În vremurile patriarhale, Valea Iordanului era „bine udată în întregime... ca o grădină a Domnului”. În această vale mănoasă a ales Lot să fie căminul lui atunci când „și-a întins corturile până la Sodoma” (Geneza 13:10,12). Când cetățile câmpiei au fost distruse, regiunea din jur a devenit un pustiu și, de atunci, a format o parte a pustiei Iudeei.
Pentru a bucura inima omului, o parte din frumoasa vale a fost cruțată împreună cu izvoarele și râurile dătătoare de viață. În această vale bogată în câmpii cu grâne și dumbrăvi de curmali și alți pomi fructiferi, oștile lui Israel tăbărâseră după trecerea Iordanului și se înfruptaseră din roadele țării făgăduite. Înaintea lor stătuseră zidurile Ierihonului, o cetate păgână, centrul închinării la Astarteea – cea mai josnică și cea mai decăzută dintre toate formele de idolatrie canaanită. Curând, zidurile au fost dărâmate, iar locuitorii ei, uciși şi, când cetatea a căzut, a fost făcută o declarație solemnă înaintea întregului Israel: „Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului! Cu prețul întâiului său născut îi va pune temeliile și cu prețul celui mai tânăr fiu al lui îi va așeza porțile” (Iosua 6:26).
Au trecut cinci veacuri. Locul a rămas pustiu, blestemat de Dumnezeu. Chiar și izvoarele care mai rămăseseră în această porțiune de vale atât de plăcută fuseseră atinse de efectele vătămătoare ale blestemului. Dar, în zilele apostaziei lui Ahab, când, prin autoritatea Izabelei, închinarea la Astarteea a fost reînviată, Ierihonul, vechea reședință a acestei închinări, a fost reclădit cu un preț înfricoșător pentru clăditor, Hiel din Betel. „I-a pus temeliile cu prețul lui Abiram, întâiul născut, și i-a pus porțile cu prețul lui Segur, cel mai tânăr fiu al lui, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin Iosua, fiul lui Nun” (1 Împărați 16:34).
Nu departe de Ierihon, în mijlocul dumbrăvilor roditoare, se găsea una dintre școlile profeților și acolo s-a dus Elisei după înălțarea lui Ilie. În timpul șederii lui între ei, oamenii din cetate au venit la proroc și i-au zis: „Iată, așezarea cetății este bună, după cum vede domnul meu, dar apele sunt rele și țara este stearpă.” Izvorul, care în anii de mai înainte fusese curat și dătător de viață și contribuise într-o mare măsură la aprovizionarea cu apă a cetății și a regiunii învecinate, nu mai putea fi folosit acum.
Ca răspuns la rugămintea oamenilor din Ierihon, Elisei a zis: „Aduceți-mi un blid nou și puneți sare în el.” După ce le-a primit, „s-a dus la izvorul apelor și a aruncat sare în el și a zis: «Așa vorbește Domnul: ’Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici stârpiciune’»” (2 Împărați 2:20,21).
Apele din Ierihon nu au fost vindecate prin vreo înțelepciune omenească, ci prin intervenția supranaturală a lui Dumnezeu. Aceia care reclădiseră cetatea nu meritau favoarea Cerului, şi totuşi Acela care „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” a socotit că este bine în această situație să arate, prin acest semn al milei, dorința Lui de a-l vindeca pe Israel de bolile sale spirituale (Matei 5:45).
Vindecarea a fost permanentă – „apele au fost vindecate până în ziua aceasta, după cuvântul pe care-l rostise Domnul” (2 Împărați 2:22). Veac după veac, apele au continuat să curgă, făcând din acea parte a văii o oază de frumusețe.
Multe sunt învățăturile spirituale care se desprind din relatarea despre vindecarea apelor. Vasul cel bun, sarea, izvorul – toate au o mare simbolistică.
Prin aruncarea sării în izvorul amar, Elisei a oferit aceeași lecție spirituală dată veacuri mai târziu de Mântuitorul ucenicilor Săi, când a declarat: „Voi sunteți sarea pământului” (Matei 5:13). Sarea amestecată în izvorul cu ape rele l-a curățat și a adus viața și binecuvântarea acolo unde mai înainte existase nenorocire și moarte. Când îi compară pe copiii Săi cu sarea, Dumnezeu vrea să-i învețe că scopul pentru care îi face supuși ai harului este ca ei să devină mijloace pentru salvarea altora. Planul lui Dumnezeu în alegerea unui popor mai presus de lumea întreagă a fost nu numai ca să-i înfieze ca fii și fiice, El dorea ca prin ei lumea să primească harul care aduce mântuire. Când l-a ales pe Avraam, Domnul a făcut aceasta nu numai pentru ca el să fie un prieten deosebit al lui Dumnezeu, ci să fie unul care să transmită şi altor popoare privilegiile deosebite pe care Dumnezeu dorea să le reverse ele.
Lumea are nevoie de dovezi ale creștinismului sincer. Otrava păcatului este la lucru în inima societății. Metropole și orașe sunt cufundate în păcat și în nelegiuire. Atât aproape, cât și departe se găsesc oameni în sărăcie și nenorocire, apăsați de simțământul vinovăției și pierind din lipsa unei influențe salvatoare. Evanghelia adevărului le este mereu prezentată, cu toate acestea ei pier, deoarece exemplul acelora care ar trebui să fie o mireasmă de viaţă este o miasmă a morții. Sufletele lor se încarcă de amărăciune, pentru că izvoarele sunt otrăvite, în timp ce ar trebui să fie ca un izvor de apă țâșnind în viața veșnică.
Sarea trebuie amestecată cu substanța căreia îi este adăugată; ea trebuie s-o pătrundă, să o îmbibe ca să poată fi păstrată. Tot astfel, prin contacte personale şi prin relaţii directe, oamenii sunt atrași de puterea mântuitoare a Evangheliei. Ei nu sunt mântuiți în masă, ci fiecare individual. Influența personală este o putere. Ea trebuie să lucreze împreună cu influența lui Hristos, ca să înalțe așa cum înălța Hristos, ca să împărtășească principii corecte și să stăvilească progresul stricăciunii în lume. Ea trebuie să răspândească acel har pe care numai Hristos îl poate dărui. Trebuie să înalțe, să îndulcească viața și caracterul altora, prin puterea unui exemplu curat, unit cu o credință stăruitoare și cu dragoste.
Despre izvorul până atunci otrăvit al Ierihonului, Domnul a zis: „Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici stârpiciune.” Izvorul otrăvit reprezintă sufletul care este despărțit de Dumnezeu. Păcatul nu numai că desparte de Dumnezeu, ci și distruge în sufletul omenesc atât dorința, cât și capacitatea de a-L cunoaște. Prin păcat, întreg organismul omenesc este dereglat, mintea este pervertită, iar imaginația, coruptă; resursele sufletești sunt degradate. Lipsesc religia curată și sfințenia inimii. Puterea lui Dumnezeu de a converti nu a produs transformarea caracterului. Sufletul este slab și, din lipsă de putere morală de a birui, este mânjit și înjosit.
În inima care a fost curățată, totul este schimbat. Pentru lume, transformarea caracterului este mărturia locuirii lăuntrice a lui Hristos. Duhul lui Dumnezeu produce o viață nouă în suflet, aducând gândurile și dorințele în ascultare de voia lui Hristos, iar omul dinăuntru este reînnoit după chipul lui Dumnezeu. Femei și bărbați slabi și supuși greșelilor arată lumii că puterea răscumpărătoare a harului poate face ca un caracter defectuos să devină armonios și foarte rodnic.
Inima care primește Cuvântul lui Dumnezeu nu este ca un lac care se evaporă și nici ca o fântână crăpată, care își pierde comoara. Ea este ca un torent de munte hrănit de izvoare ce nu seacă, ale cărui ape reci și sclipitoare sar din stâncă în stâncă, înviorându-i pe cei obosiți, pe cei însetați, pe cei împovărați. Ea este ca un râu ce curge mereu și, pe măsură ce înaintează, devine tot mai adânc și mai larg, până când apele lui dătătoare de viață se răspândesc pe tot pământul. Torentul care curge cântând în calea lui, lasă în urmă darul său de verdeață și de rodnicie. Iarba de pe malurile lui este de un verde mai viu, copacii au un frunziș mai bogat, locul este mai plin de flori. Când pământul este uscat și pârjolit de căldura sufocantă a verii, o linie de verdeață arată cursul râului.
Așa stau lucrurile și cu adevărații copii ai lui Dumnezeu. Religia lui Hristos se manifestă ca un principiu însuflețitor și pătrunzător, ca o putere spirituală vie, lucrătoare. Când inima se deschide influenței cerești a adevărului și a dragostei, aceste principii se vor revărsa ca niște izvoare din pustie, făcând să apară rodnicie acolo unde acum este uscăciune și lipsă.
Când se angajează cu toată inima în lucrarea de salvare a sufletelor, aceia care sunt curățiți și sfințiți prin cunoașterea adevărului biblic vor deveni cu adevărat o mireasmă de viață spre viață. Și, dacă vor bea zilnic din izvorul nesecat de har și cunoștință, vor constata că inimile lor sunt atât de pline de Duhul Învățătorului lor, încât se revarsă și că, prin lucrarea lor neegoistă, mulți au un folos fizic, mintal și spiritual. Cei obosiți sunt înviorați, cei bolnavi, însănătoșiți, iar cei apăsați de păcate sunt despovărați. În țări îndepărtate, se aude mulțumire de pe buzele acelora a căror inimă s-a întors de la slujirea păcatului la neprihănire.
„Dați și vi se va da”, căci Cuvântul lui Dumnezeu este „o fântână din grădini, un izvor de ape vii, ce curge din Liban” (Luca 6:38; Cântarea cântărilor 4:15).