În vestirea adevărurilor Evangheliei veșnice oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui popor, biserica lui Dumnezeu de pe pământ de astăzi împlinește o veche prorocie: „Israel va înflori și va odrăsli și va umple lumea cu roadele lui” (Isaia 27:6). Urmașii lui Isus, în colaborare cu ființele cerești, ocupă cu repeziciune locurile pustii de pe pământ și, ca rezultat al ostenelilor lor, se dezvoltă o recoltă bogată de suflete prețioase. Astăzi, ca niciodată mai înainte, răspândirea adevărului biblic cu ajutorul unei biserici consacrate le aduce fiilor oamenilor binefacerile prefigurate cu secole înainte de făgăduința făcută lui Avraam și întregului Israel – bisericii lui Dumnezeu de pe pământ din toate veacurile – „te voi binecuvânta... și vei fi o binecuvântare” (Geneza 12:2).
Această făgăduință a binecuvântării ar fi trebuit să-și găsească împlinirea, în mare măsură, în timpul secolelor care au urmat întoarcerii israeliților din țările robiei lor. Planul lui Dumnezeu era ca pământul întreg să fie pregătit pentru prima venire a lui Hristos, așa cum astăzi se pregătește calea pentru a doua Sa venire. La sfârșitul anilor de exil umilitor, cu îndurare, Dumnezeu i-a dat poporului Său Israel, prin Zaharia, următoarea asigurare: „Mă întorc iarăși în Sion și vreau să locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: Cetatea cea credincioasă și muntele Domnului oștirilor se va chema: Muntele cel sfânt.” Iar despre poporul său a zis: „Eu voi fi Dumnezeul lor cu adevăr și dreptate” (Zaharia 8:3,7,8).
Aceste făgăduințe erau condiționate de ascultare. Păcatele care-i caracterizaseră pe israeliți înainte de robie nu mai trebuiau repetate. „Faceți cu adevărat dreptate”, îi îndemna Domnul pe aceia care erau angajați la clădire, „și purtați-vă cu bunătate și îndurare unul față de altul. Nu asupriți pe văduvă și pe orfan, nici pe străin și pe sărac, și niciunul să nu gândească rău în inima lui împotriva fratelui său. Fiecare să spună aproapelui său adevărul; judecați în porțile voastre după adevăr și în vederea păcii” (Zaharia 7:9,10; 8:16).
Bogate erau răsplătirile, atât cele vremelnice, cât și cele spirituale, făgăduite acelora care aveau să pună în practică aceste principii ale neprihănirii. „Semănăturile vor merge bine”, zice Domnul, „vița își va da rodul, pământul își va da roadele și cerurile își vor trimite roua și toate aceste lucruri le voi da în stăpânirea rămășiței poporului acestuia. După cum ați fost un blestem între neamuri, casa lui Iuda și casa lui Israel, tot astfel vă voi mântui și veți fi o binecuvântare” (Zaharia 8:12,13).
Prin robia babiloniană, israeliții au fost vindecați deplin de închinarea la chipurile cioplite. După întoarcere, ei au dat multă atenție îndrumării și studierii a ceea ce fusese scris în Cartea Legii și în Profeți cu privire la închinarea la adevăratul Dumnezeu. Restaurarea templului le-a dat posibilitatea să aducă la îndeplinire toate serviciile rituale ale sanctuarului. Sub conducerea lui Zorobabel, Ezra și Neemia au făgăduit de repetate ori să păzească poruncile și rânduielile lui Iehova. Timpurile de prosperitate care au urmat au dat dovezi clare despre bunăvoința lui Dumnezeu de a primi și a ierta și, cu toate acestea, cu o orbire fatală s-au îndepărtat din nou de la viitorul lor glorios și și-au însușit în mod egoist ceea ce ar fi adus vindecare și viață spirituală multor oameni.
Această nereușită de a împlini planul divin se vedea foarte clar în zilele lui Maleahi. Solul Domnului a tratat cu hotărâre păcatele care îl lipseau pe poporul Israel de prosperitate vremelnică și de putere spirituală. În mustrarea împotriva călcătorilor de lege, prorocul nu i-a cruțat nici pe preoți și nici poporul. „Cuvântul Domnului către Israel, prin Maleahi”, cerea ca lecțiile trecutului să nu fie uitate și legământul făcut de Iehova cu casa lui Israel să fie ținut cu credincioșie. Numai printr-o pocăință din toată inima putea fi păstrată binecuvântarea lui Dumnezeu. „Vă rog, rugați-vă lui Dumnezeu să aibă milă de noi!” stăruia prorocul (Maleahi 1:1,9).
Planul de veacuri pentru răscumpărarea omenirii nu avea să fie însă împiedicat prin eșecul vremelnic al lui Israel. Aceia cărora prorocul le vorbea puteau să nu ia seama la solia dată, dar planurile lui Iehova aveau totuși să meargă mereu înainte, până la împlinirea lor deplină. „Căci, de la răsăritul soarelui până la asfințit”, spunea Domnul prin solul Său, „Numele Meu este mare între neamuri și pretutindeni se arde tămâie în cinstea Numelui Meu și se duc daruri de mâncare curate; căci mare este Numele Meu între neamuri” (Maleahi 1:11).
Domnul Se oferea acum să reînnoiască legământul „de viață și pace” pe care îl făcuse cu fiii lui Levi – legământ care, dacă ar fi fost ținut, ar fi adus binecuvântări nespuse – cu aceia care fuseseră odinioară conducători spirituali, dar, prin neascultare, deveniseră „disprețuiți și înjosiți înaintea întregului popor” (Maleahi 2:5,9)
Făcătorii de rele au fost avertizați solemn cu privire la ziua judecății care avea să vină și cu privire la planul lui Iehova de a-l distruge cu desăvârșire pe orice călcător de lege. Cu toate acestea, nimeni nu era lăsat fără speranță; profețiile lui Maleahi cu privire la judecată erau însoțite de invitații pentru cel nelegiuit ca să facă pace cu Dumnezeu. „Întoarceți-vă la Mine”, îi îndemna Domnul, „și Mă voi întoarce și Eu la voi” (Maleahi 3:7).
Orice inimă ar trebui să răspundă unei astfel de invitații. Dumnezeul cerului stăruie de copiii Săi să se întoarcă la El, ca să poată colabora cu El la progresul lucrării Sale de pe pământ. Domnul Își întinde mâna ca să prindă mâna copiilor lui Israel și să-i ajute pe calea cea îngustă a tăgăduirii de sine și a sacrificiului, să împartă cu El moștenirea ca fii ai lui Dumnezeu. Se vor lăsa ei rugați? Vor vedea ei singura lor nădejde?
Ce raport trist că, în vremea lui Maleahi, israeliții au ezitat să-și predea inimile lor îngâmfate într-o ascultare imediată din dragoste și într-o conlucrare voioasă! În răspunsul lor se vede îndreptățirea de sine: „În ce trebuie să ne întoarcem?”
Domnul îi descoperă poporului Său unul dintre păcatele sale deosebite: „Se cade să înșele un om pe Dumnezeu cum Mă înșelați voi?” întreabă El. „Și totuși voi M-ați înșelat.” Însă, nerecunoscându-și păcatul, neascultătorii întreabă: „Cu ce Te-am înșelat?” (Maleahi 3:7,8)
Fără îndoială, răspunsul Domnului este categoric: „Cu zeciuielile și darurile de mâncare. Sunteți blestemați câtă vreme căutați să Mă înșelați, tot poporul în întregime! Aduceți însă la casa vistieriei toate zeciuielile ca să fie hrană în Casa Mea; puneți-Mă astfel la încercare, zice Domnul oștirilor, și veți vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor și dacă nu voi turna peste voi belșug de binecuvântare. Și voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă (lăcusta) și nu vă va nimici roadele pământului și vița nu va fi neroditoare în câmpiile voastre, zice Domnul oștirilor. Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veți fi o țară plăcută, zice Domnul oștirilor” (Maleahi 3:8-12).
Dumnezeu binecuvântează lucrarea mâinilor oamenilor pentru ca ei să-I dea înapoi partea Sa. El le dă soare și ploaie. El face vegetația să rodească, El dă sănătate și pricepere pentru câștigarea celor necesare vieții. Orice binecuvântare vine din mâna Sa darnică și El dorește ca oamenii, bărbați și femei, să-și arate recunoștința înapoindu-I o parte în zecimi și daruri – daruri de mulțumire, daruri de bunăvoie, daruri pentru păcat. Ei trebuie să consacre mijloacele lor slujirii Sale pentru ca via Sa să nu rămână un pustiu neroditor. Ei trebuie să studieze ce ar face Dumnezeu dacă ar fi în locul lor, trebuie să aducă toate problemele grele înaintea Lui în rugăciune. Ei trebuie să manifeste un interes neegoist în edificarea lucrării Sale peste tot în lume.
Prin solii ca acelea trimise prin Maleahi, ultimul dintre prorocii Vechiului Testament, ca și prin apăsarea din partea vrăjmașilor păgâni, israeliții au învățat în cele din urmă lecția că adevărata prosperitate depinde de ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Dar, pentru mulți din popor, ascultarea nu era rodul credinței și al iubirii. Motivele lor erau egoiste. Slujirea exterioară era adusă ca un mijloc de a susţine măreția națională. Poporul ales n-a devenit lumina lumii, ci s-a izolat de lume, ca asigurare împotriva amăgirii la idolatrie. Restricțiile puse de Dumnezeu, interzicerea căsătoriei dintre poporul său și păgâni și oprirea poporului Israel de a se alipi de practicile idolatre ale popoarelor vecine au fost atât de mult pervertite, încât au ajuns un zid de despărțire între israeliți și toate celelalte popoare, oprind de la ei, în felul acesta, chiar binecuvântările pe care Dumnezeu i le dăduse lui Israel pentru a le oferi lumii.
În același timp, prin păcatele lor, iudeii s-au despărțit de Dumnezeu. Ei nu erau în stare să discearnă însemnătatea profund spirituală a serviciului lor simbolic. În îndreptățirea lor de sine, se încredeau în faptele proprii, în jertfe și în rânduieli, în loc să se sprijine pe meritele Aceluia către care arătau toate aceste lucruri. În felul acesta, „căutând să-și pună înainte o neprihănire a lor înşiși” (Romani 10:3), s-au întors la formalismul mulțumirii de sine. Fiind lipsiți de Spiritul lui Dumnezeu și de harul Său, au încercat să înlocuiască lipsa cu o păzire riguroasă a ceremoniilor și ritualurilor religioase. Nemulțumiți cu rânduielile pe care Dumnezeu Însuși le dăduse, au împovărat poruncile divine cu nenumărate cerințe venite de la ei. Cu cât se îndepărtau mai mult de Dumnezeu, cu atât deveneau mai stricți în păzirea acestor forme.
Cu toate aceste cerințe amănunțite și împovărătoare, era practic imposibil pentru popor să păzească Legea. Marile principii ale neprihănirii prezentate în Decalog și adevărurile glorioase prefigurate în slujbele simbolice erau la fel de întunecate, acoperite sub o mască de tradiții și de legi omenești. Aceia care doreau cu adevărat să-L slujească pe Dumnezeu și care încercau să păzească toată Legea, așa cum îi învățau preoții și conducătorii, gemeau sub o grea povară.
Deşi doreau venirea lui Mesia, israeliții, ca națiune, erau atât de mult despărțiți de Dumnezeu în inimă și în viața lor, încât nu puteau avea o concepție dreaptă despre caracterul sau misiunea Răscumpărătorului făgăduit. În loc să dorească răscumpărarea din păcat, slava și pacea sfințeniei, inimile lor erau îndreptate către izbăvirea de vrăjmașii naționali și restatornicirea puterii pământești. Ei Îl așteptau pe Mesia să vină ca un cuceritor, să zdrobească orice jug și să-l înalțe pe Israel, făcându-l să domnească peste toate popoarele. În felul acesta, Satana a reușit să pregătească inimile poporului pentru a-L respinge pe Mântuitorul atunci când El avea să Se arate. Mândria inimii lor și concepțiile lor greșite despre caracterul și misiunea Sa i-au împiedicat să cântărească în mod onest dovezile mesianității Sale.
Iudeii așteptaseră venirea Mântuitorului făgăduit timp de mai bine de o mie de ani. Cele mai strălucite speranţe ale lor se sprijiniseră pe acest eveniment. Timp de o mie de ani, în cântec și prorocie, în ritualul templului și în rugăciunea din familie, Numele Său fusese păstrat cu evlavie și, cu toate acestea, atunci când El a venit nu L-au recunoscut ca Mesia, Cel pe care Îl așteptaseră atât de mult. „A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:11). Pentru inimile lor iubitoare de lume, Preaiubitul cerului era ca „un Lăstar (în engl.: rădăcină) care iese dintr-un pământ uscat”. În ochii lor, El „n-avea nici frumusețe, nici strălucire”; ei n-au văzut în El nicio frumusețe care să le atragă privirile (Isaia 53:2).
Întreaga viață a lui Isus din Nazaret în mijlocul celor din poporul iudeu a fost o mustrare pentru egoismul lor, așa cum s-a manifestat în reaua lor voință de a recunoaște susținerile drepte ale Stăpânului viei peste care fuseseră puși ca ispravnici. Ei urau exemplul Său de sinceritate și de evlavie și, când a venit încercarea finală, care însemna ascultare spre viață veșnică sau neascultare spre moarte veșnică, L-au respins pe Sfântul lui Israel și s-au făcut răspunzători pentru răstignirea Sa pe crucea Calvarului.
Aproape de încheierea lucrării Sale pământești, prin parabola cu via, Domnul Hristos le-a atras atenția învățătorilor iudei la binecuvântările bogate revărsate peste poporul Israel și a arătat că prin ele era exprimată cerința lui Dumnezeu ca ei să asculte. El le-a pus clar înainte slava planului lui Dumnezeu, pe care l-ar fi putut aduce la îndeplinire prin ascultare. Dând la o parte vălul care acoperea viitorul, le-a arătat cum, prin neîmplinirea planului Său, întreaga națiune pierdea binecuvântarea și îşi aducea ruina.
„Era un om, un gospodar”, a spus Isus, „care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea și a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri și a plecat în altă țară” (Matei 21:33). În felul acesta, Mântuitorul Se referea la „via Domnului oștirilor”, pe care prorocul Isaia, cu secole înainte, o declarase a fi „casa lui Israel” (Isaia 5:7).
„Când a venit vremea roadelor”, a continuat Hristos, proprietarul viei „a trimis pe robii săi la vieri ca să ia partea lui din rod. Vierii au pus mâna pe robii lui și pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alți robi, mai mulți decât cei dintâi, și vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis pe fiul său, zicând: «Vor primi cu cinste pe fiul meu!» Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: «Iată moștenitorul! Veniți să-l omorâm și să punem stăpânire pe moștenirea lui.» Și au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au omorât.”
Descriind înaintea preoților culmea actului nelegiuirii, Hristos le-a pus întrebarea: „Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” Preoții urmăriseră relatarea cu un interes profund și, fără să-și dea seama de legătura subiectului cu ei, s-au unit cu poporul, răspunzând: „Pe ticăloșii aceia, ticălos îi va pierde și via o va da altor vieri care-i vor da roadele la vremea lor.”
Fără să-și dea seama, își rostiseră condamnarea. Isus i-a privit și, sub privirea Sa cercetătoare, ei știau că le citea tainele inimii. Dumnezeirea Sa a strălucit înaintea lor cu o putere vădită. Au văzut în vieri o descoperire a lor și, fără să vrea, au strigat: „Ferească Dumnezeu!”
Cu solemnitate și cu regret, Hristos a întrebat: „N-ați citit niciodată în Scripturi că: «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut lucrul acesta și este minunat în ochii noștri»? De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea, iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera” (Matei 21:42-44).
Hristos ar fi îndepărtat nenorocirea națiunii iudaice dacă oamenii L-ar fi primit. Dar invidia și gelozia i-au făcut neîndurători. Ei s-au hotărât să nu-L primească pe Isus din Nazaret ca Mesia. Au respins Lumina lumii și, ca urmare, viața le-a fost împresurată de întuneric, ca întunericul din miezul nopții. Nenorocirea profetizată a venit peste națiunea iudaică. În ura lor oarbă, s-au distrus unul pe altul. Mândria lor răzvrătită, încăpățânată, a adus asupră-le mânia cuceritorilor romani. Ierusalimul a fost distrus, templul prefăcut în ruine, iar locul pe care fusese a fost arat ca un ogor. Copiii lui Iuda au pierit prin cele mai îngrozitoare forme de moarte. Milioane de oameni au fost vânduți ca să slujească drept sclavi în țări păgâne.
Ceea ce a urmărit să facă pentru lume prin Israel, națiunea aleasă, Dumnezeu va aduce la îndeplinire până la urmă prin biserica Sa de pe pământ de astăzi. El „a dat via altor vieri”, chiar poporului care păzește legământul Său și care, cu credincioșie, „Îi dau roadele la vremea lor”. Niciodată Domnul nu a îngăduit să rămână fără reprezentanți adevărați pe pământ, care au făcut din interesele Sale propriile interese. Acești martori pentru Dumnezeu sunt socotiți ca aparținând Israelului spiritual și cu ei se vor împlini toate făgăduințele legământului făcute de Iehova poporului Său de odinioară.
Astăzi, biserica lui Dumnezeu este liberă să ducă mai departe împlinirea planului divin pentru mântuirea neamului omenesc pierdut. Timp de multe secole, copiii lui Dumnezeu au suferit o restrângere a libertăților lor. Predicarea Evangheliei în curăția ei a fost interzisă și asupra acelora care au îndrăznit să nu asculte de poruncile oamenilor au fost trimise cele mai aspre pedepse. Ca urmare, marea vie morală a Domnului a fost aproape în întregime nefolosită. Oamenii au fost lipsiți de lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Întunericul rătăcirii și al superstiției amenința să șteargă cunoașterea religiei adevărate. Biserica lui Dumnezeu de pe pământ a fost într-o adevărată robie în timpul acestei perioade lungi de prigoană neîntreruptă, așa cum copiii lui Israel au fost robi în Babilon în timpul exilului.
Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, biserica Sa nu mai este în robie. Israelului spiritual i-au fost restatornicite privilegiile acordate poporului lui Dumnezeu la vremea eliberării din Babilon. Peste tot pe pământ, bărbați și femei răspund soliei trimise de Cer, despre care Ioan, descoperitorul, a prorocit că va fi vestită înainte de a doua venire a lui Hristos: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui” (Apocalipsa 14:7).
Oștirile răului nu mai au putere să țină biserica roabă, căci „a căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei”, iar Israelului spiritual i se dă solia: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei!” (Apocalipsa 14:8; 18:4). Așa cum robii exilați au luat aminte la solia: „Fugiți din Babilon” (Ieremia 51:6), și au fost restatorniciți în Țara Făgăduinței, tot astfel cei care se tem de Dumnezeu astăzi iau seama la solia de a ieși din Babilonul spiritual și, în curând, vor sta ca trofee ale harului divin pe pământul înnoit, în Canaanul ceresc.
În zilele lui Maleahi, întrebarea batjocoritoare a celor nepocăiți: „Unde este Dumnezeul dreptății?” a primit răspunsul solemn: „Deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutați: Solul legământului…” „Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului și ca leșia nălbitorului. El va ședea, va topi și va curăți argintul; va curăți pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul și argintul și vor aduce Domnului daruri neprihănite. Atunci, darul lui Iuda și al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară” (Maleahi 2:17; 3:1-4).
Când Mesia Cel făgăduit era gata să Se arate, solia înainte-mergătorului lui Hristos a fost: „Pocăiți-vă”, vameși și păcătoși, farisei și saduchei, „căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3:2).
Astăzi, în spiritul și în puterea lui Ilie și ale lui Ioan Botezătorul, solii rânduiți de Dumnezeu atrag atenția unei lumi aflate în pragul judecății la evenimentele solemne gata să aibă loc în legătură cu orele de încheiere ale timpului de har și arătarea lui Isus Hristos ca Împărat al împăraților și ca Domn al domnilor. În curând, orice om urmează să fie judecat pentru faptele făcute în trup. Ceasul judecății lui Dumnezeu a sosit și membrii bisericii Sale de pe pământ au răspunderea solemnă de a-i avertiza pe aceia care stau chiar în pragul distrugerii veșnice. Fiecărei ființe omenești din lumea largă, care va lua aminte, trebuie să i se explice clar principiile care sunt în joc în lupta cea mare care se duce, principii de care depind destinele lumii întregi.
În aceste ore de încheiere a harului pentru fiii oamenilor, când soarta fiecărui suflet trebuie să se hotărască în curând pentru totdeauna, Domnul cerului și al pământului așteaptă ca biserica Sa să se trezească la acțiune ca niciodată mai înainte. Aceia care au fost făcuți liberi în Hristos printr-o cunoaștere a adevărului prețios sunt priviți de Domnul Isus ca aleși ai Săi, favorizați mai presus de toți ceilalți oameni de pe fața pământului, și El contează pe ei ca să înalțe laude Aceluia care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Binecuvântările care sunt revărsate cu atâta dărnicie trebuie transmise altora. Vestea cea bună a mântuirii trebuie să ajungă la orice națiune, neam, limbă și popor.
În vedeniile din vechime, Domnul slavei era prezentat ca revărsând o lumină deosebită asupra bisericii Sale în zilele de întuneric și necredință înainte de a doua Sa venire. Ca Soare al neprihănirii, El avea să răsară peste biserica Sa cu „vindecarea sub aripile Sale” (Maleahi 4:2). Și, din fiecare ucenic adevărat, urma să se răspândească o influență pentru viață, curaj, utilitate și vindecare adevărată.
Venirea lui Hristos va avea loc în perioada cea mai întunecată a istoriei acestui pământ. Zilele lui Noe și ale lui Lot ilustrează starea lumii de dinanintea venirii Fiului omului. Scripturile, arătând înainte către timpul acesta, declară că Satana va lucra cu toată puterea și „cu toate amăgirile nelegiuirii” (2 Tesaloniceni 2:9,10). Lucrarea lui este descoperită lămurit prin creșterea rapidă a întunericului, a rătăcirilor de tot felul, a ereziilor și a amăgirilor din aceste zile din urmă. Satana nu numai că duce lumea în robie, dar amăgirile lui dospesc în bisericile care pretind că sunt ale Domnului nostru Isus Hristos. Marea apostazie va creşte, ajungând un întuneric profund, ca întunericul de la miezul nopții. Pentru poporul lui Dumnezeu, aceasta va fi o noapte de încercare, o noapte de bocet, o noapte de prigoană din cauza adevărului. Dar, în această noapte întunecată, va străluci lumina lui Dumnezeu.
El face „să lumineze lumina din întuneric” (2 Corinteni 4:6). Când pământul era pustiu şi gol, și întunericul era peste fața adâncului, „Duhul lui Dumnezeu Se mișca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!» și a fost lumină” (Geneza 1:2,3). Tot astfel, în noaptea întunecimii spirituale, Cuvântul lui Dumnezeu rostește: „Să fie lumină!” El îi zice poporului Său: „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine și slava Domnului răsare peste tine” (Isaia 60:1).
„Căci iată”, zice Scriptura, „întunericul acoperă pământul și negură mare, popoarele, dar peste tine răsare Domnul și slava Lui se arată peste tine” (Isaia 60:2). Hristos, oglindirea slavei Tatălui, a venit în lume ca lumină a ei. El a venit să-L reprezinte pe Dumnezeu înaintea oamenilor și despre El stă scris că a fost uns cu „Duhul Sfânt și cu putere” și „făcea bine” (Faptele apostolilor 10:38). În sinagoga din Nazaret, El a zis: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozenia și orbilor, căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18,19). Aceasta era lucrarea pe care le-a dat-o ucenicilor s-o facă. „Voi sunteți lumina lumii”, a zis El. „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:14,16).
Aceasta este lucrarea pe care o descrie prorocul Isaia, când zice: „Împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l și nu întoarce spatele semenului tău! Atunci lumina ta va răsări ca zorile și vindecarea ta va încolți repede; neprihănirea ta îți va merge înainte și slava Domnului te va însoți” (Isaia 58:7,8).
Astfel, în noaptea întunecimii spirituale, slava lui Dumnezeu trebuie să strălucească prin biserica Sa în ridicarea celor căzuți și în mângâierea celor care plâng.
Pretutindeni în jurul nostru se aud vaiurile durerii lumii. Peste tot sunt oameni nevoiași și descurajați. Este datoria noastră să ajutăm la ușurarea și la alinarea mizeriei și greutăților vieții. Numai dragostea lui Hristos poate împlini lipsurile sufletului. Dacă Hristos locuiește în noi, inimile noastre vor fi pline de împreuna-simțire divină. Izvoarele pecetluite ale iubirii sincere, ale unei iubiri ca a lui Hristos, vor fi desigilate.
Sunt mulți aceia pe care speranţa i-a părăsit. Aduceți-le înapoi soarele. Mulți și-au pierdut curajul. Spuneți-le cuvinte de încurajare. Rugați-vă pentru ei. Sunt mulţi care au nevoie de pâinea vieții. Citiți-le din Cuvântul lui Dumnezeu. Pe mulți îi macină o suferință sufletească pe care niciun balsam pământesc nu o poate alina, niciun medic nu o poate vindeca. Rugați-vă pentru aceste suflete. Aduceți-le la Isus. Spuneți-le că există un balsam în Galaad și un Medic acolo.
Lumina este o binecuvântare, o binecuvântare universală, revărsându-și comorile peste o lume nemulțumitoare, nesfântă, demoralizată. Așa este și cu lumina Soarelui Neprihănirii. Pământul întreg, aşa cum este înfășurat în întunericul păcatului, al suferinței și al durerii, trebuie să fie luminat de cunoașterea iubirii lui Dumnezeu. Lumina care luminează de la tronul cerului nu trebuie oprită de la nicio categorie de oameni, grupare sau clasă socială.
Solia speranţei și a milei trebuie dusă până la marginile pământului. Oricine dorește poate întinde mâna credinței să prindă ajutorul lui Dumnezeu pentru ca să fie în pace cu El și va avea cu adevărat pacea. Păgânii nu vor mai fi învăluiți în întunericul din miezul nopții. Bezna trebuie să dispară în fața razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii.
Hristos a luat toate măsurile pentru ca biserica Sa să fie un corp schimbat, iluminat de Lumina lumii, având slava lui Emanuel. Scopul Lui este ca orice creștin să fie înconjurat de o atmosferă spirituală de lumină și de pace. El dorește să manifestăm în viața noastră bucuria Sa.
„Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine și slava Domnului răsare peste tine” (Isaia 60:1). Hristos vine cu putere și cu slavă mare. El vine cu propria slavă și cu slava Tatălui. Și îngerii sfinți Îl vor însoți pe cale. În timp ce lumea întreagă este cufundată în întuneric, în toate locuințele sfinților va fi lumină. Ei vor observa prima lumină a celei de a doua arătări a Lui. Lumina neîntunecată va străluci din splendoarea Sa, și Hristos, Răscumpărătorul, va fi admirat de toți aceia care L-au slujit. În timp ce nelegiuiții fug, urmașii lui Hristos se vor bucura în prezența Sa.
Atunci, răscumpărații dintre oameni vor primi moștenirea făgăduită. În felul acesta, planul lui Dumnezeu pentru Israel își va găsi împlinirea întocmai. Omul nu are putere să anuleze planurile lui Dumnezeu. Chiar în mijlocul lucrării păcatului, planurile lui Dumnezeu au mers continuu înainte până la împlinire. Așa a fost cu casa lui Israel de-a lungul istoriei monarhiei împărțite, la fel este și cu Israelul spiritual de astăzi.
Vizionarul de pe Patmos, privind prin veacuri la vremea acestei restatorniciri a lui Israel pe Noul Pământ, declara: „M-am uitat și iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini, și strigau cu glas tare și ziceau: «Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!»
Și toți îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor și împrejurul celor patru făpturi vii. Și s-au aruncat cu fețele la pământ în fața scaunului de domnie și s-au închinat lui Dumnezeu și au zis: «Amin! Ale Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înțelepciunea, mulțumirile, cinstea, puterea și tăria în vecii vecilor!»” (Apocalipsa 7:9-12)
„Și am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: «Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru cel Atotputernic, a început să împărățească. Să ne bucurăm și să ne veselim și să-I dăm slavă!»” „El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Și cei chemaţi, aleși și credincioși care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui” (Apocalipsa 19:6,7; 17:14).