Capitolul acesta se bazează pe textele din Daniel 3.
Visul despre chipul cel mare, îi care dezvăluia lui Nebucadneţar evenimentele care ajungeau până la încheierea timpului, îi fusese dat ca să înțeleagă partea pe care o avea de adus la îndeplinire în istoria lumii și legătura pe care împărăția lui trebuia să o mențină cu Împărăția cerurilor. Prin interpretarea visului, fusese în mod clar învățat cu privire la întemeierea Împărăției veșnice a lui Dumnezeu. „Dar, în vremea acestor împărați”, a zis Daniel, „Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată și care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma și va nimici toate acele împărății și ea însăși va dăinui veșnic... Visul este adevărat și tâlcuirea lui este temeinică” (Daniel 2:44,45).
Împăratul a recunoscut puterea lui Dumnezeu când i-a zis lui Daniel: „Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor... și El descoperă tainele” (vers. 47). După aceea, pentru o vreme, Nebucadneţar a fost influențat de temerea de Dumnezeu, dar inima lui încă nu fusese curățată de ambiția lumească și de dorința după înălțare de sine. Prosperitatea care a însoțit domnia lui l-a umplut de mândrie. Cu timpul, a încetat să-L mai onoreze pe Dumnezeu și și-a reluat închinarea idolatră cu un mai mare zel și bigotism.
Cuvintele: „Tu ești capul de aur” (vers. 28) făcuseră o impresie profundă asupra minții conducătorului. Înțelepții din împărăție, profitând de aceasta precum și de reîntoarcerea sa la idolatrie, i-au propus să facă un chip asemănător cu acela pe care l-a văzut în vis și să-l înalțe acolo unde toți puteau vedea capul de aur, care fusese interpretat ca reprezentând împărăția lui.
Încântat de sugestia măgulitoare, s-a hotărât să treacă la acțiune și să meargă chiar mai departe. În loc să reproducă chipul așa cum îl văzuse, el a vrut să depăşească originalul. Chipul înălțat de el nu avea să scadă în valoare de la cap spre picioare, ci trebuia să fie în întregime din aur, ca simbol al Babilonului care avea să fie o împărăție veșnică, indestructibilă și atotputernică, o împărăţie care le va sfărâma pe toate celelalte și va dăinui veșnic.
Gândul de a întemeia imperiul și o dinastie care să dureze veșnic l-a captivat foarte mult pe puternicul împărat, conducătorul unor armate cărora națiunile pământului nu au fost în stare să li se împotrivească. Cu un entuziasm născut dintr-o ambiție fără margini și din mândrie egoistă, el a început să se sfătuiască cu înțelepții lui cu privire la modul de aducere la îndeplinire a acestui plan. Uitând providențele remarcabile legate de visul cu chipul cel mare, uitând, de asemenea, că Dumnezeul lui Israel, prin slujitorul său Daniel, îi lămurise semnificațiile chipului și că, în legătură cu această interpretare, marii bărbați ai împărăției fuseseră scăpați de o moarte rușinoasă, uitând totul în afară de dorința lor de a-și întări puterea și supremația, atât împăratul, cât și sfetnicii lui s-au hotărât ca pe orice cale să înalțe Babilonul pe cea mai înaltă treaptă, făcându-l vrednic de supunere universală.
Reprezentarea simbolică, prin care Dumnezeu le descoperise împăratului și poporului planul Său cu privire la națiunile pământului, avea să slujească proslăvirii puterii omenești. Interpretarea lui Daniel urma să fie respinsă și uitată; adevărul avea să fie greșit interpretat și aplicat. Simbolul desemnat de Cer să descopere minților oamenilor evenimentele importante ale viitorului avea să fie folosit pentru a împiedica răspândirea cunoștinței pe care Dumnezeu dorea ca lumea s-o primească. În felul acesta, prin uneltirile unor oameni ambițioși, Satana căuta să zădărnicească planul divin pentru neamul omenesc. Vrăjmașul omenirii știa că adevărul neamestecat cu rătăcirea este o forță în stare să mântuiască, dar că, atunci când este folosit ca să înalțe eul și să promoveze planurile oamenilor, el devine o putere spre rău.
Nebucadneţar a poruncit ca din tezaurul său bogat să se facă un chip mare de aur, asemănător, în trăsăturile generale, cu acela pe care-l văzuse în vedenie, cu excepția materialului din care era făcut. Obișnuiți cu reprezentările mărețe ale zeităților lor păgâne, caldeenii nu făcuseră niciodată mai înainte o statuie atât de impresionantă și maiestuoasă ca această statuie strălucitoare de șaizeci de coți înălțime și șase coți lăţime. Și nu este surprinzător că, într-o țară în care închinarea idolatră avea o răspândire generală, chipul frumos și scump din câmpia Dura, reprezentând slava Babilonului, puterea și măreția lui, să fie consacrat ca obiect de închinare. S-au luat măsuri în acest scop și s-a dat un decret ca, în ziua sfinţirii lui, toți să-și dovedească loialitatea supremă față de puterea Babilonului, plecându-se înaintea chipului.
A venit ziua rânduită și, în câmpia Dura, s-a adunat o mulțime imensă – „popoare, neamuri, oameni de toate limbile”. În armonie cu porunca împăratului, atunci când a fost auzit sunetul muzicii, toţi cei adunaţi „s-au aruncat cu faţa la pământ și s-au închinat chipului de aur”. În ziua aceea memorabilă, puterile întunericului păreau că au câștigat o biruință categorică; se intenționa ca închinarea la chipul de aur să devină legată permanent de formele de idolatrie instituite și recunoscute ca religie de stat a țării. Satana spera prin aceasta să învingă planul lui Dumnezeu de a face din prezența Israelului captiv în Babilon un mijloc de binecuvântare pentru toate popoarele păgâne.
Dar Dumnezeu hotărâse altfel. Nu toți și-au plecat genunchiul în fața simbolului idolatru al puterii omenești. În mijlocul mulțimii de închinători erau trei bărbați care erau hotărâţi în mod categoric să nu-L necinstească în felul acesta pe Dumnezeul cerului. Dumnezeul lor era Împăratul împăraților și Domnul domnilor şi ei nu aveau să-şi plece genunchiul înaintea niciunui alt zeu.
Lui Nebucadneţar, aflat în culmea succesului, i s-a adus vestea că printre supușii lui se găseau unii care au îndrăznit să nu-i asculte porunca. Unii dintre înțelepți săi, invidioși pentru onorurile acordate tovarășilor credincioși ai lui Daniel, i-au adus împăratului la cunoștință încălcarea flagrantă a vrerii lui: „Să trăiești veșnic, împărate!” au exclamat ei. „Sunt niște iudei cărora le-ai dat în grijă treburile ținutului Babilonului, și anume Șadrac, Meșac și Abed-Nego, oameni care nu țin seama deloc de tine, împărate. Ei nu slujesc dumnezeilor tăi și nu se închină chipului de aur pe care l-ai înălțat tu!”
Împăratul a poruncit ca oamenii să fie aduși înaintea lui. El a întrebat: „Înadins oare,... nu slujiți voi dumnezeilor mei și nu vă închinați chipului de aur pe care l-am înălțat?” El s-a străduit ca, prin amenințări, să-i determine să se alăture mulțimii. Arătând către cuptorul aprins, le-a amintit pedeapsa care-i aștepta dacă ar fi persistat în refuzul de a se supune voinţei lui. Dar evreii au mărturisit cu hotărâre supunerea lor față de Dumnezeul cerului și credința lor în puterea Lui de a-i salva. Actul de prosternare înaintea chipului era înțeles de toți ca un act de închinare. Un astfel de omagiu ei Îi puteau aduce numai lui Dumnezeu.
Când cei trei evrei stăteau înaintea lui, împăratul era convins că ei au ceva pe care ceilalți înțelepți din împărăția lui nu-l au. Ei fuseseră credincioși în îndeplinirea oricărei îndatoriri. Intenţiona să le mai acorde o altă probă. Dacă își vor arăta bunăvoința de a se uni cu mulțimea în adorarea chipului, va fi bine pentru ei, dar, „dacă nu vă veți închina lui”, a adăugat el, „veți fi aruncați pe dată în mijlocul unui cuptor aprins!” Apoi, cu mâna îndreptată în sus ca sfidare, a întrebat: „Şi care este dumnezeul acela care vă va scoate din mâna mea?”
Zadarnice au fost amenințările împăratului. Nu i-au putut îndepărta pe aceşti oameni de la ascultarea de Împăratul universului. Din istoria părinților lor, ei învățaseră că neascultarea de Dumnezeu este urmată de dezonoare, dezastru și moarte și că frica de Domnul este începutul înțelepciunii, temelia oricărei prosperități adevărate. Stând liniștiți în fața cuptorului, ei au zis: „Noi n-avem nevoie să-ți răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins și ne va scoate din mâna ta, împărate.” Credința lor s-a întărit atunci când au declarat că Dumnezeu va fi proslăvit prin eliberarea lor și, cu asigurarea biruitoare născută din încrederea deplină în Dumnezeu, au adăugat: „Și, chiar dacă nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălțat!”
Mânia împăratului nu cunoștea margini. „Nebucadneţar s-a umplut de mânie și și-a schimbat fața, întorcându-și privirile împotriva lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego”, reprezentanții unui popor care era rob și disprețuit. Poruncind să fie încălzit cuptorul de șapte ori mai tare decât de obicei, le-a ordonat bărbaților puternici din armata lui să-i lege pe închinătorii Dumnezeului lui Israel, pregătindu-i pentru o execuție rapidă.
„Oamenii aceștia au fost legați cu izmenele, cămășile, mantalele și celelalte haine ale lor și aruncați în mijlocul cuptorului aprins. Fiindcă porunca împăratului era aspră și cuptorul era neobișnuit de încălzit, flacăra i-a ucis pe toți oamenii care îi aruncaseră în el pe Șadrac, Meșac și Abed-Nego.”
Dar Dumnezeu nu i-a uitat pe ai Săi. Când martorii Lui au fost aruncați în cuptorul aprins, Mântuitorul li S-a descoperit în persoană și a păşit împreună cu ei prin mijlocul focului. În prezența Domnului căldurii și al frigului, flăcările și-au pierdut puterea mistuitoare.
De pe tronul său, împăratul privea așteptând să-i vadă mistuiți de foc pe bărbații care-l sfidaseră. Dar sentimentele lui de triumf s-au schimbat brusc. Nobilii care stăteau aproape i-au văzut fața pălind când a sărit de pe tron și a privit atent la flăcările strălucitoare. Alarmat, împăratul s-a întors spre sfetnicii lui, întrebându-i: „N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legați?... Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului și nevătămați, și chipul celui de-al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei.”
De unde știa acest împărat păgân cum arată Fiul lui Dumnezeu? Robii evrei, care ocupau poziții de încredere în Babilon, reprezentaseră înaintea lui adevărul prin viața și caracterul lor. Când li s-a cerut un motiv pentru credința lor, ei l-au dat fără ezitare. În mod clar și simplu, ei prezentaseră principiile neprihănirii, învățându-i în felul acesta pe cei din jurul lor despre Dumnezeul căruia I se închinau. Ei vorbiseră despre Hristos, Răscumpărătorul care avea să vină și, în înfățișarea celui de-al patrulea, din mijlocul focului, împăratul L-a recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu.
Iar acum, uitând de măreția și demnitatea lui, Nebucadneţar a coborât de pe tron și, mergând până la gura cuptorului, a strigat: „Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, slujitorii Dumnezeului celui Preaînalt, ieșiți afară și veniți încoace!”
Atunci, Șadrac, Meșac și Abed-Nego au ieșit înaintea imensei mulțimi, arătându-se nevătămați. Prezența Mântuitorului lor îi ferise de vătămare și numai legăturile fuseseră arse. „Dregătorii, îngrijitorii, cârmuitorii și sfetnicii împăratului s-au strâns și au văzut că focul n-avusese nicio putere asupra trupurilor acestor oameni, că nici perii capului lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate și nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei.”
Chipul cel mare de aur, înălțat cu atâta fast, a fost uitat. În prezența viului Dumnezeu, oamenii se temeau și se cutremurau. Împăratul umilit a fost constrâns să recunoască: „Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său și a izbăvit pe slujitorii săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului și și-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească și să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor!”
Experiențele din ziua aceea l-au condus pe Nebucadneţar să dea un decret: „Orice om din orice popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi de rău pe Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego va fi făcut bucăți și casa lui va fi prefăcută într-un morman de murdării, pentru că nu este niciun alt Dumnezeu”, a susținut el ca motiv al poruncii, „care să poată izbăvi ca El.”
Cu aceste cuvinte și altele ca acestea, împăratul Babilonului s-a străduit să răspândească înaintea tuturor popoarelor pământului convingerea lui că puterea și autoritatea Dumnezeului evreilor erau demne de adorare supremă. Și Dumnezeu a fost mulțumit de efortul împăratului de a-I arăta respectul și de a face o mărturisire împărătească de supunere, tot atât de larg răspândită cum era Imperiul Babilonian.
Era numai drept din partea împăratului să facă o mărturisire publică și să caute să-L înalțe pe Dumnezeul cerului mai presus de toți ceilalți zei, dar, prin străduința de a-i obliga pe supușii săi să facă o mărturisire asemănătoare a credinței și să arate același respect, Nebucadneţar își depășea dreptul de suveran vremelnic. El nu avea dreptul, nici civil și nici moral, de a-i amenința cu moartea pe oamenii care nu ar fi vrut să I se închine lui Dumnezeu, aşa cum nu avusese dreptul să dea decretul cu privire la aruncarea în cuptor a celor care ar fi refuzat să se închine chipului de aur. Dumnezeu nu îi impune omului niciodată ascultarea. El îi lasă pe toți liberi să aleagă cui doresc să îi slujească.
Prin eliberarea slujitorilor Săi credincioși, Domnul a declarat că El este de partea celor oprimați și mustră toate puterile pământești care se răzvrătesc împotriva autorității Cerului. Cei trei tineri evrei şi-au mărturisit în fața întregului popor al Babilonului credința în Acela căruia I se închinau. Ei s-au încrezut în Dumnezeu. În ceasul încercării, și-au adus aminte de făgăduința: „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde” (Isaia 43:2). Și, într-un mod minunat, credința lor în Cuvântul cel viu fusese onorată înaintea tuturor. Veștile cu privire la eliberarea lor minunată au fost duse în multe țări de reprezentanții diferitelor popoare care fuseseră invitați de Nebucadneţar la sfinţirea chipului. Prin credincioșia copiilor Săi, Dumnezeu a fost proslăvit pe întregul pământ.
În experiențele tinerilor evrei de pe câmpia Dura, sunt lecţii importante de învățat pentru noi. În zilele noastre, multor slujitori ai lui Dumnezeu, cu toate că nu sunt făcători de rele, le va fi dat să sufere umilințe și abuzuri din partea acelora care, inspirați de Satana, sunt plini de invidie și de fanatism religios. Mânia omului va fi stârnită îndeosebi împotriva acelora care sfințesc Sabatul poruncii a patra și, în cele din urmă, un decret universal va hotărî că aceștia merită moartea.
Timpul de suferință dinaintea poporului lui Dumnezeu va cere o credință care să nu şovăie. Copiii Săi trebuie să arate clar că singurul obiect al închinării lor este El și că niciun motiv, nici chiar viața însăși, nu-i poate determina să facă nici cea mai mică concesie închinării false. Pentru inima credincioasă, poruncile oamenilor mărginiți și păcătoși se vor prăbuși fără însemnătate în fața Cuvântului veșnicului Dumnezeu. Adevărul va fi ascultat, chiar dacă urmarea ar fi închisoarea, exilul sau moartea.
Așa cum a fost în zilele lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego, tot așa, și în perioada de încheiere a istoriei pământului, Dumnezeu va lucra cu putere în favoarea acelora care vor sta neclintiți pentru dreptate. Acela care a umblat cu eroii iudei în cuptorul de foc încins va fi cu urmașii Săi oriunde se vor afla. Prezența Lui continuă îi va mângâia și îi va susține. În timpul de strâmtorare, o strâmtorare cum nu a mai fost de când există națiunile, aleșii Săi vor sta neclintiți. Satana împreună cu toate oștirile răului nu-l vor putea distruge pe cel mai slab dintre sfinții lui Dumnezeu. Îngeri care excelează în putere îi vor ocroti și Iehova Se va descoperi în favoarea lor ca „Dumnezeu al dumnezeilor”, în stare să-i mântuiască în chip desăvârșit pe aceia care și-au pus încrederea în El.