Dumnezeu îi poruncise lui Ilie să ungă alt proroc în locul lui. „Să ungi pe Elisei, fiul lui Șafat... ca proroc în locul tău” (1 Împărați 19:16), spusese El, și, în ascultare de poruncă, Ilie a plecat să-l caute pe Elisei. Mergând spre nord, a văzut cât de schimbată era priveliștea față de ceea ce fusese cu numai puțin timp înainte! Atunci pământul era pârjolit, terenurile agricole erau nelucrate, căci nu căzuse nici rouă, nici ploaie timp de trei ani și jumătate. Acum, vegetația creștea peste tot, ca și cum ar fi vrut să răscumpere timpul de secetă și de foamete.
Tatăl lui Elisei era un agricultor bogat, un bărbat a cărui familie era din numărul acelora care, în timpul unei apostazii aproape generale, nu-și plecaseră genunchii înaintea lui Baal. În casa lor, Dumnezeu era onorat și devotamentul față de credința vechiului Israel era regula vieții de fiecare zi. Într-un astfel de mediu a crescut Elisei în primii lui ani. În liniștea vieții de la țară, sub învățătura lui Dumnezeu și a naturii și prin disciplina unei munci folositoare, el a fost educat pentru o viață de simplitate și ascultare de părinții lui și de Dumnezeu, care l-au făcut potrivit pentru poziția înaltă pe care urma să o ocupe mai târziu.
Elisei a primit chemarea profetică atunci când, împreună cu tatăl său, ara câmpul. El îndeplinea lucrările cele mai potrivite. Avea calități atât de conducător între oameni, cât și blândețea aceluia care este gata de slujire. Cu spirit liniștit și amabil, era în același timp energic și statornic. Integritatea, credincioșia și dragostea, împreună cu temerea de Dumnezeu erau calitățile lui și, în ocupația umilă și truda zilnică, el câștiga tărie în urmărirea țintelor și noblețe de caracter, crescând mereu în har și în cunoștință. În timp ce își unea eforturile cu tatăl său în îndatoririle vieții de familie, el învăța să conlucreze cu Dumnezeu.
Prin credincioșie în lucrurile mici, Elisei se pregătea pentru răspunderi mai mari. Zi de zi, prin experiență practică, el câștiga destoinicia pentru o lucrare mai cuprinzătoare și mai înaltă. Învăța să slujească și, în felul acesta, a învățat și cum să îndrume și să conducă. Lecția aceasta este pentru toți. Nimeni nu este în stare să cunoască care este planul lui Dumnezeu în lucrarea Sa de disciplinare, dar toți pot fi siguri că credincioșia în lucrurile mici este dovada pregătirii pentru răspunderi mai mari. Orice faptă din viață este o descoperire a caracterului și numai acela care în lucrurile mici se dovedește „un lucrător care nu are de ce să-i fie rușine” poate fi onorat de Dumnezeu cu o slujire mai înaltă (2 Timotei 2:15).
Acela care consideră că nu are nicio importanță cum își aduce la îndeplinirea îndatoririle cele mai mici se dovedește nepregătit pentru un loc mai onorat. El se poate considera întru totul competent să-și asume sarcini mai mari, dar Dumnezeu vede mai profund, dincolo de suprafață. După probă și cercetare, se dă sentința împotriva lui: „Ai fost cântărit în cumpănă și ai fost găsit ușor.” Necredincioșia lui i se ridică împotrivă. El nu câștigă harul, puterea și tăria de caracter care se obțin prin predarea fără rezerve.
Pentru că nu sunt legați în mod direct de o anumită lucrare religioasă, mulți consideră că viața lor este nefolositoare, că nu fac nimic pentru înaintarea Împărăției lui Dumnezeu. Dacă ar putea face o lucrare mare, cât de bucuroși ar aduce-o la îndeplinire! Dar, pentru că pot sluji numai în lucrurile mici, ei se consideră îndreptățiți să nu facă nimic. În aceasta, ei greșesc. Un om poate fi în slujirea activă a lui Dumnezeu, în timp ce este ocupat cu datoriile zilnice obișnuite – la tăiatul copacilor, la desțelenirea ogorului sau ținând coarnele plugului. Mama care-și educă copiii pentru Hristos lucrează pentru Dumnezeu tot așa cum o face și pastorul la amvon.
Mulți tânjesc după un talent deosebit cu care să facă o lucrare minunată, în timp ce datoriile care le sunt la îndemână, prin îndeplinirea cărora viața ar putea fi plăcută, sunt pierdute din vedere. Unii ca aceștia să se ocupe de îndatoririle care se află chiar în calea lor. Succesul depinde nu atât de mult de talent, cât de energie și bunăvoință. Nu faptul că avem nişte talente strălucite ne face în stare să îndeplinim o slujire care să poată fi primită, ci împlinirea conștiincioasă a îndatoririlor zilnice, un spirit mulțumitor, un interes sincer, natural, față de binele celorlalți. În lucrarea cea mai umilă se poate câștiga adevărata superioritate. Datoriile cele mai obișnuite, îndeplinite cu credincioșie iubitoare, sunt plăcute înaintea lui Dumnezeu.
Când, fiind îndrumat de Dumnezeu să caute un urmaș, a trecut pe câmpul în care era Elisei, Ilie a aruncat pe umerii tânărului mantaua consacrării. În timpul foametei, familia lui Șafat cunoscuse lucrarea și misiunea lui Ilie, iar acum Duhul lui Dumnezeu a arătat inimii lui Elisei însemnătatea faptei prorocului. Pentru el, acesta era semnul că Dumnezeu îl chemase să fie succesorul lui Ilie.
„Elisei a părăsit boii, a alergat după Ilie și a zis: «Lasă-mă să sărut pe tatăl meu și pe mama mea și te voi urma.»” „Du-te și apoi întoarce-te”, a fost răspunsul lui Ilie, „dar gândește-te la ce ți-am făcut!” Acesta nu era un refuz, ci o încercare a credinței. Elisei trebuia să calculeze prețul și să hotărască singur dacă să primească sau să respingă chemarea. Dacă dorințele lui se legau de cămin și de avantajele lui, el era liber să rămână acolo. Dar Elisei a înțeles sensul chemării. Știa că venise de la Dumnezeu și n-a ezitat să asculte. Pentru niciun câștig pământesc nu dorea să piardă ocazia de a deveni solul lui Dumnezeu sau să jertfească privilegiul colaborării cu slujitorul Său. „A luat o pereche de boi pe care i-a adus jertfă; cu uneltele boilor le-a fiert carnea și a dat-o oamenilor s-o mănânce. Apoi s-a sculat, a urmat pe Ilie și a fost în slujba lui” (1 Împărați 19:20,21). Fără ezitare, a părăsit casa în care era iubit, ca să-l însoţească pe proroc în viața lui nesigură.
Dacă Elisei ar fi întrebat ce se așteaptă de la el – care avea să fie lucrarea lui – Ilie i-ar fi răspuns: Dumnezeu știe, El îți va face cunoscut. Dacă vei sta lângă Domnul, El îți va răspunde la toate întrebările. Poți veni cu mine dacă ai dovada că Dumnezeu te-a chemat. Asigură-te că Dumnezeu este Cel ce te cheamă și că ceea ce auzi este glasul Lui. Dacă poți socoti totul ca un gunoi, ca să câștigi favoarea lui Dumnezeu, vino!
Răspunsul la chemarea adresată lui Elisei se aseamănă cu acela dat de Hristos tânărului conducător care i-a pus întrebarea: „Învățătorule, ce bine să fac ca să am viața veșnică?” „Dacă vrei să fii desăvârșit, i-a zis, du-te de vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea o comoară în cer! Apoi vino și urmează-Mă” (Matei 19:16,21).
Elisei a primit chemarea la slujire, neprivind înapoi la plăcerile și la viața comodă pe care le părăsea. Când a auzit răspunsul Mântuitorului, tânărul conducător „a plecat întristat, căci avea multe bogății” (vers. 22). El nu a fost gata pentru acest sacrificiu. Iubirea pentru bogățiile lui era mai mare decât iubirea pentru Dumnezeu. Prin refuzul de a renunța la toate pentru Hristos, el s-a dovedit nedemn pentru un loc în slujba Domnului.
Chemarea de a așeza totul pe altarul slujirii îi este adresată fiecăruia. Nu ni se cere să slujim cum a slujit Elisei, nici nu ni se poruncește tuturor să vindem tot ce avem, ci Dumnezeu ne cere să punem slujirea Sa pe primul loc în viața noastră, să nu lăsăm să treacă nicio zi fără să facem ceva pentru înaintarea lucrării Lui pe pământ. El nu așteaptă de la toți același fel de slujire. Unul poate fi chemat să slujească într-o țară străină, altuia i se cere să-şi ofere bunurile pentru a susține lucrarea Evangheliei. Dumnezeu primește darurile fiecăruia. Este nevoie de consacrarea vieții și a tuturor intereselor ei. Aceia care se consacră astfel vor auzi chemarea Cerului și o vor asculta.
Domnul rânduiește ca fiecare dintre aceia care devin părtași ai harului Său să lucreze pentru alții. Fiecare trebuie să răspundem pentru noi înșine, zicând: „Iată-mă!” Fie că cineva este slujitor al Cuvântului, fie că este medic, fie că este comerciant sau agricultor, meseriaș sau tehnician, el are o răspundere. Lucrarea lui este aceea de a le descoperi altora Evanghelia mântuirii lor. Orice ocupație în care el se angajează să fie un mijloc de a realiza acest scop.
La început, nu i s-a cerut lui Elisei să îndeplinească o lucrare importantă; datoriile obișnuite constituiau încă educația lui. Ni se spune despre el că turna apă pe mâinile lui Ilie, stăpânul lui. El era gata să facă tot ce îl îndruma Domnul și, la fiecare pas, învăța lecții de smerenie și de slujire. Ca ajutor personal al prorocului, el a continuat să se dovedească credincios în lucrurile neînsemnate, în timp ce, cu o hotărâre care se întărea din zi în zi, se devota misiunii rânduite lui de Dumnezeu.
Viața lui Elisei, după ce i s-a alăturat lui Ilie, nu a fost lipsită de ispite. Încercări avea din belșug, dar întotdeauna se încredea în Dumnezeu. Era ispitit să se gândească la căminul pe care îl părăsise, dar n-a dat nicio atenție acestei ispite. După ce a pus mâna pe plug, s-a hotărât să nu se uite înapoi și, prin încercări și necazuri, s-a dovedit credincios răspunderii sale.
Slujirea cuprinde mai mult decât predicarea Cuvântului. Înseamnă educarea tinerilor, așa cum l-a îndrumat Ilie pe Elisei. Luându-i de la îndatoririle lor obișnuite și dându-le să poarte răspunderi în lucrarea lui Dumnezeu, la început răspunderi mici, apoi altele mai mari, pe măsură ce câștigă putere și experiență. În lucrare sunt oameni ai credinței și ai rugăciunii, oameni care pot spune: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieții..., deci ce am văzut și ce am auzit, aceea vă vestim și vouă” (1 Ioan 1:1-3). Lucrătorii tineri, lipsiți de experiență, trebuie să se formeze lucrând efectiv împreună cu slujitorii cu experiență ai lui Dumnezeu. În felul acesta, ei vor învăța cum să poarte poverile.
Aceia care iau asupra lor formarea tinerilor lucrători fac un serviciu nobil. Însuși Domnul conlucrează cu eforturile lor. Iar slujitorii tineri, asupra cărora a fost rostit cuvântul de consacrare, al căror privilegiu este să fie aduși în legătură strânsă cu slujitorii evlavioși și zeloși, trebuie să folosească din plin această ocazie. Dumnezeu i-a onorat alegându-i să-L slujească și așezându-i acolo unde pot câștiga o calificare superioară, iar ei trebuie să fie smeriți, credincioși, ascultători și gata de jertfire. Dacă se supun disciplinării lui Dumnezeu, aducând la îndeplinire îndrumările Sale și alegându-i pe slujitorii Lui ca sfătuitori, ei se vor dezvolta ca bărbați drepți, cu principii înalte și statornici, cărora Dumnezeu le poate încredința răspunderi.
Pe măsură ce Evanghelia este proclamată în curăția ei, vor fi chemați oameni de la plug și de la ocupații obișnuite, care le preocupă în mare măsură mintea, și vor fi educați în tovărășia oamenilor cu experiență. Dacă vor învăța să lucreze în mod eficient, ei vor vesti adevărul cu putere. Prin lucrările minunate ale providenței divine, munții de greutăți vor fi dați la o parte și aruncați în mare. Solia care înseamnă atât de mult pentru locuitorii pământului va fi auzită și înțeleasă. Oamenii vor cunoaște ce este adevărul. Lucrarea va înainta mereu și mereu până când întregul pământ va fi avertizat și atunci va veni sfârșitul.
Timp de câțiva ani după chemarea lui Elisei, Ilie și Elisei au lucrat împreună, tânărul câștigând zilnic o mai bună pregătire pentru lucrarea sa. Ilie fusese unealta lui Dumnezeu pentru înfrângerea unor păcate mari. Idolatria care, susținută de Ahab și Izabela cea păgână, amăgise poporul primise o lovitură de moarte. Prorocii lui Baal fuseseră uciși. Întregul popor al lui Israel fusese profund mișcat și mulți s-au întors la închinarea la Dumnezeu. Ca urmaș al lui Ilie, printr-o educație plină de grijă și răbdare, Elisei trebuia să-l călăuzească pe Israel pe căi sigure. Faptul că i-a slujit lui Ilie, cel mai mare proroc după zilele lui Moise, l-a pregătit pentru lucrarea pe care, în curând, avea să o îndeplinească singur.
În acești ani de împreună-slujire, Ilie a fost chemat din când în când să înfrunte păcatele flagrante cu mustrări aspre. Când Ahab i-a răpit via lui Nabot, glasul lui Ilie a fost acela care a prorocit căderea sa și a întregii sale case. Iar când Ahazia, după moartea tatălui său, Ahab, s-a întors de la Dumnezeul cel viu la Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului, glasul lui Ilie a fost auzit încă o dată într-un protest categoric.
Școlile prorocilor, întemeiate de Samuel, decăzuseră în anii de apostazie a lui Israel. Ilie a reorganizat aceste școli, luând măsuri pentru ca tinerii să primească o educație care să-i conducă la înălțarea Legii lui Dumnezeu. în raportul biblic sunt menționate trei dintre aceste școli, una la Ghilgal, una la Betel și alta la Ierihon. Chiar înainte de a fi luat la cer, Ilie împreună cu Elisei au vizitat aceste centre de educație. Profetul lui Dumnezeu a repetat acum învățăturile pe care le dăduse în vizitele anterioare. Îndeosebi i-a îndrumat cu privire la înaltul privilegiu al credincioșiei și al păstrării atașamentului lor față de Dumnezeul cerului. De asemenea, el a imprimat în mintea lor cât de important era să lase ca simplitatea să caracterizeze fiecare aspect al educației lor. Numai în felul acesta puteau să obţină caracterul Cerului și să pornească să lucreze în căile Domnului.
Inima lui Ilie s-a bucurat când a văzut cât se realiza cu ajutorul acestor școli. Lucrarea de reformă nu era terminată, dar în tot regatul se putea vedea o confirmare a Cuvântului lui Dumnezeu: „Dar voi lăsa în Israel șapte mii de bărbați, și anume pe toți cei ce nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal și a căror gură nu l-au sărutat” (1 Împărați 19:18).
În timp ce Elisei îl însoțea pe proroc în călătoriile sale de la o școală la alta, credința și hotărârea lui au fost iarăși puse la probă. La Ghilgal, apoi la Betel și la Ierihon a fost rugat de proroc să se întoarcă. „Rămâi aici, te rog”, i-a spus Ilie, „căci Domnul mă trimite până la Betel.” Dar în timpul lucrării lui la câmp, Elisei învățase să nu se descurajeze și să nu se lase, iar acum, când pusese mâinile pe plug într-un alt domeniu de lucru, n-a putut fi abătut de la ținta lui. El nu putea fi despărțit de stăpânul lui atâta vreme cât mai exista ocazia de a-şi continua pregătirea pentru slujire. Necunoscută de Ilie, descoperirea că el avea să fie răpit la cer fusese făcută cunoscută ucenicilor lui din școlile profeților și îndeosebi lui Elisei. Iar acum, slujitorul încercat al omului lui Dumnezeu se ținea aproape de el. De fiecare dată când i s-a făcut invitația să se întoarcă, răspunsul lui a fost: „Viu este Domnul și viu este sufletul tău că nu te voi părăsi!”
„Și amândoi și-au văzut de drum... Amândoi s-au oprit pe malul Iordanului. Atunci, Ilie și-a luat mantaua, a făcut-o sul și a lovit cu ea apele, care s-au despărțit într-o parte și alta, și au trecut amândoi pe uscat. După ce au trecut, Ilie a zis lui Elisei: «Cere ce vrei să-ți fac, înainte ca să fiu răpit de la tine!»”
Elisei n-a cerut onoare pământească, nici vreun loc printre oamenii mari ai pământului. Ceea ce dorea el cu ardoare era o măsură mai mare din Duhul pe care Dumnezeu Îl revărsase atât de bogat peste acela care era pe punctul de a fi înălțat la cer. El știa că nimic altceva, decât Duhul care fusese asupra lui Ilie, nu-l putea face în stare să ocupe în Israel locul la care Dumnezeu îl chemase, și astfel a cerut: „Te rog, să vină peste mine o îndoită măsură din duhul tău!”
Ca răspuns la cererea lui, Ilie a zis: „«Greu lucru ceri. Dar, dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, așa ți se va întâmpla; dacă nu, nu ți se va întâmpla așa.» Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc și niște cai de foc i-au despărțit pe unul de altul și Ilie s-a înălțat la cer într-un vârtej de vânt” (vezi 2 Împărați 2:1-11).
Ilie îi reprezintă pe sfinții care vor fi în viață pe pământ la cea de-a doua venire a lui Hristos și care vor fi „schimbați într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță”, fără să guste moartea (1 Corinteni 15:51,52). Ca reprezentant al acelora care vor fi răpiți, i-a fost îngăduit lui Ilie să stea cu Moise alături de Mântuitorul pe Muntele Schimbării la Față, aproape de încheierea lucrării pământești a lui Hristos. În aceste ființe proslăvite, ucenicii au văzut o preînchipuire a Împărăției celor răscumpărați. Ei L-au văzut pe Isus îmbrăcat în lumina cerului, au auzit glasul din nor (Luca 9:35), recunoscându-L ca Fiu al lui Dumnezeu, l-au văzut pe Moise, reprezentându-i pe aceia care vor fi înviați din morți la cea de-a doua venire, și acolo mai era și Ilie, reprezentându-i pe aceia care, la încheierea istoriei pământului, vor fi transformați din muritori în nemuritori și vor fi înălțați la cer fără să vadă moartea.
În pustie, singur și descurajat, Ilie spusese că trăise destul și se rugase să moară. Dar Domnul, în mila Sa, nu ținuse seama de cuvintele lui. Atunci, Ilie încă mai avea o lucrare mare de făcut, iar când lucrarea a fost terminată, nu avea să piară în descurajare și singurătate. Pentru el era pregătită nu coborârea în mormânt, ci înălțarea împreună cu îngerii lui Dumnezeu în prezența slavei Sale.
„Elisei se uita și striga: «Părinte! Părinte! Carul lui Israel și călărimea lui!» Și nu l-a mai văzut. Apucându-și hainele, le-a sfâșiat în două bucăți și a ridicat mantaua căreia îi dăduse drumul Ilie. Apoi s-a întors și s-a oprit pe malul Iordanului; a luat mantaua căreia îi dăduse Ilie drumul și a lovit apele cu ea și a zis: «Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?» Și a lovit apele, care s-au despărțit într-o parte și alta, și Elisei a trecut. Fiii prorocilor care erau în fața Ierihonului, când l-au văzut, au zis: «Duhul lui Ilie a venit peste Elisei.» Și i-au ieșit înainte și s-au închinat până la pământ înaintea lui” (2 Împărați 2:12-15).
Când, în providența Sa, vede că este potrivit să-i scoată din lucrarea Sa pe aceia cărora El le-a dat înțelepciune, Domnul îi va ajuta și îi va întări pe urmașii lor, dacă ei Îl vor căuta pentru ajutor și vor umbla în căile Lui. Ei pot să fie chiar mai înțelepți decât înaintașii lor, căci au avantajul experienței acelora și pot căpăta înțelepciune din greșelile lor.
De acum înainte, Elisei a rămas în locul lui Ilie. El, care fusese credincios în cele mai mici lucruri, avea să se dovedească credincios și în cele mari.