La aproximativ șaptezeci de ani după întoarcerea primei grupe de robi sub conducerea lui Zorobabel și Iosua, s-a urcat pe tronul Medo-Persiei Artaxerxes Longimanus. Numele acestui împărat este strâns legat de istoria sfântă printr-o serie de providențe remarcabile. În timpul domniei lui au trăit și au lucrat Ezra și Neemia. El este acela care, în anul 457 î.Hr., a dat al treilea și ultimul decret pentru rezidirea Ierusalimului. Domnia lui a fost martoră la întoarcerea în ţară a unei grupări de iudei sub conducerea lui Ezra, la terminarea zidurilor Ierusalimului de către Neemia și tovarășii lui, la reorganizarea slujbelor de la templu și la marile reforme religioase instituite de Ezra și Neemia. În timpul acestei domnii lungi, el a manifestat deseori înțelegere față de poporul lui Dumnezeu și a recunoscut în Ezra și Neemia, prietenii lui iudei preaiubiți și demni de încredere, bărbați rânduiți de Dumnezeu, ridicați pentru o lucrare deosebită.
Experiența lui Ezra, atunci când trăia printre iudeii rămași în Babilon, a fost atât de neobișnuită, încât a atras atenția binevoitoare a împăratului Artaxerxes, cu care a vorbit în mod deschis despre puterea Dumnezeului cerului și despre planul divin de restatornicire a iudeilor la Ierusalim.
Născut din fiii lui Aaron, lui Ezra i se dăduse o educație preoțească și, adăugat la aceasta, făcuse cunoștință cu scrierile vrăjitorilor, astrologilor și înțelepților Imperiului Medo-Persan. Dar nu era mulțumit cu starea sa spirituală. Dorea să fie în armonie deplină cu Dumnezeu; tânjea după înțelepciune ca să împlinească voia divină. Și, ca urmare, și-a pus inima „să adâncească și să împlinească Legea Domnului” (Ezra 7:10). Aceasta l-a determinat să se ocupe stăruitor cu studiul istoriei poporului lui Dumnezeu, așa cum era raportată în scrierile prorocilor și ale împăraților. El a cercetat cărțile poetice și istorice ale Bibliei, pentru a înțelege de ce Dumnezeu îngăduise ca Ierusalimul să fie distrus, iar poporul Său dus în robie într-o țară păgână.
Ezra a dat o atenție deosebită experiențelor lui Israel începând din vremea făgăduinței făcute lui Avraam. A studiat îndrumările date la muntele Sinai și în perioada lungă a rătăcirii prin pustie. Pe măsură ce învăţa mai mult și tot mai mult despre procedeele lui Dumnezeu cu copiii Săi și înţelegea sfințenia Legii date pe Sinai, inima lui Ezra era mișcată. A experimentat o pocăință nouă și totală și s-a hotărât să cunoască temeinic rapoartele istoriei sfinte, ca să poată folosi această cunoștință pentru a aduce lumină și binecuvântare poporului său.
Ezra s-a străduit să-și intensifice pregătirea inimii pentru lucrarea ce credea că era înaintea lui. L-a căutat pe Dumnezeu cu sinceritate, ca să poată fi un învățător înțelept în Israel. Pe măsură ce învăța să-și supună mintea și voința controlului divin, erau aduse în viața sa principiile sfințirii adevărate, care, în anii următori, au avut o influență modelatoare nu numai asupra tineretului care căuta îndrumare, ci și asupra tuturor celorlalți care au venit în contact cu el.
Dumnezeu l-a ales pe Ezra să fie o unealtă a binelui pentru Israel, să pună iarăși la loc de cinste preoția, a cărei glorie fusese umbrită într-o mare măsură în timpul robiei. Ezra s-a dezvoltat ca om cu o cultură extraordinară și a devenit „un cărturar iscusit în Legea lui Moise” (vers. 6). Aceste pregătiri l-au făcut un bărbat eminent în Imperiul Medo-Persan.
Ezra a devenit purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, educându-i pe cei din jur în principiile care guvernează cerul. În anii din urmă ai vieții sale, fie că s-a găsit la curtea împăratului Medo-Persiei, fie la Ierusalim, lucrarea lui principală a fost aceea de învățător. Pe măsură ce le transmitea altora adevărurile pe care le învățase, puterea sa de muncă creștea. El a devenit un bărbat plin de evlavie și de zel. Era martorul lui Dumnezeu pentru lume cu privire la puterea adevărului biblic de a înnobila viața zilnică.
Eforturile lui Ezra de a reînviora interesul pentru studiul Scripturilor au căpătat permanență prin lucrarea lui minuțioasă de o viață, consacrată păstrării și multiplicării Scrierilor Sfinte. El a adunat toate copiile Legii pe care le-a putut găsi, le-a transcris și le-a împărțit. Cuvântul curat înmulțit astfel și așezat în mâinile multora dădea cunoașterea care era de o valoare inestimabilă.
Credința lui Ezra că Dumnezeu va face o lucrare puternică în favoarea poporului Său l-a determinat să-i spună lui Artaxerxes despre dorința lui de a se întoarce la Ierusalim pentru reînviorarea interesului faţă de studiul Cuvântului lui Dumnezeu și pentru a-i ajuta pe frații lui la rezidirea cetății sfinte. Când Ezra și-a mărturisit încrederea deplină în Dumnezeul lui Israel, ca fiind cu totul în stare să ocrotească și să Se îngrijească de poporul Lui, împăratul a fost profund impresionat. El a înțeles bine că israeliții se întorceau la Ierusalim ca să-I slujească lui Iehova, însă încrederea împăratului în integritatea lui Ezra a fost atât de mare, încât i-a acordat o favoare deosebită, ascultându-i cererea și încredințându-i daruri bogate pentru slujba templului. El a fost făcut reprezentantul special al Imperiului Medo-Persan și i s-au conferit puteri pentru a aduce la îndeplinire planul care era în inima lui.
Decretul lui Artaxerxes Longimanus pentru refacerea și clădirea Ierusalimului, emis a treia oară de la încheierea celor șaptezeci de ani de robie este remarcabil prin exprimările lui cu privire la Dumnezeul cerului, prin recunoașterea realizărilor lui Ezra şi dărnicia dovedită față de rămășița poporului lui Dumnezeu. Artaxerxes se referă la Ezra astfel: „preotul și cărturarul care învăța poruncile și legile Domnului cu privire la Israel”, „preotul şi cărturarul iscusit în Legea Dumnezeului cerurilor”. Împăratul s-a unit cu sfetnicii lui și a dăruit cu dragă inimă aur și argint „Dumnezeului lui Israel, a cărui locuință este la Ierusalim” și, în plus, a luat măsuri pentru a face față cheltuielilor mari, poruncind să fie plătite „din casa visteriilor împăratului” (vers. 11,12,15,20).
„Tu ești trimis de împăratul și de cei șapte sfetnici ai lui”, i-a spus Artaxerxes lui Ezra, „să cercetezi în Iuda și Ierusalim, după Legea Dumnezeului tău, care este în mâinile tale.” Și a hotărât mai departe: „Tot ce este poruncit de Dumnezeul cerurilor să se facă întocmai pentru Casa Dumnezeului cerurilor, pentru ca să nu vină mânia Lui asupra împărăției, asupra împăratului și asupra fiilor săi”(vers. 14,23).
Prin îngăduința dată israeliților să se întoarcă, Artaxerxes a făcut aranjamente pentru restabilirea celor ce făceau parte din preoțime la vechile ritualuri și privilegii. „Vă facem cunoscut” a declarat el, „că nu puteți pune nici bir, nici dare, nici vamă de trecere peste niciunul din preoți, din leviți, din cântăreți, din ușieri, din slujitorii Templului și din slujitorii acestei Case a lui Dumnezeu.” El a mai rânduit numirea de funcționari civili, care să conducă poporul cu dreptate, în armonie cu legile codului iudaic. „Şi tu, Ezra, după înțelepciunea lui Dumnezeu pe care o ai”, a zis el, „pune judecători și dregători care să facă dreptate la tot poporul dincolo de Râu, tuturor celor ce cunosc legile Dumnezeului tău și fă-le cunoscute celor ce nu le cunosc. Oricine nu va păzi întocmai Legea Dumnezeului tău și legea împăratului să fie osândit la moarte, la surghiun, la o gloabă sau la temniță” (vers. 24-26).
În felul acesta, „mâna bună a Dumnezeului său fiind peste el”, Ezra l-a convins pe împărat să ia măsuri îndestulătoare pentru întoarcerea întregului popor al lui Israel, precum și a preoților și leviților din Imperiul Medo-Persan, care au vrut să plece cu Ezra „la Ierusalim” (vers. 9,13). Astfel, li s-a dat din nou ocazia copiilor diasporei să se întoarcă în țara de stăpânirea căreia erau legate făgăduințele făcute casei lui Israel. Acest decret le-a adus o bucurie mare acelora care se uniseră cu Ezra în studierea planurilor lui Dumnezeu cu privire la poporul Său. „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul părinților noștri”, a declarat Ezra, „care a pregătit inima împăratului ca să slăvească astfel Casa Domnului la Ierusalim și a îndreptat asupra mea bunăvoința împăratului, a sfetnicilor săi și a tuturor căpeteniilor puternice ale lui” (vers. 27,28). În emiterea acestui decret de către Artaxerxes s-a manifestat providența lui Dumnezeu. Unii au înțeles lucrul acesta și s-au folosit cu bucurie de privilegiul de a se întoarce în împrejurări atât de favorabile. A fost stabilit un loc de adunare și, la timpul stabilit, cei ce doreau să meargă la Ierusalim s-au strâns pentru călătoria cea lungă. „I-am strâns la râul care curge spre Ahava”, zice Ezra, „și am tăbărât acolo trei zile” (Ezra 8:15).
Ezra se așteptase să fie un număr mare de oameni dornici să se întoarcă la Ierusalim, dar numărul celor care au răspuns chemării era descurajator de mic. Mulți, care îşi cumpăraseră case și pământuri, nu erau dispuși să-și sacrifice averile. Ei iubeau tihna și confortul și s-au mulțumit să rămână. Exemplul lor s-a dovedit o piedică pentru alții, care, altfel, ar fi ales să se împărtășească de experiența acelora care înaintau prin credință.
Când a privit la grupa adunată, Ezra a fost surprins să nu găsească pe nimeni dintre fiii lui Levi. Unde erau cei din seminția pusă deoparte pentru slujba templului? La chemarea: „Cine este de partea Domnului?”, leviții ar fi trebuit să răspundă primii. În timpul robiei și după aceea, li se acordaseră multe privilegii. Se bucuraseră de libertatea deplină de a sluji nevoilor spirituale ale fraților lor de robie. Fuseseră clădite sinagogi, în care preoții conduceau închinarea la Dumnezeu și învățau poporul. Li se permisese să păzească Sabatul în mod liber și să îndeplinească ritualurile sfinte specifice credinței iudaice.
Dar, odată cu trecerea anilor, după terminarea robiei, condițiile s-au schimbat și conducătorilor lui Israel le-au revenit multe răspunderi noi. Templul din Ierusalim fusese reclădit și consacrat și, ca urmare, era nevoie de mai mulți preoți pentru îndeplinirea slujbelor. Era o nevoie presantă de bărbați ai lui Dumnezeu care să fie învățători ai poporului. Și, pe lângă aceasta, pentru iudeii care rămâneau în Babilon era pericolul ca libertatea religioasă să le fie restrânsă. Prin prorocul Zaharia, ca și prin experiența recentă din vremurile de strâmtorare ale Esterei și ale lui Mardoheu, iudeii din Medo-Persia fuseseră avertizați clar să se întoarcă în țara lor. Venise timpul când era periculos pentru ei să rămână să locuiască în mijlocul influențelor păgâne. Ținând cont de aceste împrejurări schimbate, preoții din Babilon ar fi trebuit să fie primii care să vadă în emiterea decretului o chemare specială de a se întoarce la Ierusalim.
Împăratul și căpeteniile lui își făcuseră mai mult decât partea lor deschizând calea pentru întoarcere. Ei asiguraseră mijloace din belșug, dar unde erau bărbații? Fiii lui Levi au dat greș chiar în vremea când influența unei hotărâri de a-i însoți pe frații lor i-ar fi condus și pe alții să le urmeze exemplul. Nepăsarea lor ciudată este o descoperire tristă a atitudinii israeliților din Babilon față de planul lui Dumnezeu pentru poporul Său.
Ezra a făcut apel încă o dată la leviți, trimițându-le o invitație urgentă să se unească cu grupa lui. Pentru a accentua importanța unei acțiuni rapide, a trimis odată cu invitația scrisă câțiva dintre învățători și căpetenii (Ezra 7:28; 8:16).
În timp ce călătorii au întârziat împreună cu Ezra, acești soli de nădejde s-au grăbit să se întoarcă cu cererea: „Să ne aducă slujitori pentru Casa Dumnezeului nostru” (Ezra 8:17). Chemarea a fost ascultată; unii, care ezitaseră, s-au hotărât în cele din urmă să se întoarcă. În total, aproximativ patruzeci de preoți și două sute douăzeci de slujitori ai templului – bărbați pe care Ezra se putea bizui ca slujitori înțelepți, învățători și ajutoare bune – au fost aduși în tabără.
Acum, toţi erau gata de plecare. Le stătea înainte o călătorie care urma să dureze câteva luni. Bărbații și-au luat cu ei nevestele și copiii, împreună cu avutul lor, pe lângă tezaurul bogat pentru templu și slujbele lui. Ezra era conștient că vrăjmașii așteptau pe drum, pregătiți să-i jefuiască și să-i nimicească, pe el și ceata lui, cu toate acestea, n-a cerut împăratului o forță armată pentru pază. „Mi-era rușine”, a explicat el, „să cer împăratului o oaste de însoțire și călăreți ca să ne ocrotească împotriva vrăjmaşului pe drum, căci spusesem împăratului: «Mâna Dumnezeului nostru este, spre binele lor, peste toți cei ce-L caută, dar puterea și mânia Lui sunt peste toți cei ce-L părăsesc»” (vers. 22).
În această problemă, Ezra și tovarășii lui au văzut o ocazie de a preamări Numele lui Dumnezeu înaintea păgânilor. Credința în puterea viului Dumnezeu urma să fie întărită dacă israeliții aveau să manifeste credință în Conducătorul lor divin. De aceea, s-au hotărât să-și pună întreaga lor încredere în El. Nu aveau să ceară o gardă de ostaşi. Nu urmau să le dea păgânilor ocazia să atribuie puterii omului slava care Îi aparținea numai lui Dumnezeu. Nu puteau să trezească vreo îndoială în mintea prietenilor lor păgâni cu privire la sinceritatea dependenței lor de Dumnezeu ca popor al Său. Tăria avea să fie obținută nu prin bogăție, nici prin puterea și autoritatea unor idolatri, ci prin ocrotirea lui Dumnezeu. Numai prin păstrarea Legii lui Dumnezeu înaintea lor și prin străduința de a asculta de ea urmau să fie ocrotiți.
Cunoașterea condițiilor pe baza cărora aveau să se bucure în continuare de belșugul venit din mâna lui Dumnezeu a dat o solemnitate neobișnuită serviciului de consacrare ținut chiar înainte de plecare, de Ezra și de grupul de credincioși care-l însoțeau. „Acolo, la râul Ahava”, a spus Ezra despre această experiență, „am vestit un post de smerire înaintea Dumnezeului nostru, ca să cerem de la El o călătorie fericită pentru noi, pentru copiii noștri și pentru tot ce era al nostru. Pentru aceasta am postit și am chemat pe Dumnezeul nostru. Și El ne-a ascultat” (vers. 21,23).
Însă binecuvântarea lui Dumnezeu n-a făcut ca exercitarea prudenței și prevederii să fie inutilă. Ca o precauție deosebită pentru asigurarea tezaurului, Ezra a ales douăsprezece căpetenii dintre preoți – bărbați care îşi dovediseră credincioșia și devotamentul – și, spune el, „am cântărit înaintea lor argintul, aurul și uneltele date în dar pentru Casa Dumnezeului nostru de către împărat, sfetnici și căpeteniile lui și de toți cei din Israel care se aflau acolo”. Acești bărbați au fost însărcinați în mod solemn să acționeze ca administratori plini de grijă ai tezaurului încredințat lor. „Sunteți închinați Domnului”, a spus Ezra. „Vasele acestea sunt lucruri sfinte, și argintul și aurul acesta sunt un dar de bunăvoie făcut Domnului, Dumnezeului părinților voștri. Fiți cu ochii în patru și luați lucrurile acestea sub paza voastră, până le veți cântări înaintea căpeteniilor preoților și înaintea leviților, și înaintea capilor de familii ai lui Israel, la Ierusalim, în cămările Casei Domnului” (vers. 24,25,28,29).
Grija manifestată de Ezra în luarea de măsuri pentru a transporta în siguranță tezaurul Domnului ne învață o lecție demnă de un studiu atent. Au fost aleși numai aceia a căror cinste fusese dovedită şi au fost instruiți în mod clar cu privire la răspunderile care erau asupra lor. În rânduirea de slujbași credincioși pentru a lucra ca vistiernici ai bunurilor Domnului, Ezra a recunoscut nevoia și valoarea ordinii și a organizației în legătură cu lucrarea lui Dumnezeu.
În cele câteva zile în care israeliții au întârziat la râu, au fost luate toate măsurile necesare pentru lunga călătorie. „Am plecat de la râul Ahava”, scria Ezra, „ca să ne ducem la Ierusalim în a douăsprezecea zi a lunii întâi. Mâna Dumnezeului nostru a fost peste noi și ne-a păzit de loviturile vrăjmașului și de orice piedică pe drum” (vers. 31). Călătoria a durat aproape patru luni, iar cei care îl însoțeau pe Ezra, câteva mii în total, inclusiv femei și copii, trebuiau să înainteze încet. Dar toți au fost păstrați în siguranță. Vrăjmașii au fost împiedicați să le facă rău. Călătoria a decurs bine și, în ziua întâi a lunii a cincea, în anul al șaptelea al lui Artaxerxes, au ajuns la Ierusalim.