Solomon a adus la îndeplinire, cu înțelepciune, planul îndelung cultivat al lui David – acela de a-I înălța un templu Domnului. Timp de șapte ani, Ierusalimul a fost plin de lucrători harnici, ocupați cu nivelarea locului rânduit, cu ridicarea unor ziduri de consolidare și așezarea unor temelii largi – „pietre mari şi mărețe, cioplite...” (1 Împărați 5:17) – cu prelucrarea copacilor uriași, aduși din pădurea Libanului, și cu înălțarea sanctuarului măreț.
În timp ce mii de oamenii își încordau puterile pentru pregătirea lemnelor și a pietrelor, se lucra mereu şi la mobilierul templului şi lucrarea înainta sub conducerea lui Huram-Abi – „un om meșter şi priceput ... pentru lucrările în aur, în argint, în aramă şi în fier, în piatră și în lemn, în materii vopsite în purpură și în albastru, în materii de vison și cârmâz” (2 Cronici 2:13,14).
Astfel, în timp ce clădirea de pe muntele Moria se înălța fără zgomot din „pietre cioplite gata înainte de a fi aduse acolo, așa că nici ciocan, nici secure, nicio unealtă de fier nu s-a auzit în casă, în timpul zidirii” (1 Împărați 6:7), asamblarea lor armonioasă era executată după modelul dat de David fiului său, cu „toate celelalte uneltele pentru Casa lui Dumnezeu” (2 Cronici 4:19). Între acestea se aflau altarul tămâierii, masa cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului, sfeșnicul și candelele împreună cu vasele de aur, „de aur foarte curat” (2 Cronici 4:21). „Împăratul a pus să ... toarne în Câmpia Iordanului într-un pământ cleios, între Sucot și Țereda” mobilierul de aramă – altarul arderilor-de-tot, marea de aramă susținută de doisprezece boi, lighenele de dimensiuni mai mici împreună cu multe alte vase (2 Cronici 4:17). Aceste obiecte au fost date din belșug, ca să nu fie nicio lipsă.
Palatul clădit de Solomon și de asociații lui pentru Dumnezeu, ca locaș în care să I se aducă închinare, era de o frumusețe neîntrecută și de o splendoare fără seamăn. Împodobită cu pietre prețioase, înconjurată de curți spațioase, cu intrări monumentale, căptușită cu cedru și poleită cu aur, clădirea templului, cu perdele brodate și cu mobilier bogat, era un simbol potrivit pentru biserica cea vie a lui Dumnezeu de pe pământ, care, de-a lungul veacurilor, a fost clădită în armonie cu modelul divin, din materiale care au fost asemănate cu „aur, argint, pietre prețioase”, șlefuite „ca niște stâlpi frumoși care fac podoaba caselor împărătești” (1 Corinteni 3:12; Psalmii 144:12). În acest templu spiritual, Hristos este „Piatra din capul unghiului”: „În El toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un templu sfânt în Domnul” (Efeseni 2:20,21).
În cele din urmă, templul plănuit de împăratul David și clădit de fiul său Solomon a fost terminat. „Solomon... a izbutit în tot ce-şi pusese de gând să facă în Casa Domnului” (2 Cronici 7:11). Iar acum, pentru ca palatul care încorona înălțimile muntelui Moria să poată fi, așa cum își dorise atât de mult David, o locuință „nu pentru om, ci pentru Domnul Dumnezeu” (1 Cronici 29:1), mai rămânea ceremonia solemnă a consacrării acestuia lui Iehova și închinării înaintea Sa.
Locul pe care era clădit templul fusese multă vreme socotit ca fiind un loc consacrat lui Dumnezeu. Aici, Avraam, tatăl credincioșilor, dovedise dispoziția lui de a-l jertfi pe singurul său fiu în ascultare de porunca lui Iehova. Aici, Dumnezeu Își reînnoise legământul binecuvântării cu Avraam, care cuprindea slăvita făgăduință mesianică de eliberare pentru neamul omenesc prin jertfirea Fiului Celui Preaînalt (vezi Geneza 22:9,16-18). În acest loc, atunci când David adusese arderi-de-tot și jertfe de mâncare pentru a opri sabia răzbunătoare a îngerului distrugător, Dumnezeu i-a răspuns cu foc din cer (vezi 1 Cronici 21). Și acum din nou, închinătorii lui Iehova erau aici pentru a se închina Dumnezeului lor și a-și reînnoi voturile de supunere față de El.
Timpul ales pentru consacrare era cel mai favorabil – luna a șaptea, când poporul din toate colțurile împărăției obișnuia să se adune la Ierusalim pentru a prăznui Sărbătoarea Corturilor. Această sărbătoare era mai întâi de toate o ocazie de bucurie. Lucrările de recoltare fiind terminate, iar muncile pentru noul an nefiind încă începute, poporul era liber de griji și putea să se dedice influențelor sfinte și pline de bucurie ale acestui moment.
La timpul rânduit, oștile lui Israel împreună cu reprezentanții din multe țări străine, în îmbrăcăminte bogată, se adunau în curțile templului. Scena era de o măreție neobișnuită. Solomon împreună cu bătrânii lui Israel și cu cei mai influenți bărbați din popor s-au întors din cealaltă parte a orașului, de unde aduseseră chivotul legământului. „Chivotul, cortul întâlnirii și toate celelalte unelte sfinte care erau în cort” (2 Cronici 5:5) au fost aduse din sanctuarul de pe înălțimea Gabaonului. Aceste obiecte îndrăgite, care aminteau de experiențele de început ale copiilor lui Israel în timpul rătăcirii lor prin pustie, precum și cu ocazia cuceririi Canaanului, și-au găsit acum o locuinţă permanentă în clădirea splendidă, care fusese înălțată pentru a lua locul acelei construcții portabile.
La aducerea la templu a chivotului sacru, care conținea cele două table de piatră pe care erau scrise cu degetul lui Dumnezeu preceptele Decalogului, Solomon a urmat exemplul tatălui său, David. La fiecare șase pași aducea jertfe. Cu cântări și muzică și cu o deosebită ceremonie, „preoții au adus chivotul legământului Domnului la locul lui, în Sfântul Locaș al casei în Locul Preasfânt” (2 Cronici 5:7). După ce au ieșit din sanctuar, ei au ocupat locurile destinate. Cântăreții, „leviții, ... îmbrăcați în in subțire, stăteau la răsăritul altarului cu chimvale, alăute și harpe și aveau cu ei o sută douăzeci de preoți care sunau din trâmbițe” (2 Cronici 5:12).
„Când cei ce sunau din trâmbițe și cei ce cântau, unindu-se într-un glas ca să mărească și să laude pe Domnul, au sunat din trâmbițe, chimvale și celelalte instrumente și au mărit pe Domnul prin aceste cuvinte: «Căci este bun, căci îndurarea Lui ține în veci!», în clipa aceea, casa, și anume Casa Domnului, s-a umplut cu un nor. Preoții n-au putut să mai stea acolo și să facă slujba din pricina norului, căci slava Domnului umpluse Casa lui Dumnezeu” (2 Cronici 5:13,14).
Dându-și seama de semnificația acestui nor, Solomon a spus: „Domnul a zis că vrea să locuiască în întuneric! Și eu am zidit o casă care-Ți va fi locuința, un loc unde vei locui în veci!” (2 Cronici 6:1,2)
Domnul împărățește: popoarele tremură;
El șade pe heruvimi: pământul se clatină.
Domnul este mare în Sion
și înălțat peste toate popoarele.
Să laude oamenii Numele Tău cel mare și înfricoșat,
căci este sfânt!…
Înălțați pe Domnul, Dumnezeul nostru,
și închinați-vă înaintea așternutului picioarelor Lui,
căci este sfânt! (Psalmii 99:1-5)
În mijlocul curții templului, fusese înălțată „o treaptă de aramă”, sau o platformă, „lungă de cinci coți, lată de cinci coți și înaltă de trei coți”. Solomon a stat pe ea și, cu mâinile ridicate, a binecuvântat mulțimea cea mare din fața lui „și toată adunarea lui Israel stătea în picioare” (2 Cronici 6:13,3).
„Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel”, a exclamat Solomon, „care a vorbit cu gura Sa tatălui meu, David, și a împlinit prin puterea Sa ce spusese, când a zis: «... Ierusalimul l-am ales, pentru ca în el să locuiască Numele Meu»” (2 Cronici 6:4,6).
Apoi, Solomon a îngenuncheat pe platformă și, în auzul întregului popor, a înălțat rugăciunea de consacrare. Ridicându-și mâinile către cer, în timp ce adunarea era plecată cu fața la pământ, împăratul s-a rugat: „Doamne, Dumnezeul lui Israel! Nu este Dumnezeu ca Tine în ceruri și pe pământ: Tu ții legământul și îndurarea Ta față de robii Tăi care umblă înaintea Ta cu toată inima lor! …
Dar ce, să locuiască Dumnezeu cu adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată că cerurile și cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde, cu cât mai puțin această casă, pe care am zidit-o eu! Totuși Doamne, Dumnezeul meu, ia aminte la rugăciunea robului Tău și la cererea lui! Ascultă strigătul și rugăciunea pe care Ți-o face robul Tău. Ochii Tăi să fie zi și noapte deschiși peste casa aceasta, peste locul despre care ai zis că acolo va fi Numele Tău! ... Ascultă cererile robului Tău și ale poporului Tău, Israel, când se vor ruga în locul acesta! Ascultă din locul locuinței Tale, din ceruri, ascultă și iartă! ...
Când poporul tău, Israel, va fi bătut de vrăjmaş pentru că a păcătuit împotriva Ta, dacă se vor întoarce la Tine şi vor da slavă Numelui Tău, dacă Îţi vor face rugăciuni şi cereri în casa aceasta, ascultă-i din ceruri, iartă păcatul poporului Tău, Israel, şi adu-i înapoi în ţara pe care ai dat-o lor şi părinţilor lor.
Când cerul va fi închis şi nu va fi ploaie din pricina păcatelor lor împotriva Ta, dacă se vor ruga în acest loc şi vor da slavă Numelui Tău şi dacă se vor întoarce de la păcatele lor (pentru că-i vei fi pedepsit), ascultă-i din ceruri, iartă păcatul robilor Tăi şi al poporului Tău, Israel, învaţă-i calea cea bună în care trebuie să meargă şi trimite ploaie pe pământul pe care l-ai dat de moştenire poporului Tău!
Când vor fi în ţară foametea, ciuma, rugina în grâu şi mălura, lăcustele de un soi sau altul, când vrăjmaşul va împresura pe poporul Tău în ţara lui, în cetăţile lui, când vor fi urgii sau boli de vreun fel, dacă un om, dacă tot poporul Tău, Israel, va face rugăciuni şi cereri şi fiecare îşi va cunoaşte rana şi durerea şi va întinde mâinile spre casa aceasta, ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale, şi iartă-l; răsplăteşte fiecăruia după căile lui, Tu, care cunoşti inima fiecăruia, căci numai Tu cunoşti inima copiilor oamenilor, ca să se teamă de Tine şi să umble în căile Tale tot timpul cât vor trăi în ţara pe care ai dat-o părinţilor noştri!
Când străinul, care nu este din poporul tău, Israel, va veni dintr-o ţară depărtată, din pricina Numelui Tău celui mare, din pricina mâinii Tale celei tari şi din pricina braţului Tău întins, când va veni să se roage în casa aceasta, ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale, şi dă străinului aceluia tot ce-Ţi va cere pentru ca toate popoarele pământului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine, ca poporul Tău, Israel, şi să ştie că Numele Tău este chemat peste casa aceasta, pe care am zidit-o!
Când va ieși poporul Tău la luptă împotriva vrăjmașilor lui, urmând calea pe care îi vei porunci să o urmeze, dacă Îți vor face rugăciuni cu privirile îndreptate spre cetatea aceasta pe care ai ales-o și spre casa pe care am zidit-o în Numele Tău, ascultă din ceruri rugăciunile și cererile lor și fă-le dreptate!
Când vor păcătui împotriva Ta – căci nu este om care să nu păcătuiască – şi când vei fi mâniat împotriva lor şi-i vei da în mâna vrăjmaşului, care-i va duce robi într-o ţară depărtată sau apropiată, dacă îşi vor veni în fire în ţara unde vor fi robi, dacă se vor întoarce la Tine şi Îţi vor face cereri în ţara robiei lor şi vor zice: «Am păcătuit, am săvârşit fărădelegi, am făcut rău!», dacă se vor întoarce la Tine din toată inima lor şi din tot sufletul lor, în ţara robiei lor, unde au fost duşi robi, dacă-Ţi vor face rugăciuni cu privirile întoarse spre ţara lor, pe care ai dat-o părinţilor lor, spre cetatea pe care ai ales-o şi spre casa pe care am zidit-o Numelui Tău, ascultă din ceruri, din locul locuinţei Tale, rugăciunile şi cererile lor şi fă-le dreptate; iartă poporului Tău păcatele făcute împotriva Ta!
Acum, Dumnezeule, ochii Tăi să fie deschişi şi urechile să-Ţi fie cu luare-aminte la rugăciunea făcută în locul acesta! Acum, Doamne Dumnezeule, scoală-Te, vino la locul Tău de odihnă, Tu şi chivotul măreţiei Tale! Preoţii Tăi, Doamne Dumnezeule, să fie îmbrăcaţi cu mântuirea şi preaiubiţii Tăi să se bucure de fericire! Doamne Dumnezeule, nu îndepărta pe unsul Tău, adu-Ţi aminte de bunătăţile făgăduite robului Tău David!” (2 Cronici 6:14-42)
Când Solomon și-a sfârșit rugăciunea „s-a pogorât foc din cer și a mistuit arderea-de-tot și jertfele... Preoții nu puteau să intre în Casa Domnului, căci slava Domnului umplea Casa Domnului. Toți copiii lui Israel au văzut pogorându-se focul și slava Domnului peste casă; ei și-au plecat fața la pământ pe pardoseală, s-au închinat și au lăudat pe Domnul, zicând: «Căci este bun, căci îndurarea Lui ține în veac!»”
Apoi, împăratul și poporul au adus jertfe înaintea Domnului. „Astfel au făcut împăratul şi tot poporul sfinţirea Casei lui Dumnezeu” (2 Cronici 7:1-5; în engl.: „au închinat Casa Domnului”). Timp de șapte zile mulțimile din toate părțile împărăției, „o mare mulţime de oameni, de la intrarea Hamatului până la pârâul Egiptului”, au prăznuit cu bucurie. Săptămâna următoare a fost petrecută de mulțimea fericită la Sărbătoarea Corturilor. La încheierea timpului de reconsacrare şi de bucurie, oamenii s-au întors la casele lor; poporul „era vesel şi mulţumit de binele pe care-l făcuse Domnul lui David, lui Solomon şi poporului Său, Israel” (2 Cronici 7:8,10).
Împăratul făcuse tot ce putuse ca să încurajeze poporul să se predea cu totul Domnului și slujirii Sale și să mărească Numele Lui cel sfânt. Și acum iarăși, ca la Gabaon, la începutul domniei sale, conducătorului lui Israel i s-a dat dovada primirii și binecuvântării divine. Într-o viziune de noapte, Domnul i S-a arătat cu o solie: „Îţi ascult rugăciunea şi aleg locul acesta drept casa unde va trebui să Mi se aducă jertfe. Când voi închide cerul şi nu va fi ploaie, când voi porunci lăcustelor să mănânce ţara, când voi trimite ciuma în poporul Meu, dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara. Ochii Mei vor fi deschişi de acum şi urechile Mele vor fi cu luare-aminte la rugăciunea făcută în locul acesta. Acum, aleg şi sfinţesc casa aceasta, pentru ca Numele Meu să locuiască în ea pe vecie, şi voi avea totdeauna ochii şi inima Mea acolo” (2 Cronici 7:12-16).
Dacă Israel ar fi rămas credincios lui Dumnezeu, această clădire măreață ar fi rămas în picioare pe vecie, ca un semn veșnic al favorii deosebite a lui Dumnezeu față de poporul Său ales.
„Și pe străinii” – declara Dumnezeu – „care se vor lipi de Domnul ca să-I slujească și să iubească Numele Domnului, pentru ca să fie slujitorii Lui, și toți cei ce vor păzi Sabatul ca să nu îl pângărească și vor stărui în legământul Meu îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt și-i voi umple de veselie în casa Mea de rugăciune. Arderile-de-tot și jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56:6,7).
În legătură cu aceste asigurări de primire, Domnul a explicat în mod clar înaintea împăratului calea datoriei: „Și tu, dacă vei umbla înaintea Mea cum a umblat tatăl tău, David, făcând tot ce ţi-am poruncit, și dacă vei păzi legile și poruncile Mele, voi întări scaunul de domnie al împărăției tale, cum am făgăduit tatălui tău, David, când am zis: «Niciodată nu vei fi lipsit de un urmaș care să domnească peste Israel»” (2 Cronici 7:17,18).
Dacă Solomon ar fi continuat să-L slujească pe Domnul în umilință, întreaga lui domnie ar fi exercitat o influență puternică spre bine asupra popoarelor înconjurătoare – popoare care fuseseră atât de favorabil impresionate de domnia lui David, tatăl lui, ca și de cuvintele înțelepte și de lucrările mărețe din primii ani ai domniei sale. Prevăzând ispitele teribile care însoțesc prosperitatea și onoarea lumească, Dumnezeu l-a avertizat pe Solomon împotriva păcatului apostaziei și i-a arătat mai dinainte urmările teribile ale păcatului. Chiar și templul cel minunat, care tocmai fusese consacrat, avea să ajungă „de pomină și de batjocură printre toate popoarele”, dacă Israel avea să-L uite „pe Domnul, Dumnezeul părinților lor” (2 Cronici 7:20,22) și avea să stăruie în idolatrie.
Întărit în inimă și plin de bucurie pentru solia primită din cer, că rugăciunea sa în favoarea lui Israel fusese ascultată, Solomon a intrat acum în cea mai glorioasă perioadă de domnie.
În curând, „toți împărații pământului” au început să îl caute, „ca să audă înțelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în inima lui” (2 Cronici 9:23). Mulți aveau să vadă felul guvernării lui și să primească îndrumări cu privire la rezolvarea problemelor grele.
Când îl vizitau pe Solomon, el îi învăța despre Dumnezeu ca fiind Creatorul tuturor lucrurilor, și ei se întorceau cu concepții mai clare despre Dumnezeul lui Israel și despre dragostea Lui față de neamul omenesc. În lucrările din natură, vedeau acum expresia iubirii Sale și o descoperire a caracterului Său și mulți erau determinați să I se închine, ca Dumnezeu al lor.
Umilința lui Solomon, la vremea când a început să ducă poverile statului, atunci când a recunoscut înaintea lui Dumnezeu: „... eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat” (1 Împărați 3:7), dragostea lui adâncă față de Dumnezeu, respectul lui profund pentru lucrurile sfinte, neîncrederea în sine, precum și faptul că Îl înălța cu adevărat pe Creatorul infinit – toate aceste trăsături de caracter, cu adevărat demne de urmat, s-au văzut în lucrările legate de dedicarea templului când, în timpul rugăciunii sale de consacrare, a îngenuncheat în poziția umilă a unuia care cere. Astăzi, urmașii lui Hristos să se ferească de tendințele de a pierde spiritul de respect și de teamă sfântă. Scripturile îi învață pe oameni cum să se apropie de Făcătorul lor – cu umilință și cu temere, prin credință într-un Mijlocitor divin. Psalmistul declara:
Căci Domnul este un Dumnezeu mare,
Este un Împărat mare, mai presus de toți dumnezeii. ...
Veniți să ne închinăm și să ne smerim,
să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!
(Psalmii 95:3,6)
Atât în rugăciunea publică, cât și în cea particulară, este privilegiul nostru să ne plecăm genunchiul înaintea lui Dumnezeu atunci când Îi aducem cererile noastre. Isus, exemplul nostru, „îngenunchea și Se ruga” (Luca 22:41). Despre ucenicii Săi se scrie că şi ei au îngenuncheat și s-au rugat (Faptele apostolilor 9:40). Pavel declara: „Îmi plec genunchiul înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos” (Efeseni 3:14). Când a mărturisit înaintea lui Dumnezeu păcatele lui Israel, Ezra a îngenuncheat (Ezra 9:50). Daniel „îngenunchea de trei ori pe zi, se ruga și lăuda pe Dumnezeul lui” (Daniel 6:10).
Adevăratul respect pentru Dumnezeu este imprimat de simțul măreției Sale infinite și de conștiența prezenței Sale. Orice inimă trebuie să fie impresionată de acest simțământ al [prezenţei] Celui Nevăzut. Ceasul și locul rugăciunii sunt sfinte, pentru că acolo este Dumnezeu. Și atunci când se manifestă respect în atitudine și în comportament, simțământul din care izvorăște se va adânci. „Numele Lui este sfânt și înfricoșat” (Psalmii 111:9), declară psalmistul. Atunci când îngerii Îi rostesc Numele, își acoperă fețele. Deci cu cât respect ar trebui să luăm Numele Lui pe buzele noastre, noi care suntem păcătoși și decăzuți!
Ar fi bine ca atât tinerii, cât și bătrânii să cântărească acele cuvinte din Sfânta Scriptură care arată cum ar trebui privit locul marcat de prezența deosebită a lui Dumnezeu. „Scoate-ți încălțămintea din picioare”, i-a poruncit El lui Moise la rugul arzând, „căci locul pe care stai este un pământ sfânt” (Exodul 3:5). După ce Iacov a avut viziunea cu îngerii, a exclamat: „Domnul este în locul acesta, și eu nu am știut… Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28:16,17)
În cele spuse cu ocazia slujbelor de consacrare, Solomon a căutat să îndepărteze din mintea celor prezenți superstițiile cu privire la Creator, superstiții care întunecaseră mințile păgânilor. Dumnezeul cerului nu este ca zeii păgânilor, legat de un templu făcut de mâni omenești; cu toate acestea, El Se întâlnește cu poporul Său, prin Duhul Său, atunci când copiii Săi se adună în casa dedicată închinării înaintea Sa.
Cu secole mai târziu, Pavel a învățat același adevăr prin cuvintele: „Dumnezeu, care a făcut lumea și tot ce este în ea, este Domnul cerului și al pământului și nu locuiește în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omenești, ca și când ar avea trebuință de ceva, El, care dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile ... ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viața, mișcarea și ființa…” (Faptele apostolilor 17:24-28).
Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul!
Ferice de poporul pe care Și-l alege El de moștenire!
Domnul privește din înălțimea cerurilor
și vede pe toți fiii oamenilor.
Din locașul locuinței Lui,
El privește pe toți locuitorii pământului.
Domnul Și-a așezat scaunul de domnie în ceruri
și domnia Lui stăpânește peste tot.
Dumnezeule, căile Tale sunt sfinte!
Care Dumnezeu este mare ca Dumnezeul nostru?
Tu ești Dumnezeul care face minuni;
Tu Ți-ai arătat puterea printre popoare!
(Psalmii 33:12-14; 103:19; 77:13)
Cu toate că Dumnezeu nu locuiește în temple făcute de mâini, El onorează cu prezența Sa adunările copiilor Săi. El a făgăduit că, atunci când ei se adună să Îl caute, să-și recunoască păcatele și să se roage unul pentru altul, El Se va întâlni cu ei prin Duhul Său. Dar aceia care se adună să se închine Lui trebuie să îndepărteze orice gând rău. Despre aceștia Domnul declară: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura și Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei învățând ca învățături niște porunci omenești!” (Matei 15:8,9) Aceia care se închină lui Dumnezeu trebuie să I Se închine „în duh și adevăr, căci astfel de închinători dorește Tatăl” (Ioan 4:23).
„Domnul este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui” (Habacuc 2:20).