaia a zis lui Ezechia: «Ascultă cuvântul Domnului oștirilor: Iată, vor veni vremuri când vor duce în Babilon tot ce este în casa ta și tot ce au strâns părinții tăi până în ziua de azi, nimic nu va rămâne, zice Domnul. Și vor lua din fiii tăi, ieșiți din tine, pe care-i vei naște, ca să-i facă fameni în casa împăratului Babilonului.»
Ezechia a răspuns lui Isaia: «Cuvântul Domnului pe care l-ai rostit este bun»” (Isaia 39:3-8).
Plin de remușcări, „Ezechia s-a smerit din mândria lui, împreună cu locuitorii Ierusalimului, și mânia Domnului n-a venit peste ei în timpul vieții lui Ezechia” (2 Cronici 32:26). Dar sămânța rea fusese semănată și, în timp, avea să răsară și să aducă un seceriș de pustiire și vai. În anii care i-au mai rămas, regele lui Iuda avea să aibă multă propășire din cauza efortului lui neabătut de a răscumpăra trecutul și de a-I aduce onoare Numelui lui Dumnezeu, pe care-L slujise, totuşi credința avea să-i fie aspru încercată și el avea să învețe că numai punându-și toată încrederea în Iehova putea spera să biruiască puterile întunericului care complotau la ruinarea lui și la distrugerea definitivă a poporului său.
Istoria eşecului lui Ezechia de a se arăta credincios însărcinării, cu ocazia vizitei solilor, cuprinde o lecție importantă pentru toți. Cu mult mai mult decât o facem, trebuie să vorbim despre capitolele prețioase din experiența noastră, despre mila și bunătatea lui Dumnezeu, despre adâncimile inegalabile ale iubirii Mântuitorului. Când mintea și inima sunt umplute cu dragostea lui Dumnezeu, nu va fi greu să le împărtășim și altora ceea ce se cuprinde în viața spirituală. Gânduri înalte, aspirații nobile, o înțelegere mai clară a adevărului, planuri neegoiste, dorințe după evlavie și sfințenie își vor găsi expresia în cuvinte care descoperă ce fel de comoară se află în inima noastră.
Cei cu care ne întovărășim în fiecare zi au nevoie de ajutorul nostru, de călăuzirea noastră. S-ar putea ca ei să fie într-o așa stare de spirit, încât un cuvânt rostit la vreme va fi ca un cui bine bătut. Mâine, unele dintre sufletele acestea pot fi acolo unde să nu le mai putem influența niciodată. Care este influența noastră asupra acestor tovarăși de călătorie?
Fiecare zi din viața noastră este încărcată de răspunderi pe care trebuie să le purtăm. În fiecare zi, cuvintele și faptele noastre fac o impresie asupra acelora cu care ne întovărășim. Cât de mare nevoie este să punem strajă buzelor noastre și să ne păzim cu atenție pașii! O mişcare nechibzuită, un pas imprudent și valurile furioase ale unei ispite puternice pot arunca un suflet pe calea căderii. Nu mai putem lua înapoi gândurile pe care le-am sădit în mințile oamenilor. Dacă au fost rele, am pus în mișcare un lanț de împrejurări, un val al răului, pe care nu-l mai putem opri.
Pe de altă parte, dacă prin exemplul nostru îi ajutăm pe alții în dezvoltarea principiilor bune, le dăm puterea să facă binele. La rândul lor, ei exercită aceeași influență bună asupra altora. În felul acesta, sute și mii de oameni sunt ajutați prin influența noastră de care nu ne putem da seama. Adevăratul urmaș al lui Hristos întărește hotărârile bune ale tuturor acelora cu care vine în legătură. În fața unei lumi necredincioase și orbite de păcat, el descoperă puterea harului lui Dumnezeu și desăvârșirea caracterului Său.