Solomon a adormit cu părinții lui și a fost îngropat în cetatea tatălui său, David. În locul lui a domnit fiul său Roboam” (1 Împărați 11:43).
La scurtă vreme de la urcarea pe tron, Roboam a venit la Sihem, unde se aștepta să primească recunoașterea oficială a tuturor semințiilor, „căci tot Israelul venise la Sihem să-l facă împărat” (2 Cronici 10:1).
Printre cei prezenți se găsea și Ieroboam, fiul lui Nebat, același Ieroboam care în timpul domniei lui Solomon fusese cunoscut ca un om „tare și viteaz” și căruia profetul Ahia din Silo îi dăduse o solie surprinzătoare: „Iată, voi rupe împărăția din mâna lui Solomon și-ți voi da zece seminții” (1 Împărați 11:28,31).
Prin solul său, Domnul îi vorbise clar lui Ieroboam cu privire la necesitatea împărțirii împărăției. El spusese că această împărțire trebuia să aibă loc „pentru că M-au părăsit și s-au închinat înaintea Astarteei, zeița sidonienilor, înaintea lui Chemoș, dumnezeul Moabului, și înaintea lui Milcom, dumnezeul fiilor lui Amon, și pentru că n-au umblat în căile Mele ca să păzească ce este drept înaintea Mea și să păzească legile și poruncile Mele cum a făcut David” (vers. 33).
Ieroboam fusese anunțat mai departe că împărăția nu avea să fie împărțită înainte de încheierea domniei lui Solomon: „Nu voi lua din mâna lui toată împărăția, căci îl voi ține domn în tot timpul vieții lui, pentru robul Meu David, pe care l-am ales, și care a păzit poruncile și legile Mele. Dar voi lua împărăția din mâna fiului său și-ți voi da zece seminții din ea” (vers. 34,35).
Cu toate că Solomon dorise să-l pregătească pe Roboam, urmașul ales de el, că să întâmpine cu înțelepciune criza prevestită de prorocul lui Dumnezeu, niciodată el nu fusese în stare să exercite o influență puternică de modelare spre bine asupra minții fiului său, a cărui educație timpurie fusese atât de mult neglijată. Roboam primise de la mama lui, o amonită, pecetea unui caracter nestatornic. Din când în când, el a încercat să-L slujească pe Dumnezeu și i-a fost dată o oarecare prosperitate, dar n-a fost statornic și, în cele din urmă, s-a lăsat purtat de influențele rele care-l înconjuraseră din copilărie. În greșelile din viața lui Roboam și în apostazia lui finală, se descoperă urmările teribile ale unirii lui Solomon cu femeile idolatre.
Semințiile lui Israel suferiseră timp îndelungat nedreptăți apăsătoare sub măsurile de asuprire luate de fostul conducător. Extravaganţa domniei lui Solomon, în vremea apostaziei lui, l-au făcut să pună impozite apăsătoare și să le ceară celor din popor multe servicii de slugă. Înainte de a-l încorona pe noul conducător, bărbații de frunte din semințiile lui Israel au hotărât să se asigure că fiul lui Solomon avea de gând să le micșoreze poverile acestea: „Atunci, Ieroboam și tot Israelul au venit la Roboam și i-au vorbit așa: «Tatăl tău ne-a îngreuiat jugul: acum ușurează această aspră povară și jugul greu pe care l-a pus peste noi tatăl tău. Și îți vom sluji.»”
Dorind să primească sfat de la consilierii lui înainte de a stabili ce politică va urma, Roboam „le-a răspuns: «Întoarceți-vă la mine după trei zile», și poporul a plecat.
Împăratul Roboam a întrebat pe bătrânii care fuseseră cu tatăl său, Solomon, în timpul vieții lui și a zis: «Ce mă sfătuiți să răspund poporului acestuia?» Și iată ce i-au zis ei: «Dacă vei fi bun cu poporul acesta, dacă-i vei primi bine și dacă le vei vorbi cu bunăvoință, îți vor sluji pe vecie»” (2 Cronici 10:3-7).
Nemulțumit, Roboam s-a îndreptat către bărbații mai tineri, cu care fusese împreună în tinerețe și în primii ani ai maturității lui, și i-a întrebat: „Ce mă sfătuiți să răspund poporului acestuia care-mi vorbește astfel: «Ușurează jugul pe care l-a pus tatăl tău peste noi»?” (1 Împărați 12:9). Tinerii i-au sugerat să se poarte cu asprime cu supușii împărăției și să-i lămurească de la început că nu va admite să se pună nicio piedică în calea dorințelor sale.
Măgulit de perspectiva exercitării autorității supreme, Roboam s-a hotărât să nu țină seama de sfatul bătrânilor din împărăţie și să facă din tineri sfătuitorii lui. Astfel, în ziua rânduită, când „Ieroboam și tot poporul au venit la Roboam” pentru declarația cu privire la intenţiile sale, Roboam „a răspuns aspru poporului… «Tatăl meu v-a îngreuiat jugul, dar eu vi-l voi face și mai greu; tatăl meu v-a bătut cu bice, dar eu vă voi bate cu scorpioane»” (1 Împărați 12:12-14).
Dacă ar fi înțeles voința divină cu privire la Israel, Roboam și sfătuitorii lui lipsiți de experiență ar fi ținut seama de cererea poporului pentru reforme hotărâte în administrarea ţării. Dar, în momentul favorabil pe care l-au avut cu ocazia întâlnirii de la Sihem, ei nu au reușit să judece de la cauză la efect și, în felul acesta, au slăbit pentru totdeauna influența lor asupra unui mare număr de oameni din popor. Hotărârea lor de a menține și de a spori apăsarea introdusă în timpul domniei lui Solomon era în conflict direct cu planul lui Dumnezeu pentru Israel și i-a dat poporului motive serioase să se îndoiască de sinceritatea motivelor lor. În această încercare neînțeleaptă și neîndurătoare de a exercita puterea, împăratul împreună cu sfătuitorii aleși de el și-au manifestat mândria pentru poziția și autoritatea lor.
Domnul nu i-a îngăduit lui Roboam să-și aducă la îndeplinire planul pe care-l anunțase. Printre seminții erau și mii de oameni extrem de agitați din cauza măsurilor apăsătoare ale domniei lui Solomon și acum ei au socotit că nu puteau face altfel decât să se răscoale împotriva casei lui David: „Când a văzut tot Israelul că împăratul nu-l ascultă, poporul a răspuns împăratului: «Ce parte avem noi cu David? Noi n-avem moștenire cu fiul lui Isai! La corturile tale, Israele! Acum vezi-ți de casă, Davide!» Și Israel s-a dus în corturile lui” (vers. 16).
Ruptura provocată de vorbirea aspră a lui Roboam s-a dovedit de nereparat. De acum înainte, cele douăsprezece seminții ale lui Israel au fost despărțite, semințiile lui Iuda și Beniamin formând Regatul de Sud, al lui Iuda, sub conducerea lui Roboam, pe când cele zece seminții din nord au format și au menținut un stat separat, cunoscut sub numele de Regatul lui Israel, avându-l pe Ieroboam drept conducător. În felul acesta s-a împlinit prevestirea prorocului cu privire la împărțirea împărăției. „Lucrul acesta a fost cârmuit de Domnul” (vers. 15).
Când a văzut că cele zece seminții nu îi mai sunt supuse, Roboam a pornit la acțiune. Prin unul dintre oamenii influenți ai împărăției, „Adoram, care era mai-mare peste biruri”, el a făcut o încercare de împăcare. Dar trimisul păcii a fost tratat într-un mod care dădea mărturie despre sentimentele de împotrivire față de Roboam. „Adoram a fost ucis cu pietre de tot Israelul și a murit.” Șocat de această dovadă a forței răscoalei, „împăratul Roboam s-a grăbit să se suie într-un car ca să fugă la Ierusalim” (vers. 18).
„Roboam, ajungând la Ierusalim, a strâns toată casa lui Iuda și seminția lui Beniamin, o sută optzeci de mii de oameni aleși, buni pentru război, ca să lupte împotriva lui Israel și să-l aducă înapoi sub stăpânirea lui Roboam, fiul lui Solomon. Dar cuvântul lui Dumnezeu a vorbi astfel lui Șemaia, omul lui Dumnezeu: «Vorbește lui Roboam, fiul lui Solomon, împăratul lui Iuda, și întregii case a lui Iuda și a lui Beniamin și celuilalt popor și spune-le: ’Așa vorbește Domnul: Nu vă suiți și nu faceți război împotriva fraților voștri, copiii lui Israel! Fiecare din voi să se întoarcă acasă, căci de la Mine s-a întâmplat aceasta.’» Ei au ascultat de cuvântul Domnului și s-au întors acasă, după cuvântul Domnului” (vers. 21-24).
Timp de trei ani, Roboam a încercat să profite de trista sa experiență de la începutul domniei și în acest efort a reușit. El … „a zidit cetăți întărite în Iuda”, „le-a întărit și a pus în ele căpitani și magazii de bucate, de untdelemn și vin”. S-a îngrijit să facă aceste cetăți „foarte tari” (2 Cronici 11:5,11,12). Însă secretul prosperității lui Iuda, în primii ani ai domniei lui Roboam, nu consta în aceste măsuri. Recunoașterea lui Dumnezeu drept Conducător suprem a adus semințiile lui Iuda și Beniamin într-o poziție avantajoasă. La numărul lor s-au adăugat mulți bărbați temători de Dumnezeu din semințiile de la nord. „Aceia din toate semințiile lui Israel”, spune raportul, „care aveau pe inimă să-L caute pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, au urmat pe leviți la Ierusalim, ca să jertfească Domnului, Dumnezeului părinților lor. Ei au dat astfel tărie împărăţiei lui Iuda și au întărit pe Roboam, fiul lui Solomon, timp de trei ani, căci trei ani au umblat în calea lui David și a lui Solomon” (2 Cronici 11:16,17).
Roboam ar fi avut acum ocazia să răscumpere într-o mare măsură greșelile trecutului și să restabilească încrederea în priceperea lui de a conduce cu înțelepciune dacă ar fi mers mai departe pe același drum. Dar pana inspirată trasează un raport trist despre succesorul lui Solomon, ca al unuia care nu a reușit să exercite o influență puternică în favoarea credincioșiei față de Iehova. Cu toate că regele era încăpățânat din fire, încrezător în sine, îndărătnic și inclinat spre idolatrie, dacă și-ar fi pus încrederea deplină în Dumnezeu, ar fi putut să-și dezvolte tăria de caracter. Dar, pe măsură ce timpul trecea, regele și-a pus încrederea în puterea poziției și în cetățile pe care le-a întărit. Puţin câte puţin, el a lăsat cale deschisă slăbiciunilor moştenite, până când a trecut cu totul de partea idolatriei. „Când s-a întărit Roboam în domnie și a căpătat putere, a părăsit Legea Domnului, și tot Israelul a părăsit-o împreună cu el” (2 Cronici 12:1).
Cât de triste și pline de însemnătate sunt cuvintele: „și tot Israelul împreună ... cu el!” Poporul pe care Dumnezeu îl alesese să fie o lumină pentru popoarele înconjurătoare se îndepărta de Izvorul puterii sale și căuta să devină asemenea popoarelor din jur. Cum a făcut Solomon, aşa a făcut şi Roboam, iar influenţa exemplului rău îi duce pe mulţi la rătăcire. După cum s-a întâmplat cu ei, se întâmplă și astăzi, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu oricine se predă lucrării celui rău – influența faptei rele nu se mărginește doar la făptuitor. Nimeni nu trăiește singur. Nimeni nu piere singur în nelegiuirea lui. Fiecare viață este o lumină care strălucește și încurajează calea altora sau o influență întunecată și nimicitoare, care duce la disperare și la ruină. Noi îi conducem pe alții fie în sus, către fericire și viață nemuritoare, fie în jos, către durere și moarte veșnică. Și dacă, prin faptele noastre, punem la lucru sau întărim puterile rele ale celor din jurul nostru, ne facem părtași la păcatele lor.
Dumnezeu n-a îngăduit ca apostazia conducătorului lui Iuda să rămână nepedepsită. „În al cincilea an al domniei lui Roboam, Șișac, împăratul Egiptului, s-a suit împotriva Ierusalimului, pentru că păcătuiseră împotriva Domnului. Avea o mie două sute de care din Egipt şi şaizeci de mii de călăreţi şi... un popor fără număr dintre libieni, suchieni și etiopieni. A luat cetățile întărite ale lui Iuda și a ajuns până la Ierusalim. Atunci, prorocul Șemaia s-a dus la Roboam și la căpeteniile lui Iuda, care se adunaseră în Ierusalim la apropierea lui Șișac, și le-a zis: «Așa vorbește Domnul: ’Voi M-ați părăsit; vă părăsesc și Eu și vă dau în mâinile lui Șișac’»”(vers. 2-5).
Poporul încă nu mersese atât de departe în apostazie, încât să disprețuiască judecățile lui Dumnezeu. În pierderile provocate de invazia lui Șișac, oamenii au recunoscut mâna lui Dumnezeu și, pentru o vreme, s-au umilit. „Domnul este drept”, au recunoscut ei.
„Și, dacă a văzut Domnul că s-au smerit, cuvântul Domnului a vorbit astfel lui Șemaia: «S-au smerit, nu-i voi nimici, nu voi zăbovi să le vin în ajutor și mânia Mea nu va veni asupra Ierusalimului prin Șișac, dar îi vor fi supuşi și vor ști ce însemnă să-Mi slujească Mie sau să slujească împăraților altor țări.»
Șișac, împăratul Egiptului, s-a suit împotriva Ierusalimului. A luat vistieriile Casei Domnului şi vistieriile casei împăratului, a luat tot. A luat scuturile de aur pe care le făcuse Solomon. Împăratul Roboam a făcut în loc niște scuturi de aramă și le-a dat în grija căpeteniilor alergătorilor, care păzeau intrarea casei împăratului… Pentru că Roboam se smerise, Domnul Și-a abătut mânia de la el și nu l-a nimicit de tot. Și tot mai era ceva bun în Iuda” (vers. 6-12).
Dar când mâna care adusese suferința a fost îndepărtată și națiunea a prosperat iarăși, mulți au uitat de teamă și s-au întors la idolatrie. Printre aceștia a fost chiar regele Roboam. Deși fusese umilit prin nenorocirile care se abătuseră asupra lui, nu a reușit să facă din această experiență un punct decisiv pentru întoarcere în viața lui. Uitând lecția pe care Dumnezeu a vrut ca el să o înveţe, a căzut din nou în păcatele care aduseseră judecăți asupra poporului. După câțiva ani lipsiți de glorie, în timpul cărora regele „a făcut lucruri rele, pentru că nu și-a pus inima să caute pe Domnul”, „Roboam a adormit cu părinții săi și a fost îngropat în cetatea lui David. Și, în locul lui, a domnit fiul său Abia” (vers. 14,16).
Odată cu ruperea împărăției, la începutul domniei lui Roboam, slava lui Israel a început să se depărteze, pentru ca niciodată să nu mai fie recâștigată în plinătatea ei. Uneori, de-a lungul veacurilor care au urmat, tronul lui David a fost ocupat de oameni cu valoare morală și cu clarviziune și, sub conducerea acestor suverani, binecuvântările care erau revărsate asupra celor din Iuda se răspândeau și asupra popoarelor înconjurătoare. Uneori, Numele lui Iehova a fost înălțat mai presus de orice dumnezeu fals, iar Legea Sa a fost privită cu respect. Din timp în timp, se ridicau proroci puternici pentru a întări mâinile conducătorilor și pentru a încuraja poporul la o continuă credincioșie. Dar semințele răului, care deja răsăriseră când a urcat Roboam pe tron, nu aveau să fie niciodată cu totul dezrădăcinate și, uneori, poporul lui Dumnezeu, atât de favorizat odinioară, avea să cadă atât de jos, încât să ajungă de pomină printre păgâni.
Dar, în ciuda perversității acelora care alunecau spre practici idolatre, Dumnezeu, în mila Sa, avea să facă tot ce era în puterea Sa pentru a salva de la ruină totală împărăția dezbinată. Și, pe măsură ce anii treceau, iar planul Său cu privire la Israel părea să fie zădărnicit prin uneltirile oamenilor conduși de agenții satanici, El încă Își împlinea planurile Sale binefăcătoare prin robia și apoi prin restatornicirea poporului ales.
Dezbinarea împărăției nu a fost decât începutul unei istorii minunate în care sunt descoperite îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și mila Sa duioasă. Din grelele încercări ale suferinței prin care aveau să treacă din cauza înclinațiilor către rău, moștenite sau cultivate, aceia pe care Dumnezeu căuta să-i curățească pentru a-Și întocmi un popor deosebit, plin de râvnă pentru fapte bune, aveau să recunoască până la urmă: „Niciunul nu este ca tine, Doamne! Mare ești Tu și mare este Numele Tău prin puterea Ta. Cine să nu se teamă de Tine, Împărate al neamurilor? … Căci între toți înțelepții neamurilor și în toate împărățiile lor, niciunul nu este ca Tine… Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu și un Împărat veșnic” (Ieremia 10:6,7,10). Şi, în cele din urmă, închinătorii la idoli aveau să învețe lecția că zeii falși nu au putere să înalțe și să mântuiască. „Dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul vor pieri de pe pământ și de sub ceruri” (vers. 11). Numai în credincioșie față de Dumnezeul cel viu, Creatorul tuturor și Conducătorul a toate, poate omul să găsească liniște și pace.
Într-un glas, cei pedepsiți și pocăiți din Israel și din Iuda aveau în cele din urmă să-și reînnoiască legământul cu Dumnezeul oștirilor, Dumnezeul părinților lor, și aveau să spună despre El:
Dar El a făcut pământul prin puterea Lui,
a întemeiat lumea prin înțelepciunea Lui,
a întins cerurile prin priceperea Lui.
La tunetul Lui, urlă apele în ceruri;
El ridică norii de la marginile pământului,
dă naștere fulgerelor și ploii și scoate vântul din cămările Lui.
Atunci se arată omul cât este de prost cu știința lui
și orice argintar rămâne de rușine cu chipul lui cioplit,
căci idolii lui nu sunt decât minciună și nu este nicio suflare în ei;
sunt un lucru de nimic, o lucrare înșelătoare,
și vor pieri când va veni pedeapsa.
Dar Cel ce este partea lui Iacov nu este ca ei;
căci Domnul a întocmit totul,
și Israel este seminția moștenirii Lui –
Domnul oștirilor este Numele Lui.
(Ieremia 10:12-16)