Domnia lungă a lui Ozia (cunoscut şi sub numele de Azaria) în țara lui Iuda și Beniamin a fost caracterizată de o prosperitate mai mare decât a oricărui alt conducător de la moartea lui Solomon, cu aproape două secole în urmă. Timp de mulți ani, regele a condus cu modestie. Sub binecuvântarea Cerului, oștile lui au recâștigat multe dintre teritoriile care fuseseră pierdute în anii de mai înainte. Cetățile au fost reclădite și fortificate, iar poziția națiunii printre popoarele din jur a fost mult întărită. Comerțul a reînviat și bogățiile popoarelor se scurgeau spre Ierusalim. Faima lui Ozia „s-a întins până departe, căci a fost ajutat în chip minunat până ce a ajuns foarte puternic” (2 Cronici 26:15).
Însă această prosperitate exterioară n-a fost însoțită de o reînviorare a puterii spirituale. Slujbele templului continuau ca și în anii de mai înainte, iar mulțimile se adunau să se închine Dumnezeului celui viu, dar mândria și formalismul au luat treptat locul umilinței și al sincerității. Despre Ozia însuși stă scris: „Când a ajuns puternic, inima i s-a înălțat și l-a dus la pieire. A păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului său…” (vers. 16).
Păcatul care a avut consecințe atât de dezastruoase pentru Ozia a fost încumetarea. Călcând o poruncă expresă a lui Iehova, potrivit căreia nimeni în afară de urmașii lui Aaron să nu oficieze ca preoți, regele a intrat în sanctuar să ardă tămâie pe altar. Azaria, marele-preot, și colaboratorii lui l-au mustrat și l-au rugat să se întoarcă de la planul lui: „…«N-ai dreptul, Ozia», i-au spus ei, „…«lucrul acesta nu-ți va face cinste»…” (vers. 18).
Ozia s-a umplut de mânie că el, regele, a fost astfel mustrat. Dar nu i s-a îngăduit să pângărească sanctuarul împotriva protestului unit al acelora cu autoritate. În timp ce stătea acolo, într-o răzvrătire plină de mânie, a fost lovit deodată de judecata divină. I-a apărut lepra pe frunte. Rușinat, a fugit ca să nu se mai întoarcă niciodată în curțile templului. Până în ziua morții sale, survenită câțiva ani mai târziu, Ozia a rămas lepros – un exemplu viu al nebuniei de a se depărta de la un lămurit „așa zice Domnul”. Nici poziția lui înaltă și nici viața lui îndelungată de slujire nu au putut fi o scuză pentru păcatul încumetării, care a întunecat anii de încheiere ai domniei lui și a adus asupra sa judecata Cerului.
Dumnezeu nu privește la fața oamenilor. „Dacă cineva, fie băștinaș, fie străin, păcătuiește cu voie, hulește pe Domnul; acela va fi nimicit din mijlocul poporului său” (Numeri 15:30).
Pedeapsa care a căzut peste Ozia părea să aibă o influență prevenitoare pentru fiul său. Iotam a purtat răspunderile grele în anii din urmă ai domniei tatălui său și a urmat la tron după moartea lui Ozia. Despre Iotam stă scris: „El a făcut ce este plăcut înaintea Domnului; a lucrat întocmai ca tatăl său, Ozia. Numai că înălțimile nu le-a stricat; poporul tot mai aducea jertfe și tămâie pe înălțimi. Iotam a zidit poarta cea mai înaltă a Casei Domnului” (2 Împărați 15:34,35).
Domnia lui Ozia se apropia de sfârșit, iar Iotam ducea deja din poverile țării, când Isaia, din neam regesc, a fost chemat, deși era tânăr, la misiunea de profet. Vremurile în care Isaia avea să lucreze erau pline de pericole deosebite pentru poporul lui Dumnezeu. Prorocul urma să fie martor al invadării lui Iuda de către oștile unite ale lui Israel, din nord, și ale Siriei; avea să privească oștile asiriene care au tăbărât înaintea orașelor principale ale regatului. În timpul vieții lui, Samaria avea să cadă, iar cele zece seminții ale lui Israel aveau să fie împrăștiate printre popoare. Iuda avea să fie de repetate ori invadat de oștile asiriene și Ierusalimul urma să sufere un asediu care ar fi avut drept consecință căderea, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit în mod miraculos. Primejdii grave amenințau deja pacea Regatului de Sud. Ocrotirea divină se retrăgea, și forțele asiriene erau gata să se răspândească în Regatul lui Iuda.
Dar pericolele din afară, oricât de copleșitoare păreau, nu erau atât de serioase cum erau cele dinăuntru. Perversitatea poporului lui Dumnezeu i-a adus slujitorului Domnului cea mai mare amărăciune și cea mai profundă descurajare. Prin apostazia și răzvrătirea lor, aceia care ar fi trebuit să stea ca purtători de lumină printre popoare atrăgeau judecățile lui Dumnezeu. Multe dintre păcatele care grăbeau distrugerea rapidă a Regatului de Nord și care fuseseră mustrate nu de mult în termeni categorici de către Osea și Amos, distrugeau cu repeziciune Regatul lui Iuda.
Perspectiva era deosebit de descurajatoare când privea starea socială a poporului. În dorința lor după câștig, oamenii adăugau casă lângă casă și ogor lângă ogor (vezi Isaia 5:8). Dreptatea era pervertită și nu se manifesta nicio milă pentru cei săraci. Despre aceste rele, Dumnezeu declara: „Prada luată de la sărac este în casele voastre! Cu ce drept călcați voi în picioare pe poporul Meu și apăsați pe săraci?” (Isaia 3:14,15). Chiar și judecătorii, care aveau datoria să-l ocrotească pe cel neajutorat, aveau urechile surde pentru strigătele săracilor și nevoiașilor, ale văduvelor și orfanilor (vezi Isaia 10:1,2).
Odată cu asuprirea și bogăția veneau și îngâmfarea, plăcerea de etalare, beția înjositoare și înclinația spre benchetuire (vezi Isaia 2:11,12; 3:16,18-23; 5:22,11,12). Și, în zilele lui Isaia, idolatria nu mai provoca nicio surpriză (Isaia 2:8,9). Practicile nelegiuite deveniseră atât de predominante în toate clasele sociale, încât cei puțini, care Îi rămăseseră credincioși lui Dumnezeu, erau deseori ispitiți să-și piardă inima și să dea loc descurajării și disperării. Părea că planul lui Dumnezeu pentru Israel era pe cale să fie zădărnicit și că poporul răzvrătit avea să sufere o soartă asemănătoare cu cea a Sodomei și Gomorei.
În fața unor stări ca acestea, nu este surprinzător faptul că, în ultimul an al domniei lui Ozia, atunci când a fost chemat să-i ducă lui Iuda soliile lui Dumnezeu de avertizare și de mustrare, Isaia s-a dat înapoi în fața acestei răspunderi. Știa bine că va întâmpina o împotrivire îndârjită. Când și-a dat seama de incapacitatea de a face față situației și s-a gândit la încăpățânarea și necredința poporului pentru care avea să lucreze, misiunea lui părea fără speranţă. Să renunțe el, în disperare, la misiunea lui și să-i lase pe cei din Iuda netulburați în idolatria lor? Dumnezeii din Ninive trebuiau să conducă pământul, sfidându-L pe Dumnezeul cerului?
Gânduri ca acestea se adunau în mintea lui Isaia, când stătea sub porticul templului. Deodată, poarta și perdeaua dinăuntru templului au părut a fi ridicate, sau date la o parte, și i s-a îngăduit să privească înăuntru, în Sfânta Sfintelor, unde nici chiar picioarele prorocului nu puteau pătrunde. Acolo i s-a arătat o viziune a lui Iehova stând pe un scaun de domnie foarte înalt, în timp ce mantia de slavă umplea templul. De fiecare parte a tronului străjuiau serafimi cu fețele acoperite în semn de adorare când slujeau înaintea Creatorului lor și se uneau în invocare solemnă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui”, până acolo încât stâlpul, coloana și uşa de cedru păreau că se zguduie din cauza cântărilor, iar casa s-a umplut de cântarea lor de laudă (Isaia 6:3).
Când Isaia a văzut această descoperire de slavă și maiestate a Domnului, a fost copleșit de simțământul curăției și sfințeniei lui Dumnezeu. Ce contrast izbitor era între desăvârșirea neasemuită a Creatorului său și calea păcătoasă a acelora care, ca și el, se număraseră multă vreme printre cei ce formau poporul ales al lui Israel și Iuda! „Vai de mine”, a strigat el, „sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!” (vers. 5).
Stând așa cum era, în lumina deplină a prezenței divine, înăuntrul sanctuarului, și-a dat seama că, lăsat în nedesăvârșirea și în neputința lui, nu era în stare să aducă la îndeplinire misiunea la care fusese chemat. Dar un serafim a fost trimis să-l mângâie în descurajare și să-l pregătească pentru marea sa misiune. Un cărbune aprins de pe altar i-a fost atins de buze şi au fost rostite cuvintele: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit!” Atunci s-a auzit glasul lui Dumnezeu întrebând: „Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?” Și Isaia a răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!” (vers. 7,8).
Atunci, oaspetele din cer i-a spus mesagerului care aştepta: „Du-te și spune poporului acestuia:
«Întruna veți auzi și nu veți înțelege;
întruna veți vedea și nu veți pricepe!»
Împietrește inima acestui popor…
ca să nu vadă cu ochii,
să n-audă cu urechile,
să nu înțeleagă cu inima,
să nu se întoarcă la Mine
și să nu fie tămăduit” (vers. 9,10).
Datoria prorocului era clară; el trebuia să-și înalțe glasul de mustrare împotriva relelor care stăpâneau. Dar s-a îngrozit să facă lucrarea fără o asigurare de nădejde. „Până când, Doamne?” a întrebat el (vers. 11). „Nu este niciunul din poporul Tău gata să înțeleagă și să se pocăiască și să fie vindecat?”
Povara sufletului său în favoarea rătăcitorului Iuda nu avea să fie purtată în zadar. Misiunea lui nu urma să fie în totul neroditoare.
Cu toate acestea, păcatele care se înmulțiseră timp de multe generații nu puteau fi îndepărtate în zilele lui. De-a lungul întregii vieți trebuia să fie un învățător răbdător și curajos – un proroc al speranţei, precum și al judecății. Planul divin fiind până la urmă îndeplinit, urma să se arate rodul deplin al străduințelor lui și al lucrării tuturor solilor credincioși ai lui Dumnezeu. O rămășiță avea să fie mântuită. Și, pentru ca acest lucru să se poată realiza, națiunii răzvrătite urmau să-i fie date solii de avertizare. Domnul declara:
… Până când vor rămâne cetățile pustii
și lipsite de locuitori,
până când nu va mai fi nimeni în case
și țara va fi pustiită de tot,
până când va îndepărta Domnul pe oameni
și țara va ajunge o mare pustie. (vers. 11,12)
Judecățile aspre care aveau să cadă peste cei nepocăiți – război, robie, apăsare, pierderea puterii și a prestigiului printre popoare – toate acestea urmau să vină, pentru ca aceia care aveau să recunoască în ele mâna unui Dumnezeu ofensat să poată fi conduși la pocăință. Cele zece seminții din Regatul de Nord aveau să fie în curând împrăștiate printre popoare, iar cetățile lor, pustiite; armatele distrugătoare ale popoarelor ostile aveau să invadeze în nenumărate rânduri țara lor; chiar și Ierusalimul avea să cadă în cele din urmă, iar Iuda urma să fie dus în robie; cu toate acestea, Țara Făgăduinței nu urma să rămână uitată pentru totdeauna. Asigurarea vizitatorului ceresc pentru Isaia era:
Și chiar a zecea parte
de va mai rămâne din locuitori,
vor fi nimiciți și ei la rândul lor.
Dar, după cum terebintul și stejarul
își păstrează butucul din rădăcină când sunt tăiați,
tot așa o sămânță sfântă se va naște iarăși
din poporul acesta. (vers. 13)
Această asigurare de împlinire finală a planului lui Dumnezeu i-a dat curaj lui Isaia. Ce importanță avea dacă puterile se adunau împotriva lui Iuda? Ce importanță avea dacă robul Domnului urma să întâmpine împotrivire și rezistență? Isaia Îl văzuse pe Împăratul, Domnul oștirilor; el auzise cântarea serafimilor: „Tot pământul este plin de slava Lui”, avea făgăduința că soliile lui Iehova către Iuda cel apostat vor fi însoțite de puterea convingătoare a Duhului Sfânt și prorocul a fost întărit pentru lucrarea care-i stătea înainte (Isaia 6:3). În tot timpul misiunii lui lungi și grele, Isaia a dus cu el amintirea acestei viziuni. Timp de șaizeci de ani, sau mai mult, a stat înaintea copiilor lui Iuda ca un proroc al speranţei, devenind mai curajos și mai îndrăzneț în profețiile sale cu privire la biruința viitoare a bisericii.